Cauza C-549/10 P
Tomra Systems ASA și alții
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs — Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Piața aparatelor de colectare a ambalajelor utilizate de băuturi — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 82 CE și a articolului 54 din Acordul privind SEE — Acorduri de exclusivitate, angajamente cantitative și rabaturi de fidelizare”
Sumarul hotărârii
Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Noțiune – Noțiune obiectivă care vizează comportamentele de natură să influențeze structura pieței și care au ca efect împiedicarea menținerii sau a dezvoltării concurenței – Necesitatea de a stabili existența unei intenții anticoncurențiale – Inexistență
(art. 102 TFUE)
Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Noțiune – Blocarea unei părți substanțiale a pieței de către o întreprindere dominantă – Nivelul de dominare a pieței în cauză – Irelevanță – Necesitatea de a stabili un prag precis de blocare a pieței – Inexistență
(art. 102 TFUE)
Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Noțiune – Comportamente care au ca obiect sau ca efect împiedicarea menținerii sau a dezvoltării concurenței – Rabaturi retroactive
(art. 102 TFUE)
Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Contracte de aprovizionare exclusivă – Rabaturi de fidelitate – Caracterul abuziv al acestui sistem de rabaturi – Criterii de apreciere
(art. 102 TFUE)
Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Rabaturi retroactive – Caracter abuziv – Criterii de apreciere
(art. 102 TFUE)
Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Elemente de apreciere – Creșterea nivelului general al amenzilor – Admisibilitate – Condiții
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]
Folosirea abuzivă a unei poziții dominante, interzisă de articolul 102 TFUE, este o noțiune obiectivă care vizează comportamentele unei întreprinderi în poziție dominantă care, pe o piață unde gradul de concurență este deja redus tocmai din cauza prezenței întreprinderii respective, au ca efect, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurență normală între produse și servicii pe baza prestațiilor operatorilor economici, să împiedice menținerea gradului de concurență existent încă pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe. Cu toate acestea, în cadrul examinării comportamentului unei întreprinderi în poziție dominantă și pentru identificarea unui eventual abuz de o asemenea poziție, Comisia este obligată să ia în considerare toate împrejurările de fapt pertinente care însoțesc respectivul comportament. În această privință, Comisia este pusă în situația de a aprecia strategia comercială urmărită de respectiva întreprindere. În acest cadru, pare a fi normal din partea Comisiei să evoce factori de natură subiectivă, și anume mobilurile care stau la baza strategiei comerciale în discuție.
Prin urmare, existența unei eventuale intenții anticoncurențiale nu constituie decât una dintre numeroasele împrejurări de fapt care pot fi luate în considerare pentru determinarea unui abuz de poziție dominantă. Cu toate acestea, în vederea aplicării articolului 82 CE, Comisia nu este nicidecum obligată să stabilească existența unei asemenea intenții în privința întreprinderii în poziție dominantă.
(a se vedea punctele 17-21)
Referitor la problema nivelului de dominare a unei anumite piețe de către întreprinderea în cauză în vederea stabilirii existenței unui abuz în privința sa, poziția dominantă menționată la articolul 102 TFUE privește o situație de putere economică deținută de o întreprindere care îi permite să împiedice menținerea unei concurențe efective pe piața relevantă, dându-i posibilitatea de a avea, într-o măsură apreciabilă, un comportament independent față de concurenții și de clienții săi. În plus, această dispoziție nu prevede, în ceea ce privește noțiunea de poziție dominantă, nicio distincție și niciun nivel al acesteia. Din moment ce o întreprindere dispune de o putere economică precum cea impusă la articolul 102 TFUE pentru a stabili că aceasta deține o poziție dominantă pe o anumită piață, comportamentul acesteia trebuie apreciat în raport cu dispoziția menționată. Cu toate acestea, nivelul de putere de piață are, în principiu, consecințe mai degrabă asupra întinderii efectelor comportamentului întreprinderii în cauză decât asupra existenței abuzului ca atare.
Referitor la blocarea unei părți substanțiale a pieței de către o întreprindere dominantă, aceasta nu poate fi justificată de demonstrarea faptului că partea pieței care poate fi cucerită este încă suficientă pentru a face loc unui număr limitat de concurenți. Pe de o parte, clienții care se găsesc în partea blocată a pieței ar trebui să aibă posibilitatea de a profita de orice grad de concurență care este posibil pe piață și concurenții ar trebui să poată concura pe baza meritelor pentru ansamblul pieței, iar nu numai pentru o parte a acesteia. Pe de altă parte, nu întreprinderea dominantă determină câți concurenți viabili sunt autorizați să o concureze pentru partea cererii care poate fi încă cucerită.
