1. 

Se poate interzice în mod definitiv titularului unei mărci să își exercite drepturile exclusive și să utilizeze marca pentru anumite produse pentru motivul că un terț a utilizat o perioadă îndelungată marca respectivă pentru aceste produse cu consimțământul titularului? Aceasta este esența întrebărilor pe care Curtea este chemată să le soluționeze în prezenta cauză.

2. 

Întrebările survin în contextul unei situații de fapt destul de neobișnuite. Ambele părți din procedura principală – Martin Y Paz Diffusion (denumită în continuare „MyP”), pe de o parte, și Fabriek van Maroquinerie Gauquie (denumită în continuare „Gauquie”) alături de administratorul său, David Depuydt, pe de altă parte – își desfășoară activitatea în industria articolelor de marochinărie. Acestea au utilizat aceeași marcă, însă fiecare în legătură cu produse diferite. Inițial, părțile au cooperat, modificând marca pe care au utilizat‑o de‑a lungul timpului. La un moment dat, MyP a înregistrat unele dintre mărcile respective. Ulterior, relația dintre părți s‑a deteriorat, fapt care a condus la mai multe proceduri judiciare.

3.

Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (denumită în continuare „directiva”) ( 2 ), care este aplicabilă în prezenta cauză, a fost adoptată în vederea apropierii legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.

4.

Al șaselea considerent al directivei prevede: „prezenta directivă nu exclude aplicarea, în privința mărcilor, a dispozițiilor legislative ale statelor membre, altele decât dreptul mărcilor, cum ar fi dispozițiile cu privire la concurența neloială, la răspundere civilă sau la protecția consumatorilor”.

5.

Al șaptelea considerent al directivei prevede, printre altele, că „motivele de refuz sau de nulitate privind marca în sine, de exemplu, absența caracterului distinctiv, sau privind conflictele dintre marcă și drepturile anterioare trebuie să fie enumerate exhaustiv”.

6.

Articolul 3 din directivă enumeră motivele de refuz sau de nulitate. Potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (d) din directivă, când și în măsura în care „cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea‑credință de către solicitant”, un stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă aceasta este înregistrată, să poată fi declarată nulă. Articolul 4 prevede motive suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare.

7.

Articolul 5 alineatul (1) din directivă prevede:

„(1)   Marca înregistrată conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:

8.

Articolul 8 din directivă reglementează licențele.

9.

Directiva a fost abrogată prin articolul 17 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci ( 3 ), care a intrat în vigoare la 28 noiembrie 2008. Considerentul (7) al noii directive preia al șaselea considerent al directivei anterioare, iar articolul 5 alineatul (1) din noua directivă este, cu excepția unor modificări minore, identic cu articolul 5 alineatul (1) din directiva anterioară. Având în vedere datele faptelor în discuție, se aplică directiva anterioară.

10.

Instanța de trimitere trebuie să aplice articolul 2.20 alineatul 1 și articolul 2.32 alineatul 1 din Convenția Benelux în materie de proprietate intelectuală (mărci, desene și modele industriale), semnată la Haga la 25 februarie 2005 (denumită în continuare „CBPI”), care transpun articolul 5 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (1) din directivă. Convenția a intrat în vigoare la 1 februarie 2007 și a suferit modificări ulterioare.

11.

Articolul 2.20 alineatul 1 prevede:

12.

Articolul 2.32 alineatul 1 prevede următoarele: „1. O marcă poate face obiectul unei licențe pentru toate sau pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost depusă sau înregistrată”.

13.

Prezenta cauză privește întinderea drepturilor exclusive ale MyP conferite, în această etapă, de două mărci înregistrate de aceasta la Oficiul Benelux pentru proprietate intelectuală (denumit în continuare „OBPI”): o literă „N” alungită pentru care s‑a solicitat înregistrarea ca marcă figurativă la 14 august 1998 (nr. 636308) pentru toate produsele din clasele 18 (piele) și 25 (articole de îmbrăcăminte) din Clasificarea de la Nisa ( 4 ) și marca verbală „NATHAN BAUME” (nr. 712962) pentru care s‑a solicitat înregistrarea la 24 ianuarie 2002 pentru produse din clasele 18 și 25.

14.

Cu toate acestea, originea conflictului constă în exploatarea anterioară partajată de către MyP și Gauquie a unei a treia mărci, „NATHAN”, încă din perioada în care Nathan Svitckenbaum a început să producă articole de marochinărie, în anii ’30 ai secolului trecut, sub denumirea de Nathan Baum. În 1990, drepturile aferente denumirii „Nathan” erau deținute de Paul Baquet, un alt producător de articole de marochinărie.

15.

La 6 iunie 1990, domnul Baquet a vândut denumirea „NATHAN” societății MyP. Potrivit contractului, vânzarea a avut loc „în vederea exploatării unei linii de produse de mică marochinărie”. Domnul Baquet „își păstrează dreptul de proprietate asupra denumirii pentru fabricarea de poșete”. MyP „se angajează să nu facă concurență neloială în ceea ce privește fabricarea și distribuirea de poșete cu modelele și cu denumirea NATHAN”.

16.

Cinci ani mai târziu, prin contractul încheiat la 2 mai 1995, domnul Depuydt a achiziționat restul activității comerciale deținute de domnul Baquet, inclusiv „denumirea comercială/emblema Paul Baquet «NATHAN»”, precum și marca verbală „NATHAN”, pe care domnul Baquet o înregistrase în 1991 la OBPI pentru clasele 18 și 25. Având în vedere contractul încheiat de domnul Baquet cu MyP, domnul Depuydt a fost de acord să nu producă și să nu distribuie produse de mică marochinărie sub denumirea „NATHAN”.

