Cauza C-556/10
Comisia Europeană
împotriva
Republicii Federale Germania
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Transport — Dezvoltarea căilor ferate comunitare — Directiva 91/440/CEE — Articolul 6 alineatul (3) și anexa II — Directiva 2001/14/CEE — Articolul 4 alineatul (2) și articolul 14 alineatul (2) — Administratorul infrastructurii — Independență organizatorică și decizională — Structură de holding — Directiva 2001/14 — Articolul 7 alineatul (3) și articolul 8 alineatul (1) — Stabilirea tarifelor pe baza costurilor directe — Tarifare — Costuri directe — Costuri totale — Directiva 2001/14 — Articolul 6 alineatul (2) — Lipsa unor măsuri de stimulare pentru reducerea costurilor — Directiva 91/440 — Articolul 10 alineatul (7) — Directiva 2001/14 — Articolul 30 alineatul (4) — Organism de control — Competențe”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 28 februarie 2013
Transporturi – Politică comună – Dezvoltarea căilor ferate comunitare – Administratorul național al infrastructurii feroviare – Independență – Criterii de apreciere enumerate într-un document de lucru al Comisiei – Forță juridică obligatorie – Lipsă – Obligația de transpunere – Inexistență
(Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului; Directiva 91/440 a Consiliului)
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Proba neîndeplinirii obligațiilor – Sarcina probei ce revine Comisiei – Prezentarea unor elemente care indică neîndeplinirea obligațiilor – Prezumții – Inadmisibilitate
(art. 258 TFUE)
Transporturi – Transportul feroviar – Directiva 2001/14 – Alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifare – Tarifarea infrastructurii – Obligații ale statelor membre – Întindere – Stabilirea tarifului pentru utilizarea infrastructurii – Excludere – Competența administratorului structurii
[Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (3) și art. 8 alin. (1)]
Transporturi – Transportul feroviar – Directiva 2001/14 – Alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifare – Tarifarea infrastructurii – Obligații ale statelor membre – Instituirea unor mecanisme care să încurajeze administratorii infrastructurii să reducă costurile de furnizare a infrastructurii și nivelul tarifelor de acces – Obligația de a prevedea măsuri distincte – Inexistență
[Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 alin. (2) și (3), art. 7 alin. (3) și art. 8 alin. (1)]
Transporturi – Politică comună – Dezvoltarea căilor ferate comunitare – Obligații ale statelor membre – Instituirea unui organism de control al pieței feroviare – Competențe – Obligația de a prevedea un drept de a acționa în lipsa unei plângeri sau a unei bănuieli concrete privind existența unei încălcări – Inexistență
[Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 30 alin. (4); Directiva 91/440 a Consiliului, art. 10 alin. (7)]
Nu are forță juridică obligatorie un document de lucru al Comisiei care enumeră criteriile pe baza cărora aceasta examinează independența administratorului național al infrastructurii feroviare, astfel cum impune Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare, și măsurile prevăzute pentru a garanta această independență, care nu a fost niciodată publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a fost făcut public după trei ani de la expirarea termenului de transpunere și care nu a fost preluat în niciun act legislativ.
Prin urmare, unui stat membru nu i se poate imputa că nu a exprimat aceste criterii în dispoziții legislative sau în norme administrative de transpunere a Directivei 91/440 privind dezvoltarea căilor ferate comunitare și a Directivei 2001/14. În aceste împrejurări, netranspunerea criteriilor amintite nu poate determina în sine concluzia referitoare la absența independenței decizionale a administratorului național al infrastructurii feroviare în raport cu întreprinderea în care este integrat și care, ca holding, supraveghează și întreprinderi feroviare.
(a se vedea punctele 35, 58, 62 și 65)
A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 66)
În ceea ce privește sistemul de tarifare al infrastructurii feroviare, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare stabilește o repartizare a competențelor între statele membre și administratorul infrastructurii. Astfel, revine statelor membre sarcina să stabilească un cadru pentru tarifare, în timp ce stabilirea tarifului și perceperea acestuia revin în sarcina administratorul infrastructurii. Cu toate acestea, statul poate recupera în totalitate costurile infrastructurii prin majorări, dacă piața permite și dacă acest lucru nu exclude utilizarea infrastructurilor pe segmente de piață care pot plăti cel puțin costul direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar, la care se adaugă un indice de rentabilitate. În această privință, pentru a respecta obiectivele urmărite de Directiva 2001/14, tariful de utilizare a infrastructurii reprezintă un nivel minim, corespunzător costului direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar, prevăzut la articolul 7 alineatul (3), și un nivel maxim, care rezultă din costurile totale efectuate de administratorul infrastructurii, astfel cum prevede articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată. Principiul costurilor directe și cel al costurilor totale nu se pot substitui unul altuia. Astfel, sistemul prevăzut la articolul 8 alineatul (1) nu poate fi utilizat decât dacă piața permite aceasta, fiind necesară efectuarea unui studiu de piață pentru a verifica dacă se regăsește această situație.