În plus, numai o analiză a împrejurărilor speței poate permite să se stabilească dacă practicile unei întreprinderi în poziție dominantă sunt susceptibile să excludă concurența. Ar fi totuși artificial să se stabilească a priori care este partea din piața legată dincolo de care practicile unei întreprinderi în poziție dominantă pot avea un efect de excludere a concurenților.
Astfel, stabilirea unui prag precis de blocare a pieței de la care practicile în cauză trebuie considerate drept abuzive nu este necesară în vederea aplicării articolului 102 TFUE.
(a se vedea punctele 38, 39, 42, 43 și 46)
În vederea dovedirii unui abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE, este suficient să se demonstreze că comportamentul abuziv al întreprinderii aflate în poziție dominantă urmărește să restrângă concurența sau că acest comportament este de natură sau poate să aibă un asemenea efect.
Astfel, în prezența unui sistem de rabaturi retroactive care pun în aplicare un mecanism de fidelizare prin care un furnizor exclude concurenții săi aspirând în favoarea sa partea disputabilă a pieței, nu este necesar să se analizeze efectele concrete ale rabaturilor asupra concurenței, dat fiind că, pentru stabilirea unei încălcări a articolului 102 TFUE, este suficient să se demonstreze că comportamentul în cauză poate să aibă un asemenea efect.
(a se vedea punctele 68 și 79)
În ceea ce privește rabaturile acordate de o întreprindere în poziție dominantă clienților săi, acestea pot fi contrare articolului 102 TFUE chiar dacă ele nu corespund niciunuia dintre exemplele prevăzute la al doilea paragraf al acestuia. În cazurile în care o întreprindere care ocupă o poziție dominantă utilizează un sistem de rabaturi, respectiva întreprindere abuzează de această poziție atunci când, fără a lega cumpărătorii printr-o obligație formală, aplică, fie în temeiul unor acorduri încheiate cu acești cumpărători, fie în mod unilateral, un sistem de rabaturi de fidelitate, și anume reduceri condiționate de aprovizionarea clientului – indiferent, pe de altă parte, de valoarea considerabilă sau minimă a achizițiilor sale – pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a necesităților sale, de la întreprinderea în poziție dominantă. În această privință, trebuie să se aprecieze toate împrejurările și în special criteriile și modalitățile de acordare a rabaturilor și să se examineze dacă aceste rabaturi urmăresc, printr-un avantaj care nu se întemeiază pe nicio prestație economică aptă să îl justifice, să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a-și alege sursele de aprovizionare sau să restrângă această posibilitate, să blocheze accesul concurenților pe piață sau să întărească poziția dominantă printr-o concurență denaturată.
Prin urmare, un sistem de rabaturi trebuie considerat drept contrar articolului 102 TFUE dacă urmărește să împiedice aprovizionarea clienților întreprinderii în poziție dominantă de la producători concurenți.
(a se vedea punctele 69-72)
În ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al unui sistem de rabaturi retroactive practicat de o întreprindere dominantă, facturarea către clienți de către o întreprindere în poziție dominantă a unor „prețuri negative”, cu alte cuvinte, a unor prețuri inferioare prețului de cost, nu reprezintă o condiție prealabilă constatării caracterului abuziv al unui asemenea sistem de rabaturi.
Tribunalul consideră în mod întemeiat că un asemenea regim de rabaturi are un caracter anticoncurențial atunci când, în primul rând, stimularea pentru aprovizionarea exclusivă sau aproape exclusivă de la anumite întreprinderi este deosebit de puternică, din moment ce pragurile sunt combinate cu un sistem în temeiul căruia beneficiul legat de depășirea, după caz, a pragului de primă sau a unui prag mai avantajos se propagă asupra tuturor achizițiilor efectuate de client în perioada considerată, iar nu exclusiv asupra volumului de achiziții care depășește pragul în cauză. În al doilea rând, combinarea unui sistem de rabaturi propriu fiecărui client și a unor praguri stabilite pe baza necesităților preconizate ale clientului și/sau a volumului achizițiilor realizate în trecut reprezintă, așadar, o stimulare importantă pentru aprovizionarea cu totalitatea sau cu cvasitotalitatea echipamentelor necesare de la întreprinderea respectivă și crește în mod artificial costul trecerii la un alt furnizor, chiar și pentru un număr mic de unități. În al treilea rând, rabaturile retroactive se aplică deseori unora dintre cei mai mari clienți ai întreprinderii respective, cu obiectivul de a asigura fidelitatea acestora. În sfârșit, comportamentul lor nu este justificat în mod obiectiv sau nu generează câștiguri de eficacitate substanțiale care depășesc efectele anticoncurențiale produse asupra consumatorilor.
În plus, mecanismul de excludere pe care îl alcătuiesc rabaturile retroactive nu impune nici ca întreprinderea dominantă să sacrifice profituri, întrucât costul rabatului este repartizat între un număr mare de unități. Prin acordarea retroactivă de rabaturi, prețul mediu obținut de întreprinderea dominantă poate foarte bine să fie mult superior costurilor și să aducă o marjă de profit medie ridicată. Totuși, sistemul de rabaturi retroactiv face ca, pentru client, prețul efectiv al ultimelor unități să fie foarte redus datorită efectului de aspirație.
(a se vedea punctele 73, 75 și 78)
Gravitatea încălcărilor trebuie să fie stabilită în funcție de elemente precum împrejurările particulare ale cauzei, contextul său și caracterul disuasiv al amenzilor, fără să fi fost stabilită o listă obligatorie sau exhaustivă de criterii care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu.
În plus, practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie un cadru juridic aplicabil pentru amenzile în materia dreptului concurenței, iar deciziile privind alte cauze nu au decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența discriminărilor. Prin urmare, faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi care se situau la un anumit nivel pentru anumite categorii de încălcări nu o poate împiedica să le fixeze la un nivel mai ridicat dacă o înăsprire a sancțiunilor este considerată necesară pentru a asigura punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii, aceasta rămânând definită numai de Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, punerea în aplicare a politicii menționate necesită ca Comisia să poată adapta nivelul amenzilor în funcție de imperativele politicii în materie.
(a se vedea punctele 104-107)
Cauza C-549/10 P
Tomra Systems ASA și alții
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs — Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Piața aparatelor de colectare a ambalajelor utilizate de băuturi — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 82 CE și a articolului 54 din Acordul privind SEE — Acorduri de exclusivitate, angajamente cantitative și rabaturi de fidelizare”
Sumarul hotărârii
Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Noțiune — Noțiune obiectivă care vizează comportamentele de natură să influențeze structura pieței și care au ca efect împiedicarea menținerii sau a dezvoltării concurenței — Necesitatea de a stabili existența unei intenții anticoncurențiale — Inexistență
(art. 102 TFUE)
Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Noțiune — Blocarea unei părți substanțiale a pieței de către o întreprindere dominantă — Nivelul de dominare a pieței în cauză — Irelevanță — Necesitatea de a stabili un prag precis de blocare a pieței — Inexistență
(art. 102 TFUE)
Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Noțiune — Comportamente care au ca obiect sau ca efect împiedicarea menținerii sau a dezvoltării concurenței — Rabaturi retroactive
(art. 102 TFUE)
Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Contracte de aprovizionare exclusivă — Rabaturi de fidelitate — Caracterul abuziv al acestui sistem de rabaturi — Criterii de apreciere
(art. 102 TFUE)
Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Rabaturi retroactive — Caracter abuziv — Criterii de apreciere
(art. 102 TFUE)
Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Elemente de apreciere — Creșterea nivelului general al amenzilor — Admisibilitate — Condiții
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]
Folosirea abuzivă a unei poziții dominante, interzisă de articolul 102 TFUE, este o noțiune obiectivă care vizează comportamentele unei întreprinderi în poziție dominantă care, pe o piață unde gradul de concurență este deja redus tocmai din cauza prezenței întreprinderii respective, au ca efect, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurență normală între produse și servicii pe baza prestațiilor operatorilor economici, să împiedice menținerea gradului de concurență existent încă pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe. Cu toate acestea, în cadrul examinării comportamentului unei întreprinderi în poziție dominantă și pentru identificarea unui eventual abuz de o asemenea poziție, Comisia este obligată să ia în considerare toate împrejurările de fapt pertinente care însoțesc respectivul comportament. În această privință, Comisia este pusă în situația de a aprecia strategia comercială urmărită de respectiva întreprindere. În acest cadru, pare a fi normal din partea Comisiei să evoce factori de natură subiectivă, și anume mobilurile care stau la baza strategiei comerciale în discuție.
Prin urmare, existența unei eventuale intenții anticoncurențiale nu constituie decât una dintre numeroasele împrejurări de fapt care pot fi luate în considerare pentru determinarea unui abuz de poziție dominantă. Cu toate acestea, în vederea aplicării articolului 82 CE, Comisia nu este nicidecum obligată să stabilească existența unei asemenea intenții în privința întreprinderii în poziție dominantă.
(a se vedea punctele 17-21)
Referitor la problema nivelului de dominare a unei anumite piețe de către întreprinderea în cauză în vederea stabilirii existenței unui abuz în privința sa, poziția dominantă menționată la articolul 102 TFUE privește o situație de putere economică deținută de o întreprindere care îi permite să împiedice menținerea unei concurențe efective pe piața relevantă, dându-i posibilitatea de a avea, într-o măsură apreciabilă, un comportament independent față de concurenții și de clienții săi. În plus, această dispoziție nu prevede, în ceea ce privește noțiunea de poziție dominantă, nicio distincție și niciun nivel al acesteia. Din moment ce o întreprindere dispune de o putere economică precum cea impusă la articolul 102 TFUE pentru a stabili că aceasta deține o poziție dominantă pe o anumită piață, comportamentul acesteia trebuie apreciat în raport cu dispoziția menționată. Cu toate acestea, nivelul de putere de piață are, în principiu, consecințe mai degrabă asupra întinderii efectelor comportamentului întreprinderii în cauză decât asupra existenței abuzului ca atare.
Referitor la blocarea unei părți substanțiale a pieței de către o întreprindere dominantă, aceasta nu poate fi justificată de demonstrarea faptului că partea pieței care poate fi cucerită este încă suficientă pentru a face loc unui număr limitat de concurenți. Pe de o parte, clienții care se găsesc în partea blocată a pieței ar trebui să aibă posibilitatea de a profita de orice grad de concurență care este posibil pe piață și concurenții ar trebui să poată concura pe baza meritelor pentru ansamblul pieței, iar nu numai pentru o parte a acesteia. Pe de altă parte, nu întreprinderea dominantă determină câți concurenți viabili sunt autorizați să o concureze pentru partea cererii care poate fi încă cucerită.
În plus, numai o analiză a împrejurărilor speței poate permite să se stabilească dacă practicile unei întreprinderi în poziție dominantă sunt susceptibile să excludă concurența. Ar fi totuși artificial să se stabilească a priori care este partea din piața legată dincolo de care practicile unei întreprinderi în poziție dominantă pot avea un efect de excludere a concurenților.
Astfel, stabilirea unui prag precis de blocare a pieței de la care practicile în cauză trebuie considerate drept abuzive nu este necesară în vederea aplicării articolului 102 TFUE.
(a se vedea punctele 38, 39, 42, 43 și 46)
În vederea dovedirii unui abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE, este suficient să se demonstreze că comportamentul abuziv al întreprinderii aflate în poziție dominantă urmărește să restrângă concurența sau că acest comportament este de natură sau poate să aibă un asemenea efect.
Astfel, în prezența unui sistem de rabaturi retroactive care pun în aplicare un mecanism de fidelizare prin care un furnizor exclude concurenții săi aspirând în favoarea sa partea disputabilă a pieței, nu este necesar să se analizeze efectele concrete ale rabaturilor asupra concurenței, dat fiind că, pentru stabilirea unei încălcări a articolului 102 TFUE, este suficient să se demonstreze că comportamentul în cauză poate să aibă un asemenea efect.