17.

În cursul anului 1995, domnul Depuydt a introdus pe piață poșete cu marca NATHAN, pe care apărea litera „N” cu o grafie alungită pe plan orizontal ( 5 ). MyP utilizează litera alungită N cel puțin din 1996 și susține că o utilizează de la sfârșitul anului 1990 sau de la începutul anului 1991, afirmație cu care domnul Depuydt și Gauquie nu sunt de acord.

18.

Părțile au trebuit să reanalizeze modul în care utilizau marca atunci când, în 1998, societatea (care nu are legătură cu ele) Natan le‑a acuzat că marca „NATHAN” era prea apropiată de propria sa marcă, „NATAN”.

19.

Începând cu anul 2002, atât MyP, cât și Gauquie au utilizat marca figurativă „N” și o expresie nouă, „NATHAN BAUME”. Acestea partajează exploatarea mărcilor menționate, în același mod în care au partajat exploatarea mărcii „NATHAN”. Astfel, utilizând marca figurativă „N” și marca verbală „NATHAN BAUME” (singurele două mărci care rămân relevante în acest stadiu al procedurii), MyP distribuie un catalog cu articole de marochinărie (inclusiv, de exemplu, truse de toaletă, portofele, genți de voiaj, curele), iar Gauquie produce și comercializează poșete și încălțăminte. Părțile își vând reciproc produsele și le expun în magazinele lor respective.

20.

La 14 august 1998, MyP a solicitat înregistrarea la OBPI atât a mărcii „N” în litigiu în prezenta cauză, cât și a mărcii figurative „NATHAN”. Marca „NATHAN BAUME” a fost depusă de MyP în 2002. Depuydt și Gauquie afirmă că MyP nu i‑a informat cu privire la această depunere. Cesiunea mărcii verbale „NATHAN”, înregistrată inițial de domnul Baquet, în favoarea MyP și a domnului Depuydt a fost înregistrată la 17 august 1998 și, respectiv, la 19 decembrie 2000.

21.

În pofida înregistrării acestor mărci, relația dintre părți a rămas neschimbată. Totuși, potrivit hotărârii pronunțate în apel, relațiile dintre acestea au început în cele din urmă să se deterioreze din cauză că MyP a început să introducă pe piață alte produse și a solicitat consultarea cu Gauquie cu privire la alegerea materialelor, a culorilor și a modalităților de comunicare. Încă din iulie 1998, MyP a reproșat Gauquie lipsa unei colaborări între cele două societăți în detrimentul imaginii mărcii și a sugerat în mod repetat (în decembrie 2001, precum și în iunie și în decembrie 2003) o colaborare mai strânsă. Potrivit instanței de trimitere, în decembrie 2004, MyP s‑a plâns că „sunt încălcate regulile coproprietății asupra mărcii «NATHAN BAUME»”. Încercarea de a se ajunge la un acord a eșuat.

22.

La 24 mai 2005, domnul Depuydt și Gauquie au chemat în justiție MyP în fața tribunal de commerce de Nivelles (Tribunalul Comercial din Nivelles), solicitând ca mărcile figurative „N” și „NATHAN” și marca verbală „NATHAN BAUME” să fie declarate nule sau cel puțin să fie declarate valide numai în raport cu produsele de mică marochinărie și au căzut în pretenții.

23.

Ca răspuns la încercarea domnului Depuydt și a societății Gauquie de a obține declararea nulității mărcii, MyP a decis să înceteze exploatarea partajată a mărcilor și, la 11 ianuarie 2007, a formulat o acțiune în justiție împotriva domnului Depuydt și a societății Gauquie la aceeași instanță, prin care urmărea să obțină încetarea utilizării de către aceștia a mărcii figurative „N” și a mărcii verbale „NATHAN BAUME” pentru produse din clasele 18 și 25. Domnul Depuydt și Gauquie au formulat cereri reconvenționale prin care solicitau emiterea unei somații prin care să se interzică MyP utilizarea mărcilor „N”, „NATHAN” și „NATHAN BAUME” pentru alte produse de marochinărie decât produsele de mică marochinărie, în particular poșete. Instanța a respins cererea formulată de MyP și a dispus ca aceasta să înceteze fabricarea, introducerea pe piață, vânzarea sau distribuirea de poșete identice sau similare cu cele ale domnului Depuydt și ale societății Gauquie.

24.

Cele două hotărâri au fost atacate cu apel. Cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles) s‑a pronunțat în apel la 8 noiembrie 2007.

25.

Această instanță a hotărât că cele trei mărci înregistrate în litigiu, și anume cele două mărci figurative „NATHAN” și „N”, precum și marca verbală „NATHAN BAUME” deținute de MyP sunt valide. În special, instanța a hotărât că dreptul de a exercita o acțiune în anularea acestor mărci pentru înregistrare cu rea‑credință era prescris.

26.

Gauquie și domnul Depuydt au primit o somație prin care li se interzicea să utilizeze cele trei mărci pentru toate produsele, cu excepția poșetelor și a articolelor de încălțăminte, în temeiul drepturilor exclusive conferite de marcă. Instanța menționată a justificat aceste excepții prin doctrina abuzului de drept, mai exact printr‑un abuz de procedură. Aceasta a statuat că MyP a invocat dreptul său exclusiv într‑un mod atât de categoric din răzbunare. În trecut, MyP a recunoscut întotdeauna că Gauquie avea dreptul să utilizeze mărcile „N” și „NATHAN BAUME” pentru poșete și încălțăminte. Instanța a hotărât că între cele două părți nu exista nicio licență (cu durată nedeterminată, cu prelungire tacită). Dimpotrivă, MyP a recunoscut chiar o formă de coproprietate asupra mărcilor. Instanța a considerat că aceasta constituie un „consimțământ irevocabil” cu privire la utilizarea mărcilor respective pentru poșete și încălțăminte de către societatea Gauquie.

