—

pentru domnul O’Brien, de R. Allen, QC, și de R. Crasnow, barrister;

—

pentru Council of Immigration Judges, de I. Rogers, barrister;

—

pentru guvernul Regatului Unit, de S. Behzadi-Spencer, în calitate de agent, asistată de T. Ward, QC;

—

pentru Irlanda, de D. O’Hagan, în calitate de agent, asistat de B. Doherty, barrister;

—

pentru guvernul leton, de M. Borkoveca și de Z. Rasnača, precum și de I. Kalniņš, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de N. Yerrell, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997 (denumit în continuare „Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă”), cuprins în anexa la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES (JO 1998, L 14, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 35), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/23/CE a Consiliului din 7 aprilie 1998 (JO L 131, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 46, denumită în continuare „Directiva 97/81”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul O’Brien, Queen’s Counsel și fost „recorder” în cadrul Crown Court, pe de o parte, și Ministry of Justice, fost Department for Constitutional Affairs, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia din urmă de a-i plăti o pensie pentru limită de vârstă calculată pro rata temporis în raport cu pensia pentru limită de vârstă a unui judecător cu normă întreagă care iese la pensie la vârsta de 65 de ani și care a desfășurat aceeași activitate ca domnul O’Brien.

3

În conformitate cu Directiva 98/23 privind extinderea la Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a aplicării Directivei 97/81, termenul în care acest stat membru trebuia să realizeze transpunerea directivei menționate a expirat la 7 aprilie 2000.

4

Articolul 1 din Directiva 97/81 precizează că scopul acesteia este punerea în aplicare a Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă.

5

În considerentul (11) al acestei directive se afirmă:

„întrucât părțile semnatare au dorit să încheie un acord-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă care să stabilească principiile generale și cerințele minime legate de munca pe fracțiune de normă; întrucât acestea și-au exprimat dorința de a stabili un cadru general de eliminare a discriminărilor împotriva lucrătorilor pe fracțiune de normă și de a contribui la dezvoltarea posibilităților de muncă pe fracțiune de normă pe o bază acceptabilă atât pentru angajatori, cât și pentru lucrători.”

6

Considerentul (16) al directivei menționate este formulat după cum urmează:

„întrucât, în ceea ce privește termenii utilizați în [A]cordul-cadru [privind munca pe fracțiune de normă], fără a fi definiți în mod specific în acesta, prezenta directivă conferă statelor membre libertatea de a defini acei termeni în conformitate cu legislația și practicile naționale, la fel ca și în cazul altor directive de politică socială care utilizează termeni asemănători, cu condiția ca definițiile menționate să respecte conținutul [acestui] acord-cadru.”

7

Dispozițiile Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă pertinente în ceea ce privește acțiunea principală sunt următoarele:

„Clauza 1: Obiectul

Obiectul prezentului acord-cadru este:

Clauza 2: Domeniul de aplicare

Clauza 3: Definiții

În sensul prezentului acord:

[…]

Clauza 4: Principiul nediscriminării

[…]”

8

Regatul Unit a pus în aplicare Directiva 97/81 și Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă prin intermediul Regulamentului din 2000 privind lucrătorii cu fracțiune de normă (prevenirea unui tratament mai puțin favorabil) [Part time Workers (Prevention of Less Favourable Treatment) Regulations 2000, denumit în continuare „Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă”], adoptat la 8 iunie 2000 și intrat în vigoare la 1 iulie 2000.

9

Articolul 1 punctul 2 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă cuprinde printre altele următoarele definiții:

„«contract de muncă» înseamnă un contract de servicii sau de ucenicie, explicit sau implicit, și (dacă este vorba despre un contract explicit) care a fost încheiat oral sau în scris;

«lucrător» înseamnă o persoană care a încheiat, care lucrează în temeiul sau care (cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel), atunci când perioada angajării s-a terminat, a lucrat în temeiul:

10

Articolul 5 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă interzice aplicarea în mod nejustificat a unui tratament mai puțin favorabil lucrătorilor cu fracțiune de normă.