(a se vedea punctele 68 și 79)
În ceea ce privește rabaturile acordate de o întreprindere în poziție dominantă clienților săi, acestea pot fi contrare articolului 102 TFUE chiar dacă ele nu corespund niciunuia dintre exemplele prevăzute la al doilea paragraf al acestuia. În cazurile în care o întreprindere care ocupă o poziție dominantă utilizează un sistem de rabaturi, respectiva întreprindere abuzează de această poziție atunci când, fără a lega cumpărătorii printr-o obligație formală, aplică, fie în temeiul unor acorduri încheiate cu acești cumpărători, fie în mod unilateral, un sistem de rabaturi de fidelitate, și anume reduceri condiționate de aprovizionarea clientului – indiferent, pe de altă parte, de valoarea considerabilă sau minimă a achizițiilor sale – pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a necesităților sale, de la întreprinderea în poziție dominantă. În această privință, trebuie să se aprecieze toate împrejurările și în special criteriile și modalitățile de acordare a rabaturilor și să se examineze dacă aceste rabaturi urmăresc, printr-un avantaj care nu se întemeiază pe nicio prestație economică aptă să îl justifice, să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a-și alege sursele de aprovizionare sau să restrângă această posibilitate, să blocheze accesul concurenților pe piață sau să întărească poziția dominantă printr-o concurență denaturată.
Prin urmare, un sistem de rabaturi trebuie considerat drept contrar articolului 102 TFUE dacă urmărește să împiedice aprovizionarea clienților întreprinderii în poziție dominantă de la producători concurenți.
(a se vedea punctele 69-72)
În ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al unui sistem de rabaturi retroactive practicat de o întreprindere dominantă, facturarea către clienți de către o întreprindere în poziție dominantă a unor „prețuri negative”, cu alte cuvinte, a unor prețuri inferioare prețului de cost, nu reprezintă o condiție prealabilă constatării caracterului abuziv al unui asemenea sistem de rabaturi.
Tribunalul consideră în mod întemeiat că un asemenea regim de rabaturi are un caracter anticoncurențial atunci când, în primul rând, stimularea pentru aprovizionarea exclusivă sau aproape exclusivă de la anumite întreprinderi este deosebit de puternică, din moment ce pragurile sunt combinate cu un sistem în temeiul căruia beneficiul legat de depășirea, după caz, a pragului de primă sau a unui prag mai avantajos se propagă asupra tuturor achizițiilor efectuate de client în perioada considerată, iar nu exclusiv asupra volumului de achiziții care depășește pragul în cauză. În al doilea rând, combinarea unui sistem de rabaturi propriu fiecărui client și a unor praguri stabilite pe baza necesităților preconizate ale clientului și/sau a volumului achizițiilor realizate în trecut reprezintă, așadar, o stimulare importantă pentru aprovizionarea cu totalitatea sau cu cvasitotalitatea echipamentelor necesare de la întreprinderea respectivă și crește în mod artificial costul trecerii la un alt furnizor, chiar și pentru un număr mic de unități. În al treilea rând, rabaturile retroactive se aplică deseori unora dintre cei mai mari clienți ai întreprinderii respective, cu obiectivul de a asigura fidelitatea acestora. În sfârșit, comportamentul lor nu este justificat în mod obiectiv sau nu generează câștiguri de eficacitate substanțiale care depășesc efectele anticoncurențiale produse asupra consumatorilor.
În plus, mecanismul de excludere pe care îl alcătuiesc rabaturile retroactive nu impune nici ca întreprinderea dominantă să sacrifice profituri, întrucât costul rabatului este repartizat între un număr mare de unități. Prin acordarea retroactivă de rabaturi, prețul mediu obținut de întreprinderea dominantă poate foarte bine să fie mult superior costurilor și să aducă o marjă de profit medie ridicată. Totuși, sistemul de rabaturi retroactiv face ca, pentru client, prețul efectiv al ultimelor unități să fie foarte redus datorită efectului de aspirație.
(a se vedea punctele 73, 75 și 78)
Gravitatea încălcărilor trebuie să fie stabilită în funcție de elemente precum împrejurările particulare ale cauzei, contextul său și caracterul disuasiv al amenzilor, fără să fi fost stabilită o listă obligatorie sau exhaustivă de criterii care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu.
În plus, practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie un cadru juridic aplicabil pentru amenzile în materia dreptului concurenței, iar deciziile privind alte cauze nu au decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența discriminărilor. Prin urmare, faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi care se situau la un anumit nivel pentru anumite categorii de încălcări nu o poate împiedica să le fixeze la un nivel mai ridicat dacă o înăsprire a sancțiunilor este considerată necesară pentru a asigura punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii, aceasta rămânând definită numai de Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, punerea în aplicare a politicii menționate necesită ca Comisia să poată adapta nivelul amenzilor în funcție de imperativele politicii în materie.
(a se vedea punctele 104-107)