27.

Pe de altă parte, societatea MyP a primit o somație prin care i se interzicea să utilizeze aceste mărci în cadrul comerțului pentru poșete și încălțăminte. Instanța a considerat că o astfel de utilizare ar constitui concurență neloială. În primul rând, MyP a recunoscut întotdeauna în mod voluntar că obligația sa de a nu face concurență neloială domnului Baquet în ceea ce privește fabricarea și distribuirea de poșete sub denumirea „NATHAN” se extindea la mărcile „N” și „NATHAN BAUME” pentru poșete și încălțăminte. În al doilea rând, Gauquie a realizat, timp de mai mulți ani, investiții importante în publicitatea produselor sale, de pe urma căreia MyP ar obține foloase necuvenite.

28.

O hotărâre interpretativă pronunțată la 12 septembrie 2008 a clarificat noțiunile „poșete” și „utilizare în cadrul comerțului”.

29.

MyP a atacat cu recurs la Cour de cassation hotărârea în apel și hotărârea interpretativă pronunțate de Cour d’appel în măsura în care acestea privesc mărcile „N” și „NATHAN BAUME”. MyP a invocat două motive de recurs.

30.

Prin intermediul primului motiv, MyP a susținut, în ceea ce privește caracterul limitativ al somației emise împotriva societății Gauquie și a domnului Depuydt, că numai o licență care constituie consimțământul necesar prevăzut la articolul 2.20 alineatul 1 din CBPI poate permite unui terț să utilizeze o marcă. În temeiul unei norme de ordine publică, consimțământul irevocabil, mai exact o obligație irevocabilă, nu poate exista și ar fi contrar drepturilor exclusive conferite de o marcă. Potrivit MyP, revocarea consimțământului și exercitarea drepturilor conferite de marcă nu pot constitui abuz de drept și, chiar dacă ar constitui un astfel de abuz, sancțiunea corectă ar fi reducerea exercitării acestui drept la o măsură normală și repararea prejudiciilor, iar nu interzicerea exercitării drepturilor conferite de marcă.

31.

În ceea ce privește faptul că ea însăși este împiedicată să utilizeze mărcile în anumite privințe, MyP susține, prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, că mărcile conferă un drept exclusiv de a‑i împiedica pe terți să le utilizeze fără consimțământul său. În opinia MyP, acest drept îl implică pe cel de a utiliza ea însăși mărcile respective, întrucât, în caz contrar, titularul riscă decăderea din drepturile asupra mărcii. La încetarea unei licențe (chiar dacă este însoțită de un angajament al titularului mărcii de a nu utiliza el însuși marca), titularul mărcii reia exercițiul deplin al drepturilor sale. Orice avantaje pe care titularul le‑ar putea obține din publicitatea realizată de partea pe care a autorizat‑o să utilizeze marca, precum și orice risc de confuzie rezultat din recuperarea dreptului reprezintă consecințe necesare ale exercitării legale a drepturilor exclusive. Cu titlu subsidiar, instanța nu putea să interzică în mod definitiv utilizarea mărcii și ar fi trebuit să adopte o sancțiune mai puțin restrictivă.

32.

În hotărârea din 2 decembrie 2011, instanța de trimitere a respins argumentul MyP potrivit căruia încercarea acesteia de a interzice societății Gauquie să utilizeze mărcile nu a reprezentat decât exercitarea drepturilor sale exclusive conferite de marcă și, prin urmare, nu putea fi considerată un abuz de drept, ca fiind întemeiat pe o interpretare eronată a hotărârii pronunțate în apel. Instanța a statuat că hotărârea pronunțată în apel nu a luat în considerare numai perioada îndelungată de utilizare în comun, ci și motivul răzbunării, precum și modul în care a fost formulată acțiunea MyP.

33.

Instanța de trimitere a considerat de asemenea că ambele motive de recurs ale MyP ridică diverse probleme de interpretare în legătură cu Directiva 89/104/CEE. Prin urmare, instanța a decis să suspende judecarea cauzei și a adresat Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

34.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 3 ianuarie 2012.

35.

Au prezentat observații scrise MyP, domnul Depuydt și Gauquie (în comun), Republica Polonă și Comisia.

36.

În cadrul ședinței din 10 ianuarie 2013, au prezentat observații părțile din litigiul principal și Comisia.

37.

Domnul Depuydt și Gauquie invocă două argumente pentru a contesta admisibilitatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere. În primul rând, întrucât directiva a fost transpusă în dreptul național, orice problemă de interpretare este, în opinia acestora, o problemă de drept național. Același lucru trebuie să se aplice și în cazul întrebării cu privire la aspectul dacă dreptul național poate limita drepturile conferite de marcă. Comisia observă de asemenea că între litigiu și dreptul Uniunii în materie de mărci există doar o legătură îndepărtată.

38.

În al doilea rând, domnul Depuydt și Gauquie susțin că întrebările nu sunt pertinente în raport cu cauza. În opinia acestora, articolul 5 alineatul (1) din directivă nu privește aspectul dacă dreptul național poate limita drepturile exclusive ale titularului unei mărci. Întrucât instanțele naționale au statuat în mod explicit că nu este vorba despre o licență, nu este pertinent nici articolul 8 alineatul (1) din directivă ( 6 ). De asemenea, domnul Depuydt și Gauquie consideră că prima întrebare privește o măsură care nu are legătură cu situația de fapt din cauză.

39.

