LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL
PEDRO CRUZ VILLALÓN
prezentată la 6 decembrie 2010(1)
Cauza C‑497/10 PPU
Barbara Mercredi
împotriva
Richard Chaffe
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division)]
„Cooperare judiciară în materie civilă – Competență judiciară și executarea hotărârilor – Materie matrimonială și materia răspunderii părintești – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Copil născut dintr‑un cuplu necăsătorit – Noțiunea «reședință obișnuită» – Deplasare licită a copilului într‑un alt stat membru – Dobândirea unei noi reședințe obișnuite – Procedură preliminară de urgență”
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
B – Dreptul internațional
C – Dreptul național
II – Situația de fapt și acțiunea principală
A – Împrejurările aflate la originea acțiunii principale
B – Procedurile inițiate în Anglia
C – Procedurile inițiate în Franța
1. Procedura inițiată de mamă
2. Cererea tatălui în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii
III – Întrebările preliminare și cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare de urgență
IV – Observații introductive
V – Cu privire la prima întrebare
A – Cu privire la stabilirea „reședinței obișnuite” a copilului
1. Noțiunea de reședință obișnuită: concluziile Hotărârii A
2. „Pierderea” și „dobândirea” unei reședințe obișnuite în cazul unei deplasări licite
a) Condițiile unui transfer al reședinței obișnuite
b) Indiciile unui transfer al reședinței obișnuite
i) Elementele de interpretare care se deduc din articolul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003
ii) Importanța voinței mamei pentru aprecierea reședinței obișnuite a unui copil deplasat în mod licit
B – Cu privire la aprecierea competenței instanțelor naționale în cazul schimbării reședinței obișnuite
1. Clarificarea funcției instanțelor naționale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003
2. Examinarea oportunității trimiterii la o altă instanță
a) Trimiterea la instanța de la locul în care este prezent copilul: articolul 13 din Regulamentul nr. 2201/2003
b) Trimiterea la instanța cea mai bine plasată: articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 și excepția forum non conveniens
C – Concluzie
VI – Cu privire la a doua și a treia întrebare
A – Observații introductive cu privire la pertinența întrebărilor adresate
1. Punerea problemei
2. Apreciere
B – Cu privire la a doua întrebare
C – Cu privire la a treia întrebare
1. Observații ale părților din acțiunea principală, ale guvernelor din statele membre interesate și ale Comisiei
2. Apreciere
a) Clarificarea celei de a treia întrebări
b) Conflict între o hotărâre pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 și o hotărâre pronunțată în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii
c) Conflict între hotărârile pronunțate în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003
d) Concluzie
VII – Concluzii
1. În prezenta cauză, se solicită din nou Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea mai multor dispoziții ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(2), regulament denumit și „Bruxelles II bis”, în cadrul unei proceduri preliminare de urgență.
2. Cu titlu principal, se solicită Curții să lămurească instanța de trimitere, Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) (Regatul Unit), cu privire la una dintre noțiunile‑cheie din Regulamentul nr. 2201/2003, noțiunea de reședință obișnuită, în legătură cu care Curtea a avut deja ocazia de a se pronunța, printre altele, în Hotărârea din 2 aprilie 2009, A(3).
3. Totuși, este important să se sublinieze fără întârziere: sarcina Curții nu va fi simplă. Astfel cum se va constata, situația de fapt din acțiunea principală, atipică în mult privințe, va determina Curtea să se întrebe, mai exact, cu privire la împrejurările în care se poate concluziona că există transfer al reședinței obișnuite a unui copil atunci când acesta este deplasat în mod licit dintr‑un stat membru în altul de o persoană care dispune singură de autoritate părintească asupra lui. Pe de o parte, Curtea va trebui să facă tot posibilul pentru a da instanței de trimitere un răspuns clar la întrebările acesteia, să îi furnizeze informațiile care îi vor permite soluționarea dificilului litigiu cu care este sesizată, cu respectarea deplină a spiritului Regulamentului nr. 2201/2003, al cărui obiectiv principal este asigurarea protecției intereselor superioare ale copilului. Pe de altă parte, Curtea va trebui de asemenea să se asigure că acest răspuns este astfel formulat încât furnizează tuturor instanțelor naționale informațiile necesare pentru ca acestea să se poată pronunța cu privire la propria competență internațională în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003. Nu este exclus ca, în această perspectivă, Curtea să fie determinată să se pronunțe, mai larg, cu privire la atribuțiile instanțelor naționale care trebuie să își examineze competența în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 în vederea soluționării litigiilor în materia răspunderii părintești cu care sunt sesizate.
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
4. Articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(4), consacrat drepturilor copilului, are următorul cuprins:
„(1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.
(2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
(3) Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.”
5. Considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003 arată:
„(12) Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.”
6. Considerentul (33) al Regulamentului nr. 2201/2003 are următorul cuprins:
„(33) Prezentul regulament recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de [cartă]. În special, prezentul regulament se asigură că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din [cartă].”
7. Articolul 2 punctul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește deplasarea sau reținerea ilicită a unui copil după cum urmează:
„«deplasare sau reținere ilicită a unui copil» înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:
(a) a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale
și
(b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.”
8. Articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competență de fond”, aflat la începutul secțiunii 2 a capitolului II din regulamentul menționat de stabilire a temeiurilor de competență în materia răspunderii părintești, prevede:
„(1) Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
(2) Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”
9. Articolul 9 din același regulament, intitulat „Menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului”, arată:
„(1) În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr‑un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.
(2) Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care titularul dreptului de vizită menționat la alineatul (1) a acceptat competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența.”
10. Articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, consacrat competenței judecătorești în cazuri de răpire a copilului, prevede:
„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și până când
(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i‑a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia
sau
(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, până când copilul s‑a integrat în noul său mediu și până când a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
(i) în termen de un an de când cel căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s‑a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s‑a încredințat copilul și nu s‑a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);
(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.”
11. Articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 cuprinde dispozițiile aplicabile cererilor formulate în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii(5) în vederea obținerii înapoierii unui copil care a fost deplasat sau reținut în mod ilicit. Acest articol este formulat după cum urmează:
„(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii […] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).
(2) La aplicarea articolelor 12 și 13 din Convenția de la Haga din 1980, se asigură posibilitatea de ascultare a copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.
(3) O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.
Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.
(4) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s‑au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.
(5) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoierea copilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată.
(6) În cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin intermediul autorității sale centrale, o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere și a documentelor pertinente, în special un proces‑verbal al ședințelor instanței competente sau autorității centrale din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. Instanța trebuie să primească toate documentele menționate în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere.
(7) Cu excepția cazului în care instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părți, instanța judecătorească sau autoritatea centrală care primește informația menționată la alineatul (6) trebuie să o notifice părților și să le invite să prezinte observații instanței, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca instanța judecătorească să examineze problema încredințării copilului.
Fără a aduce atingere normelor în materie de competență prevăzute de prezentul regulament, instanța judecătorească închide cauza în cazul în care nu a primit nicio observație în termenul prevăzut.
(8) Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului.”
12. Articolul 13 din Regulamentul nr. 2201/2003 cuprinde o normă de competență bazată pe prezența copilului după cum urmează:
„(1) Atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza articolului 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.”
(2) Alineatul (1) se aplică, de asemenea, copiilor refugiați, precum și copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din țările lor, sunt deplasați internațional.”
13. Articolul 19 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 arată:
„(2) În cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.
(3) În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.
În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.”
14. Articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 stabilește principiul interzicerii controlului competenței instanței judecătorești de origine după cum urmează:
„Competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14.”
15. Articolul 60 litera (e) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede:
„În relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament:
[…]
(e) Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.”
B – Dreptul internațional
16. Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii, intrată în vigoare la 1 decembrie 1983, a fost semnată și ratificată atât de Republica Franceză, cât și de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precum și de toate celelalte state membre ale Uniunii Europene.
17. Articolele 3-5 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii prevăd:
„Articolul 3
„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
(a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale, și
(b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându‑se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la litera (a), poate rezulta, între altele, dintr‑o atribuire de plin drept, dintr‑o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr‑un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Articolul 4
Convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într‑un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea. Aplicarea convenției încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.
Articolul 5
În înțelesul prezentei convenții:
(a) «dreptul privind încredințarea» include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale;
(b) «dreptul de vizitare» include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite.”
18. Articolul 13 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii are următorul cuprins:
„Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:
(a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau
(b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să‑l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să‑l situeze într‑o situație intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de Autoritatea centrală sau de orice altă autoritate competentă a statului în care se afla reședința obișnuită a copilului, privitor la situația sa socială.”
C – Dreptul național
19. Din decizia de trimitere rezultă că, în Anglia și Țara Galilor, în cadrul procedurilor de drept privat având ca obiect copii, instanțele judecătorești pot emite, în temeiul secțiunii 8 din Legea privind copiii din 1989 (Children Act 1989), ordonanțe prin care se pronunță cu privire la reședință („residence order”), la dreptul de vizită („contact order”), prin care se interzice efectuarea anumitor acte („prohibited steps order”) („injonctions”) sau privind anumite probleme specifice („specific issue order”).
20. În temeiul secțiunii 4 din Legea din 1989 privind copiii, o instanță poate dispune de asemenea ca un tată să fie titularul răspunderii părintești cu privire la un copil. Astfel, în Anglia și Țara Galilor, tatăl necăsătorit cu mama copilului nu beneficiază automat, de drept, de răspundere părintească cu privire la copii. Răspunderea părintească se poate dobândi fie prin identificarea ca tată în certificatul de naștere al copilului, fie prin încheierea unui contract de răspundere părintească cu mama, fie prin intermediul unei ordonanțe emise de o instanță prin care este atribuită răspunderea părintească („parental responsibility order”).
21. În sfârșit, în decizia de trimitere se precizează că instanțele din Anglia și Țara Galilor au admis(6) că pot ele însele să dobândească, în privința unui copil, astfel de drepturi privind încredințarea atunci când sunt sesizate cu cereri în materie de încredințare în privința acelui copil, chiar și în cazul în care persoana care le introduce nu deținea încă astfel de drepturi.
II – Situația de fapt și acțiunea principală
A – Împrejurările aflate la originea acțiunii principale
22. Pe baza informațiilor furnizate de instanța de trimitere, extrase din înscrisurile reclamantei și pârâtului din acțiunea principală sau obținute pe parcursul ședinței, situația de fapt din acțiunea principală poate fi rezumată după cum urmează.
23. Reclamanta din acțiunea principală, doamna Mercredi, de cetățenie franceză, și pârâtul din acțiunea principală, domnul Chaffe, de cetățenie britanică, sunt părinții unui copil de asemenea de cetățenie franceză, născut în afara căsătoriei în Regatul Unit la 11 august 2009. Aceștia ar fi locuit împreună mai mulți ani, până la 1 august 2009, data plecării tatălui de la domiciliul comun.
24. La 7 octombrie 2009, adică două luni mai târziu, mama a părăsit Anglia împreună cu copilul, plecând în țara sa de origine în care locuiește familia sa, insula Réunion, un departament francez de peste mări unde au ajuns a doua zi, la 8 octombrie 2009. Este necontestat că tatăl copilului nu a fost informat cu privire la această plecare. De asemenea, este cert că această plecare era licită, întrucât, la această dată, mama copilului era singura titulară a răspunderii părintești privind copilul.
25. În această situație, tatăl copilului a inițiat mai multe proceduri atât în fața instanțelor engleze în vederea obținerii răspunderii părintești, a drepturilor privind încredințarea și/sau a unui drept de vizită în privința copilului, cât și în fața instanțelor franceze în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii. Mama a inițiat în egală măsură, în fața instanțelor franceze, o procedură în vederea obținerii răspunderii părintești privind copilul, precum și a drepturilor privind încredințarea.