11

În cadrul părții IV din acest regulament, intitulată „Categorii speciale de persoane”, articolul 12 din acesta, intitulat „Angajarea în serviciul Coroanei”, prevede la alineatul (1) că respectivul regulament se aplică, în ceea ce privește încadrarea în muncă în serviciul Coroanei și în ceea ce privește persoanele angajate în serviciul Coroanei, în același mod în care se aplică celorlalte tipuri de locuri de muncă și celorlalți angajați sau lucrători. Alineatul (2) al acestui articol precizează că prin „angajare în serviciul Coroanei” se înțelege încadrarea în muncă în cadrul sau în serviciul unui minister, al unui funcționar sau al unei instituții care exercită, în numele Coroanei, funcții conferite de lege.

12

Cu toate acestea, articolul 17 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă, intitulat „Persoanele care exercită funcții judiciare”, prevede că acesta nu se aplică „persoanelor care exercită funcții judiciare dacă acestea sunt remunerate prin indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată”.

13

Articolul 21 din Legea din 1971 privind instanțele judecătorești (Courts Act 1971), în forma sa inițială, prevedea:

„(1)   Majestatea Sa poate numi, în orice moment, persoane calificate, numite «recorders», în calitate de judecători cu fracțiune de normă în cadrul Crown Court și care pot desfășura orice altă activitate judiciară care le este conferită în conformitate cu prevederile prezentei legi sau cu orice altă dispoziție.

(2)   Persoanele numite în calitate de «recorder» trebuie să fi fost recomandate Majestății Sale de Lord Chancellor; o persoană nu poate fi numită în calitate de «recorder» decât dacă este barrister sau solicitor cu o vechime de cel puțin 10 ani.

(3)   La numirea unei persoane în calitate de «recorder», se va preciza durata acestei numiri, precum și frecvența și durata situațiilor în care aceasta va trebui să fie disponibilă pentru a îndeplini funcția de «recorder».

[…]

(7)   Persoanele numite în calitate de «recorder» vor primi, din fondurile puse la dispoziție de Parlament, o remunerație stabilită de Lord Chancellor, cu aprobarea ministrului funcției publice.”

14

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, sistemul de pensii al profesiilor judiciare este reglementat în principal de Legea din 1981 privind pensiile profesiilor judiciare (Judicial Pensions Act 1981), astfel cum a fost modificată prin Legea din 1993 privind pensiile și pensionarea persoanelor din cadrul profesiilor judiciare (Judicial Pensions and Retirement Act 1993). În conformitate cu articolul 1 alineatul (6) din această lege, astfel cum a fost modificată, prin „funcție judiciară care îndeplinește condițiile prevăzute” pentru accesul la sistemul de pensii al profesiilor judiciare se înțelege orice funcție enumerată în anexa 1 la legea menționată, atunci când pentru exercitarea funcției respective se primește un salariu. În plus, instanța de trimitere precizează că nu există nicio dispoziție expresă referitoare la pensia persoanelor care exercită funcția de «recorder» sau a altor judecători care sunt remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată.

15

Astfel cum reiese din dosar, Regatul Unit nu a adoptat măsuri în temeiul clauzei 2 alineatul (2) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă.

16

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în Regatul Unit, judecătorii sunt descriși în mod tradițional ca fiind „titulari ai unei funcții oficiale” care lucrează în afara cadrului unui contract.

17

De la intrarea în vigoare a Legii din 1971 privind instanțele judecătorești, numărul judecătorilor care lucrează cu fracțiune de normă a crescut în mod considerabil. Printre aceștia, trebuie operată o distincție între cei care sunt remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, printre care se numără „recorders”, precum domnul O’Brien, și cei care primesc un salariu. „Recorders” lucrează în principal în Crown Courts. Remunerația lor pentru o zi de activitate reprezintă 1/20 din salariul unui Circuit Judge cu normă întreagă. Spre deosebire de judecătorii cu normă întreagă și de judecătorii cu fracțiune de normă salariați, „recorders” nu au dreptul la pensie pentru limită de vârstă.

18

Domnul O’Brien a fost înscris în barou în 1962 și a fost numit Queen’s Counsel în 1983. A lucrat ca „recorder” începând cu anul 1978 și până la ieșirea sa la pensie, în cursul anului 2005, la împlinirea vârstei de 65 de ani. În acel moment, invocând Directiva 97/81, precum și Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă, a solicitat o pensie pentru limită de vârstă calculată pro rata temporis în raport cu cea la care ar avea dreptul un Circuit Judge cu normă întreagă care ar fi ieșit la pensie la aceeași dată. Department for Constitutional Affairs a refuzat cererea, considerând că domnul O’Brien nu putea pretinde o pensie pentru limită de vârstă.

