Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 7 aprilie 2011 – Dai Cugini/Rijksdienst voor Sociale Zekerheid

(Cauza C‑151/10)

„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură – Directiva 97/81/CE – Egalitate de tratament între lucrătorii angajați pe fracțiune de normă și lucrătorii angajați cu normă întreagă – Discriminare – Obstacol administrativ de natură a limita posibilitățile de muncă pe fracțiune de normă – Publicitate și păstrare obligatorie a contractelor de muncă și a programului de lucru”

Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UNICE, CES și CEEP – Directiva 97/81 – Reglementare națională care prevede un sistem de publicitate și de control al programului de lucru al lucrătorilor angajați cu contract de muncă pe fracțiune de normă (Directiva 97/81 a Consiliului, anexă, clauza 4 și clauza 5 punctul 1) (a se vedea punctele 45, 46, 49, 50, 55 și 56 și dispozitivul)

Obiectul

Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare – Arbeidshof te Antwerpen (Afdeling Hasselt) – Interpretarea Directivei 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UNICE, CES și CEEP (JO 1998, L 14, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 35) – Legislație națională care prevede un sistem de publicitate și de control al programului de lucru al lucrătorilor angajați cu contract de muncă pe fracțiune de normă constând în redactarea și în păstrarea obligatorie, cu riscul aplicării de sancțiuni penale sau administrative, a documentelor care menționează programul de lucru exact al prestațiilor fiecărui lucrător

Dispozitivul

Clauza 4 din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă, încheiat de UNICE, CES și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care impune angajatorilor obligația de a păstra și de a face publice contractele și programul de lucru al lucrătorilor angajați pe fracțiune de normă în cazul în care s‑a stabilit că această reglementare nu conduce la a le aplica acestora un tratament mai puțin favorabil decât lucrătorilor angajați cu normă întreagă care se află într‑o situație comparabilă sau, dacă o astfel de diferență de tratament există, dacă s‑a stabilit că aceasta este justificată de motive obiective și nu depășește ceea ce este necesar atingerii obiectivelor astfel urmărite.

Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare privind situația de fapt și aspectele juridice, în special din perspectiva dreptului național aplicabil, pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care a fost sesizată.

În ipoteza în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia potrivit căreia reglementarea națională în discuție în acțiunile principale este incompatibilă cu clauza 4 din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă, anexat la Directiva 97/81, clauza 5 punctul 1 din acordul menționat ar trebui interpretată în sensul că și aceasta se opune unei astfel de reglementări.