B – Procedurile inițiate în Anglia
26. La 9 octombrie 2009, adică la două zile de la plecarea mamei și a copilului, tatăl acestuia a introdus, prin telefon, o acțiune la judecătorul de serviciu de la High Court of Justice (England & Wales), Family Division (Regatul Unit) („Duty High Court Judge”). Duty High Court Judge astfel sesizat a emis, în aceeași zi, o ordonanță prin care solicita informații cu privire la localizarea copilului („location order”) și prin care a fixat termenul la care urma să judece cauza la 12 octombrie 2009.
27. La 12 octombrie 2009, tatăl copilului a depus cereri în cursul ședinței la Duty High Court Judge, solicitând, printre altele, răspundere părintească în privința copilului, reședință alternativă și drept de vizită. În aceeași zi, Duty High Court Judge a emis o ordonanță prin care impunea înapoierea copilului pe teritoriul Angliei și Țării Galilor. Este cert că mama copilului nu a avut cunoștință de cererea introdusă de tată și că nu era nici prezentă, nici reprezentată legal la acea ședință.
28. Prin această ordonanță din 12 octombrie 2009, Duty High Court Judge a apreciat, în primul rând, că sesizarea instanței engleze intervenise la data la care tatăl copilului îl sunase, adică la 9 octombrie 2009, în al doilea rând, că atât instanța engleză, cât și tatăl copilului dispuneau, de la această dată, de drepturi privind încredințarea în raport cu copilul, în al treilea rând, că acest copil avea încă, la aceeași dată, reședința obișnuită în Anglia și, în al patrulea rând, în consecință, că instanțele engleze erau competente în ceea ce îl privea pe copilul în cauză.
29. Este cert că mama a primit, la 16 octombrie 2009, comunicarea ordonanței din 12 octombrie 2009, căreia, însă, nu i s‑a conformat.
30. La 15 octombrie 2009, tatăl a introdus o cerere în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii(7).
31. La 28 octombrie 2009, mama copilului a inițiat o procedură în fața tribunal de grande instance de Saint‑Denis (Tribunalul de Mare Instanță din Saint‑Denis) (Franța)(8).
32. La 26 ianuarie 2010, tatăl copilului a introdus, în cadrul procedurii declanșate în fața High Court of Justice (England & Wales), Family Division (Regatul Unit), o cerere complementară prin care urmărea să se declare că respectivul copil avea reședința obișnuită în Anglia, că instanțele engleze dispuneau de o competență exclusivă în privința copilului, că el însuși, precum și instanțele engleze dispuneau de drepturi privind încredințarea în raport cu copilul și că acesta din urmă era reținut ilicit în Réunion. Instanța a admis în mod provizoriu aceste cereri printr‑o ordonanță prin care, în plus, se solicita mamei să comunice elemente de probă. Această ordonanță a fost transmisă autorității centrale franceze și comunicată mamei.
33. La 15 aprilie 2010, cauza a fost examinată de High Court of Justice (England & Wales), Family Division (Regatul Unit). În ordonanța emisă în aceeași zi, High Court of Justice (England & Wales), Family Division a considerat că sesizarea instanței engleze intervenise încă de la 9 octombrie 2009, data la care tatăl copilului sesizase Duty High Court Judge prin telefon, și că, de la această dată, instanța engleză dispunea de drepturi privind încredințarea în raport cu copilul. De asemenea, instanța a considerat că tatăl copilului dispunea, la rândul său, de drepturi privind încredințarea de la aceeași dată, în măsura în care fuseseră emise ordonanțe în favoarea sa. În sfârșit, instanța a apreciat că acest copil avea în continuare reședința obișnuită în Anglia la momentul la care instanța engleză și tatăl obținuseră drepturile privind încredințarea și că, în consecință, la 9 octombrie 2009, instanțele engleze erau competente.
34. Este cert că mama copilului nu s‑a prezentat la ședința din 15 aprilie 2010, însă avocatul francez al acesteia a avut posibilitatea de a formula observații scrise.
35. La 29 iunie 2010, tatăl copilului ar fi solicitat tribunal de grande instance de Saint‑Denis să recunoască și să execute ordonanța emisă de High Court of Justice (England & Wales), Family Division.
36. La 24 iunie și la 12 iulie 2010, High Court of Justice (England & Wales), Family Division a emis alte ordonanțe, prin ultima dintre acestea solicitându‑se mamei copilului să procedeze astfel încât copilul să poată avea în mod provizoriu contacte cu tatăl său în Réunion în perioada cuprinsă între 29 iulie și 12 august 2010.
37. La 12 iulie 2010, mama copilului a depus la Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) o cerere de apel împotriva ordonanțelor emise de Duty High Court Judge la 12 octombrie 2009 și de High Court of Justice (England & Wales), Family Division la 15 aprilie 2010, iar această instanță a decis să adreseze Curții o întrebare cu titlu preliminar.
C – Procedurile inițiate în Franța
1. Procedura inițiată de mamă
38. La 28 octombrie 2009, mama copilului a introdus la tribunal de grande instance de Saint‑Denis o cerere prin care urmărea obținerea răspunderii părintești exclusive privind copilul și stabilirea domiciliului copilului la adresa sa. Tatăl copilului nu ar fi primit notificarea privind inițierea acestei proceduri, de care ar fi luat la cunoștință în cadrul procedurii inițiate în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii.
39. La 27 ianuarie 2010, avocații tatălui copilului ar fi solicitat tribunal de grande instance de Saint‑Denis să suspende procedura cu privire la cererea mamei, în conformitate cu dispozițiile articolului 16 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii și ale articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.
40. Prin hotărârea din 23 iunie 2010, tribunal de grande instance de Saint‑Denis a acordat mamei răspunderea părintească exclusivă privind copilul și a stabilit reședința acestuia la adresa mamei. Tatăl copilului nu era nici prezent, nici reprezentat la ședința care s‑a desfășurat la 31 mai 2010.
2. Cererea tatălui în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii
41. La 15 octombrie 2009, tatăl copilului a sesizat autoritatea centrală engleză cu o cerere prin care a solicitat înapoierea copilului în Anglia și Țara Galilor, în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, fapt care a fost urmat, la 18 decembrie 2009, de deschiderea unei proceduri în fața tribunal de grande instance de Saint‑Denis.
42. Tribunal de grande instance de Saint‑Denis ar fi dispus mamei să se prezinte în fața sa în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii. Citarea ar fi vizat în mod specific ordonanța emisă de Duty High Court Judge la 12 octombrie 2009.
43. Cererea tatălui în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii a fost respinsă la 15 martie 2010, pentru motivul că nu dispunea de drepturi privind încredințarea în sensul articolelor 3 și 5 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii.
III – Întrebările preliminare și cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare de urgență
44. Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division), sesizată în apel de mama copilului, a hotărât, prin decizia din 8 octombrie 2010, primită la Curte la 18 octombrie 2010, să adreseze Curții următoarele trei întrebări preliminare:
„1) Care sunt criteriile potrivite pentru a determina reședința obișnuită a unui copil în sensul:
– articolului 8 din Regulament (CE) nr. 2201/2003;
– articolului 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003?
2) O instanță reprezintă o «instituție sau alt organism» [căruia] îi pot fi conferite drepturi privind «încredințarea» în sensul dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003?
3) Articolul 10 continuă să se aplice după ce instanțele din statul membru solicitat au respins o cerere de înapoiere a copilului potrivit Convenției de la Haga privind răpirea [internațională] de copii, pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 3 și 5?
În special, cum ar trebui soluționat un conflict între o decizie a statului solicitat, conform căreia condițiile prevăzute la articolele 3 și 5 din Convenția de la Haga privind răpirea [internațională] de copii nu sunt îndeplinite, și o decizie a statului solicitant, conform căreia condițiile prevăzute la aceste articole sunt îndeplinite?”
45. Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) a arătat, în cadrul deciziei de trimitere, că solicita aplicarea procedurii de urgență, deoarece obiectivul trimiterii este identificarea instanței competente potrivit dreptului Uniunii în materie de răspundere părintească în ceea ce privește copilul care face obiectul litigiului. Aceasta a precizat că, până la stabilirea instanței competente, nu se putea lua nicio decizie cu privire la cererile formulate de tatăl copilului în vederea obținerii unor ordonanțe prin care să li se permită să aibă contacte unul cu altul.
46. Prin decizia din 28 octombrie 2010, Curtea a hotărât să admită cererea instanței de trimitere de a supune prezenta cauză procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 104b din Regulamentul de procedură al Curții.
47. Reclamanta și pârâtul din acțiunea principală, guvernele Regatului Unit, german, irlandez și francez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații în cursul ședinței care s‑a desfășurat la 1 decembrie 2010.
IV – Observații introductive
48. Înainte de a aborda examinarea întrebărilor instanței de trimitere, este necesar să se aducă două precizări importante pentru toate considerațiile care urmează.
49. Prima precizare, care privește calificarea juridică a situației aflate la originea acțiunii principale, nu necesită, pentru moment, considerații elaborate. Trebuie să se țină seama că deplasarea copilului a intervenit în mod licit atât în raport cu Regulamentul nr. 2201/2003, cât și cu Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii, lucru asupra căruia sunt de acord, astfel cum vom avea ocazia să subliniem în cadrul examinării pertinenței celei de a doua și a celei de a treia întrebări(9), tatăl(10) și mama copilului, guvernele care au prezentat observații, precum și Comisia.
50. A doua precizare, care privește data relevantă pentru stabilirea competenței internaționale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, este, în schimb, puțin mai delicată.
51. În general, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 precizează că data relevantă pentru o instanță dintr‑un stat membru care trebuie să stabilească dacă un copil locuiește în mod obișnuit în statul membru respectiv este data la care a fost sesizată. În cazul în care, la data sesizării, copilul are reședința obișnuită în statul membru în care se află instanța sesizată, aceasta din urmă se poate declara competentă în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003. În schimb, în cazul în care copilul nu mai are reședința obișnuită în statul membru în care se află instanța sesizată la data sesizării, aceasta din urmă nu se poate declara competentă, cel puțin în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003. Cu toate acestea, instanța se poate totuși declara eventual competentă, în funcție de împrejurări, în temeiul articolului 9, 10, 12 sau chiar al articolului 14 din Regulamentul nr. 2201/2003 sau chiar să își decline competența în temeiul articolului 13 sau 15 din regulamentul menționat(11).
52. În decizia de trimitere, Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) a subliniat că două date puteau fi considerate relevante în această privință, și anume 9 octombrie 2009, data la care tatăl copilului a sesizat, prin telefon, Duty High Court Judge, și 12 octombrie 2009, data la care tatăl a depus în mod formal aceste cereri cu ocazia ședinței în fața aceluiași judecător. În ordonanța din 15 aprilie 2010, High Court of Justice (England & Wales), Family Division arată în mod expres că, încă din seara de 9 octombrie 2009, o instanță engleză era sesizată și dispunea, la fel ca tatăl, de drepturi privind încredințarea în raport cu copilul.
53. În această privință, trebuie să se sublinieze că, deși revine instanței de trimitere obligația de a determina care dintre aceste două date trebuie considerată relevantă, totuși Regulamentul nr. 2201/2003 însuși stabilește condițiile în care se consideră sesizată o instanță.
54. Astfel, articolul 16 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 precizează că o instanță judecătorească se consideră sesizată la data depunerii la instanță a actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului(12).
55. În împrejurările din acțiunea principală și ținând seama de informațiile furnizate de instanța de trimitere, rezultă că numai data de 12 octombrie 2009 poate fi considerată relevantă în raport cu dispozițiile articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, precizându‑se că, totuși, revine instanței de trimitere obligația de a se asigura că au fost îndeplinite formalitățile de notificare sau de comunicare cu respectarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului(13).
56. Cu toate acestea, este important să se insiste pe faptul că Curtea este sesizată cu o întrebare preliminară adresată în cadrul unui apel introdus împotriva a două ordonanțe emise de două complete ale unei instanțe care s‑au pronunțat cu privire la competența lor în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, prima la foarte puțin timp după plecarea mamei împreună cu copilul, la 12 octombrie 2009, iar cea de a doua la aproape șase luni după această plecare, la 15 aprilie 2010.
57. Din cauza acestei specificități, legată de caracterul general al primei întrebări adresate de instanța de trimitere, este dificil de stabilit dacă instanța intenționează să se pronunțe, în apel, cu privire la competența celor două instanțe inferioare sau, în cadrul apelului respectiv, cu privire la propria competență în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003. Or, stabilirea reședinței obișnuite a copilului este, având în vedere criteriile definite de Curte în cadrul Hotărârii A, citată anterior, și cele care vor fi definite în cadrul prezentei cauze, o sarcină a cărei îndeplinire este mult mai delicată în primul caz decât în cel de al doilea(14). Considerațiile care urmează au, totuși, la bază premisa că stabilirea reședinței obișnuite a copilului trebuie să se realizeze la data sesizării inițiale, la 12 octombrie 2009, a instanțelor engleze, precizându‑se că este de competența instanței de trimitere să hotărască ce poziție intenționează să adopte în această privință.
V – Cu privire la prima întrebare
58. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să îi furnizeze „criteriul” potrivit pentru a determina reședința obișnuită a unui copil în sensul Regulamentului nr. 2201/2003(15). Ca primă apreciere, este destul de dificil să se stabilească dacă instanța de trimitere așteaptă din partea Curții un răspuns general la o întrebare abstractă sau dacă, dimpotrivă, dorește un răspuns adaptat împrejurărilor litigiului cu care este sesizată. Cu toate acestea, se pare că dorește un răspuns concret la problema cu care se confruntă.
59. Astfel, în vederea stabilirii competenței sale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, instanța de trimitere ridică direct problema noțiunii de reședință obișnuită, astfel cum apare, în special, la articolul 8 din regulamentul menționat. S‑ar putea deduce de aici că reședința obișnuită este singurul și unicul temei pe baza căruia poate fi stabilită competența instanțelor naționale. Or, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 se înscrie într‑un cadru mai vast. Articolul 8 alineatul (2) din regulamentul menționat arată în mod expres că competența generală pe care o stabilește este întemeiată numai dacă celelalte temeiuri de competență prevăzute nu sunt, iar reședința obișnuită este numai un criteriu, printre altele, pe care se poate întemeia în egală măsură o competență cu titlu subsidiar.
60. Din acest punct de vedere, se impune a se indica instanței de trimitere că primul „criteriu” care să permită determinarea competenței sale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 ar trebui identificat prin analizarea poziției sistemice a noțiunii de reședință obișnuită pentru economia regulamentului menționat. Noțiunea de reședință obișnuită, oricât ar fi de importantă, oferă numai posibilități limitate. Aceasta trebuie interpretată ca un concept care, la momentul potrivit, trebuie să poată ceda locul în favoarea altor concepte sau categorii alternative.
61. Este motivul pentru care considerăm că răspunsul la prima întrebare trebuie dat în două etape. În cursul primei etape, vom încerca să îmbogățim pe cât posibil punctele de reper care se degajă, în special, din Hotărârea A, citată anterior(16), făcând tot posibilul pentru a ține seama întotdeauna de circumstanțele particulare ale cauzei principale, fără a ne substitui însă instanței de trimitere în ceea ce privește sarcina care îi revine, și anume soluționarea litigiului aflat pe rolul său. În cea de a doua etapă, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, ne propunem să atragem atenția asupra tuturor căilor disponibile în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 în vederea atingerii obiectivului primordial pe care îl urmărește de a garanta stabilirea competenței judiciare.
A – Cu privire la stabilirea „reședinței obișnuite” a copilului
62. În Hotărârea A, citată anterior(17), Curtea a furnizat o interpretare a noțiunii de reședință obișnuită a unui copil în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 concepută astfel încât să permită instanțelor naționale să se pronunțe în orice situație cu privire la propria competență în temeiul acestui regulament. Cu toate acestea, din decizia de trimitere rezultă că metodologia prevăzută de Curte în hotărârea menționată nu este suficientă. Se pare că trebuie să se furnizeze informații suplimentare care să permită instanțelor naționale să înțeleagă situații în care a avut loc transferul reședinței obișnuite a unui copil.
1. Noțiunea de reședință obișnuită: concluziile Hotărârii A
63. În primul rând, Curtea a constatat, în Hotărârea A, citată anterior, că Regulamentul nr. 2201/2003 nu definea noțiunea de reședință obișnuită și că nu cuprindea nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre care să permită determinarea sensului și a domeniului de aplicare al acesteia. Curtea a dedus de aici, în conformitate cu propria jurisprudență, că această determinare trebuia să fie efectuată potrivit contextului în care se înscriu dispoziția sau dispozițiile relevante, precum și obiectivului urmărit de regulamentul menționat. În această privință, Curtea a subliniat obiectivul care reiese din considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003, potrivit căruia temeiurile de competență pe care le stabilește sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității(18).
64. Noțiunea de reședință obișnuită în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 este, astfel, o noțiune comunitară care, în consecință, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă în întreaga Uniune(19). În această privință, Curtea a precizat că respectiva autonomie trebuia să se exprime printr‑o anumită independență în privința noțiunilor, identice sau apropiate, utilizate în alte domenii ale dreptului comunitar, cum este cel al securității sociale a lucrătorilor imigranți și al dreptului funcției publice(20).
65. În al doilea rând, Curtea a considerat că reședința obișnuită a unui copil trebuia „să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în parte”(21). În această privință, Curtea a precizat că trebuiau să fie luați în considerare, în afară de prezența fizică a copilului într‑un stat membru, factorii de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într‑un mediu social și familial(22). Printre factorii enumerați, fără a fi în mod exclusiv, aceasta a menționat durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv(23). Curtea a adăugat că intenția părinților de a se stabili împreună cu copilul în alt stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în statul membru gazdă, putea constitui un indiciu al transferului reședinței obișnuite(24).
66. Astfel, din Hotărârea A, citată anterior, reiese că reședința obișnuită, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, „corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial”. Cu toate acestea, hotărârea menționată furnizează în realitate mai mult decât o definiție a noțiunii de reședință obișnuită. Aceasta stabilește ideile principale ale unui criteriu care să permită identificarea reședinței obișnuite a unui copil. Acest criteriu constă în evaluarea și în cântărirea unui ansamblu de indicii obiective și subiective, cantitative și calitative, temporale și intenționale, de natură să stabilească integrarea unui copil într‑un mediu social și familial, integrare care trebuie să fie de o anumită intensitate.
67. În al treilea rând, Curtea a considerat că stabilirea reședinței obișnuite a unui copil revenea instanțelor naționale, care trebuiau să efectueze o evaluare de ansamblu a situației, o apreciere globală a diferitelor elemente și indicii relevante(25). Cu toate acestea, Curtea nu a furnizat informații mai precise cu privire la obligațiile care revin în această privință instanțelor naționale.
68. La sfârșitul acestei expuneri, s‑ar putea considera că Hotărârea A, citată anterior, în măsura în care furnizează în același timp cadrul, criteriile și metoda de stabilire a reședinței obișnuite a unui copil în sensul Regulamentului nr. 2201/2003, cuprinde deja un răspuns precis și complet în același timp la prima întrebare formulată de instanța de trimitere.
69. Cu toate acestea, instanța de trimitere nu are aceeași opinie și, deși a avut în mod necesar pe deplin cunoștință de Hotărârea A, citată anterior, a apreciat totuși că trebuie să adreseze această întrebare(26).
70. Prin urmare, instanța de trimitere urmărește în mod evident ca Curtea să meargă mai departe decât precizările deja formulate în Hotărârea A, citată anterior, să îi furnizeze informații mai precise care să îi permită să aprecieze, în conformitate cu dreptul Uniunii, argumentele contradictorii invocate de părțile din acțiunea principală cu privire la acest aspect și să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Întrebarea instanței de trimitere trebuie, așadar, înțeleasă, nici mai mult, nici mai puțin, ca o solicitare de a se preciza criteriile care permit stabilirea împrejurărilor în care se poate considera că, în situația unui copil care a părăsit în mod licit împreună cu mama sa teritoriul unui stat membru în care avea reședința obișnuită, a avut loc „pierderea” acestei reședințe obișnuite inițiale și dobândirea unei noi reședințe obișnuite.
2. „Pierderea” și „dobândirea” unei reședințe obișnuite în cazul unei deplasări licite
a) Condițiile unui transfer al reședinței obișnuite
71. Pentru a se putea considera că a avut loc schimbarea reședinței obișnuite, trebuie să fi avut loc „pierderea” reședinței obișnuite inițiale și „dobândirea” unei noi reședințe obișnuite(27). Deși aceeași persoană poate într‑adevăr să aibă mai multe reședințe „simple”, aceasta nu poate, în schimb, să aibă decât o singură reședință obișnuită. În plus, situația unei persoane care hotărăște să părăsească un stat membru pentru a se stabili în alt stat și pentru a locui acolo în mod definitiv nu este aceeași cu situația unei persoane care își stabilește temporar, mai întâi, reședința simplă într‑un stat membru, dar care până la urmă se stabilește acolo după un anumit timp. În prima situație, pierderea reședinței obișnuite inițiale și dobândirea celei noi reprezintă evenimente simultane. În cea de a doua situație, dobândirea reședinței obișnuite în noul stat membru nu va putea fi considerată efectivă, după toate probabilitățile, decât după un anumit interval de timp(28). Cu toate acestea, rămâne de stabilit care sunt indiciile pierderii și dobândirii unei reședințe obișnuite.
b) Indiciile unui transfer al reședinței obișnuite
72. În această privință, trebuie să se acorde o atenție deosebită dispozițiilor articolului 9 din Regulamentul nr. 2201/2003, precum și, în împrejurările acțiunii principale, voinței mamei copilului.
i) Elementele de interpretare care se deduc din articolul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003
73. În cazul în care un copil se mută în mod legal dintr‑un stat membru în altul în care dobândește o nouă reședință obișnuită, articolul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede o prorogare a competenței instanțelor din statul membru în care avea reședința obișnuită inițială decât pentru o perioadă de trei luni. Prin urmare, Regulamentul nr. 2201/2003 admite că un copil poate dobândi o nouă reședință obișnuită într‑un termen de trei luni(29).
74. În funcție de versiunea lingvistică utilizată, interpretarea acestei dispoziții este susceptibilă de interpretări nuanțate, dacă nu chiar divergente. Astfel, de exemplu, versiunea germană(30) a acestei dispoziții urmărește să acrediteze ideea că mutarea legală presupune în mod normal dobândirea unei noi reședințe obișnuite, în timp ce din versiunea franceză(31) reiese în mod clar că aplicabilitatea acestei dispoziții este supusă condiției potrivit căreia copilul s‑a mutat în mod licit, pe de o parte, și a dobândit o nouă reședință obișnuită, pe de altă parte.
75. Fără a reveni prea mult asupra jurisprudenței binecunoscute a Curții privind interpretarea textelor multilingve ale dreptului Uniunii, se va aminti că această dispoziție trebuie interpretată în lumina tuturor versiunilor sale lingvistice și în raport atât cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte(32), cât și cu voința reală a autorului său și cu scopul urmărit de acesta din urmă(33).