Niciunul dintre aceste două argumente nu ne convinge. Bineînțeles, potrivit articolului 267 TFUE, Curtea are competența de a pronunța hotărâri preliminare numai cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, neavând competența de a interpreta dreptul național ( 7 ). Cu toate acestea, Cour de cassation a solicitat Curții să interpreteze directiva, iar nu legislația națională de transpunere a directivei. Faptul că directiva a fost transpusă în dreptul național nu înseamnă că instanțele naționale nu mai trebuie să ia în considerare directiva. Dimpotrivă, acestea au obligația de a interpreta legislația națională în lumina textului și a finalității directivei ( 8 ).

40.

În ceea ce privește pertinența întrebărilor adresate de instanța națională, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în principiu, instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului au competența să aprecieze pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 9 ). Curtea va proceda altfel numai în cazul în care este „evident” ( 10 ) că interpretarea unei norme de drept al Uniunii este lipsită de pertinență în speță.

41.

În ceea ce privește articolul 8 alineatul (1) din directivă, instanța de trimitere însăși a statuat că între părți nu există un acord de licență. Întrucât Curtea este obligată să țină seama de această constatare a situației de fapt, reiese că, într‑adevăr, articolul 8 alineatul (1) din directivă nu este relevant pentru soluționarea prezentei cauze. Având în vedere acest lucru și pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util, întrebările trebuie reformulate astfel încât să nu conțină nicio trimitere la articolul 8 alineatul (1) din directivă ( 11 ).

42.

Instanța de trimitere a enunțat mai multe elemente de fapt care sunt importante în speță. Întrucât Curtea este obligată să țină seama de ele, unele dintre acestea trebuie subliniate. În primul rând, MyP este titularul mărcilor în discuție, înregistrate în mod valabil pentru toate produsele în cauză. În al doilea rând, din momentul în care MyP a înregistrat mărcile respective, Gauquie și domnul Depuydt le utilizează cu consimțământul MyP. În al treilea rând, nu se contestă faptul că părțile nu au încheiat un acord de licență. În al patrulea rând, nu există niciun element care să indice că Gauquie și domnul Depuydt sunt de asemenea titulari ai mărcilor în litigiu. Chiar dacă instanța de trimitere menționează „o formă de coproprietate asupra mărcilor”, aceasta nu afirmă că Gauquie și domnul Depuydt au înregistrat mărcile sau că sunt titularii drepturilor conferite de mărci prin utilizare ( 12 ).

43.

Cu excepția faptului că nu există o licență, aceste elemente de fapt prezintă, la prima vedere, similitudini cu o situație normală, care implică existența unei licențe cu toate consecințele sale, mai exact faptul că o licență își poate înceta efectele. Situația specifică a părților este cea care pune în discuție această concluzie: părțile au avut inițial drepturi egale asupra semnelor. Ele au împărțit exploatarea semnelor pentru o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat deja, MyP a înregistrat mărcile la un moment dat, înregistrare despre care se pretinde că a avut loc „în secret”, deși trebuie să se ia în considerare faptul că mărcile sunt publicate și că urmărirea lor este posibilă. Încercarea de anulare a acestor înregistrări pentru motive de rea‑credință nu a avut succes, întrucât dreptul la acțiune se prescrisese.

44.

În pofida constatării situației de fapt menționate mai sus, hotărârea Cour d’appel a restabilit exploatarea partajată a mărcilor pe care părțile o realizaseră pentru o perioadă îndelungată. Instanța menționată a ajuns la acest rezultat limitând drepturile conferite de marcă, pe de o parte, și somând titularul mărcilor să înceteze utilizarea semnelor pentru anumite produse, pe de altă parte. Confruntându‑se cu această hotărâre, instanța de trimitere se întreabă dacă și prin ce mijloace poate fi menținută exploatarea partajată. Întrucât mai multe dintre mijloacele juridice sugerate se întemeiază pe dreptul național, un aspect important în speță îl prezintă întrebarea cu privire la măsura în care dreptul național poate să limiteze dreptul Uniunii în materie de mărci. Ar trebui să se sublinieze că normele naționale trebuie stabilite de instanțele naționale. În această privință, sarcina Curții constă numai în precizarea limitelor impuse de directivă dreptului național.

45.

Prin intermediul primei sale întrebări, instanța națională solicită să se stabilească limitele opozabilității drepturilor exclusive conferite de marcă într‑o situație precum cea din prezenta cauză, în care exploatarea mărcii a fost partajată pentru o perioadă îndelungată. Instanța de trimitere a împărțit prima întrebare în două părți.

46.

Prima parte a primei întrebări se referă la aspectul dacă articolul 5 alineatul (1) din directivă interzice în mod definitiv titularului unei mărci înregistrate posibilitatea de a opune unui terț drepturile sale exclusive pentru toate produsele vizate de înregistrare atunci când titularul a împărțit exploatarea unei părți din produsele înregistrate cu respectivul terț în cadrul „unei forme de coproprietate” și atunci când terțul a utilizat marca cu „consimțământul irevocabil” al titularului.

47.

Din decizia instanței de trimitere rezultă că aceasta solicită să se stabilească dacă în dreptul mărcilor există un temei pentru a interzice în mod definitiv titularului unei mărci înregistrate să opună drepturile sale unui terț cu care a împărțit exploatarea mărcii respective pentru o perioadă îndelungată. Trimiterile instanței naționale la o „formă de coproprietate” și la „consimțământul irevocabil” necesită câteva explicații suplimentare.

48.