Prin urmare, din cele menționate rezultă că un stat membru nu își încalcă obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2001/14 prin faptul că reglementarea sa națională nu prevede cu certitudine dacă trebuie aplicat principiul costurilor directe sau principiul costurilor totale, ci permite recuperarea totală a costurilor suportate și lasă administratorului infrastructurii posibilitatea să facă o diferențiere în funcție de serviciile de transport de călători pe distanță lungă, de transport de călători pe distanță scurtă sau de transport feroviar de marfă, precum și în funcție de segmentele de piață din cadrul acestor servicii de transport. Or, Directiva 2001/14 nu impune statelor membre să prevadă norme tarifare mai detaliate.
(a se vedea punctele 84, 85, 87 și 88)
Din articolul 6 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare rezultă că este permis statelor membre să aplice măsurile de stimulare a reducerii costurilor de furnizare a infrastructurii și a nivelului tarifelor de acces, în cadrul unui contract plurianual sau prin intermediul unor măsuri de reglementare. Dimpotrivă, nu se prevede deloc că măsurile respective trebuie adoptate în mod distinct.
Pe de altă parte, măsurile de stimulare care vizează să reducă costurile de furnizare a infrastructurii nu vor putea decât să determine o scădere a nivelului tarifelor de acces, indiferent dacă acestea sunt stabilite în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14 sau în temeiul articolului 8 alineatul (1) din această directivă.
(a se vedea punctele 101, 107 și 110)
Organismul de control prevăzut la articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare are drept rol să supravegheze și să garanteze accesul nediscriminatoriu la infrastructura feroviară în cadrul repartizării capacităților și al perceperii de tarife. Ca urmare a acestui fapt, posibilitatea organismului respectiv de a obține informații rezultă din articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2001/14, care prevede că solicitantul are dreptul să sesizeze organismul de control respectiv în cazul în care consideră că nu a fost tratat echitabil, a fost discriminat sau a fost nedreptățit în orice fel. Dimpotrivă, nici articolul 30 alineatul (4) menționat, nici articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 privind dezvoltarea căilor ferate comunitare nu impun ca organismul de control să aibă competențe în privința obținerii unor informații în lipsa unei plângeri sau a unei bănuieli privind încălcarea directivelor menționate și să aplice sancțiuni pentru aceste eventuale încălcări. Astfel, unui stat membru nu i se poate imputa că nu a prevăzut asemenea măsuri în legislația sa națională.
(a se vedea punctele 120, 124, 126 și 128)
Cauza C-556/10
Comisia Europeană
împotriva
Republicii Federale Germania
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Transport — Dezvoltarea căilor ferate comunitare — Directiva 91/440/CEE — Articolul 6 alineatul (3) și anexa II — Directiva 2001/14/CEE — Articolul 4 alineatul (2) și articolul 14 alineatul (2) — Administratorul infrastructurii — Independență organizatorică și decizională — Structură de holding — Directiva 2001/14 — Articolul 7 alineatul (3) și articolul 8 alineatul (1) — Stabilirea tarifelor pe baza costurilor directe — Tarifare — Costuri directe — Costuri totale — Directiva 2001/14 — Articolul 6 alineatul (2) — Lipsa unor măsuri de stimulare pentru reducerea costurilor — Directiva 91/440 — Articolul 10 alineatul (7) — Directiva 2001/14 — Articolul 30 alineatul (4) — Organism de control — Competențe”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 28 februarie 2013
Transporturi – Politică comună – Dezvoltarea căilor ferate comunitare – Administratorul național al infrastructurii feroviare – Independență – Criterii de apreciere enumerate într-un document de lucru al Comisiei – Forță juridică obligatorie – Lipsă – Obligația de transpunere – Inexistență
(Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului; Directiva 91/440 a Consiliului)
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Proba neîndeplinirii obligațiilor – Sarcina probei ce revine Comisiei – Prezentarea unor elemente care indică neîndeplinirea obligațiilor – Prezumții – Inadmisibilitate
(art. 258 TFUE)
Transporturi – Transportul feroviar – Directiva 2001/14 – Alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifare – Tarifarea infrastructurii – Obligații ale statelor membre – Întindere – Stabilirea tarifului pentru utilizarea infrastructurii – Excludere – Competența administratorului structurii
[Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (3) și art. 8 alin. (1)]
Transporturi – Transportul feroviar – Directiva 2001/14 – Alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifare – Tarifarea infrastructurii – Obligații ale statelor membre – Instituirea unor mecanisme care să încurajeze administratorii infrastructurii să reducă costurile de furnizare a infrastructurii și nivelul tarifelor de acces – Obligația de a prevedea măsuri distincte – Inexistență
[Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 alin. (2) și (3), art. 7 alin. (3) și art. 8 alin. (1)]
Transporturi – Politică comună – Dezvoltarea căilor ferate comunitare – Obligații ale statelor membre – Instituirea unui organism de control al pieței feroviare – Competențe – Obligația de a prevedea un drept de a acționa în lipsa unei plângeri sau a unei bănuieli concrete privind existența unei încălcări – Inexistență
[Directiva 2001/14 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 30 alin. (4); Directiva 91/440 a Consiliului, art. 10 alin. (7)]
Nu are forță juridică obligatorie un document de lucru al Comisiei care enumeră criteriile pe baza cărora aceasta examinează independența administratorului național al infrastructurii feroviare, astfel cum impune Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare, și măsurile prevăzute pentru a garanta această independență, care nu a fost niciodată publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a fost făcut public după trei ani de la expirarea termenului de transpunere și care nu a fost preluat în niciun act legislativ.