19

În aceste condiții, domnul O’Brien a inițiat o procedură la Employment Tribunal în luna septembrie 2005. Instanța a admis acțiunea, însă apelul declarat la Employment Appeal Tribunal împotriva acestei decizii a fost admis, ca urmare a formulării tardive a acțiunii în primă instanță. În continuare, s-a dispus ca aspectele de fond și cele referitoare la termenul de introducere a acțiunii să fie tratate împreună de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) în calitate de cauză de referință („test case”). În luna decembrie 2008, această instanță a admis apelul domnului O’Brien referitor la problema termenului, dar a dispus ca Employment Tribunal să respingă cererea pe fond. În aceste condiții, domnul O’Brien a sesizat instanța de trimitere.

20

Această instanță subliniază că funcția judiciară este una dintre cele mai vechi și mai importante funcții oficiale din dreptul național. Instanța subliniază de asemenea că un „recorder” este titularul unei funcții oficiale care îi conferă un nivel înalt de independență în luarea hotărârilor și nu este supus instrucțiunilor vreunei autorități superioare în ceea ce privește modul în care își îndeplinește atribuțiile de judecător. Cu toate acestea, Supreme Court of the United Kingdom subliniază că, în opinia sa, funcția judiciară prezintă cele mai multe dintre caracteristicile raporturilor de muncă.

21

Supreme Court of the United Kingdom deduce din jurisprudența Curții că nu există o definiție univocă a noțiunii „lucrător”. Aceasta reține de asemenea că efectul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă coroborate cu considerentul (16) al Directivei 97/81 este acela de a conferi dreptului național posibilitatea de a interpreta noțiunea „lucrător”, însă că dreptul național nu se poate substitui principiilor care stau la baza dreptului Uniunii într-un mod care să le aducă atingere.

22

Instanța de trimitere ridică problema dacă admisibilitatea unei abateri a dreptului național de la o eventuală normă a Uniunii trebuie analizată în funcție de toate sau de unele dintre următoarele considerații, și anume, în primul rând, numărul de persoane afectate, în al doilea rând, poziția specială pe care o are puterea judecătorească, pentru care independența în luarea hotărârilor este un element esențial, și, în al treilea rând, caracterul mai mult sau mai puțin voluntar al acestei abateri. În privința acestui din urmă aspect, Supreme Court of the United Kingdom remarcă faptul că excluderea, realizată prin articolul 17 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă, a judecătorilor cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată pare să fie o excludere deliberată a unei categorii specifice, în condițiile în care colegii lor care exercită aceeași activitate sau o activitate similară, cu normă întreagă sau cu fracțiune de normă, însă salariați, au dreptul la pensia pentru limită de vârstă.

23

În acest context, Supreme Court of the United Kingdom a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Guvernul leton are îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Ar fi contrar principiului încrederii legitime și principiului securității juridice să se considere că Directiva 97/81 se poate aplica în ceea ce privește fapte care s-au desfășurat în principal înaintea intrării în vigoare a acesteia în Regatul Unit și care au continuat puțin timp după această intrare în vigoare, cu atât mai mult cu cât dreptul la pensia pentru limită de vârstă solicitat de domnul O’Brien s-ar fi născut după expirarea termenului de transpunere a acestei directive.

25

Curtea a declarat deja, în ceea ce privește aplicabilitatea ratione temporis a directivei menționate, că o normă nouă se aplică imediat, cu excepția unei derogări, efectelor viitoare ale unei situații care a apărut sub incidența normei vechi. Curtea a stabilit că, prin urmare, calculul vechimii impuse pentru dobândirea dreptului la o pensie pentru limită de vârstă este reglementat de dispozițiile aceleiași directive, inclusiv în ceea ce privește perioadele de activitate anterioare datei de intrare în vigoare a acesteia (Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C-395/08 și C-396/08, Rep., p. I-5119, punctele 53-55).

26

În consecință, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie declarată admisibilă.

27

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că este de competența statelor membre să definească noțiunea „lucrători […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” din cuprinsul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă.