76. În pofida titlului său oarecum înșelător(34), articolul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003 stabilește, în realitate, principiul transferului competenței în favoarea instanțelor din statul membru în care se află noua reședință obișnuită a copilului în cazul mutării licite a acestuia. Competența instanțelor din statul membru în care se afla reședința inițială este menținută, pentru o durată limitată de trei luni, doar pentru a permite titularului unui drept de vizită constrâns să accepte mutarea copilului să sesizeze instanțele care acordaseră acest drept de vizită în vederea modificării acestuia din urmă în funcție de noile împrejurări.
77. În consecință, dispozitivul instituit de această dispoziție prevede că mutarea legală a unei persoane titulare a autorității părintești în privința unui copil într‑un alt stat membru implică în mod normal dobândirea unei noi reședințe obișnuite în statul membru respectiv. În consecință, în afara unor împrejurări specifice, o mutare legală ar trebui să implice în mod normal transferul competenței internaționale a instanțelor din statul membru de plecare în favoarea instanțelor din statul membru de sosire, considerate cele mai bine plasate prin aplicarea principiului proximității(35).
78. Din moment ce se poate deduce din dispozițiile articolului 9 din Regulamentul nr. 2201/2003 că deplasarea licită dintr‑un stat membru către un alt stat membru, în măsura în care prezintă toate aparențele unei instalări pe termen nelimitat, iar nu conjuncturale, în statul membru respectiv, constituie un indiciu destul de puternic al dobândirii unei reședințe obișnuite în acesta din urmă, respectivul indiciu ar trebui să fie ridicat în această situație la rangul de prezumție, fie și prea puțin susținută, a dobândirii unei noi reședințe obișnuite, consecința fiind că, în această situație, ar aparține părții care contestă respectiva dobândire obligația de a prezenta elemente pentru a demonstra că nu a intervenit în împrejurările în discuție.
79. Totuși, este important să se precizeze că, deși aceste elemente sunt importante, în mod cert nu sunt singurele care trebuie luate în considerare, fiind necesar, în orice caz, ca examinarea pe care trebuie să o realizeze instanțele naționale să intervină întotdeauna la finalul unei evaluări globale a situației în termenii prevăzuți în Hotărârea A, citată anterior, și a unei aprecieri a tuturor elementelor relevante, obiectivul fiind de a stabili integrarea copilului în mediul său familial și social.
80. Trebuie să se precizeze aici că nu pare oportun să se rigidizeze examinarea de către instanțele naționale a situațiilor de transfer al reședinței obișnuite prin stabilirea, de exemplu, în mod autoritar, a unui termen standard(36) la expirarea căruia o schimbare a reședinței poate fi considerată efectivă(37) sau chiar prin a se hotărî că deplasarea licită a unui copil presupune pierderea imediată a reședinței sale obișnuite inițiale de la realizarea acesteia(38). Astfel, aceste două abordări ar intra în contradicție directă cu abordarea, flexibilă și pragmatică, avută în vedere de Curte în Hotărârea A, citată anterior, fără a fi în mod necesar de natură a permite să facă față tuturor situațiilor care pot apărea.
ii) Importanța voinței mamei pentru aprecierea reședinței obișnuite a unui copil deplasat în mod licit
81. Astfel cum s‑a amintit anterior, revine primei instanțe sesizate sarcina de a stabili, la data sesizării sale, care este reședința obișnuită a copilului, în funcție de metodologia prevăzută de Curte în Hotărârea A, citată anterior. Deși Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la acest aspect în hotărârea amintită, este clar că identificarea indiciilor care să permită instanței respective să își formeze opinia trebuie să fie efectuată în conformitate cu dispozițiile relevante din dreptul național, cu respectarea, totuși, a dreptului și a principiilor generale ale dreptului Uniunii. Cu toate acestea, în împrejurări precum cele în discuție în acțiunea principală, luarea în considerare a voinței mamei copilului, în condițiile în care era singura titulară a autorității părintești în privința acestuia din urmă la data deplasării sale, constituia un element de o pertinență cu totul deosebită.
82. Reamintim că, în acțiunea principală, mama și copilul au părăsit Anglia la 7 octombrie 2009. Instanțele engleze, sesizate la 12 octombrie 2009 și primele chemate să își stabilească competența în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003, trebuiau, așadar, să determine dacă, de la plecarea împreună cu mama sa, copilul își pierduse reședința obișnuită în Anglia și dobândise, la data sesizării lor, o nouă reședință obișnuită în Franța.
83. În aparență, astfel cum rezultă din ordonanța din 15 aprilie 2010, voința mamei de a părăsi definitiv Anglia împreună cu fiica sa putea, pe de o parte, să se deducă din câteva fapte obiective, precum achiziționarea unui bilet de avion care presupune numai un zbor simplu, și din mai multe declarații din care rezulta mai mult sau mai puțin clar această intenție. În schimb, faptul că mama a vândut mașina pe care o deținea în Anglia nu a fost considerat suficient de conclusiv în această privință. Totuși, pe de altă parte, puteau exista în egală măsură îndoieli serioase cu privire la această voință, având în vedere că mama nu își informase nici angajatorul, nici proprietarul apartamentului său cu privire la plecare.
84. Pe de altă parte, dacă voința mamei de a părăsi Anglia nu lăsa nicidecum loc de îndoială, alte elemente permiteau să existe rezerve cu privire la intenția fermă de a se stabili în Réunion. Printre altele, se putea deduce din corespondența schimbată cu puțin timp înainte de plecare, în special dintr‑o carte poștală trimisă de la aeroport în ziua plecării, că această plecare semăna mai mult cu un răspuns la stresul provocat de amenințările cu inițierea unei proceduri judiciare proferate de tată în vederea obținerii recunoașterii autorității părintești asupra copilului decât cu o decizie la care să fi reflectat îndelung de a-și reface viața în Réunion.
85. Desigur, astfel cum s‑a subliniat mai sus, plecarea licită dintr‑un stat membru și stabilirea unei noi reședințe într‑un alt stat membru nu implică în mod necesar, automat și imediat, dobândirea unei noi reședințe obișnuite în cel de al doilea stat membru. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, într‑o situație precum cea care face obiectul acțiunii principale, voința persoanei care are, singură, autoritatea părintească asupra copilului trebuie să fie în mod cert luată în considerare în mod preponderent, astfel cum a remarcat guvernul german în cursul ședinței.
86. Această luare în considerare se impunea cu atât mai mult în acțiunea principală cu cât copilul era, la data deplasării sale, un copil de vârstă mică.
87. Luarea în considerare a vârstei copilului poate interveni atât în cadrul examinării pierderii unei reședințe obișnuite, cât și în cadrul dobândirii unei noi reședințe obișnuite. Întrucât un copil foarte mic este deosebit de dependent de mama sa, iar aceasta din urmă reprezintă „orizontul său vital”, este clar că voința mamei de a părăsi în mod licit un stat membru pentru a se stabili sau a se restabili în alt stat membru constituie un element decisiv de evaluare a pierderii reședinței obișnuite a copilului respectiv. Vârsta extrem de mică a copilului presupune, în plus, că pot fi îndeplinite foarte rapid condițiile de integrare în noul său mediu familial și social.
88. Această luare în considerare preponderentă a voinței singurului titular al autorității părintești nu implică în niciun mod că nu trebuie să se mai țină nicidecum seama de alți factori.
89. Dimpotrivă, această voință trebuie să poată găsi o confirmare în elemente tangibile, care pot fi, astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea A, citată anterior, achiziționarea sau închirierea unei locuințe în noul stat membru. Totuși, o înapoiere în țara de origine sau o înapoiere alături de membrii familiei sale reprezintă elemente la fel de relevante pentru aprecierea acestei voințe. Acesta poate fi, în mod deosebit, cazul într‑o situație precum cea din acțiunea principală, în care tatăl a părăsit domiciliul comun cu puțin timp înainte de nașterea copilului. Considerații atât psihologice, cât și economice pot permite, în egală măsură, să se aprecieze, în astfel de împrejurări, semnificația unei plecări.
90. Astfel cum a subliniat guvernul german în cursul ședinței, această voință nu poate fi, totuși, ignorată doar pe baza unei afirmații conform căreia mutarea copilului este, în esență, motivată de preocuparea de a păstra drepturi exclusive privind încredințarea.
91. În această privință, tatăl copilului a subliniat, în esență, că plecarea mamei împreună cu copilul intervenise tocmai pentru a‑i permite să se sustragă competenței instanțelor engleze și cu scopul de a stabili legături legale și jurisdicționale artificiale, cu nerespectarea atât a dreptului copilului, cât și a dreptului tatălui acestuia la o viață de familie, garantat de articolul 7 din cartă și de articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și a drepturilor copilului, astfel cum sunt garantate prin articolul 24 din cartă. Acesta subliniază că efectele prejudiciabile ale răpirii de copii se fac simțite în viața reală și că aceste efecte nu pot fi relativizate pe baza unor considerații juridice abstracte precum cea privind problema dacă, în momentul deplasării copilului, răspunderea părintească era deținută numai de mamă sau de ambii părinți. Tatăl adaugă că nici Regulamentul nr. 2201/2003, nici Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii nu stabilesc diferențe în funcție de statutul părinților, dacă aceștia din urmă sunt sau nu sunt căsătoriți.
92. Chiar dacă aceste afirmații ar corespunde realității, ceea ce nu se poate stabili numai pe baza dosarului, trebuie să fie înlăturate.
93. Este important să nu se piardă din vedere că stabilirea reședinței obișnuite a unui copil nu are alt obiectiv decât identificarea instanței care, în conformitate cu principiul proximității și în interesul superior al copilului, este considerată a fi cel mai aproape de copil. Această examinare, astfel cum s‑a subliniat deja, trebuie efectuată din punctul de vedere al copilului și, în niciun caz, din punctul de vedere al părinților, indiferent de legitimitatea cererii acestora privind copilul respectiv.
94. Instanțele naționale nu pot, fără a afecta înseși fundamentele pe care se întemeiază Regulamentul nr. 2201/2003, să își fondeze competența numai pe baza considerației conform căreia drepturile legitime ale solicitanților nu ar putea fi protejate în mod corespunzător de instanțele dintr‑un alt stat membru.
95. În concluzie, este necesar să se insiste în mod deosebit pe faptul că instanțele naționale care trebuie să se pronunțe cu privire la competența lor în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie, în cadrul determinării reședinței obișnuite a unui copil și, în special, pentru evaluarea realității unui transfer al reședinței obișnuite consecutiv unei deplasări legale, să ia toate măsurile necesare pentru a se oferi persoanei care dispune singură de autoritatea părintească și care se află la originea deplasării mijloacele de a fi ascultată pe deplin și în mod complet. Este indispensabil ca nu numai această persoană să fi fost în măsură să depună observații, dar, mai mult, ca totul să se realizeze pentru ca aceasta să aibă oportunitatea de a prezenta motivele plecării sale.
96. Din decizia de trimitere reiese că, deși aceasta a fost situația înainte de emiterea ordonanței din 15 aprilie 2010, nu aceasta era situația înaintea ordonanței din 12 octombrie 2009, care marchează prima sesizare a unei instanțe, în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, în cadrul acțiunii principale.
B – Cu privire la aprecierea competenței instanțelor naționale în cazul schimbării reședinței obișnuite
97. Pe baza principiului conform căruia Curtea trebuie, prin intermediul hotărârii sale preliminare, să dea un răspuns util și complet la întrebarea instanței de trimitere și, cu titlu accesoriu, să furnizeze tuturor instanțelor din statele membre care trebuie să aplice Regulamentul nr. 2201/2003 cheile care să le permită să se pronunțe cu privire la propria competență, ar fi judicios să se amintească faptul că Regulamentul nr. 2201/2003 a stabilit un sistem de competențe complet și coerent în același timp, în cadrul căruia reședința obișnuită a unui copil este numai unul dintre criteriile, chiar dacă este cel mai important, pe baza căruia instanțele naționale trebuie să își stabilească competența. Prin urmare, se propune să se aducă o anumită clarificare cu privire la ceea ce reprezintă sau trebuie să reprezinte funcția instanțelor naționale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.
1. Clarificarea funcției instanțelor naționale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003
98. Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, care stabilește competența generală a instanței de la reședința obișnuită a copilului, nu se aplică, în conformitate cu alineatul (2), decât sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12 din regulamentul menționat.
99. Instanțele din statele membre care trebuie să se pronunțe cu privire la competența lor în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 trebuie, așadar, pentru a realiza acest lucru, să urmeze traiectoria prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din regulamentul menționat. În primul rând, acestea trebuie să verifice dacă sunt competente în temeiul articolelor 9, 10 și 12 din Regulamentul nr. 2201/2003. Dacă nu sunt competente, ele trebuie să își stabilească competența în temeiul articolului 8 alineatul (1) din regulamentul menționat, în cadrul și potrivit metodei prevăzute de Curte în jurisprudența sa, în special în Hotărârea A, citată anterior, pentru stabilirea reședinței obișnuite a copilului.
100. Presupunând că metoda astfel urmată nu permite stabilirea reședinței obișnuite a copilului, instanțele naționale sesizate trebuie să se pronunțe în această situație în temeiul altor dispoziții ale Regulamentului nr. 2201/2003, fie în temeiul articolului 13 din acesta, dacă este imposibil să se stabilească reședința obișnuită a unui copil, fie în temeiul articolului 15 din același regulament, dacă li se pare rezonabil să își decline competența întemeiată pe reședința obișnuită a copilului(39).
101. În această privință, este important să se insiste pe diferitele dimensiuni ale funcției instanțelor naționale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003(40).
102. Articolul 17 din Regulamentul nr. 2201/2003 impune instanțelor naționale obligația de a se declara, din oficiu, necompetente, în măsura în care nu sunt competente în temeiul regulamentului menționat și este competentă o instanță dintr‑un alt stat membru în temeiul aceluiași regulament.
103. Cu toate acestea, se poate, în mod cert, deduce din economia Regulamentului nr. 2201/2003 că acesta din urmă prevede de asemenea obligația instanțelor ca, pe lângă examinarea propriei competențe(41), dacă este cazul, impunându‑le să solicite părților să depună observații în această privință(42), să își întemeieze din oficiu competența pe regulamentul menționat. În plus, le revine, în acest cadru, sarcina de a examina, în vederea garantării interesului superior al copilului, toate temeiurile de competență posibile și, în special, oportunitatea de a‑și declina propria competență în favoarea unei alte instanțe mai bine plasate.
104. Curtea nu a afirmat altceva în Hotărârea A, citată anterior(43), în care evocă situația excepțională în care, din cauză că nu poate stabili reședința obișnuită a unui copil, instanța națională trebuie să se hotărască, în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 2201/2003, să își decline competența în favoarea instanțelor din statul membru în care este prezent copilul. În mod similar, o instanță națională își poate declina competența în temeiul articolului 16 din regulamentul menționat. Aceste două posibilități vor fi examinate în mod succesiv.
2. Examinarea oportunității trimiterii la o altă instanță
105. Acțiunea principală furnizează o foarte bună ilustrare a condițiilor în care o instanță ar putea trimite cauza la o altă instanță. High Court of Justice (England & Wales), Family Division ar fi putut, în mod cert, având în vedere rezervele exprimate în ordonanța din 15 aprilie 2010, să își decline competența în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 2201/2003. În ceea ce privește Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division), aceasta ar putea hotărî, având în vedere evoluția situației, să trimită cauza instanțelor franceze, cu siguranță mai bine plasate pentru a se pronunța cu privire la acțiunea principală.
a) Trimiterea la instanța de la locul în care este prezent copilul: articolul 13 din Regulamentul nr. 2201/2003
106. Articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că, atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza articolului 12 din același regulament, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.
107. În cuprinsul motivării deciziei de trimitere, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă se putea considera că, la 12 octombrie 2009, copilul nu mai avea reședință obișnuită.
108. În cadrul observațiilor scrise, Comisia a evocat această eventualitate. Referindu‑se la o hotărâre pronunțată de judecătorul Brandon of Oakbrook(44), Comisia subliniază astfel că o persoană poate înceta într‑o singură zi să mai locuiască în mod obișnuit într‑un stat membru, dacă îl părăsește cu intenția bine determinată de a nu se mai întoarce acolo și hotărăște, în schimb, să își transfere în mod durabil reședința într‑un alt stat membru. Totuși, această persoană nu poate deveni rezident obișnuit în cel de al doilea stat membru într‑o singură zi, fiind necesare o perioadă relativ lungă și o intenție bine determinată pentru a se realiza acest lucru. În cursul acestei perioade relativ lungi, persoana își va fi pierdut, așadar, reședința obișnuită în primul stat membru fără să fi dobândit, însă, o nouă reședință obișnuită în cel de al doilea stat membru. Comisia deduce de aici că revine instanței sarcina de a stabili dacă mama avea intenția fermă de a nu reveni în Anglia și de a demonstra acest lucru în conformitate cu dispozițiile dreptului național al instanței de trimitere.
109. În mod similar, într‑un registru ușor diferit, guvernul Regatului Unit a afirmat că o instanță națională putea concluziona, după luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți și întemeindu‑se pe particularitățile speței, că un copil își putea pierde reședința obișnuită într‑un stat membru imediat după plecarea sa din acest stat. În această privință, guvernul subliniază că o astfel de situație nu implică o diminuare a protecției copilului, în măsura în care articolul 13 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede întocmai competența statului membru în care este prezent copilul.
110. Prin urmare, s‑ar putea insista din nou pe ideea că revine instanțelor naționale obligația de a examina dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 13 din Regulamentul nr. 2201/2003 și dacă, în consecință, trebuie să se aplice această dispoziție.
b) Trimiterea la instanța cea mai bine plasată: articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 și excepția forum non conveniens
111. Articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că, cu titlu de excepție, instanțele judecătorești competente dintr‑un stat membru pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului, fie să suspende procedura și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) din articolul menționat, fie să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să își exercite competența în conformitate cu alineatul (5) al aceluiași articol.
112. Articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că această posibilitate poate fi utilizată, printre altele, la inițiativa instanței judecătorești naționale sesizate.
113. Prin urmare, s‑ar putea insista pe ideea că revine instanței de trimitere obligația de a examina dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 în situația care face obiectul acțiunii principale și dacă, în consecință, trebuie să se aplice această dispoziție.
C – Concluzie
114. Prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere necesită, în consecință, următorul răspuns. În general, o instanță națională sesizată cu o cerere referitoare la răspunderea părintească privind un copil trebuie să se pronunțe în mod explicit cu privire la competența sa în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 după ce a examinat în mod succesiv diferitele temeiuri pe baza cărora poate fi stabilită această competență conform regulamentului menționat. Revine acestei instanțe obligația de a stabili, în cadrul acestei examinări, în interesul superior al copilului, reședința obișnuită a acestuia din urmă prin aprecierea ansamblului împrejurărilor de fapt specifice situației în discuție. În special, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, care se caracterizează, pe de o parte, prin caracterul licit al deplasării unui copil dintr‑un stat membru în care avea reședința obișnuită către un alt stat membru și, pe de altă parte, prin sesizarea imediată, însă ulterioară, a unei instanțe din statul membru în care se afla reședința inițială, instanța respectivă trebuie, mai precis, să analizeze dacă această deplasare presupune efectiv, pe termen scurt, pierderea reședinței obișnuite inițiale a copilului și dobândirea unei noi reședințe obișnuite în statul membru de destinație. În acest sens, instanța trebuie să ia în considerare, în mod preponderent și identificabil, voința persoanei titulare a autorității părintești aflate la originea deplasării licite ținând seama, în special, de vârsta copilului și după ce a acordat persoanei respective oportunitatea de a depune observații și de a expune pe deplin și în mod complet motivele aflate la baza deplasării în cauză. Persoanei care contestă dobândirea unei noi reședințe obișnuite în astfel de împrejurări îi revine sarcina de a prezenta elemente pentru a proba că această deplasare nu este motivată de voința de a stabili o nouă reședință obișnuită în statul membru de destinație. În sfârșit, dacă nu poate stabili reședința obișnuită a copilului, instanța națională trebuie, așadar, să constate acest lucru și, cu respectarea principiului proximității, să se pronunțe cu privire la propria competență în temeiul dispozițiilor articolului 13 sau ale articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003.
VI – Cu privire la a doua și a treia întrebare
A – Observații introductive cu privire la pertinența întrebărilor adresate
1. Punerea problemei
115. Prin intermediul primei întrebări(45) a doua liniuță, precum și prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 de stabilire a normelor de competență în cazul răpirii de copii.
116. În plus, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, în sensul dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003, o instanță poate constitui o „instituție sau alt organism”, noțiuni și expresie care sunt utilizate numai la articolele 10 și 11 din regulamentul menționat.
117. Astfel cum a subliniat Comisia în observațiile scrise, instanța de trimitere nu precizează motivele pentru care îi este necesar un răspuns la această întrebare pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. Totuși, Comisia subliniază că această întrebare pare să aibă la bază premisa conform căreia, dacă instanțele engleze au dobândit drepturi privind încredințarea încă de la 9 octombrie 2010, neînapoierea copilului în Anglia este ilicită și, prin urmare, de natură să declanșeze atât aplicarea Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, cât și a articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, consacrat întocmai înapoierii copilului în cazul deplasării sau al reținerii ilicite.
118. În această privință, tatăl copilului pretinde, printre altele, că, dacă plecarea mamei împreună cu copilul nu era ilicită inițial, neînapoierea copilului în Anglia devenise ilicită, din cauză că mama nu se conformase cu diferitele ordonanțe emise de instanțele engleze.
119. În această privință, s‑ar putea considera de asemenea că a doua întrebare adresată de instanța de trimitere face în mod implicit trimitere la dispozițiile articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.
120. Astfel, din întrebările instanței de trimitere reiese că aceasta consideră, cel puțin în mod implicit, că situația de fapt din acțiunea principală poate fi asimilată unei răpiri de copii și că, în consecință, atât Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii, cât și articolele 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 ar fi aplicabile.
121. Or, din însăși decizia de trimitere reiese că reclamanta din acțiunea principală a părăsit în mod licit Anglia pentru Réunion, ceea ce, de altfel, a fost constatat în ordonanța emisă de High Court of Justice (England & Wales), Family Division la 15 aprilie 2010. Astfel, în decizia de trimitere se arată că reclamanta din acțiunea principală era singura titulară a răspunderii părintești privind copilului și, în consecință, singura persoană care dispunea de drepturi privind încredințarea în sensul articolelor 3 și 5 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii.
122. Instanța de trimitere precizează că, în Anglia și Țara Galilor, un tată nu beneficiază, de drept, de răspunderea părintească privind un copil născut în afara căsătoriei. Totuși, acesta poate obține răspunderea părintească prin identificarea ca tată în certificatul de naștere al copilului fie prin încheierea unui contract de răspundere părintească cu mama, fie prin intermediul unei ordonanțe emise de o instanță prin care îi este atribuită răspunderea părintească („parental responsibility order”).
123. În cursul ședinței, având în vedere situația de fapt care face obiectul acțiunii principale, guvernele german și francez au exprimat de asemenea rezerve cu privire la pertinența întrebărilor astfel adresate de instanța de trimitere.
2. Apreciere
124. În această privință, trebuie să se amintească, în primul rând, că nu poate exista „deplasare sau reținere ilicită a unui copil”, în temeiul articolului 2 punctul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, decât atunci când a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale.
125. În speță, astfel cum a constatat instanța de trimitere, fiind de acord atât reclamanta și pârâtul din acțiunea principală, cât și guvernul Regatului Unit și Comisia în observațiile scrise și orale, precum și guvernul german, irlandez și francez în observațiile orale, plecarea mamei împreună cu copilul era licită. Acest lucru nu s‑a realizat nici cu încălcarea drepturilor privind încredințarea ale tatălui copilului, nici a drepturilor privind încredințarea ale unei alte instituții sau ale unui alt organism(46).
126. Or, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, care stabilește o normă specifică de competență în cazul răpirii de copii, nu se aplică, mai precis, decât în cazul deplasării sau a reținerii ilicite a unui copil în sensul articolului 2 punctul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.
127. Astfel cum a considerat Curtea în Hotărârea McB.(47), caracterul ilicit al deplasării unui copil în sensul aplicării Regulamentului nr. 2201/2003 depinde exclusiv de existența unor drepturi privind încredințarea, conferite de dreptul național aplicabil, care au fost încălcate atunci când a avut loc această deplasare.
128. În această hotărâre, Curtea a considerat de asemenea că interpretarea menționată a Regulamentului nr. 2201/2003 nu era incompatibilă cu drepturile garantate de cartă și, în special, de articolele 7 și 24 din aceasta, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, respectiv drepturile fundamentale ale copilului, în măsura în care, totuși, tatăl copilului a dispus de dreptul de a solicita să îi fie acordate drepturi privind încredințarea asupra copilului său înainte de deplasarea acestuia(48).
129. În această privință, trebuie să se adauge că, în temeiul articolului 3 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii, nu se poate considera că a existat „deplasare ilicită” sau „reținere ilicită” a unui copil decât cu două condiții. Prima condiție este că trebuie să fi avut loc încălcarea unor drepturi privind încredințarea atribuite de dreptul statului în care copilul avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa(49). A doua condiție este că aceste drepturi trebuie să fi fost exercitate în mod efectiv(50).
130. Pe de altă parte, la articolul 3 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii se precizează, la al doilea paragraf, că drepturile privind încredințarea în discuție pot rezulta, între altele, dintr‑o atribuire de plin drept, dintr‑o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr‑un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat. Cu alte cuvinte, modalitățile de atribuire a drepturilor privind încredințarea în sensul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii corespund celor trei modalități de atribuire a răspunderii părintești prevăzute de legislația Angliei și Țării Galilor.
131. Rezultă că, având în vedere informațiile furnizate Curții de însăși instanța de trimitere și care nu sunt contestate, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu pare aplicabil situației care face obiectul acțiunii principale.
132. Cu toate acestea, atât reclamanta și pârâtul din acțiunea principală, cât și guvernul Regatului Unit și Comisia, în observațiile scrise și orale, precum și guvernele german, irlandez și francez, în cursul ședinței, fără a renunța la rezervele pe care le aveau în această privință, s‑au preocupat să dea răspunsuri la întrebările astfel adresate.
133. Prin urmare, se propune, în considerațiile care urmează, să se examineze pe scurt a doua și a treia întrebare formulate de instanța de trimitere, însă numai cu titlu subsidiar.
134. Totuși, ar fi oportun să se sesizeze ocazia oferită de prezenta cauză pentru a reaminti instanțelor naționale că, printre obligațiile care le revin în cadrul procedurii preliminare instituite la articolul 267 TFUE figurează aceea de a expune motivele pentru care apreciază că un răspuns la întrebarea sau la întrebările pe care le adresează le este necesar pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate. Această cerință se impune cu o acuitate specifică în cadrul procedurilor preliminare de urgență.
B – Cu privire la a doua întrebare
135. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la problema dacă o instanță poate constitui „o instituție sau alt organism” căruia îi pot fi atribuite drepturi privind încredințarea în sensul Regulamentului nr. 2201/2003.
136. Astfel cum s‑a precizat în observațiile introductive de mai sus, această întrebare necesită o interpretare a articolelor 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, singurele dispoziții ale regulamentului menționat în care se face vorbire, în legătură cu drepturile privind încredințarea, de o „instituție” sau de „alt organism”(51).
137. Regulamentul nr. 2201/2003 nu definește ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „instituție” în sensul articolelor 10 și 11 din acesta.
138. În Hotărârea McB., citată anterior(52), Curtea a precizat totuși că, în această privință, spre deosebire de noțiunea „drepturi privind încredințarea”, noțiune comunitară autonomă în raport cu dreptul statelor membre în măsura în care este definită la articolul 2 punctul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003, desemnarea titularului drepturilor privind încredințarea intra sub incidența, având în vedere modul de redactare a articolului 2 punctul 11 din regulamentul menționat, dreptului statelor membre(53).
139. Reclamanta și pârâtul din acțiunea principală, guvernele Regatului Unit, irlandez și francez, precum și Comisia au făcut trimitere, în general, la Hotărârea McB., citată anterior, subliniind în același timp că, în cadrul înscrisurilor lor și în cursul ședinței, nu aveau nicio obiecție ca drepturi privind încredințarea să fie acordate unei instanțe.
140. Numai guvernul german a subliniat, în cursul ședinței, că nu era posibil să se recunoască unei instanțe sesizate exact cu o cerere referitoare la încredințarea unui copil în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 calitatea de instituție în sensul articolelor 10 și 11 din regulamentul menționat, fără a aduce atingere aplicării uniforme a regulamentului respectiv. Totuși, guvernul german adaugă, cu toate acestea, că Regulamentul nr. 2201/2003 nu exclude posibilitatea recunoașterii unor astfel de drepturi unei instanțe.
141. Prin urmare, se consideră, în general, că, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea McB., citată anterior, condițiile de atribuire a drepturilor privind încredințarea și a răspunderii părintești intră sub incidența dreptului statelor membre. Cu toate acestea, problema dacă noțiunea „instituție” prevăzută la articolele 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie de asemenea să fie, în acest cadru, abandonată în favoarea statelor membre ar putea, având în vedere obiecția formulată de guvernul german, să facă obiectul unei discuții.
142. În această privință, se poate observa că, la articolul 2 punctul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003, „încredințarea” este definită ca „drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință”. La articolul 2 punctul 7 din același regulament se precizează că încredințarea astfel definită este unul dintre atributele răspunderii părintești, ea însăși definită ca ansamblul „drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil”.
143. Compararea articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 2201/2003, care definește răspunderea părintească fără a face trimitere la dreptul statelor membre, și a articolului 2 punctul 11 din regulamentul menționat, care definește deplasarea și reținerea ilicite, ar putea autoriza o interpretare potrivit căreia ar aparține Curții obligația de a stabili ceea ce acoperă noțiunea „instituție” în sensul acestor două dispoziții.
144. Cu toate acestea, este destul de dificil de conceput că Curtea poate oferi cu adevărat o interpretare autonomă și uniformă a acestei noțiuni, ținând cont de contextul dispozițiilor și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză(54) și încercând să îi confere o semnificație de natură să răspundă pe deplin obiectivului urmărit de aceasta, pentru restul făcând trimitere la dreptul statelor membre(55).
145. În orice caz, guvernele Regatului Unit și irlandez au insistat în cursul ședinței pe importanța pe care o reprezenta posibilitatea de a recunoaște unei instanțe calitatea de instituție titulară a drepturilor privind încredințarea, în raport cu aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003, precum și cu aplicarea Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii. Astfel, în anumite state membre, cum este cazul în Irlanda și în Anglia și Țara Galilor, drepturile în materie de răspundere și de drepturi privind încredințarea nu sunt conferite în mod automat taților naturali, aceștia din urmă putând să le obțină numai cu ajutorul consimțământului mamei sau, în lipsa acestuia, pe calea unei decizii a instanțelor competente. În aceste condiții, ar fi imperativ ca instanțele astfel sesizate de tații naturali cu cereri de recunoaștere a autorității lor părintești să dispună de drepturi privind încredințarea. În lipsa unor astfel de drepturi, instanțele sesizate nu s‑ar putea opune ca mamele, în așteptarea hotărârilor prin care se acordă eventual autoritatea părintească taților, să părăsească teritoriul, ulterior inițierii procedurilor, pentru a se sustrage de la acestea din urmă.
146. În cursul ședinței, Comisia a precizat, în această privință, ca răspuns la argumentul guvernului german, că drepturile privind încredințarea erau astfel recunoscute instanțelor din aceste state membre în temeiul legislației lor și, așadar, de drept, iar nu numai ca urmare a faptului că au fost sesizate.
147. În consecință, se propune să se răspundă la cea de a doua întrebare adresată de instanța de trimitere că articolul 2 punctele 7, 9 și 11, precum și articolele 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretate în sensul că o instanță dintr‑un stat membru poate constitui o „instituție sau alt organism” în sensul acestor dispoziții, căruia îi pot fi atribuite drepturi privind încredințarea în înțelesul dispozițiilor regulamentului menționat, în măsura în care acordarea acestor drepturi privind încredințarea este prevăzută de drept de legislația statului membru respectiv.
C – Cu privire la a treia întrebare
148. A treia întrebare a instanței de trimitere privește interpretarea articolului 10 și a articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 și, mai precis, a normelor aplicabile în cazul coexistenței unor hotărâri contradictorii pronunțate de instanțele din două state membre, una în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, iar cealaltă în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii.
1. Observații ale părților din acțiunea principală, ale guvernelor din statele membre interesate și ale Comisiei
149. Mama copilului subliniază în principal că, din moment ce deplasarea copilului era licită, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu este aplicabil. Totuși, aceasta precizează că trebuie să se răspundă la a treia întrebare primul paragraf a instanței de trimitere în sensul că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu continuă să se aplice după ce instanțele din statul membru solicitat au respins o cerere prin care se urmărea înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii. În schimb, aceasta nu propune un răspuns direct la a treia întrebare al doilea paragraf al instanței de trimitere. Astfel, se limitează să remarce că, pus în aplicare în mod corect, sistemul instituit de Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie să permită evitarea oricărui conflict și insistă, în această privință, asupra necesității ca instanțele din statele membre să utilizeze rețeaua judiciară europeană, precum și asupra necesității unei aplicări uniforme a normelor de litispendență și a unei respectări stricte a normelor de sesizare prevăzute la articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003. În orice caz, dacă problema de competență nu poate fi soluționată, ar reveni astfel instanțelor naționale obligația de a aplica articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 în vederea protejării interesului superior al copiilor, cu respectarea cartei și a Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
150. Tatăl copilului subliniază că, din moment ce instanțele engleze au fost primele sesizate cu o cerere în materia răspunderii părintești, instanța franceză sesizată de mamă la 28 octombrie 2009 cu o cerere identică ar fi trebuit, în conformitate cu articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, să suspende judecarea cauzei până la stabilirea competenței instanțelor engleze. Decizia instanței franceze din 15 martie 2010 cu privire la cererea prin care se solicita înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii nu ar putea constitui temei pentru competența instanței franceze.
151. Guvernul Regatului Unit amintește că, în temeiul articolului 60 litera (e) din Regulamentul nr. 2201/2003, acesta din urmă prevalează asupra Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, dar că, în conformitate cu articolul 62 din Regulamentul nr. 2201/2003, convenția menționată continuă să își producă efectele în materiile nereglementate prin regulamentul în cauză. Constatând că Regulamentul nr. 2201/2003 nu reglementează decât în mod limitat aplicarea Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii atunci când este introdusă o cerere în temeiul acesteia din urmă, guvernul menționat apreciază că instanța dintr‑un stat membru care este prima sesizată cu o cauză privind răspunderea părintească nu este, atunci când își examinează competența în temeiul regulamentului menționat, ținută de hotărârea unei instanțe dintr‑un alt stat membru care s‑a pronunțat cu privire la o cerere în temeiul convenției respective.
152. Guvernul german, deși a subliniat în cursul ședinței că a treia întrebare a instanței de trimitere nu este pertinentă pentru soluționarea acțiunii principale, din moment ce deplasarea copilului s‑a realizat licit, a dorit totuși să își prezinte poziția. În această privință, guvernul german subliniază că, deși articolul 17 din Regulamentul nr. 2201/2003 impune instanțelor din statele membre obligația de a‑și verifica competența, în temeiul regulamentului menționat, ca și în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, nicio dispoziție nu stabilește care instanță hotărăște în ultim grad. Cu toate acestea, întrucât cele două instrumente se întemeiază pe aceleași condiții, iar statele membre sunt obligate să le respecte și să asigure uniformitatea hotărârilor lor, faptul că se suprapun trebuie să permită evitarea oricărui conflict. Cu toate acestea, întrucât normele de procedură și de probă sunt diferite, se poate întâmpla ca o instanță dintr‑un stat membru să își întemeieze competența pe articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, în timp ce o instanță dintr‑un alt stat membru a respins anterior o cerere de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii.
153. Guvernul francez subliniază, în primul rând, că, întrucât articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu este aplicabil, a treia întrebare primul paragraf a instanței de trimitere nu este pertinentă. Ca răspuns la cea de a treia întrebare al doilea paragraf a instanței de trimitere, acesta apreciază că o instanță sesizată în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii nu poate soluționa un eventual conflict de sesizare între două instanțe sesizate în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003. Un astfel de conflict de sesizare este, în schimb, reglementat prin articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003.
154. Comisia încearcă să răspundă la a treia întrebare amintind normele prevăzute la articolele 8, 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003. În primul rând, instanța engleză se poate declara competentă în temeiul articolului 8 din regulamentul menționat, dacă este îndeplinită condiția referitoare la reședința obișnuită. Hotărârea pe care o pronunță pe această bază, provizorie sau definitivă, este executorie în această situație în conformitate cu dispozițiile din capitolul III din regulamentul menționat. Sesizarea unei instanțe determină aplicarea dispozițiilor articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, astfel încât o instanță dintr‑un alt stat membru sesizată cu o acțiune având același obiect și aceeași cauză va trebui să suspende judecarea cauzei.
155. În al doilea rând, precizând că nu este permis instanțelor engleze să se declare competente în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, Comisia consideră că sesizarea unei instanțe pe această bază declanșează, în același mod, aplicarea dispozițiilor referitoare la litispendență, cu excepția situației în care este sesizată numai cu o cerere de măsuri provizorii, în conformitate cu articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003.
156. În al treilea rând, Comisia apreciază că articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 obligă să se distingă competența statului solicitat pentru a stabili dacă trebuie să se dispună înapoierea copilului și competența statului membru de origine pentru a infirma o asemenea decizie. Statul solicitat este competent în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, iar nu în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, întrucât instanța sesizată din statul respectiv trebuie să fie competentă pentru soluționarea chestiunii prealabile dacă respectivul copil a făcut obiectul unei deplasări sau al unei neînapoieri ilicite în sensul articolului 3 din convenția menționată. Dacă această instanță ar concluziona că nu este cazul, hotărârea nu poate fi obligatorie pentru instanța din statul membru de origine sesizată ulterior în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003.
157. Comisia concluzionează că hotărârile pronunțate de instanțele dintr‑un stat solicitat sunt limitate la punerea în aplicare a Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii și nu pot avea nici cea mai mică repercusiune asupra criteriilor generale de competență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003.
2. Apreciere
158. După cum se poate constata, răspunsurile la această a treia întrebare sunt destul de diferite. De altfel, după cum a remarcat Comisia în înscrisurile sale, întrebarea respectivă, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, nu prea corespunde modului de redactare a dublei întrebări pe care o adresează. Prin urmare, este necesară o clarificare în această privință.
a) Clarificarea celei de a treia întrebări
159. Instanța de trimitere urmărește să afle, în primul rând, dacă articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 se mai aplică după ce instanțele din statul membru solicitat au respins o cerere prin care se urmărea înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolelor 3 și 5 din convenția menționată.
160. În al doilea rând, aceasta solicită să se stabilească dacă instanța franceză, care a respins, la 15 martie 2010, cererea tatălui prin care urmărea înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, pentru motivul că acesta nu dispunea de drepturi privind încredințarea asupra copilului în sensul articolelor 3 și 5 din convenția menționată, putea, pe această bază, să se declare competentă pentru soluționarea litigiului referitor la răspunderea părintească privind copilul sau dacă, dimpotrivă, aceasta trebuia să recunoască High Court of Justice (England & Wales), Family Division calitatea de instanță sesizată prima, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003.
161. Cele două întrebări privesc, așadar, în esență, aplicarea normelor de litispendență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 în două situații diferite. În prima situație coexistă două hotărâri contradictorii pronunțate de instanțe din state membre diferite, una pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, iar cealaltă pronunțată în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii. În cea de a doua situație coexistă două hotărâri cotradictorii pronunțate de instanțe din state membre diferite, însă ambele pronunțate în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.
b) Conflict între o hotărâre pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 și o hotărâre pronunțată în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii
162. Situația prevăzută în acest caz(56) este cea în care coexistă, pe de o parte, hotărârile instanțelor engleze, care s‑au declarat competente pentru soluționarea unui litigiu în materia răspunderii părintești în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, intrând în domeniul de aplicare al articolelor 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, și, pe de altă parte, hotărârea instanței franceze de respingere ca neîntemeiată a cererii introduse în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, formulată de tată în cadrul aceluiași litigiu.
163. Considerăm că articolul 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 conține răspunsul la această întrebare. Astfel, dispoziția prevede posibilitatea unei instanțe dintr‑un stat membru competentă în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 de a pronunța o hotărâre prin care să dispună înapoierea unui copil ulterior unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în aplicarea articolului 13 din Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii.
c) Conflict între hotărârile pronunțate în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003
164. Situația prevăzută în acest caz este cea în care coexistă, pe de o parte, hotărârile instanțelor engleze din 12 octombrie 2009 și din 15 aprilie 2010 și, pe de altă parte, hotărârea instanței franceze din 23 iunie 2010, care s‑au pronunțat cu privire la competența lor în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 pentru soluționarea aceluiași litigiu în materia răspunderii părintești, chiar și pe o bază diferită.
165. Dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 referitoare la litispendență, în speță dispozițiile articolului 19 alineatul (2) din regulamentul menționat, au întocmai vocația să soluționeze acest tip de situație. Revenea instanței franceze obligația de a suspenda judecarea cauzei până la stabilirea competenței instanței engleze, prima sesizată(57).
166. Trebuie să se adauge că împrejurarea conform căreia hotărârea instanței franceze este întemeiată pe hotărârea anterioară a aceleiași instanțe de respingere ca neîntemeiată a cererii în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, formulată de tată, nu modifică în niciun mod această constatare, din moment ce prima hotărâre este pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.
d) Concluzie
167. În consecință, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere, în primul rând, că Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilității ca o instanță dintr‑un stat membru competentă în temeiul articolului 10 din regulamentul menționat să ia orice măsură în vederea asigurării înapoierii copilului, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, și, în al doilea rând, că articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o acțiune în materia răspunderii părintești trebuie, din moment ce este sesizată ulterior instanței dintr‑un alt stat membru, care este sesizată cu o acțiune având același obiect și aceeași cauză, să suspende judecarea cauzei până la stabilirea competenței primei instanțe sesizate. Împrejurarea potrivit căreia competența primei instanțe sesizate se întemeiază pe articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, iar competența instanței sesizate în al doilea rând se stabilește pe baza unei hotărâri de neînapoiere pronunțate anterior în temeiul Convenției de la Haga privind răpirea internațională de copii, pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 3 și 5 din convenția menționată, nu prezintă importanță în această privință, din moment ce instanța respectivă sesizată în al doilea rând este competentă în temeiul regulamentului menționat.
VII – Concluzii
168. În favoarea acestor observații și amintind rezervele exprimate în privința pertinenței celei de a doua și a celei de a treia întrebări, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) după cum urmează:
„1) În general, o instanță națională sesizată cu o cerere referitoare la răspunderea părintească privind un copil trebuie să se pronunțe în mod explicit cu privire la competența sa în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, după ce a examinat în mod succesiv diferitele temeiuri pe baza cărora poate fi stabilită această competență conform regulamentului menționat.
Revine acestei instanțe obligația de a stabili, în cadrul examinării, în interesul superior al copilului, reședința obișnuită a acestuia din urmă prin aprecierea tuturor împrejurărilor de fapt specifice situației în discuție.
În particular, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, care se caracterizează, pe de o parte, prin caracterul licit al deplasării unui copil dintr‑un stat membru în care avea reședința obișnuită către un alt stat membru și, pe de altă parte, prin sesizarea imediată, însă ulterioară, a unei instanțe din statul membru în care avea reședința inițială, instanța respectivă trebuie, mai precis, să analizeze dacă această deplasare presupune efectiv, pe termen scurt, pierderea reședinței obișnuite inițiale a copilului și dobândirea unei noi reședințe obișnuite în statul membru de destinație.
În acest sens, instanța trebuie să ia în considerare, în mod preponderent și identificabil, voința persoanei titulare a autorității părintești aflate la originea deplasării licite, ținând seama, în special, de vârsta copilului și după ce a acordat persoanei respective oportunitatea de a-și prezenta observațiile și de a expune pe deplin și în mod complet motivele care stau la baza deplasării în cauză.
Persoanei care contestă dobândirea unei noi reședințe obișnuite în astfel de împrejurări îi revine sarcina de a prezenta elemente pentru a proba că această deplasare nu este motivată de voința de a stabili o nouă reședință obișnuită în statul membru de destinație.
În sfârșit, dacă poate stabili reședința obișnuită a copilului, instanța națională trebuie să constate acest lucru și, cu respectarea principiului proximității, să se pronunțe cu privire la propria competență în temeiul dispozițiilor articolului 13 sau ale articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003.
2) Articolul 2 punctele 7, 9 și 11, precum și articolele 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretate în sensul că o instanță dintr‑un stat membru poate constitui o „instituție sau alt organism” în sensul acestor dispoziții, căruia îi pot fi atribuite drepturi privind încredințarea în înțelesul dispozițiilor regulamentului menționat, în măsura în care acordarea acestor drepturi privind încredințarea este prevăzută de drept de legislația statului membru respectiv.
3) Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilității ca o instanță dintr‑un stat membru competentă în temeiul articolului 10 din regulamentul menționat să ia orice măsură în vederea asigurării înapoierii copilului, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o acțiune în materia răspunderii părintești trebuie, din moment ce este sesizată ulterior instanței dintr‑un alt stat membru, care este sesizată cu o acțiune având același obiect și aceeași cauză, să suspende judecarea cauzei până la stabilirea competenței primei instanțe sesizate. Împrejurarea conform căreia competența primei instanțe sesizate se întemeiază pe articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, iar competența instanței sesizate în al doilea rând se stabilește pe baza unei hotărâri de neînapoiere pronunțate anterior în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 3 și 5 din convenția menționată, nu prezintă importanță în această privință, din moment ce instanța sesizată în al doilea rând este competentă în temeiul regulamentului menționat.”
1 – Limba originală: franceza.
2 – JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183.
3 – C‑523/07, Rep., p. I‑2805.
4 – Denumită în continuare „carta”.
5 – RTNU, 1983, vol. 1343, nr. 22514, p. 89, denumită în continuare „Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii”.
6 – Cauza H (Abduction: Rights of custody) [2000] 1 FLR 374.
7 – A se vedea punctul 41 din prezenta luare de poziție.
8 – A se vedea punctul 38 din prezenta luare de poziție.
9 – A se vedea punctul 115 și următoarele din prezenta luare de poziție.
10 – Cu privire la argumentația tatălui copilului, a se vedea totuși punctul 91 din prezenta luare de poziție.
11 – Cu privire la sistemul de competențe astfel stabilit, a se vedea punctul 104 și următoarele din prezenta luare de poziție.
12 – Stabilind astfel o normă materială precisă și uniformă, astfel cum s‑a efectuat la articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești față de copiii comuni (JO L 160, p. 19), articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 contrastează cu interpretarea de către Curte a articolului 21 din Convenția de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), în temeiul căreia problema la ce moment instanța dintr‑un stat membru trebuia să fie considerată sesizată era reglementată prin lex fori. A se vedea Hotărârea din 7 iunie 1984, Zelger (129/83, Rec., p. 2397, punctul 16). Cu privire la acest aspect al problemei, a se vedea printre altele Rey, J., „L’office du juge – la saisine”, Fulchiron, H., și Nourissat, C. (dir.), în Le nouveau droit communautaire du divorce et de la responsabilité parentale, Dalloz, Paris, 2005, p. 181.
13 – JO L 324, p. 79. Considerentul (15) al Regulamentului nr. 2201/2003 precizează, astfel, că acest regulament se aplică pentru notificarea și comunicarea actelor din cadrul unei acțiuni judiciare intentate în temeiul acestuia din urmă.
14 – Deși instanța națională care trebuie să se pronunțe cu privire la competența sa trebuie, astfel cum s‑a amintit anterior, să efectueze acest lucru la data sesizării sale, aprecierea criteriilor reședinței obișnuite nu exclude posibilitatea să fie luate în considerare elemente ulterioare acestei sesizări, însă anterioare datei la care instanța s‑a pronunțat definitiv în cele din urmă. A se vedea în această privință Richez‑Pons, A., La résidence en droit international privé (conflits de juridictions et conflits de lois), (teză) Lyon, 2004.
15 – În realitate, întrebarea instanței de trimitere este mai precisă în sensul că se referă la articolele 8 și 10 din Regulamentul nr. 2201/2003. Totuși, astfel cum se va aminti în cadrul considerațiilor care urmează, noțiunea de reședință obișnuită este și trebuie să fie aceeași, indiferent de dispoziția în discuție din Regulamentul nr. 2201/2003. Pe de altă parte, astfel cum se va arăta ulterior, există motive solide să avem rezerve cu privire la pertinența întrebării privind articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003. În sfârșit, dacă întrebarea astfel adresată necesită efectiv câteva precizări cu privire la însăși noțiunea de reședință obișnuită în sensul Regulamentului nr. 2201/2003, acțiunea principală ridică o problemă mai vastă decât cea a definirii acestei noțiuni.
16 – Precizăm de asemenea că, în cadrul concluziilor prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A, citată anterior, avocatul general Kokott s‑a preocupat îndelung, cu mare pertinență, de interpretarea noțiunii de reședință obișnuită (punctele 13-52), interesându‑se, în special, de geneza Regulamentului nr. 2201/2003, de noțiunile identice sau apropiate utilizate în cadrul convențiilor internaționale (punctele 22-31) sau în alte domenii ale dreptului comunitar (punctele 32-37), definind principalele criterii care trebuie luate în considerare pentru stabilirea reședinței obișnuite a unui copil (punctele 41-52). În aceste condiții, nu apare ca necesar să se reproducă o analiză partajată în totalitate.
17 – Punctul 31.
18 – Hotărârea A, citată anterior (punctele 31, 34 și 35).
19 – Ibidem (punctul 34).
20 – Ibidem (punctul 36).
21 – Ibidem (punctul 37).
22 – Hotărârea A, citată anterior (punctul 38).
23 – Ibidem (punctul 39).
24 – Ibidem (punctul 40).
25 – Hotărârea A, citată anterior (punctul 42).
26 – Astfel, din expunerea argumentelor invocate în fața instanței de trimitere reiese că High Court of Justice (England & Wales), Family Division avea cunoștință, la momentul emiterii ordonanței din 15 aprilie 2010, de existența Hotărârii A, citată anterior, și că, în cadrul stabilirii reședinței obișnuite a copilului pe care a efectuat‑o, a luat în considerare impactul acestei hotărâri asupra dreptului englez.
27 – Conform expresiei preluate de la Lagarde, P., raportul explicativ referitor la Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor (RTNU, 2004, vol. 2204, nr. 39130), Actes et documents de la XVIIIème Session de la Conférence de La Haye, 1996, volumul II, Protection des enfants, nr. 41. Această propunere este admisă în mod general, atât în doctrină, cât și în jurisprudență. A se vedea printre altele Richez‑Pons, A., op. cit., p. 206.
28 – A se vedea Richez‑Pons, A., op. cit., p. 206 și următoarele.
29 – Ghidul practic pentru aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003 precizează, în această privință, că articolul 9 din regulament nu se aplică decât în cazul în care copilul a dobândit reședința obișnuită în statul membru de sosire în cursul acestei perioade de trei luni.
30 – În versiunea în limba germană, articolul 9 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 2201/2003 se citește după cum urmează: „Beim rechtmäßigen Umzug eines Kindes von einem Mitgliedstaat in einen anderen, durch den es dort einen neuen gewöhnlichen Aufenthalt erlangt”. Este aceeași situație în versiunea în limba italiană „In caso di lecito trasferimento della residenza di un minore da uno Stato membro ad un altro che diventa la sua residenza abituale”.
31 – În mod similar, în versiunile în limba spaniolă „Cuando un menor cambie legalmente de residencia de un Estado miembro a otro y adquiera una nueva residencia habitual en este último”, în limba daneză „Når et barn lovligt flytter fra én medlemsstat til en anden og får nyt sædvanligt opholdssted dér”, în limba engleză „Where a child moves lawfully from one Member State to another and acquires a new habitual residence there”, în limba olandeză „Wanneer een kind legaal van een lidstaat naar een andere lidstaat verhuist en aldaar een nieuwe gewone verblijfplaats verkrijgt”, în limba portugheză „Quando uma criança se desloca legalmente de um Estado‑Membro para outro e passa a ter a sua residência habitual neste último”, în limba finlandeză „Kun lapsi muuttaa laillisesti jäsenvaltiosta toiseen ja saa siellä uuden asuinpaikan” și în limba suedeză „När ett barn lagligen flyttar från en medlemsstat till en annan och förvärvar nytt hemvist där skall”.
32 – A se vedea printre altele Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau (30/77, Rec., p. 1999, punctul 14), precum și Hotărârea din 29 aprilie 2010, M. și alții (C‑340/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 44).
33 – A se vedea printre altele Hotărârea din 12 noiembrie 1969, Stauder (29/69, Rec., p. 419, punctul 3), Hotărârea din 22 octombrie 2009, Zurita García și Choque Cabrera (C‑261/08 și C‑348/08, Rep., p. I‑10143, punctul 54), precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Internetportal und Marketing (C‑569/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 35).
34 – În acest sens, de exemplu, Gallant, E., Compétence reconnaissance et exécution (Matières matrimoniale et de responsabilité parentale), Répertoire de droit communautaire, Dalloz, august 2007, nr. 167.
35 – Pe de altă parte, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede, în cazul deplasării ilicite a unui copil, menținerea competenței în favoarea instanțelor din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea acestuia decât până în momentul în care copilul a dobândit o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și cu condiția ca, printre altele, copilul să fi locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an și să se fi integrat în noul său mediu.
36 – Care ar putea fi, de exemplu, de șase luni. Pentru o discuție cu privire la acest element temporal al noțiunii de reședință obișnuită, a se vedea printre altele Espinosa Calabuig, R., Custodia y visita de menores en el espacio judicial europeo, Marial Pons, 2007, p. 128 și următoarele. Se va observa că și comisia însărcinată cu elaborarea proiectului Convenției de la Haga din 19 octombrie 1996, menționată mai sus, a „respins ideea cuantificării perioadei de timp care ar fi necesară pentru dobândirea unei noi reședințe obișnuite”, întocmai pentru că este vorba despre o problemă de fapt care trebuie apreciată de la caz la caz. A se vedea Lagarde, P., op. cit., nr. 41.
37 – Sau până la împlinirea căruia nu se poate admite că o schimbare a reședinței echivalează cu o schimbare a reședinței obișnuite.
38 – Este, în special, soluția avută în vedere de ghidul practic pentru aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003 (p. 13). Simpla prezență a copilului în statul membru de destinație ar fi, așadar, asimilată dobândirii unei noi reședințe obișnuite, ceea ce ar intra în contradicție cu poziția adoptată de Curte în Hotărârea A, citată anterior, potrivit căreia simpla prezență fizică a unui copil într‑un stat membru nu poate fi suficientă pentru a se stabili că acesta din urmă are acolo reședința obișnuită.
39 – Ca ultim recurs, acestea pot de asemenea să se declare competente în temeiul articolului 14 din Regulamentul nr. 2201/2003, care prevede că, atunci când nicio instanță judecătorească dintr‑un stat membru nu este competentă, fie în temeiul articolului 8 din acest regulament, fie în temeiul articolului 13 din regulamentul menționat, competența este reglementată în această situație, în fiecare stat membru, de dreptul statului membru respectiv.
40 – Cu privire la acest aspect al problemei, a se vedea, de exemplu, Niboyet, M.-L., „L’office du juge – la vérification et l’exercice de la compétence”, Fulchiron, H., și Nourissat , C. (dir.), op. cit., p. 191.
41 – Hotărârea din 15 iulie 2010, Purrucker (C‑256/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 73).
42 – A se vedea punctul 101 din prezenta luare de poziție.
43 – Punctul 43.
44 – Cauza J [1990] 2 AC 562, p. 578.
45 – Cu privire la acest aspect al problemei, a se vedea nota de subsol 13.
46 – Cu privire la acest aspect al problemei, a se vedea mai jos propunerea de răspuns la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.
47 – Hotărârea din 5 octombrie 2010 (C‑400/10 PPU, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 44).
48 – Hotărârea McB., citată anterior (punctele 49-64).
49 – Dacă instanța sesizată prin telefon la 9 octombrie 2009 ar fi fost sesizată în ziua anterioară plecării mamei împreună cu copilul, această deplasare ar fi fost efectuată cu nerespectarea drepturilor privind încredințarea recunoscute instanței sesizate de statul membru în care se afla reședința obișnuită inițială a copilului, dacă nu ar fi fost autorizată în prealabil de instanța respectivă. Prin urmare, această deplasare ar fi fost ilicită și ar fi constituit temeiul competenței instanței sesizate în aplicarea articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.
50 – A se vedea în această privință Perez Vera, E., raport explicativ cu privire la Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii, Actes et documents de la Quatorzième session (1980), volumul III, Enlèvement d’enfants, nr. 64 și următoarele.
51 – Convenția de la Haga privind răpirea internațională de copii, din care s‑a inspirat Regulamentul nr. 2201/2003 în această privință, consacră în egală măsură drepturile privind încredințarea ale instituțiilor și organismelor. A se vedea Perez Vera, E., op. cit., punctul 80.
52 – Punctul 43.
53 – Instanța de trimitere a pronunțat decizia de trimitere la 8 octombrie 2010, la foarte puțin timp după Hotărârea McB., citată anterior, pronunțată la 5 octombrie 2010, și nu a avut, așadar, cunoștință de această hotărâre.
54 – A se vedea printre altele Hotărârea A, citată anterior (punctul 34).
55 – A se vedea, mai rar, Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia (C‑486/04, Rec., p. I‑11025, punctul 44), Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Italia (C‑255/05, Rep., p. I‑5767, punctul 60), și Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Comisia/Germania (C‑247/06, punctul 30).
56 – Este situația care corespunde celei de a treia întrebări primul paragraf din decizia de trimitere.
57 – Sub rezerva observațiilor formulate mai sus, punctul 55 și următoarele din prezenta luare de poziție.