Prin urmare, unui stat membru nu i se poate imputa că nu a exprimat aceste criterii în dispoziții legislative sau în norme administrative de transpunere a Directivei 91/440 privind dezvoltarea căilor ferate comunitare și a Directivei 2001/14. În aceste împrejurări, netranspunerea criteriilor amintite nu poate determina în sine concluzia referitoare la absența independenței decizionale a administratorului național al infrastructurii feroviare în raport cu întreprinderea în care este integrat și care, ca holding, supraveghează și întreprinderi feroviare.
(a se vedea punctele 35, 58, 62 și 65)
A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 66)
În ceea ce privește sistemul de tarifare al infrastructurii feroviare, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare stabilește o repartizare a competențelor între statele membre și administratorul infrastructurii. Astfel, revine statelor membre sarcina să stabilească un cadru pentru tarifare, în timp ce stabilirea tarifului și perceperea acestuia revin în sarcina administratorul infrastructurii. Cu toate acestea, statul poate recupera în totalitate costurile infrastructurii prin majorări, dacă piața permite și dacă acest lucru nu exclude utilizarea infrastructurilor pe segmente de piață care pot plăti cel puțin costul direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar, la care se adaugă un indice de rentabilitate. În această privință, pentru a respecta obiectivele urmărite de Directiva 2001/14, tariful de utilizare a infrastructurii reprezintă un nivel minim, corespunzător costului direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar, prevăzut la articolul 7 alineatul (3), și un nivel maxim, care rezultă din costurile totale efectuate de administratorul infrastructurii, astfel cum prevede articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată. Principiul costurilor directe și cel al costurilor totale nu se pot substitui unul altuia. Astfel, sistemul prevăzut la articolul 8 alineatul (1) nu poate fi utilizat decât dacă piața permite aceasta, fiind necesară efectuarea unui studiu de piață pentru a verifica dacă se regăsește această situație.
Prin urmare, din cele menționate rezultă că un stat membru nu își încalcă obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2001/14 prin faptul că reglementarea sa națională nu prevede cu certitudine dacă trebuie aplicat principiul costurilor directe sau principiul costurilor totale, ci permite recuperarea totală a costurilor suportate și lasă administratorului infrastructurii posibilitatea să facă o diferențiere în funcție de serviciile de transport de călători pe distanță lungă, de transport de călători pe distanță scurtă sau de transport feroviar de marfă, precum și în funcție de segmentele de piață din cadrul acestor servicii de transport. Or, Directiva 2001/14 nu impune statelor membre să prevadă norme tarifare mai detaliate.
(a se vedea punctele 84, 85, 87 și 88)
Din articolul 6 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare rezultă că este permis statelor membre să aplice măsurile de stimulare a reducerii costurilor de furnizare a infrastructurii și a nivelului tarifelor de acces, în cadrul unui contract plurianual sau prin intermediul unor măsuri de reglementare. Dimpotrivă, nu se prevede deloc că măsurile respective trebuie adoptate în mod distinct.
Pe de altă parte, măsurile de stimulare care vizează să reducă costurile de furnizare a infrastructurii nu vor putea decât să determine o scădere a nivelului tarifelor de acces, indiferent dacă acestea sunt stabilite în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14 sau în temeiul articolului 8 alineatul (1) din această directivă.
(a se vedea punctele 101, 107 și 110)
Organismul de control prevăzut la articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare are drept rol să supravegheze și să garanteze accesul nediscriminatoriu la infrastructura feroviară în cadrul repartizării capacităților și al perceperii de tarife. Ca urmare a acestui fapt, posibilitatea organismului respectiv de a obține informații rezultă din articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2001/14, care prevede că solicitantul are dreptul să sesizeze organismul de control respectiv în cazul în care consideră că nu a fost tratat echitabil, a fost discriminat sau a fost nedreptățit în orice fel. Dimpotrivă, nici articolul 30 alineatul (4) menționat, nici articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 privind dezvoltarea căilor ferate comunitare nu impun ca organismul de control să aibă competențe în privința obținerii unor informații în lipsa unei plângeri sau a unei bănuieli privind încălcarea directivelor menționate și să aplice sancțiuni pentru aceste eventuale încălcări. Astfel, unui stat membru nu i se poate imputa că nu a prevăzut asemenea măsuri în legislația sa națională.
(a se vedea punctele 120, 124, 126 și 128)