1. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competența în materia încredințării – Litispendență
[Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 19 alin. (2) și art. 20]
2. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competența în materia încredințării – Litispendență
[Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 19 alin. (2)]
3. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competența în materia încredințării – Litispendență
[Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 19 alin. (2)]
1. Dispozițiile articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului nr. 1347/2000, nu sunt aplicabile în cazul în care o instanță judecătorească dintr‑un stat membru sesizată prima în vederea luării unor măsuri în materia răspunderii părintești nu este sesizată decât pentru a pronunța măsuri provizorii în sensul articolului 20 din acest regulament, iar o instanță judecătorească dintr‑un alt stat membru competentă pentru soluționarea cauzei pe fond în sensul aceluiași regulament este sesizată în al doilea rând cu o cerere prin care se urmărește luarea acelorași măsuri, fie cu titlu provizoriu, fie cu titlu definitiv.
Astfel, articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu poate fi considerat o dispoziție de atribuire a unei competențe de soluționare a cauzei pe fond. În plus, aplicarea dispoziției menționate nu împiedică sesizarea instanței competente pentru soluționarea cauzei pe fond. Articolul 20 alineatul (2) din regulamentul menționat previne orice risc de apariție a unei contradicții între o hotărâre judecătorească prin care se iau măsuri provizorii în sensul articolului 20 și o hotărâre judecătorească pronunțată de instanța competentă pentru soluționarea cauzei pe fond, întrucât prevede că măsurile provizorii în sensul acestui articol 20 alineatul (1) încetează să producă efecte atunci când instanța competentă pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.
(a se vedea punctele 70, 71 și 86 și dispozitivul)
2. Împrejurarea că o instanță judecătorească dintr‑un stat membru este sesizată în cadrul unei proceduri de măsuri provizorii privind, în special, încredințarea unor copii sau că o hotărâre judecătorească este pronunțată în cadrul unei asemenea proceduri și că din niciun element al cererii introduse sau al hotărârii judecătorești pronunțate nu reiese că instanța judecătorească sesizată cu cererea de măsuri provizorii este competentă în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului nr. 1347/2000, nu exclude în mod obligatoriu posibilitatea ca, astfel cum permite eventual dreptul național al acestui stat membru, să existe o cerere pe fond care să aibă legătură cu cererea de măsuri provizorii și care să conțină elemente vizând să demonstreze că instanța judecătorească sesizată este competentă în sensul acestui regulament.
Într‑un asemenea context, este necesar ca instanța judecătorească sesizată în al doilea rând să verifice ea însăși, în măsura în care adoptă măsuri provizorii, dacă hotărârea judecătorească a primei instanțe sesizate nu era decât o etapă prealabilă pronunțării ulterioare a unei hotărâri judecătorești adoptate într‑o mai bună cunoștință de cauză și în condiții care nu ar mai fi caracterizate prin urgența pronunțării. Instanța sesizată în al doilea rând ar trebui, pe de altă parte, să verifice dacă există o unitate procedurală între pretenția care face obiectul măsurilor provizorii și o pretenție pe fond introdusă ulterior.
(a se vedea punctele 80 și 86 și dispozitivul)
3. Atunci când, în pofida eforturilor depuse de instanța judecătorească sesizată în al doilea rând pentru a fi informată de partea care invocă litispendența, de prima instanță sesizată și de autoritatea centrală, instanța judecătorească sesizată în al doilea rând nu dispune de niciun element care să permită să se determine obiectul și cauza unei cereri introduse la o altă instanță judecătorească și care să vizeze în special să demonstreze competența acestei instanțe judecătorești în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului nr. 1347/2000, și atunci când, din cauza unor împrejurări particulare, interesul copilului impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești susceptibile de recunoaștere în alte state membre decât cel al instanței sesizate în al doilea rând, această din urmă instanță judecătorească are obligația ca, după un termen rezonabil de așteptare a răspunsurilor la întrebările formulate, să continue examinarea cererii cu care este sesizată. Durata acestui termen rezonabil de așteptare trebuie să țină seama de interesul superior al copilului având în vedere împrejurările specifice litigiului în cauză.
În acest context, trebuie amintit că obiectivul Regulamentului nr. 2201/2003 este acela ca, în interesul superior al copilului, să se permită instanței judecătorești care este cea mai apropiată de acesta și care, prin urmare, cunoaște cel mai bine situația și stadiul lui de dezvoltare să adopte deciziile necesare.
(a se vedea punctele 82-84 și 86 și dispozitivul)