28

Trebuie subliniat că domeniul de aplicare ratione personae al Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă este definit de clauza 2 alineatul (1) din acest acord. Potrivit acestei dispoziții, respectivul acord se aplică „lucrătorilor [pe fracțiune de normă] care au un contract de muncă sau un raport de muncă, conform definiției date de legislația, de convenția colectivă sau de practica în vigoare în fiecare stat membru”. Nici Directiva 97/81, nici Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă nu conțin o definiție a termenilor „lucrător”, „contract de muncă” sau „raport de muncă”.

29

În considerentul (16) al Directivei 97/81 se afirmă că, în ceea ce privește termenii utilizați în Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, fără a fi definiți în mod specific în acesta, Directiva 97/81 conferă statelor membre libertatea de a defini acei termeni în conformitate cu legislația și practicile naționale, la fel ca și în cazul altor directive de politică socială care utilizează termeni asemănători, cu condiția ca definițiile menționate să respecte conținutul acestui acord-cadru.

30

Astfel cum recunosc părțile din acțiunea principală, în acord cu toate guvernele care au depus observații și cu Comisia Europeană, noțiunea de lucrător din dreptul Uniunii nu este univocă, ci variază în funcție de domeniul de aplicare avut în vedere (Hotărârea din 12 mai 1998, Martínez Sala, C-85/96, Rec., p. I-2691, punctul 31, și Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Allonby, C-256/01, Rec., p. I-873, punctul 63).

31

În speță, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din modul de redactare a considerentului (11) al Directivei 97/81, Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă nu are ca obiect armonizarea tuturor normelor naționale referitoare la contractele de muncă sau la raporturile de muncă pe fracțiune de normă, ci urmărește numai, prin instituirea unor principii generale și a unor cerințe minime, să „stabil[ească] un cadru general de eliminare a discriminărilor împotriva lucrătorilor pe fracțiune de normă”.

32

Din considerațiile de mai sus reiese că, prin adoptarea acestei directive, legiuitorul Uniunii a considerat că noțiunea „lucrători pe fracțiune de normă care au un contract de muncă sau un raport de muncă” trebuia să fie interpretată în sensul dreptului național.

33

Curtea a confirmat această abordare amintind că un lucrător se încadrează în domeniul de aplicare al Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă atunci când are un contract de muncă sau un raport de muncă definit de legislația, de convențiile colective sau de practicile în vigoare în statul membru în cauză (a se vedea Hotărârea din 12 octombrie 2004, Wippel, C-313/02, Rec., p. I-9483, punctul 40).

34

Puterea de apreciere acordată statelor membre prin Directiva 97/81 pentru a defini noțiunile utilizate în Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă nu este însă nelimitată. Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 36 și 37 din concluzii, anumiți termeni folosiți în acest acord-cadru pot fi definiți potrivit dreptului și/sau practicilor naționale cu condiția să fie respectat efectul util al acestei directive și principiile generale ale dreptului Uniunii.

35

Astfel, statele membre nu pot să aplice o reglementare care poate pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite printr-o directivă și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C-61/11 PPU, Rep., p. I-3015, punctul 55).

36

În special, un stat membru nu poate exclude în mod discreționar, cu încălcarea efectului util al Directivei 97/81, anumite categorii de persoane de la acordarea beneficiului protecției oferite prin această directivă și prin Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă [a se vedea, prin analogie cu Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129, denumit în continuare „Acordul-cadru privind munca pe durată determinată”), Hotărârea din 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C-307/05, Rep., p. I-7109, punctul 29].

37

Această interpretare este confirmată de dispozițiile acestor două acte, care nu cuprind nicio indicație din care să se poată deduce că anumite categorii de activități ar fi excluse din domeniul lor de aplicare. Dimpotrivă, astfel cum reiese din chiar textul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, domeniul de aplicare al acestuia este conceput în mod larg, avându-se în vedere în mod general lucrătorii cu fracțiune de normă care au un contract de muncă sau un raport de muncă definit în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru. Definiția noțiunii „lucrători cu fracțiune de normă” în sensul acestui acord-cadru, prevăzută de clauza 3 alineatul (1) din acesta, cuprinde toți lucrătorii, fără a face distincție în funcție de calitatea publică sau privată a angajatorului lor (a se vedea, prin analogie cu Acordul-cadru privind munca pe durată determinată, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro și Iglesias Torres, C-444/09 și C-456/09, Rep., p. I-14031, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată).

