12.3.2011   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 80/11

—

Constatarea faptului că, prin menținerea în vigoare a unor dispoziții legale potrivit cărora dividendelor plătite fondurilor de pensie supuse unei obligații fiscale limitate, precum și dobânzilor plătite către astfel de fonduri de pensii și caselor de pensii supuse unei obligații fiscale limitate li se aplică un tratament fiscal mai dezavantajos decât cel aplicat dividendelor sau dobânzilor plătite caselor sau fondurilor de pensii supuse unei obligații fiscale integrale, Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 63 TFUE, precum și al articolului 40 din Acordul SEE;

—

obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată.

La impozitarea dobânzilor plătite caselor de pensii nu se percepe niciun impozit pe veniturile din capital și pe profit în cazul în care beneficiarul dobânzilor este o casă de pensii rezidentă scutită. Astfel, orice impozitare a veniturilor în cauză rămâne fără obiect. Însă pentru casele de pensii nerezidente nu este prevăzută nicio scutire corelativă de la plata impozitului pe veniturile din capital astfel încât acesta se prelevează în orice caz, în procent de 25 % din cuantumul brut al veniturilor, suplimentar față de contribuția de solidaritate.

La impozitarea dividendelor plătite fondurilor de pensii, fondurile de pensii rezidente pot include impozitul pe veniturile din capital într-o procedură de stabilire a bazei de impozitare. Pe de o parte, aceasta determină posibilitatea deducerii din impozit a cheltuielilor de exploatare, impozitându-se numai venitul net. Pe de altă parte, aceasta conduce la deducerea impozitului pe veniturile din capital din impozitul general datorat, astfel încât se aplică rata generală a impozitului pe profit de 15 %. Fondurile de pensii nerezidente nu pot obține însă niciuna dintre aceste adaptări: pentru acestea, reglementarea în litigiu exclude total o deducere a cheltuielilor de exploatare, inclusiv a acelora legate direct de veniturile obținute pe teritoriul național.

În sfârșit, în ceea ce privește impozitarea dobânzilor obținute de fondurile de pensii, situația juridică este în esență similară celei a dividendelor plătite fondurilor de pensii: la fel ca în cazul dividendelor, fondurile de pensii nerezidente sunt dezavantajate nu numai în privința deducerii cheltuielilor de exploatare, ci și a ratei impozitului.

În opinia Comisiei, această dezavantajare a caselor sau a fondurilor de pensii nerezidente este incompatibilă cu libera circulație a capitalurilor. În niciunul din cazurile descrise distincția în cauză nu este justificată obiectiv.

Articolul 63 TFUE interzice orice măsuri care dezavantajează circulația capitalurilor între statele membre în raport cu circulația strict internă a capitalurilor. În acest context, articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE nu poate fi înțeles în sensul că orice legislație fiscală care stabilește o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurilor lor au fost investite este în mod automat conformă tratatului. Aceasta este restricționată de articolul 65 alineatul (3) TFUE potrivit căruia măsurile naționale menționate la articolul 65 alineatul (1) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și a plăților în sensul articolului 63. Astfel de distincții sunt compatibile cu dreptul Uniunii numai în măsura în care se aplică unor situații care nu sunt similare din punct de vedere obiectiv sau sunt justificate de motive imperative de interes general. O astfel de justificare este valabilă numai în măsura în care reglementarea nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit.

În privința deducerii cheltuielilor de exploatare, Comisia dorește să arate că statele membre trebuie să respecte interdicția discriminării instituită de tratat și în cazul impozitării la sursă. În acest context, statul sursă nu poate invoca reglementări unilaterale din alt stat membru pentru a eluda propriile obligații. Germania nu a susținut că s-ar fi convenit cu celelalte state membre ca acestea să realizeze în locul său deducerea cheltuielilor de exploatare. Chiar dacă ar exista o astfel de convenție aceasta nu și-ar realiza adesea obiectivul, de exemplu atunci când veniturile în cauză sunt scutite de impozit în celălalt stat sau contribuabilul în ansamblu nu realizează niciun profit. În plus, în cazul metodei creditului, deducerea cheltuielilor de exploatare din statul de reședință nu o poate înlocui pe cea din statul sursă întrucât, în acest caz, ambele state impozitează în principiu același venit. Prin urmare, o impunere care nu se aplică asupra veniturilor brute, ci asupra celor nete este permisă numai în cazul în care ambele state aplică dispozițiile proprii privind deducerea cheltuielilor de exploatare. Așadar, deducerea de către statul sursă nu determină o dublare, ci asigură exclusiv egalitatea de tratament cu situațiile strict interne.