În primul rând, apreciem că expresia „formă de coproprietate” poate fi înțeleasă cu ușurință în contextul hotărârii Cour d’appel citate de instanța de trimitere. Cour d’appel și‑a construit raționamentul pe exploatarea partajată a mărcilor de către părți, menționând că MyP a recunoscut chiar o „formă de coproprietate”, și a ajuns la concluzia că MyP și‑a dat „consimțământul irevocabil” pentru utilizarea mărcii. Instanța nu a sugerat că domnul Depuydt și Gauquie au înregistrat mărcile sau că sunt titulari ai drepturilor conferite de marcă prin utilizare. Așadar, expresia nu este utilizată în sens juridic. Aceasta este utilizată mai degrabă ca o constatare a faptelor care trimite la exploatarea partajată și consensuală a mărcilor.

49.

Expresia „consimțământ irevocabil” utilizată de instanța de trimitere – inclusiv într‑un citat din hotărârea Cour d’appel – este o constatare de fapt, dedusă din comportamentul MyP. În ședință, domnul Depuydt și Gauquie au afirmat că această constatare a „consimțământului irevocabil” era de competența instanței naționale. Comisia a acceptat existența consimțământului irevocabil ca o constatare de fapt. Cu toate acestea, constatarea situației de fapt potrivit căreia a fost dat „consimțământul irevocabil” presupune că respectivul consimțământ dat de titularul unei mărci poate fi irevocabil în sens juridic. Aspectul dacă consimțământul menționat la articolul 5 alineatul (1) din directivă poate fi dat în mod irevocabil trebuie să fie soluționat de Curte.

50.

În mod cert, Curții nu i se interzice să răspundă la această întrebare. Deși instanța națională este cea care trebuie să stabilească situația de fapt în speță – și, astfel, în prezenta cauză, aspectul dacă a fost sau nu a fost dat consimțământul – Curtea nu este ținută de constatarea existenței unor categorii juridice realizată de instanța de trimitere. În mod similar, instanța națională determină obiectul întrebărilor pe care le adresează Curții. Cu toate acestea, Curtea nu este împiedicată să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța de trimitere le‑a menționat sau nu le‑a menționat în mod explicit ( 13 ).

51.

Aceasta a fost baza pe care, atunci când a fost întrebată, în cauza Libertel, cu privire la caracterul distinctiv pe care o anumită culoare îl poate prezenta ca marcă, Curtea a putut să stabilească dacă o culoare este, în sine, susceptibilă să constituie o marcă ( 14 ). Același principiu se aplică și în prezenta cauză.

52.

Așadar, întrebarea la care Curtea trebuie să răspundă în mod special este dacă, potrivit articolului 5 alineatul (1) din directivă, titularul unei mărci înregistrate poate să își dea în mod irevocabil consimțământul cu privire la utilizarea mărcii sale, în sensul că dreptul exclusiv conferit de marca înregistrată nu mai poate fi opus în mod definitiv terțului care primește consimțământul menționat și împreună cu care titularul a împărțit exploatarea mărcii respective pentru o perioadă îndelungată, atât anterior, cât și ulterior înregistrării mărcii.

53.

Astfel cum este formulată, întrebarea solicită Curții în primul rând să analizeze natura „consimțământului” în contextul articolului 5 alineatul (1) din directivă.

54.

Este inutil să menționăm că Curtea poate accepta această solicitare numai dacă noțiunea „consimțământ” utilizată la articolul 5 alineatul (1) din directivă este o noțiune de drept al Uniunii și, prin urmare, interpretarea sa nu poate fi lăsată la latitudinea instanțelor naționale.

55.

Ca regulă generală, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii sunt interpretați în mod autonom, ținând cont de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză, cu excepția cazului în care dispoziția respectivă face o trimitere expresă la legislația statelor membre ( 15 ).

56.

În mod cert, această regulă pierde o mare parte din puterea sa atunci când este vorba despre directivele care nu armonizează pe deplin un domeniu juridic. Deși directiva, potrivit celui de al treilea considerent al său, nu realizează o apropiere totală a legislațiilor statelor membre în domeniul mărcilor, armonizează totuși anumite aspecte ale acestor legislații. În această privință, al nouălea considerent subliniază că, pentru a facilita libera circulație a mărfurilor, mărcile înregistrate trebuie să se bucure de aceeași protecție în sistemele juridice ale tuturor statelor membre. În consecință, Curtea a statuat în mai multe rânduri că articolele 5-7 din directivă armonizează complet normele cu privire la drepturile conferite de marcă ( 16 ).

57.

Prin urmare, noțiunea „consimțământ” utilizată la articolul 5 alineatul (1) din directivă este o noțiune de drept al Uniunii.

58.

Curtea a avut în mai multe rânduri posibilitatea de a clarifica, în cadrul jurisprudenței sale, diverse aspecte referitoare la articolul 5 alineatul (1) din directivă. Cu toate acestea, considerăm că jurisprudența menționată nu furnizează informații cu privire la natura „consimțământului” care figurează la articolul 5 alineatul (1).

59.

Totuși, se pot afla foarte multe din contextul articolului 5 alineatul (1) din directivă și din jurisprudența Curții în această materie. Noțiunea „consimțământ” apare de mai multe ori în directivă: la articolul 5 alineatele (1) și (2) cu privire la întinderea drepturilor exclusive conferite de mărci, la articolul 7 alineatul (1) cu privire la epuizarea drepturilor conferite de marcă, la articolul 10 alineatul (3) care privește cerința utilizării și la articolul 12 alineatul (2), în contextul cauzelor de decădere. Utilizarea acestei noțiuni în cuprinsul directivei nu are în niciun caz un caracter extraordinar. Regulamentul Consiliului privind marca comunitară se referă de asemenea la „consimțământ” în contexte similare ( 17 ), noțiunea fiind utilizată inclusiv în Acordul TRIPS ( 18 ) și în dreptul Statelor Unite în materie de mărci ( 19 ).

60.

Curtea a trebuit să interpreteze noțiunea de consimțământ în contextul epuizării drepturilor conferite de marcă, și anume în contextul articolului 7 alineatul (1) din directivă. Potrivit acestei dispoziții ( 20 ), titularul unei mărci nu se poate opune utilizării mărcii pentru produsele care au fost introduse pe piața Spațiului Economic European (denumit în continuare „SEE”) sub această marcă de către titular sau cu consimțământul acestuia.

61.

În cauza Zino Davidoff și Levi Strauss, titularii mărcilor relevante își introduceau produsele pe piața din afara SEE, acestea fiind ulterior importate în spațiul menționat de o altă persoană. Curtea a fost întrebată cu privire la împrejurările în care se poate considera că titularul mărcii și‑a dat „consimțământul” pentru introducerea produselor pe piață în cadrul SEE. Aceasta a statuat că noțiunea de consimțământ trebuia să facă obiectul unei interpretări uniforme de către Curte ( 21 ). Potrivit Curții, consimțământul poate fi dat în mod explicit sau în mod implicit, putând să rezulte, în acest caz, din elemente și din împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare introducerii produselor pe piață în afara SEE. Având în vedere efectele semnificative ale consimțământului în contextul articolului 7 alineatul (1) din directivă, și anume epuizarea dreptului exclusiv care permite titularului să controleze comercializarea inițială în cadrul SEE, „consimțământul [...] trebuie [...] să fie exprimat într‑un mod care să reflecte în mod cert voința titularului de a renunța la acest drept” ( 22 ). Deși consimțământul prevăzut la articolul 7 alineatul (1) privește introducerea produselor pe piață ( 23 ), iar consimțământul prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directivă privește utilizarea mărcii (sau a unei mărci similare cu care aceasta poate fi confundată) în cadrul comerțului, considerăm că declarațiile Curții cu privire la natura consimțământului se aplică și în legătură cu noțiunea de consimțământ care figurează la articolul 5 alineatul (1) din directivă.

62.

Declarațiile Curții sugerează că consimțământul necesită exprimarea (neechivocă) a intenției de a renunța la drepturile conferite de marcă. Este vorba despre un act juridic voluntar încheiat între titular și persoana care primește consimțământul.

63.

Această interpretare este susținută de articolul 5 alineatul (1) din directivă coroborat cu articolul 8, care reglementează licențele. Licența constituie cel mai frecvent mod în care este dat consimțământul cu privire la utilizarea mărcii în cadrul comerțului. În fapt, împrejurări precum cele expuse în prezenta cauză, în care există un consimțământ privind utilizarea mărcii, dar nu există o licență (explicită sau implicită), sunt rare.

64.

Articolul 10 alineatul (3) din directivă confirmă de asemenea interpretarea noastră privind natura consimțământului. Potrivit acestei dispoziții, utilizarea mărcii cu consimțământul titularului se consideră utilizare de către titular și, prin urmare, îndeplinește cerința privind utilizarea ( 24 ). Atribuirea utilizării de care a beneficiat un terț titularului este justificată printr‑o formă de mandat instituită prin consimțământul titularului. O astfel de construcție juridică își găsește justificarea numai în cazul în care între titular și terțul care a utilizat marca a fost încheiat un act juridic.

65.

Este de asemenea util să se ia în considerare distincția care se face între noțiunea „toleranță” utilizată la articolul 9 alineatul (1) și noțiunea „consimțământ”. În timp ce prima noțiune implică pasivitate, în sensul că nu împiedică utilizarea unei mărci ulterioare, cea de a doua noțiune impune exprimarea voinței de a renunța la dreptul respectiv ( 25 ).

66.

Ca act juridic voluntar între titular și utilizatorul mărcii, consimțământul este supus principiilor generale aplicabile actelor juridice. Aceste principii vor fi în mare măsură identice cu principiile aplicabile celei mai cunoscute forme a consimțământului, și anume licența. Astfel, consimțământul poate fi dat pentru o perioadă determinată sau pentru o perioadă nedeterminată. Chiar și în acest din urmă caz, revocarea consimțământului este posibilă ( 26 ). Cu toate acestea, o astfel de revocare a consimțământului trebuie să respecte așteptările legitime ale utilizatorului mărcii și impune, de exemplu, o notificare sau o cauză rezonabilă. Consimțământul irevocabil nu este permis.

67.

Așadar, deși consimțământul irevocabil nu există, probabil că nu este permisă nici exercitarea drepturilor exclusive conferite de marcă împotriva persoanei împreună cu care a fost împărțită exploatarea mărcii pentru o perioadă îndelungată, atât înainte, cât și ulterior înregistrării mărcii.

68.

Titularul unei mărci nu se poate opune tuturor utilizărilor acesteia. Curtea a dedus din obiectivul reglementării în materie că pot fi interzise doar acele utilizări ale mărcii de către un terț care aduc atingere sau sunt susceptibile să aducă atingere funcției acesteia ( 27 ).

69.

Polonia a susținut că o exploatare partajată anterioară, precum cea care a avut loc în cazul MyP și Gauquie, poate conduce la o situație în care funcției mărcii nu i se mai aduce nicio atingere. Aceasta sugerează că este posibil ca, în cazul în care utilizarea mărcii a fost împărțită astfel încât consumatorii s‑au obișnuit ca un anumit grup de produse să nu fie produs de titularul mărcii, ci de un terț, consumatorul să se aștepte ca această utilizare să continue. Prin urmare, s‑ar putea să nu se aducă atingere funcției esențiale a mărcii, care constă în a garanta consumatorilor proveniența produselor.

70.

Nu suntem siguri că acest argument este aplicabil în prezenta cauză. Utilizarea continuă a mărcii de către domnul Depuydt și Gauquie ulterior retragerii consimțământului societății MyP ar aduce atingere funcției esențiale a mărcii, care constă în a garanta consumatorilor proveniența produselor.

71.

Cauza Budějovický Budvar ilustrează condițiile în care utilizarea simultană îndelungată a unei mărci dă naștere unei situații în care continuarea acestei utilizări nu mai aduce atingere funcției mărcii de garantare a provenienței produselor. Deși în această cauză întrebarea preliminară a fost adresată în contextul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din directivă, aceleași principii se aplică și în cazul articolului 5 alineatul (1) ( 28 ).

72.

Situația de fapt în cauza menționată a avut un caracter excepțional. În mod absolut independent una de cealaltă, Anheuser‑Busch și Budvar au vândut în Regatul Unit bere sub semnul verbal „Budweiser” timp de aproape 30 de ani înainte de înregistrarea mărcilor. În anul 2000, ambele societăți au fost autorizate să înregistreze mărcile împreună și în mod simultan. Specificul cauzei constă în faptul că diferențele dintre cele două beri le erau în mod clar cunoscute consumatorilor, în pofida denumirii lor comune „Budweiser”. În aceste împrejurări, Curtea a constatat că utilizarea simultană cu bună‑credință a celor două mărci identice nu aduce atingere funcției care constă în a garanta consumatorilor proveniența produselor ( 29 ).

73.

Situația de fapt din prezenta cauză este în mod substanțial diferită de cea din cauza Budějovický Budvar. În primul rând, instanța de trimitere nu a arătat în niciun fel că exploatarea partajată de către MyP și Gauquie a mărcilor în cauză este cunoscută consumatorilor și că, astfel, este posibil ca prin continuarea acestei utilizări să nu se aducă atingere garantării provenienței produselor.

74.

Cu toate acestea, mai important este că în cauza Budějovický Budvar două societăți independente au utilizat aceeași marcă. În prezenta cauză, potrivit instanței de trimitere, o parte utilizează, cu consimțământul titularului, mărcile valide ale celeilalte părți și dorește să continue utilizarea acestora chiar și după revocarea consimțământului. În aceste împrejurări, sugestia că este posibil să nu se aducă atingere funcției mărcii prin menținerea exploatării partajate conduce la o interpretare eronată a funcției mărcilor.

75.

Funcția esențială a mărcilor constă în a permite consumatorilor să identifice proveniența produselor ( 30 ). Totuși, în acest sens, relevant în privința provenienței produselor este titularul mărcii, iar nu (în mod necesar) producătorul real. Într‑o economie modernă, multe produse sunt fabricate sub licență (sau cu consimțământul titularului) de terți și/sau în cadrul unor lanțuri de producție complexe. De regulă, consumatorii nu cunosc aceste aranjamente. În general, chiar dacă schimbarea producătorului poate aduce atingere calității produsului, consumatorii nu au un interes protejat ca înțelegerile dintre titularul mărcii și producător să continue. Titularul este cel care are obligația de a organiza utilizarea mărcii. Ca parte a acestei obligații, titularul poate retrage licențe, poate acorda licențe noi și poate reorganiza procesele de fabricație sau de vânzare. Așadar, s‑ar aduce atingere garantării provenienței dacă o parte ar continua utilizarea mărcii chiar și după ce nu ar mai beneficia de consimțământul titularului acestei mărci.

76.

Prin intermediul celei de a doua părți a primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o normă de drept național precum cea care se opune exercitării culpabile sau abuzive a drepturilor de către titularul acestora poate conduce la interzicerea definitivă a exercitării drepturilor exclusive conferite de marcă pentru o parte din produsele pentru care este înregistrată marca sau dacă o astfel de normă trebuie să prevadă o sancțiune diferită.

77.

Domnul Depuydt și Gauquie prezintă argumente în favoarea posibilității unei interziceri definitive a exercitării drepturilor exclusive conferite de marcă prin intermediul legislației naționale. În ceea ce o privește, MyP este de opinie că astfel de dispoziții de drept național nu pot decât să prevadă sancțiuni care nu ar împiedica în mod definitiv exercitarea drepturilor exclusive conferite de marcă. Atât Comisia, cât și Polonia sunt în esență de acord cu această susținere.

78.

În general, potrivit celui de al șaselea considerent al directivei, aplicarea dispozițiilor naționale, altele decât dreptul mărcilor, cum ar fi dispozițiile cu privire la concurența neloială și la răspunderea civilă, nu este exclusă de directivă. Acest lucru este de asemenea valabil, astfel cum în mod corect au susținut domnul Depuydt și Gauquie, în ceea ce privește dispozițiile naționale care interzic exercitarea culpabilă sau abuzivă a drepturilor ( 31 ).

79.

Cu toate acestea, există limitări ale aplicării dreptului național în acest context. Dreptul național nu poate restrânge efectul deplin al directivei. El nu poate devia de la armonizarea deplină realizată în directivă. Acest lucru este valabil atât pentru comportamentul considerat culpabil sau abuziv, cât și pentru sancționarea comportamentului culpabil sau abuziv.

80.

În ceea ce privește comportamentul considerat culpabil, legislația națională nu poate considera exercitarea unui drept prevăzut de dreptul Uniunii ca fiind, în sine, culpabilă sau abuzivă. Întrucât directiva permite revocarea consimțământului, această revocare și exercitarea drepturilor exclusive conferite de marcă împotriva beneficiarului anterior al consimțământului nu pot fi considerate, în sine, ca fiind abuzive. Cu toate acestea, lipsa notificării și situațiile similare pot constitui obiectul unor sancțiuni în temeiul dreptului național.

81.

În ceea ce privește sancțiunea, interzicerea definitivă a exercitării drepturilor exclusive conferite de marcă pentru o parte din produsele pentru care a fost înregistrată marca este de asemenea incompatibilă cu obiectivele directivei.

82.

Curtea a statuat în mai multe rânduri că articolele 5-7 din directivă armonizează complet drepturile conferite de marcă. Directiva prevede mai multe motive de refuz sau de nulitate a înregistrării mărcilor (articolele 3 și 4 din directivă), limitarea și epuizarea drepturilor (articolele 6 și 7 din directivă), precum și posibilitatea de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței (articolul 9 din directivă) ( 32 ). Nu s‑a sugerat că s‑ar aplica o excepție de la drepturile exclusive prevăzute de directivă.

83.

În cazul în care s‑ar permite reglementărilor naționale să interzică în mod definitiv titularului unei mărci să își exercite drepturile în legătură cu o parte din produsele pentru care a fost înregistrată marca pentru motive care nu sunt prevăzute în directivă, o parte a acestui drept protejat ar fi lipsită de conținut, ceea ce ar determina încălcarea obiectivului armonizării drepturilor prevăzut la articolul 5 din directivă și eludarea condițiilor în care se aplică dispozițiile directivei cu privire la limitarea acestor drepturi. O astfel de consecință nu poate fi tolerată.

84.

Avocatul general Jacobs a ajuns la o concluzie similară atunci când a analizat reglementările naționale care adoptă o protecție suplimentară față de dreptul mărcilor în contextul mărcii comunitare: „Dacă fiecare stat membru ar avea libertatea să adopte protecția suplimentară pe care o dorește, ar exista un pericol considerabil ca întregul edificiu al sistemului mărcii comunitare să fie distrus, împreună cu obiectivul de armonizare al directivei înseși, care constă în eliminarea obstacolelor în calea schimburilor comerciale și a denaturării concurenței în interesul pieței interne” ( 33 ). Argumentul se aplică mutatis mutandis situației din prezenta cauză.

85.

Așadar, reglementarea națională cu privire la exercitarea culpabilă sau abuzivă a drepturilor nu poate interzice în mod definitiv titularului unei mărci să își exercite drepturile în raport cu o parte din produsele pentru care este înregistrată marca.

86.

Acestea fiind spuse, nimic nu împiedică legislația națională să prevadă o sancțiune diferită, conformă cu dreptul Uniunii, precum repararea prejudiciilor sau chiar o somație prin care să se interzică titularului mărcii să își exercite drepturile exclusive. Cu toate acestea, pentru a respecta drepturile titularului mărcii, o astfel de somație nu poate fi decât provizorie. Având în vedere complexitatea situației de fapt, riscurile unui litigiu îndelungat și perspectiva reparării prejudiciului, este posibil ca părțile să negocieze un contract de licență.

87.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, pe care instanța de trimitere o împarte în două părți, care trebuie însă analizate împreună, aceasta solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din directivă permite instanțelor naționale să interzică în mod definitiv titularului unei mărci înregistrate să reia el însuși utilizarea mărcii după ce a pus capăt angajamentului său față de un terț de a nu utiliza marca în cauză pentru anumite produse. O astfel de interdicție s‑ar întemeia pe interzicerea concurenței neloiale, având în vedere că titularul ar obține foloase necuvenite din publicitatea și din investițiile realizate anterior cu privire la marcă de către terțul respectiv și din confuzia în percepția consumatorilor. În subsidiar, instanțele naționale trebuie să adopte o sancțiune diferită?

88.

Domnul Depuydt și Gauquie susțin că interzicerea definitivă a utilizării mărcii de către titular este o sancțiune adecvată pentru concurența neloială. MyP, Comisia și Polonia sunt de opinie că instanțele naționale vor trebui să aplice o sancțiune diferită.

89.

Menționăm încă o dată că, potrivit celui de al șaselea considerent al directivei, aplicarea dispozițiilor naționale, altele decât dreptul mărcilor, cum ar fi dispozițiile cu privire la concurența neloială și la răspunderea civilă, nu este în general exclusă de directivă. Astfel de dispoziții naționale nu pot restrânge efectul deplin al directivei și nu pot devia de la armonizarea deplină realizată prin intermediul acesteia.

90.

Directiva nu armonizează angajamentele asumate de titularul unei mărci de a nu utiliza marca. De asemenea, în general legislația în materie de mărci nu prevede un drept al titularului de a utiliza marca ( 34 ). Drepturile conferite de mărci sunt în primul rând drepturi negative, în sensul că exclud terții.

91.

Măsura națională propusă ar fi totuși în conflict cu directiva. Aceasta s‑ar întemeia pe un avantaj al titularului, perceput ca necuvenit, rezultat din investițiile în publicitate realizate de terț cu privire la marcă și din confuzia în percepția consumatorilor, care ar putea fi determinată de faptul că acum altcineva este fabricantul produsului în cauză. Ambele consecințe menționate rezultă în principal din revocarea consimțământului și din reorganizarea utilizării mărcii. Cu toate acestea, astfel cum s‑a discutat mai sus, articolul 5 alineatul (1) din directivă instituie un sistem în care titularul poate să revoce consimțământul acordat unui terț cu privire la utilizarea mărcii și poate reorganiza ulterior această utilizare.

92.

Cu toate acestea, menționăm încă o dată că nimic nu împiedică legislația națională să prevadă alte măsuri reparatorii pentru terți, care să fie în conformitate cu dreptul Uniunii.

93.

În lumina considerațiilor de mai sus, apreciem că răspunsul Curții la întrebările adresate ar trebui să fie următorul: