1.

Prezenta cauză invită Curtea să se pronunțe asupra interpretării Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială ( 2 ). Mai precis, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea articolului 1 alineatul (1) din regulamentul menționat, care definește domeniul de aplicare material al acestuia din urmă prin enunțarea celor două moduri de cooperare judiciară la care poate recurge o instanță a unui stat membru ( 3 ) atunci când dorește să efectueze un act de cercetare într-un alt stat membru.

2.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost adresată de Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos) în cadrul unei acțiuni care a fost introdusă pe fond la un tribunal olandez împotriva unor pârâți domiciliați în Belgia, a căror audiere provizorie ca martori a fost solicitată de reclamanți. Deși persoanele interesate și-au manifestat dorința de a fi audiate în limba franceză în țara lor de reședință, printr-o cerere care ar fi adresată de instanța sesizată autorităților judiciare belgiene în conformitate cu Regulamentul nr. 1206/2001, tribunalul a respins această cerere și a apreciat că audierea ar trebui organizată în Țările de Jos, citând martorii pentru a se înfățișa în fața sa în temeiul dreptului procedural național.

3.

În acest context, Curtea este invitată să stabilească dacă instanța unui stat membru care intenționează să audieze un martor, în cazul de față parte în litigiu, care are reședința pe teritoriul unui alt stat membru are obligația să aplice metodele de investigare instituite de Regulamentul nr. 1206/2001 sau are posibilitatea de a continua să le utilizeze pe cele prevăzute de normele de procedură în vigoare în statul în care are sediul, recurgând eventual la măsuri de constrângere atunci când martorul este recalcitrant. Astfel, trebuie să se determine, în mod inedit, dacă Regulamentul nr. 1206/2001 guvernează strângerea probelor dintr-un stat membru în altul în mod exclusiv și exhaustiv sau dacă lasă loc și altor căi de acces la astfel de probe.

4.

Preambulul Regulamentului nr. 1206/2001 prevede:

„[...]

[...]

[...]

[...]”

5.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 1206/2001, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede următoarele la alineatele (1) și (2):

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă sau comercială, atunci când instanța unui stat membru, în conformitate cu dispozițiile legislative ale statului respectiv, solicită:

(2)   Cererea nu trebuie să vizeze obținerea de mijloace de probă care nu sunt menite să fie utilizate într-o procedură judiciară angajată sau care urmează a fi angajată.”

6.

Articolele 10-16, care figurează în secțiunea 3 din același regulament, stabilesc modalitățile de îndeplinire a actului de cercetare de către instanța solicitată (metoda de cooperare denumită „indirectă”).

7.

Articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1206/2001 precizează că „[i]nstanța solicitată execută cererea în conformitate cu dreptul statului membru din care face parte”.

8.

Articolul 11 alineatul (1) din acest regulament are în vedere ca executarea indirectă să se deruleze în prezența și cu participarea părților, după cum urmează:

„Dacă legislația statului membru al instanței solicitante prevede aceasta, părțile și, dacă există, reprezentanții lor au dreptul să fie prezenți atunci când instanța solicitată îndeplinește actul de cercetare.”

9.

Articolul 13 din regulamentul menționat permite utilizarea unor măsuri de constrângere în cadrul metodei indirecte de îndeplinire a unui act de cercetare, după cum urmează:

„Dacă este necesar, instanța solicitată aplică măsurile de constrângere corespunzătoare pentru executarea cererii în situațiile și în măsura în care acestea sunt prevăzute în legislația statului membru al instanței solicitate pentru îndeplinirea unei cereri făcute în același scop de către o autoritate națională sau de una din părțile implicate.”

10.

Articolul 17 din regulament, care reglementează îndeplinirea directă a actului de cercetare de instanța solicitantă (metoda de cooperare denumită „directă”), prevede:

„(1)   Atunci când o instanță dorește să procedeze direct la un act de cercetare într-un alt stat membru, aceasta prezintă o cerere organismului central sau autorității competente din acest stat [...].

(2)   Îndeplinirea directă a actului de cercetare nu este posibilă decât dacă acest lucru poate avea loc pe bază voluntară, fără a fi nevoie să se recurgă la măsuri de constrângere.

Atunci când îndeplinirea directă a unui act de cercetare implică audierea unei persoane, instanța solicitantă informează persoana respectivă că audierea va avea loc pe bază voluntară.

(3)   Actul de cercetare este îndeplinit de către un magistrat sau de orice altă persoană, cum ar fi un expert, desemnat în conformitate cu legislația statului membru al instanței solicitante.

[...]”

11.

În Țările de Jos, audierea martorilor, precum și audierea provizorie a martorilor sunt reglementate de Codul de procedură civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering, denumit în continuare „WBR”) ( 5 ).

12.

Potrivit articolului 164 din WBR:

„1.   Părțile pot avea de asemenea calitatea de martori.

[...]

3.   Dacă o parte care este obligată să dea o declarație ca martor nu se înfățișează la ședință, nu răspunde la întrebările care îi sunt adresate sau refuză să semneze declarația sa, instanța poate să deducă din aceasta concluziile pe care le apreciază ca fiind necesare.”

13.

Articolul 165 alineatul 1 din WBR prevede că „[o]rice persoană citată pentru a fi audiată ca martor potrivit modalităților prevăzute de lege este obligată să se prezinte pentru a depune mărturie”.

14.

Articolul 176 alineatul 1 din WBR prevede:

„În măsura în care într-un tratat sau într-un regulament UE nu se prevede altfel, în cazul în care un martor are domiciliul în străinătate, instanța poate să solicite unei autorități, pe care urmează să o stabilească, din țara în care are reședința martorul să efectueze audierea, dacă este posibil sub jurământ, sau să atribuie sarcina acestei audieri funcționarului consular olandez competent pentru zona în care are domiciliul martorul.”

15.

Articolul 186 din WBR prevede:

„1.   La cererea persoanei interesate, în cazurile în care legea admite proba testimonială se poate dispune fără întârziere audierea provizorie de martori înainte de introducerea unei acțiuni.

2.   Instanța poate dispune audierea provizorie a unor martori, la cererea unei părți, chiar dacă acțiunea este deja pendinte.”

16.

Articolul 189 din WBR prevede că „[d]ispozițiile privind audierea martorilor se aplică de asemenea audierii provizorii”.

17.

La 3 august 2009, mai mulți deținători de valori mobiliare ( 6 ) (denumiți în continuare „Kortekaas și alții”) ale societății Fortis NV ( 7 ) au sesizat Rechtbank Utrecht (Țările de Jos) cu o procedură împotriva a trei membri ai conducerii acestei societăți care sunt domiciliați în Belgia ( 8 ) (denumiți în continuare „Lippens și alții”) și împotriva societății înseși, în vederea obligării acestora la plata de daune interese ca urmare a săvârșirii unor acte ilicite.

18.

În cadrul acestei proceduri pe fond, Kortekaas și alții au depus, la 6 august 2009, o cerere la Rechtbank Utrecht prin care se urmărea obținerea unei audieri provizorii a pârâților Lippens și alții, în calitate de martori în ceea ce privește afirmațiile lor. Instanța menționată a admis această cerere prin decizia din 25 noiembrie 2009, precizând că audierea ar fi efectuată de un judecător-comisar care trebuia desemnat în acest scop.

19.

La 9 decembrie 2009, Lippens și alții au solicitat ca Rechtbank Utrecht să dispună efectuarea unei comisii rogatorii pentru a le da posibilitatea de a fi audiați de un judecător francofon în Belgia, unde au reședința. Cererea lor a fost respinsă prin ordonanța din 3 februarie 2010.

20.

Fiind sesizat cu un apel formulat de Lippens și alții, Gerechtshof te Amsterdam a confirmat ordonanța contestată prin decizia din 18 mai 2010, întemeindu-se pe articolul 176 alineatul 1 din WBR, potrivit căruia instanța olandeză care trebuie să audieze un martor care are domiciliul în străinătate și nu vrea să se înfățișeze voluntar în fața sa are posibilitatea, iar nu obligația, de a proceda pe calea unei comisii rogatorii. Gerechtshof te Amsterdam a precizat că martorii trebuie, în principiu, să fie audiați de instanța în fața căreia procedura este pendinte pe fond și că, în speță, nicio împrejurare specială nu ar justifica o derogare de la această regulă în favoarea pârâților Lippens și alții, ținând seama printre altele de opoziția manifestată de Kortekaas și alții. Instanța a adăugat că o audiere în Belgia nu poate fi justificată pentru motive lingvistice, întrucât Lippens și alții vor avea posibilitatea de a fi asistați de un interpret francofon cu ocazia audierii lor în Țările de Jos.

21.

Împotriva acestei decizii a Gerechtshof te Amsterdam, Lippens și alții au formulat recurs în casare la Hoge Raad der Nederlanden.

22.

Instanța de trimitere apreciază că Regulamentul nr. 1206/2001 nu se opune posibilității ca o instanță care are sediul într-un stat membru să citeze pentru a se înfățișa în fața sa, în conformitate cu normele procedurale în vigoare în acest stat, un martor care are reședința într-un alt stat membru și să deducă consecințele prevăzute de normele menționate în cazul refuzului de a se înfățișa. Potrivit acestei instanțe, nici textul, nici considerentele (2) și (5) ( 9 ) ale Regulamentului nr. 1206/2001 nu ar permite să se concluzioneze că metodele de obținere a probelor prevăzute de acesta din urmă ar exclude recurgerea la alte instrumente juridice. Instanța menționată apreciază că regulamentul respectiv nu urmărește decât să faciliteze obținerea probelor și nu impune statelor membre să modifice metodele de obținere a probelor prevăzute de dreptul lor procedural național.

23.

În plus, această instanță se referă la Convenția privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, încheiată la Haga la 18 martie 1970, căreia i s-a substituit Regulamentul nr. 1206/2001 în ceea privește cele 11 state membre între care era în vigoare convenția menționată ( 10 ). Evidențiază că este discutabil să se stabilească dacă această convenție are un domeniu de aplicare exclusiv și imperativ sau lasă loc altor instrumente, astfel cum a considerat Curtea Supremă a Statelor Unite ( 11 ). Instanța de trimitere arată în plus că, în schimb, o hotărâre a Curții de Justiție ar fi de natură să indice faptul că Regulamentul nr. 1206/2001 ar putea avea „un domeniu de aplicare exclusiv” potrivit termenilor utilizați de această instanță ( 12 ).

24.

În acest context, Hoge Raad der Nederlanden a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Regulamentul [nr. 1206/2001], în special articolul 1 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretat în sensul că o instanță care dorește audierea unui martor care are reședința într-un alt stat membru trebuie, în raport cu acest tip de probă, să aplice întotdeauna metodele instituite de regulamentul menționat sau are competența de a utiliza metodele prevăzute de propriul drept procesual național, precum citarea martorului în fața acestei instanțe?”

25.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hoge Raad der Nederlanden a fost înregistrată la grefă la 7 aprilie 2011.

26.

Lippens și alții, guvernele olandez, ceh, german, austriac, polonez, finlandez și al Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au furnizat Curții observații scrise.

27.

Într-o anexă la scrisoarea de convocare la ședință, adresată părților și celorlalte persoane interesate, Curtea a adresat întrebări la care să se răspundă în cadrul ședinței, după cum urmează:

28.

Cu ocazia ședinței, care a avut loc la 7 martie 2012, Lippens și alții, guvernele olandez, ceh, german, irlandez și finlandez, precum și Comisia au prezentat observații orale.

29.

Orice instanță a unui stat membru poate să își exercite în mod valabil competențele și să recurgă la propriul „imperium”, adică la forța sa executorie, doar în limitele razei sale teritoriale. Această regulă are o excepție în ceea ce privește măsurile de cercetare pe care le poate pune în aplicare pe întreg teritoriul național. Cu toate acestea, ca urmare a principiului de drept internațional al teritorialității, legat de principiul suveranității statale, instanța nu poate, în mod normal, să intervină pentru a executa astfel de măsuri în alt stat membru.

30.

Or, după cum evidențiază preambulul Regulamentului nr. 1206/2001, „în materie civilă și comercială, pentru a se pronunța o hotărâre într-o cauză pendinte înaintea unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, este adesea necesar să se procedeze la un act de cercetare într-un alt stat membru [și, așadar, util] să continue ameliorarea cooperării între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe” ( 13 ). Regulamentul menționat răspunde astfel nevoii crescânde, în cadrul Uniunii Europene, de a putea obține probe într-un alt stat membru decât cel în care este sau poate fi declanșată o acțiune judiciară ( 14 ), atunci când litigiul conține un element de extraneitate.

31.

Întrucât noțiunea de act de cercetare în sensul Regulamentului nr. 1206/2001 nu este definită în acesta, Curtea a fost deja determinată să contureze această noțiune prin interpretarea ei ( 15 ), dar ni se pare incontestabil că o audiere de martori, astfel cum este avută în vedere în acțiunea principală, ține de această calificare ( 16 ).

32.

Obiectivul principal al Regulamentului nr. 1206/2001 este de a determina modul în care o instanță a unui stat membru poate obține, în mod simplificat și accelerat ( 17 ), probe care se află pe teritoriul unui alt stat membru, cu concursul autorităților acestuia din urmă. În acest scop, instanța respectivă dispune de două metode de asistență judiciară, al căror conținut este expus sumar la articolul 1 alineatul (1) din regulamentul menționat:

33.

În esență, instanța de trimitere solicită Curții, pentru prima dată, să stabilească dacă, în cazul în care o instanță dorește să procedeze la un act de cercetare care are o incidență transfrontalieră, precum audierea unui martor care se află pe teritoriul unui alt stat membru, aceasta este obligată să opteze pentru una dintre cele două metode de obținere a probelor prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001 descrise mai sus, și anume executarea indirectă a actului prin intermediul unei instanțe solicitate sau executarea directă a actului de către instanța solicitantă, astfel cum susțin în fața Curții doar Lippens și alții, sau dacă această instanță poate aplica metodele prevăzute de dreptul procedural al statului membru în care are sediul. Această cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare permite definirea întinderii domeniului de aplicare material al Regulamentului nr. 1206/2001.

34.

Alte problematici rezultă implicit din motivarea deciziei de trimitere, precum și din întrebările care au fost adresate de Curte pentru a se răspunde oral. Acestea privesc anumite consecințe practice ale interpretării care va fi dată în hotărârea care urmează a fi pronunțată, și anume, pe de o parte, eventuala posibilitate a instanței care solicită audierea de a recurge la măsuri de constrângere sau la măsuri defavorabile ( 21 ) dacă martorul domiciliat într-un alt stat membru refuză să depună mărturie și, pe de altă parte, eventuala incidență a faptului că martorul care trebuie audiat este parte în litigiu.

35.

Din jurisprudența Curții nu rezultă în mod clar niciun răspuns la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere.

36.

Astfel, nu există decât simple aluzii în Hotărârea St. Paul Dairy, vizată în decizia de trimitere, care privește interpretarea unor norme de competență judiciară care figurează în Convenția de la Bruxelles și evocă doar cu titlu de obiter dictum Regulamentul nr. 1206/2001 ( 22 ), fără să tranșeze în niciun caz problematica supusă Curții în prezenta cauză. Aceeași situație se regăsește în Hotărârea Aguirre Zarraga, pronunțată de asemenea în materia competenței judiciare, care lasă să se înțeleagă că instanța națională ar putea alege să recurgă sau să nu recurgă la dispozitivul prevăzut de Regulamentul nr. 1206/2001 ( 23 ). Având în vedere particularitățile celor două hotărâri, care nu priveau interpretarea regulamentului menționat, ci interpretarea unor texte care au un obiect și un domeniu de aplicare destul de diferite de acesta ( 24 ), deși contribuie de asemenea la crearea unui spațiu judiciar european, Curtea trebuie, în acest cadru, să se pronunțe în mod mai concret asupra condițiilor în care aplicarea regulamentului menționat este obligatorie pentru o instanță.

37.

În ceea ce privește unica hotărâre care, după cunoștința noastră, a fost pronunțată de Curte ( 25 ) în legătură cu interpretarea Regulamentului nr. 1206/2001 însuși, aceasta nu furnizează, în opinia noastră, elemente utile în vederea pronunțării în prezenta cauză ( 26 ).

38.

De la bun început, precizăm că, la fel ca majoritatea intervenienților, considerăm că, atunci când o instanță a unui stat membru urmărește să obțină probe care provin din alt stat membru, aceasta nu are obligația de a pune în aplicare mecanismele prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001 decât în anumite situații, iar nu în mod sistematic, având în vedere motivele pe care urmează să le expunem mai jos.

39.

Textul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1206/2001, a cărui interpretare este în special solicitată de instanța de trimitere, permite în parte pronunțarea asupra problemei dacă cele două metode de obținere transfrontalieră a probelor pe care le enunță trebuie sau nu trebuie să se aplice în mod larg, și anume în toate ipotezele în care factorul de extraneitate, precum reședința martorului în cazul de față, leagă mijlocul de probă respectiv de un alt stat membru, în materie civilă sau comercială.

40.

Precizând, cu titlu de condiție prealabilă, „atunci când instanța unui stat membru [...] solicită” ( 27 ), articolul menționat limitează, în opinia noastră, domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1206/2001 la două ipoteze precise pe care le enunță în continuare. Astfel, se rezervă aplicabilitatea acestuia la cazurile în care fie cooperarea unei instanțe „a unui alt stat membru” este necesară potrivit instanței care urmărește să procedeze la un act de cercetare, fie instanța menționată dorește să efectueze ea însăși un astfel de act „într-un alt stat membru”. A contrario, regulamentul nu se aplică speței dacă această instanță apreciază că poate obține un mijloc de probă, chiar dacă este situat într-un alt stat membru, fără să aibă nevoie să utilizeze una dintre aceste căi de acces la probe, și anume fără a trebui nici să solicite intervenția autorităților judiciare ale statului membru menționat, nici să se deplaseze în acesta.

41.

De asemenea, considerentele (7) și (15) ale Regulamentului nr. 1206/2001 arată că acesta tinde să permită unei instanțe a unui stat membru să procedeze la acte de cercetare „într-un alt stat membru”, iar nu pe teritoriul național, astfel cum dorește să procedeze tribunalul olandez în acțiunea principală prin citarea martorului în fața sa.

42.

Urmând în plus o analiză teleologică, și nu numai literală, adăugăm că în considerentul (2) al regulamentului menționat se precizează că acesta are ca vocație „ameliorarea, în special simplificarea și accelerarea, cooperării între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe”, obiectiv pe care considerentul (7) îl amintește in fine. Titlul Regulamentului nr. 1206/2001 evidențiază de asemenea că acesta are ca obiect doar să instituie mecanisme care să faciliteze „cooperarea între instanțele statelor membre”, iar nu să înlăture prin uniformizare modurile de obținere a probelor în vigoare în statele membre. În cazul în care o astfel de cooperare nu este indispensabilă sau nu este urmărită de o instanță, nu este necesară, în opinia noastră, punerea în aplicare a metodelor de asistență judiciară simplificată ( 28 ) pe care acest text le instituie, chiar dacă, precum în acțiunea principală, martorii, care sunt de asemenea părți în cazul de față, solicită să beneficieze de acestea.

43.

Astfel, Regulamentul nr. 1206/2001 nu urmărește să se interpună în atribuțiile instanței competente, restrângând prerogativa sa de a asigura gestionarea procedurii, în limitele normelor de drept internațional, de drept al Uniunii sau de drept național care i se impun, ci consolidează această prerogativă și o delimitează pentru a proteja drepturile părților și pentru a respecta prerogativele celorlalte state membre. Considerăm că acest instrument are ca finalitate să faciliteze activitatea transfrontalieră a instanțelor statelor membre, iar nu să o împiedice prin restrângerea mijloacelor de care dispun acestea pentru a obține probe.

44.

Spiritul însuși al regulamentului menționat ar fi repus în discuție dacă punerea sa în aplicare imperativă ar determina reducerea posibilităților de a strânge probe prin excluderea facultății unei instanțe de a recurge la metode alternative de strângere a probelor, atunci când acest lucru îi pare preferabil în raport cu instrumentele cooperării judiciare transfrontaliere care sunt cuprinse în Regulamentul nr. 1206/2001 ( 29 ).

45.

În această privință, amintim că articolul 21 alineatul (2) din regulamentul menționat coroborat cu considerentul (17) al acestuia precizează că nu urmărește să împiedice menținerea sau încheierea între două sau mai multe state membre de acorduri sau de aranjamente pentru a îmbunătăți „în mai mare măsură” ( 30 ) cooperarea în domeniul obținerii de probe, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu regulamentul. Rezerva menționată demonstrează că, dintr-o preocupare pentru eficacitate, autorii Regulamentului nr. 1206/2001 nu respingeau ideea de a lăsa un loc rezidual altor instrumente în acest domeniu, în cazul în care acestea din urmă se dovedesc a fi mai adecvate, ca garanții și efecte concrete, în raport cu conținutul litigiului.

46.

Or, în practică, este posibil ca metodele de investigare prevăzute de dreptul național să fie la fel sau chiar mai performante decât cele prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001. Astfel, rezultă din raportul Comisiei prin care s-a efectuat un bilanț al aplicării Regulamentului nr. 1206/2001 la data de 5 decembrie 2007 ( 31 ) că, potrivit studiului empiric realizat ( 32 ), într-un mare număr de cazuri, cererile de a proceda la un act de cercetare în temeiul regulamentului menționat au fost aduse la îndeplinire într-un termen superior celui prevăzut la articolul 10 alineatul (1), și anume 90 de zile de la primirea lor, și extins câteodată până la 6 luni. În aceste împrejurări, este de înțeles că sunt cazuri în care o instanță a unui stat membru optează pentru o metodă care nu necesită intermediari, precum citarea directă a unui martor pentru a depune mărturie în fața sa, în scopul de a garanta celeritatea și, așadar, eficiența procedurii pe care o derulează.

47.

Precizăm că efectul util al regulamentului menționat nu este în niciun caz compromis printr-o astfel de interpretare a dispozițiilor sale, având în vedere că acesta nu pretinde să reglementeze toate situațiile în care un mijloc de probă este situat într-un alt stat membru, ci doar situația în care instanța care urmărește să obțină acest mijloc de probă constată că are nevoie de ajutorul autorităților unui alt stat membru. În acest din urmă caz, instanța respectivă trebuie să aleagă fie calea cercetării indirecte, care prezintă inconvenientul de a încredința buna îndeplinire a actului instanței solicitate și de a implica faptul că nu va fi instanța chemată să se pronunțe cea care va proceda ea însăși la audierea martorului ( 33 ), fie calea cercetării directe, care necesită autorizarea statului membru în care se află probele care trebuie obținute ( 34 ) și privează instanța de posibilitatea de a aplica măsuri de constrângere ( 35 ). Astfel, o aplicare exclusivă a Regulamentului nr. 1206/2001 ar presupune, cel puțin potențial, o calitate câteodată mai redusă a audierii martorilor care se află în afara teritoriului național, în comparație cu situația în care regulamentul nu ar exista. Această situație nu poate fi considerată satisfăcătoare în raport cu obiectivul de a facilita obținerea probelor care este vizat de regulamentul menționat.

48.

Având în vedere aceste elemente, considerăm că legiuitorul european nu a avut intenția ca aplicarea metodelor de cooperare judiciară prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001 să se impună sistematic în cazul în care instanța unui stat membru dorește să efectueze un act de cercetare care prezintă legături cu un alt stat membru. Această situație ni se pare obligatorie doar în ipoteza, care nu este cea din acțiunea principală, în care un astfel de act trebuie să fie îndeplinit în afara teritoriului statului membru al instanței în cauză. Ni se pare, în practică, oportun ca instanța menționată să poată aprecia de la caz la caz, în interesul unei bune administrări a justiției, care ar fi metoda de cercetare, dintre cea rezultată din dreptul național și cea rezultată din dreptul Uniunii, care va fi cea mai eficientă pentru a obține probele de care are nevoie pentru a se pronunța.

49.

După ce am expus astfel motivele pentru care apreciem, la fel ca statele membre interveniente, precum și Comisia, că utilizarea metodelor de cooperare prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001 este obligatorie pentru instanța unui stat membru care intenționează să procedeze la audierea unui martor care are reședința într-un alt stat membru doar dacă această instanță dorește ca respectivul martor să fie audiat în acest din urmă stat prin intermediul uneia sau al alteia dintre metodele menționate, dar nu și dacă apreciază că este preferabil ca martorul respectiv să vină pe teritoriul național pentru a fi audiat acolo, vom aborda în continuare consecințele concrete ale interpretării astfel propuse Curții, în ceea ce privește două ipoteze specifice care au fost evocate în cadrul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

50.

Potrivit conținutului întrebării preliminare, instanța de trimitere nu solicită expres Curții să stabilească dacă o instanță a unui stat membru ar putea să adopte măsuri de constrângere ( 36 ) sau măsuri defavorabile ( 37 ) împotriva unui martor domiciliat într-un alt stat membru care nu ar vrea să se conformeze convocării sale în fața justiției.

51.

Cu toate acestea, problematica menționată rezultă din motivarea deciziei de trimitere, întrucât Hoge Raad der Nederlanden precizează că, în opinia sa, „Regulamentul nr. 1206/2001 nu se opune [...] prerogativei instanței olandeze de a cita un martor cu domiciliul în alt stat membru și nici nu împiedică instanța ca, în cazul neprezentării martorului, să ia măsurile prevăzute de dreptul său procesual național” ( 38 ).

52.

Cu titlu prealabil, constatăm că problematica menționată nu corespunde situației care este, fără îndoială, cea mai întâlnită în practică, potrivit căreia martorul care are reședința într-un alt stat membru acceptă spontan să se deplaseze pentru a depune mărturie în fața instanței care l-a convocat. Întrucât participarea la actul de cercetare este, așadar, voluntară, nu a fost necesar în acest caz să se aplice mecanismele de cooperare judiciară prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001.

53.

Cu toate acestea, în ipoteza în care un martor refuză fără un motiv valabil ( 39 ) să fie audiat de instanța competentă și dacă aceasta își menține intenția de a-l audia, trebuie distinse două situații.

54.

Pe de o parte, în cazul în care, astfel cum instanța olandeză a intenționat să procedeze în prezenta acțiune principală, instanța competentă dorește să audieze pe teritoriul statului membru în care are sediul un martor domiciliat într-un alt stat membru, în această situație, instanța menționată nu ar putea recurge la măsuri de constrângere împotriva persoanei interesate decât în limitele care decurg din dispozițiile dreptului internațional public ( 40 ). Având în vedere dezbaterile desfășurate cu ocazia ședinței, rezultă, în opinia noastră, că toate statele membre interveniente împărtășesc punctul de vedere potrivit căruia nu este posibil să se recurgă la astfel de măsuri împotriva unui martor care se află în afara teritoriului național, cu excepția unor cazuri specifice ( 41 ) sau dacă acest lucru este permis printr-o convenție bilaterală sau multilaterală care leagă cele două state membre în cauză.

55.

În ceea ce privește dreptul Uniunii, acesta nu conține, în stadiul său actual, norme care să reglementeze acest aspect. Cu toate acestea, principiile generale ale dreptului Uniunii, precum cel al proporționalității, limitează marja de manevră a statelor membre în acest domeniu.

56.

Pe de altă parte, dacă audierea unui astfel de martor ar trebui să se efectueze pe teritoriul statului membru în care acesta are reședința, întrucât persoana interesată refuză să se prezinte în fața instanței unui alt stat membru care nu renunță la audiere, aceasta din urmă ar avea obligația de a recurge la unul dintre modurile de obținere a probelor, unul direct, celălalt indirect, care sunt prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001, astfel cum am indicat mai sus.

57.

În cazul în care instanța menționată ar vrea să procedeze ea însăși la acest act de cercetare în străinătate, prin așa-zisa metodă „directă”, nu ar putea să acționeze în acest sens decât „pe bază voluntară” și „fără [...] măsuri de constrângere”, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din regulamentul menționat, ceea ce exclude posibilitatea ca martorul să fie constrâns să se supună acestei audieri directe, cu excepția cazurilor în care există convenții de cooperare între statele membre în cauză.

58.

În schimb, în cazul în care executarea actului ar fi delegată unei instanțe a statului membru în care domiciliază martorul, articolul 13 din același regulament permite ca „instanța solicitată [să] aplic[e] măsurile de constrângere corespunzătoare pentru executarea cererii în situațiile și în măsura în care acestea sunt prevăzute în legislația statului membru al instanței solicitate pentru îndeplinirea unei cereri făcute în același scop de către o autoritate națională sau de una din părțile implicate”. Cu toate acestea, constatăm că decizia de a lua o măsură de constrângere autorizată de dreptul local împotriva unui martor recalcitrant nu aparține instanței sesizate cu fondul cauzei, ci instanței solicitate, care trebuie să aprecieze dacă această măsură este „necesară” în sensul respectivului articol 13 in limine ( 42 ). În plus, întrucât refuzul de a pune în aplicare acest dispozitiv de constrângere nu este însoțit de nicio sancțiune, este posibil ca respectivul dispozitiv să rămână lipsit de un efect concret, ceea ce demonstrează una dintre limitele sistemului instituit de Regulamentul nr. 1206/2001.

59.

Un caz chiar și mai deosebit de audiere a unui martor poate să apară atunci când, astfel cum se întâmplă în acțiunea principală, persoana implicată este de asemenea parte în procedura pe fond.

60.

În conformitate cu întrebările pe care le-a adresat intervenienților, Curtea a avut în vedere să analizeze dacă este sau nu este determinant, pentru a răspunde la întrebarea preliminară, faptul că martorul este o parte la litigiu sau o terță persoană în raport cu acesta.

61.

În această privință, s-a solicitat statelor membre care au prezentat observații orale să precizeze dacă faptul de a introduce o astfel de distincție în răspunsul la întrebarea preliminară ar avea un impact asupra normelor procedurale naționale care sunt în vigoare pe teritoriile lor respective.

62.

În opinia noastră, nu este necesară pronunțarea asupra acestui aspect pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată, având în vedere că instanța de trimitere nu a formulat, nici măcar implicit, o cerere în acest sens. Cu toate acestea, întrucât părțile din acțiunea principală și statele membre interveniente au fost invitate să dezbată acest aspect cu ocazia ședinței, am dori să expunem câteva reflecții în această privință.

63.

Arătăm că Regulamentul nr. 1206/2001 nu prevede o diferență de tratament în funcție de calitatea persoanelor audiate ca martori, după cum ar fi sau nu ar fi părți în procedura pe fond. Articolul 11 din regulamentul menționat evocă, în cadrul metodei indirecte de obținere a probelor, doar eventuala prezență și participare a unei părți, personal sau prin reprezentant, atunci când instanța solicitată îndeplinește o măsură de cercetare precum audierea unui martor, fiind de remarcat faptul că acest martor ar putea fi o terță persoană sau chiar partea adversă, de vreme ce textul nu face o distincție în acest sens.

64.

În opinia noastră, în ipoteza în care martorul care trebuie audiat este o parte în litigiu și acceptă să se prezinte în fața instanței unui alt stat membru în acest scop, Regulamentul nr. 1206/2001 nu trebuie să se interpună, iar audierea poate avea loc dacă lex fori permite aceasta. În caz de refuz sau de abținere a unui astfel de martor de a se înfățișa pe teritoriul statului membru în care are sediul instanța respectivă, legislația națională este cea care, și în acest caz, trebuie să prevadă care sunt consecințele concrete pe care instanța respectivă le poate deduce dintr-un astfel de comportament, în cazul în care acest drept permite audierea unei părți în calitate de martor.

65.

Amintim că, din perspectiva dreptului internațional, situația juridică a unui martor care este de asemenea parte diferă de cea a unui martor care nu este parte, în sensul că competența internațională a instanței respective extinde puterea judiciară a acesteia și, prin urmare, prerogativa sa de a lua măsuri de constrângere precum penalități cu titlu cominatoriu ( 43 ) împotriva părților la litigiu, chiar dacă acestea au reședința în străinătate, situație care nu se regăsește în cazul celorlalți martori.

66.

În schimb, în ipoteza în care instanța menționată ar dori să obțină audierea unei părți în calitate de martor pe teritoriul statului membru în care are reședința această persoană, prin audierea efectuată de ea însăși sau de către instanța acestui alt stat membru, ar fi necesar să se pună în aplicare unul dintre cele două dispozitive de cooperare prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001 pentru a îndeplini un astfel de act de cercetare transfrontalieră, eventual prin intermediul măsurilor de constrângere permise la articolul 13 din acest regulament, în același mod ca în situația în care martorul ar fi o terță persoană în raport cu litigiul.

67.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă în modul următor la întrebarea preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden:

„Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială, în special articolul 1 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru care dorește să audieze un martor care are reședința într-un alt stat membru, în legătură cu un litigiu care intră în această materie, nu are obligația de a aplica metodele de asistență judiciară simplificată prevăzute de regulamentul menționat decât dacă decide să procedeze la un astfel de act de cercetare solicitând fie concursul instanței competente a acestui alt stat membru, fie autorizarea de a efectua direct actul pe teritoriul acestuia din urmă. În schimb, în cazurile în care, precum în acțiunea principală, o instanță dorește să audieze pe teritoriul statului membru în care are sediul un martor care are reședința într-un alt stat membru, aceasta are posibilitatea de a utiliza metodele prevăzute în dreptul său procedural național, ca de exemplu citarea martorului pentru a se înfățișa în fața sa, în cazul în care apreciază că aceste metode vor fi suficient de eficiente în speță.”