38

Trebuie să se considere, astfel cum a arătat Comisia, că definiția „lucrătorilor […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” în sensul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă va influența domeniul de aplicare și efectul util al principiului egalității de tratament consacrat de respectivul acord-cadru.

39

În speță, potrivit guvernului Regatului Unit, este acceptat de multă vreme în dreptul național că judecătorii, care sunt titulari ai unei funcții judiciare, nu sunt angajați printr-un contract de muncă și că dreptul național nu recunoaște nici existența unui tip de „raport de muncă” distinct de raportul creat printr-un contract. Pentru aceste motive, potrivit Ministry of Justice și guvernului menționat, categoria judecătorilor, în general, nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 97/81. În consecință, articolul 17 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă, care precizează că acest regulament nu se aplică în ceea ce privește judecătorii cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, nu s-ar justifica decât din motive de redundanță.

40

Potrivit interpretării noțiunii „lucrător care are un contract de muncă sau un raport de muncă” realizate de dreptul național, astfel cum este sugerată de guvernul Regatului Unit, exercitarea unei funcții judiciare exclude de la bun început existența unui contract sau a unui raport de muncă, lipsind astfel judecătorii de posibilitatea de a beneficia de protecția prevăzută de Directiva 97/81 și de Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă.

41

În această privință, trebuie subliniat că simplul fapt că judecătorii sunt calificați drept titulari ai unei funcții judiciare nu este suficient, în sine, pentru a-i exclude de la posibilitatea de a beneficia de drepturile prevăzute de acest acord-cadru.

42

Astfel, reiese din cuprinsul punctelor 34-38 din prezenta hotărâre și, în special, din necesitatea de a asigura efectul util al principiului egalității de tratament consacrat prin acordul-cadru menționat că o astfel de excludere nu poate fi admisă decât dacă natura raportului de muncă în cauză este substanțial diferită de cea a raportului dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor, în caz contrar respectiva excludere fiind considerată arbitrară.

43

Revine instanței de trimitere sarcina de a examina în ultimă instanță în ce măsură raportul dintre judecători și Ministry of Justice este, prin natura sa, substanțial diferit de un raport de muncă dintre un angajator și un angajat. Curtea poate totuși să indice instanței de trimitere câteva principii și criterii de care aceasta va trebui să țină seama în cadrul analizei sale.

44

În această privință, trebuie subliniat, astfel cum a făcut-o avocatul general la punctul 48 din concluzii, că, în cadrul analizei prin care urmează să se determine dacă natura respectivului raport este substanțial diferită de cea a raportului de muncă dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor, instanța de trimitere va trebui, în conformitate cu spiritul și cu finalitatea Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă, să ia în considerare distincția dintre această categorie și cea a profesiilor independente.

45

Din această perspectivă, trebuie să se țină seama de modul în care sunt numiți și revocați judecătorii, dar și de modul în care este organizată activitatea lor. În această privință, reiese din decizia de trimitere că judecătorii trebuie să lucreze conform unui program și în cadrul unor intervale de timp bine definite, chiar dacă își pot organiza activitatea într-un mod mai flexibil decât membrii altor profesii.

46

Pe de altă parte, trebuie să se constate, astfel cum reiese din decizia de trimitere, că judecătorii au dreptul la indemnizația de boală, la alocații de maternitate și de paternitate, precum și la alte prestații similare.

47

Trebuie subliniat că faptul că judecătorii sunt supuși unor condiții de exercitare a activității lor și că pot fi considerați lucrători, în sensul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, nu aduce nicidecum atingere principiului independenței puterii judecătorești și nici posibilității statelor membre de a prevedea existența unui statut special căruia să îi fie supuși magistrații.

48

Astfel cum a subliniat Supreme Court of the United Kingdom la punctul 27 din decizia de trimitere, judecătorii rămân independenți în exercitarea funcției de a judeca în sine, în sensul articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

49

Aceste constatări nu sunt puse sub semnul întrebării de argumentul guvernului leton potrivit căruia aplicarea dreptului Uniunii în ceea ce privește puterea judecătorească ar implica nerespectarea identităților naționale ale statelor membre, ceea ce ar fi contrar articolului 4 alineatul (2) TUE. Astfel, trebuie să se constate că aplicarea, în privința judecătorilor cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, a Directivei 97/81 și a Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă nu poate avea efect asupra identității naționale, ci ar urmări numai să le permită acestora să beneficieze de principiul general al egalității de tratament, care constituie unul dintre obiectivele acestor texte, și să îi protejeze astfel împotriva discriminărilor aplicate lucrătorilor cu fracțiune de normă.

50

Această concluzie este valabilă și în ceea ce privește argumentul potrivit căruia judecătorii, în general, nu s-ar încadra în domeniul de aplicare al Directivei 97/81 și al Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă, întrucât, în temeiul articolului 51 TFUE, libera circulație a lucrătorilor nu s-ar aplica activităților care sunt asociate exercitării autorității publice. Astfel, trebuie subliniat că acest acord-cadru nu privește libera circulație a lucrătorilor.

51

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că este de competența statelor membre să definească noțiunea „lucrători […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” din cuprinsul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă și, în special, să stabilească dacă judecătorii se încadrează în sfera acestei noțiuni, cu condiția ca aceasta să nu aibă ca rezultat excluderea arbitrară a acestei categorii de persoane de la posibilitatea de a beneficia de protecția oferită de Directiva 97/81 și de acest acord-cadru. O excludere de la posibilitatea de a beneficia de această protecție nu poate fi admisă decât dacă raportul dintre judecători și Ministry of Justice este, prin natura sa, substanțial diferit de cel dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor.

52

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în ipoteza în care judecătorii s-ar încadra, potrivit dreptului național, în sfera noțiunii „lucrători […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” din cuprinsul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, acesta din urmă trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca, în ceea ce privește accesul la sistemul de pensii pentru limită de vârstă, dreptul național să instituie o distincție între judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă sau între diferite categorii de judecători cu fracțiune de normă.

53

Astfel cum reiese din dosarul prezentat Curții, această întrebare decurge din faptul că articolul 17 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă prevede în mod expres că acesta din urmă nu se aplică titularilor unei funcții judiciare remunerați prin indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, precum „recorders”. Prin urmare, aceștia nu pot invoca articolul 5 din regulamentul menționat, care interzice aplicarea în mod nejustificat a unui tratament mai puțin favorabil lucrătorilor cu fracțiune de normă, astfel încât, spre deosebire de judecătorii cu normă întreagă și de judecătorii salariați cu fracțiune de normă, aceștia nu se pot afilia sistemului de pensii al profesiilor judiciare și nu pot beneficia de o pensie în temeiul respectivului regim la momentul pensionării.

54

Potrivit clauzei 4 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, este interzis ca, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, lucrătorii pe fracțiune de normă să fie tratați într-un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective. Potrivit clauzei 4 alineatul (2) din acest acord-cadru, atunci când este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.

55

Trebuie arătat că noțiunea „condiții de încadrare în muncă”, menționată în clauza 4 din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, include pensiile pentru limită de vârstă care depind de un raport de încadrare în muncă între lucrător și angajator (a se vedea printre altele Hotărârea Bruno și alții, citată anterior, punctul 42).

56

Diferența de tratament pe care ar suferi-o judecătorii cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată rezultă din faptul că, din cauza modului în care sunt remunerați, aceștia nu pot beneficia nici de o pensie în temeiul sistemului de pensii al profesiilor judiciare la momentul pensionării, nici de protecția oferită de articolul 17 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă.

57

Guvernul Regatului Unit susține, în această privință, că Directiva 97/81 și Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă nu au în vedere decât discriminările dintre judecătorii cu fracțiune de normă și judecătorii cu normă întreagă, iar nu pe cele dintre diferitele categorii de judecători cu fracțiune de normă a căror activitate este exercitată potrivit unor sisteme diferite.

58

În această privință, trebuie să se constate că, astfel cum a arătat chiar guvernul Regatului Unit în cursul ședinței, la momentul la care a fost adoptat Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă, toți judecătorii cu fracțiune de normă, cu câteva excepții, erau remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată. Acesta este, așadar, contextul în care trebuie analizată situația judecătorilor cu fracțiune de normă remunerați în acest mod. Astfel, atunci când dispozițiile naționale rezervă salariaților dreptul de a se afilia sistemului de pensii al profesiilor judiciare, aceasta are ca rezultat faptul că se rezervă acest drept judecătorilor cu normă întreagă și, prin aceasta, se exclud judecătorii cu fracțiune de normă, întrucât, cu câteva excepții, aceștia sunt remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată.

59

În aceste condiții, faptul că judecătorii cu fracțiune de normă salariați sunt tratați în același mod, din punctul de vedere al dreptului la pensia pentru limită de vârstă, cu judecătorii cu normă întreagă nu este pertinent. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă Directiva 97/81 și Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă permit distincțiile create de dreptul național, pentru definirea dreptului la pensia pentru limită de vârstă, între judecătorii cu fracțiune de normă a căror activitate este exercitată potrivit unor sisteme diferite.

60

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă refuzul de a acorda o pensie pentru limită de vârstă judecătorilor cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată are drept rezultat faptul că aceștia sunt tratați mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă aflați într-o situație comparabilă.

61

În această privință, clauza 3 din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă conține criterii de definire a „lucrătorului cu normă întreagă comparabil”. Acesta este definit, la punctul 2 primul paragraf din această clauză, drept „un lucrător cu normă întreagă din aceeași unitate care are același tip de contract de muncă sau raport de muncă, care este încadrat în aceeași muncă sau activitate ori într-o muncă sau activitate asemănătoare, având în vedere și alte considerații care pot include vechimea în muncă și calificarea sau aptitudinile”. Trebuie să se constate că aceste criterii sunt întemeiate pe conținutul activității persoanelor în cauză.

62

Prin urmare, nu se poate susține că judecătorii cu normă întreagă și „recorders” nu se află în situații comparabile ca urmare a diferenței referitoare la cariera acestora, cei din urmă având întotdeauna posibilitatea de a exercita profesia de avocat. Astfel, este mai important faptul că aceștia desfășoară, în esență, aceeași activitate. În această privință, părțile implicate, inclusiv guvernul Regatului Unit, au explicat în cadrul ședinței că „recorders” și judecătorii cu normă întreagă exercitau aceleași funcții. S-a precizat astfel că activitatea lor este identică și că aceasta se exercită în cadrul acelorași instanțe și al acelorași ședințe de judecată.

63

Potrivit clauzei 4 din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă și principiului nediscriminării, tratamentul diferit al unui lucrător cu fracțiune de normă în raport cu un lucrător cu normă întreagă comparabil nu poate fi justificat decât de motive obiective.

64

Or, noțiunea „motive obiective”, astfel cum figurează în cuprinsul clauzei 4 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă, trebuie interpretată în sensul că nu permite justificarea unei diferențe de tratament între lucrătorii cu fracțiune de normă și cei cu normă întreagă prin faptul că această diferențiere este prevăzută printr-o normă generală și abstractă. Dimpotrivă, noțiunea amintită impune ca inegalitatea de tratament în cauză să răspundă unei necesități reale, să fie în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și să fie necesară pentru realizarea acestui scop [a se vedea, prin analogie cu clauza 5 punctul 1 litera (a) din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată, Hotărârea Del Cerro Alonso, citată anterior, punctele 57 și 58].

65

Întrucât în cursul procedurii desfășurate în fața Curții nu a fost invocat niciun motiv care să justifice o astfel de diferență de tratament, va reveni instanței de trimitere sarcina de a examina dacă poate fi justificată inegalitatea de tratament dintre judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată.

66

Trebuie amintit că considerații de ordin bugetar nu pot justifica o discriminare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2003, Schönheit și Becker, C-4/02 și C-5/02, Rec., p. I-12575, punctul 85, precum și Hotărârea din 22 aprilie 2010, Zentralbetriebsrat der Landeskrankenhäuser Tirols, C-486/08, Rep., p. I-3527, punctul 46).

67

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că Acordul-cadru privind munca pe fracțiune de normă trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca, în ceea ce privește accesul la sistemul de pensii pentru limită de vârstă, dreptul național să instituie o distincție între judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, cu excepția cazului în care o astfel de diferență de tratament este justificată de motive obiective, fapt care trebuie apreciat de instanța de trimitere.

68

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: