Cauza C‑104/10

Patrick Kelly

împotriva

National University of Ireland (University College, Dublin)

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de High Court (Irlanda)]

„Directivele 76/207/CEE, 97/80/CE și 2002/73/CE – Acces la formare profesională – Egalitate de tratament între bărbați și femei – Respingerea unei candidaturi – Accesul unui candidat la o formare profesională la informații privind calificările celorlalți candidați”

Sumarul hotărârii

1. Politica socială – Lucrători de sex masculin și lucrători de sex feminin – Accesul la încadrarea în muncă și condițiile de muncă – Egalitate de tratament – Sarcina probei în cazurile de discriminare

[Directiva 97/80 a Consiliului, art. 4 alin. (1)]

2. Politica socială – Lucrători de sex masculin și lucrători de sex feminin – Accesul la încadrarea în muncă și condițiile de muncă – Egalitate de tratament

(Directiva 2002/73 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 punctul 3; Directiva 76/207 a Consiliului, art. 4)

3. Politica socială – Lucrători de sex masculin și lucrători de sex feminin – Accesul la încadrarea în muncă și condițiile de muncă – Egalitate de tratament – Sarcina probei în cazurile de discriminare

(Directiva 95/46 a Parlamentului European și a Consiliului și Directiva 2002/58 a Parlamentului European și a Consiliului; Directiva 97/80 a Consiliului)

4. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Obligație de trimitere

[art. 267 alin.( 3) TFUE]

1. Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe motive de sex trebuie interpretat în sensul că nu prevede dreptul unui candidat la o formare profesională, care apreciază că accesul la aceasta i‑a fost refuzat din cauza nerespectării principiului egalității de tratament, de a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, pentru a fi în măsură să demonstreze „fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte”, în conformitate cu dispoziția menționată.

Totuși, nu se poate exclude că un refuz de dezvăluire de informații din partea unui pârât, în cadrul demonstrării unor asemenea fapte, ar putea risca să compromită realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată și astfel să priveze în special articolul 4 alineatul (1) din aceasta de efectul său util, incumbând instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această situație se regăsește în cauza principală.

(a se vedea punctele 38 și 39 și dispozitiv 1)

2. Articolul 4 din Directiva 76/207 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă și articolul 1 punctul 3 din Directiva 2002/73/CE de modificare a Directivei 76/207 trebuie interpretate în sensul că nu prevăd dreptul unui candidat la o formare profesională de a avea acces la informații deținute de organizatorul acesteia în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, nici atunci când acest candidat consideră că nu a avut acces la respectiva formare profesională pe baza acelorași criterii ca și ceilalți candidați și că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la articolul 4, nici atunci când acel candidat se plânge că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la articolul 1 punctul 3, în ceea ce privește accesul la acea formare profesională.

(a se vedea punctul 48 și dispozitiv 2)

3. În cazul în care un candidat la o formare profesională ar putea invoca Directiva 97/80 privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe motive de sex pentru a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceasta, dreptul de acces respectiv poate fi afectat de normele dreptului Uniunii aplicabile în materie de confidențialitate.

Astfel, atunci când apreciază dacă un refuz de dezvăluire de informații din partea unui pârât, în cadrul demonstrării unor fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări, riscă să compromită realizarea obiectivului urmărit de Directiva 97/80 și astfel să priveze în special articolul 4 alineatul (1) din această directivă de efectul său util, instanțele judecătorești naționale sau celelalte autorități competente trebuie să ia în considerare regulile de confidențialitate care decurg din actele dreptului Uniunii, precum Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, și Directiva 2002/58 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice). Protecția datelor cu caracter personal este de asemenea prevăzută la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

(a se vedea punctele 54-56 și dispozitiv 3)

4. Obligația prevăzută la articolul 267 alineatul (3) TFUE nu diferă după cum există, în statul membru avut în vedere, un sistem juridic de tip acuzatorial sau un sistem juridic de tip inchizitorial.

Articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale posibilitatea, iar, în anumite circumstanțe, le impune obligația efectuării unei trimiteri preliminare în cazul în care instanța constată, fie din oficiu, fie la cererea părților, că fondul litigiului privește un aspect vizat la primul paragraf al acestui articol. Rezultă astfel că instanțele naționale beneficiază de cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea.

În plus, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și a necesității trimiterii menționate. Astfel, deși aparține instanței naționale competența de a aprecia dacă interpretarea unei norme de drept al Uniunii este necesară pentru a‑i permite soluționarea litigiului dedus judecății sale, în considerarea mecanismului procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, incumbă aceleiași instanțe sarcina de a decide în ce mod trebuie formulate aceste întrebări. Deși instanța respectivă este liberă să invite părțile din litigiul cu care este sesizată să sugereze formulări susceptibile să fie reținute pentru enunțarea întrebărilor preliminare, nu este mai puțin adevărat că numai ei îi incumbă sarcina de a decide în cele din urmă atât forma, cât și conținutul acestora.

(a se vedea punctele 61 și 63-66 și dispozitiv 4)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

21 iulie 2011(*)

În cauza C‑104/10,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court (Irlanda), prin decizia din 29 ianuarie 2010, primită de Curte la 24 februarie 2010,

Patrick Kelly

împotriva

National University of Ireland (University College, Dublin),

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul J. N. Cunha Rodrigues, președinte de cameră, domnii A. Arabadjiev, A. Rosas (raportor), U. Lõhmus și doamna P. Lindh, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 ianuarie 2011,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru domnul Kelly, de el însuși;

– pentru National University of Ireland (University College, Dublin), de doamna M. Bolger, SC, împuternicită de domnul E. O’Sullivan, solicitor;

– pentru guvernul german, de domnul J. Möller, în calitate de agent;

– pentru Comisia Europeană, de domnul M. van Beek și de doamna N. Yerrell, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea dreptului Uniunii și în special a articolului 4 din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă (JO L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164), a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 97/80/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe motive de sex (JO 1998, L 14, p. 6, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 32) și a articolului 1 punctul 3 din Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207 (JO L 269, p. 15, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 143).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Kelly, pe de o parte, și National University of Ireland (University College, Dublin) (denumit în continuare „UCD”), pe de altă parte, ca urmare a refuzului acesteia din urmă de a divulga documente, într‑o versiune nemodificată, referitoare la procesul de selecție a candidaților la o formare profesională.

Cadrul juridic

Reglementarea Uniunii

Directiva 76/207

3 Directiva 76/207, aplicabilă la data faptelor care au generat plângerea pentru discriminare pe criterii de sex, și anume în cursul lunilor martie și aprilie 2002, prevedea la articolul 4:

„Aplicarea principiului egalității de tratament în privința accesului la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare profesională, formare profesională, perfecționare profesională și recalificare presupune că statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că:

(a) sunt abrogate dispozițiile actelor cu putere de lege și ale actelor administrative contrare principiului egalității de tratament;

(b) sunt nule, pot fi declarate nule sau pot fi modificate dispozițiile contrare principiului egalității de tratament care sunt prevăzute de convenții colective, contracte individuale de muncă, regulamente de ordine interioară ale întreprinderilor sau în statutele care reglementează profesiile independente;

(c) fără a aduce atingere autonomiei recunoscute în unele state membre anumitor instituții private de formare, orientarea profesională, formarea profesională, perfecționarea profesională și recalificarea sunt accesibile pe baza acelorași criterii și la aceleași niveluri, fără discriminare pe criterii de sex.”

4 Articolul 6 din aceeași directivă dispunea:

„Statele membre introduc în ordinile lor juridice interne măsurile necesare pentru a permite oricărei persoane care se consideră lezată prin neaplicarea în raport cu ea a principiului egalității de tratament, în înțelesul articolelor 3, 4 și 5, să își realizeze drepturile pe cale judiciară, după ce a recurs, eventual, la alte autorități competente.”

Directiva 2002/73

5 Directiva 76/207 a fost modificată prin Directiva 2002/73, al cărei articol 2 alineatul (1) primul paragraf prevede că statele membre trebuiau să pună în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acesteia până la 5 octombrie 2005.

6 Directiva 2002/73 abrogă, printre altele, articolul 4 din Directiva 76/207 și prevede, potrivit articolului 1 punctul 3, următorul conținut pentru articolul 3 din Directiva 76/207:

„(1) Aplicarea principiului egalității de tratament implică inexistența oricărei discriminări directe sau indirecte, pe criterii de sex, în sectoarele public sau privat, inclusiv în instituțiile publice, în ceea ce privește:

[...]

(b) accesul la toate tipurile și toate nivelurile de orientare profesională, formare profesională, perfecționare și recalificare, inclusiv experiența practică de muncă;

[...]

(2) În acest sens, statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că:

(a) toate dispozițiile actelor cu putere de lege și ale actelor administrative contrare principiului egalității de tratament se abrogă;

(b) toate dispozițiile contrare principiului egalității de tratament care sunt prevăzute în contracte sau convenții colective, regulamente de ordine interioară ale întreprinderilor sau norme care reglementează profesiile independente și organizațiile lucrătorilor și angajatorilor sunt sau pot fi declarate nule sau se modifică.”

Directiva 97/80

7 Directiva 97/80, a cărei dată de transpunere a fost fixată la 1 ianuarie 2001, instituie reguli referitoare la sarcina probei în cazurile de discriminare pe motive de sex.

8 Potrivit considerentului (13) al acestei directive, stabilirea faptelor care permit prezumarea discriminării directe sau indirecte cade în sarcina instanței judecătorești naționale sau a altei instanțe competente, în conformitate cu dreptul intern și cu practicile naționale.

9 În conformitate cu considerentul (18) al aceleiași directive, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a decis că regulile cu privire la sarcina probei trebuie adaptate în cazul unei presupuse discriminări și că, pentru ca principiul egalității de tratament să fie aplicat în mod eficient, sarcina probei trebuie să revină pârâtului în cazul în care se probează o astfel de discriminare.

10 Potrivit articolului 1 din directiva menționată, obiectivul acesteia din urmă este de a garanta o mai mare eficiență a măsurilor adoptate de statele membre pentru punerea în aplicare a principiului egalității de tratament, pentru a permite tuturor persoanelor care se consideră lezate prin neaplicarea în raport cu ele a principiului egalității de tratament să urmărească valorificarea drepturilor lor pe cale judiciară, după ce au recurs, eventual, la alte autorități competente.

11 În temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 97/80, aceasta se aplică printre altele situațiilor reglementate de Directiva 76/207.

12 Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 este redactat după cum urmează:

„Statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemele lor judiciare, pentru ca, în cazurile în care persoanele care se consideră nedreptățite prin nerespectarea principiului egalității de tratament demonstrează, în fața unei instanțe judecătorești sau a altui organ competent, fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte, pârâtul să aibă obligația de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.”

Reglementarea națională

13 Reiese din decizia de trimitere că principiile referitoare la divulgarea de documente în temeiul Order 57A rule 6(6) din Circuit Court Rules corespund principiilor referitoare la comunicarea înscrisurilor („discovery”) și la examinarea documentelor („inspection”) din Order 32 din Rules of the Circuit 2001-2006 și din Order 31 din Rules of the Superior Courts 1986, astfel cum au fost modificate.

14 În temeiul acestor norme, comunicarea unui document este admisă atunci când se demonstrează că acesta este pertinent pentru aspectele ridicate de litigiu și că, în special, acest document este necesar pentru a se statua în mod echitabil în cauză.

15 În pofida faptului că un document poate fi considerat deopotrivă pertinent și necesar, totuși depunerea sa poate fi refuzată în special dacă acest document este „privilegiat” sau supus confidențialității.

16 În caz de conflict între dreptul de a obține depunerea unui document, pe de o parte, și obligația de a proteja confidențialitatea sau de a menține orice obligație sau drept în sens contrar, pe de altă parte, instanța națională sesizată cu litigiul trebuie să pună în balanță natura cererii formulate, precum și gradul de confidențialitate invocat, pe de o parte, și interesul publicului față de o divulgare integrală în cadrul înfăptuirii justiției, pe de altă parte.

Acțiunea principală și întrebările preliminare

17 Domnul Kelly este un profesor calificat care locuiește la Dublin.

18 UCD este o instituție de învățământ superior. Pentru anii universitari 2002-2004, ea propunea o formare profesională denumită „Masters degree in Social Science (Social Worker) mode A” [master în științe sociale (prestator de servicii sociale) modalitatea A].

19 La 23 decembrie 2001, domnul Kelly a adresat o cerere universității menționate solicitând să fie admis la o asemenea formare profesională. La capătul procesului de selecție a candidaților, el a fost informat, printr‑o scrisoare din 15 martie 2002, că cererea sa nu a fost acceptată.

20 Fiind nemulțumit de această decizie, domnul Kelly a depus, în luna aprilie 2002, o plângere oficială pentru discriminare pe criterii de sex la Director of the Equality Tribunal, susținând că era mai calificat decât candidata de sex feminin cea mai puțin calificată reținută pentru a urma formarea profesională susmenționată.

21 La 2 noiembrie 2006, Equality Officer, căruia Director of the Equality Tribunal i‑a repartizat spre soluționare plângerea depusă de domnul Kelly, a pronunțat o decizie în conformitate cu care petentul nu a fost în măsură să demonstreze o discriminare pe criterii de sex. Domnul Kelly a atacat această decizie în fața Circuit Court (Tribunalul Districtual).

22 Domnul Kelly a introdus de asemenea, la 4 ianuarie 2007, o cerere, în temeiul Order 57A rule 6(6) din Circuit Court Rules, care a fost transmisă Circuit Court, prin care solicita ca UCD să depună copii ale documentelor care erau precizate în cuprinsul cererii respective („disclosure”, denumită în continuare „cererea de divulgare”). Această cerere viza obținerea comunicării copiilor formularelor de înscriere păstrate, a documentelor anexate sau incluse în formularele menționate, precum și a „fișelor de notare” ale candidaților ale căror formulare de înscriere fuseseră păstrate.

23 Președintele Circuit Court a respins cererea de divulgare prin ordonanța din 12 martie 2007. La 14 martie 2007, domnul Kelly a atacat ordonanța menționată la High Court.

24 La 23 aprilie 2007, domnul Kelly a introdus de asemenea o cerere în fața High Court, solicitând ca aceasta din urmă să sesizeze Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu o trimitere preliminară. La 14 martie 2008, instanța națională menționată a considerat că o asemenea trimitere era prematură, întrucât nu se pronunțase încă asupra chestiunii dacă accesul la documentele respective putea fi acordat în temeiul dreptului național. După examinarea cauzei, High Court a ajuns la concluzia că, potrivit dreptului național, UCD nu trebuia să divulge, sub o formă nemodificată, documentele a căror comunicare era solicitată de domnul Kelly.

25 Având îndoieli cu privire la chestiunea dacă o asemenea respingere a cererii de divulgare este sau nu este conformă cu dreptul Uniunii, High Court a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 [...] acordă unui candidat la o formare profesională, care consideră că i s‑a refuzat accesul la formarea profesională întrucât nu i s‑a aplicat principiul egalității de tratament, dreptul de a avea acces la informații privind calificările celorlalți candidați la formarea respectivă și în special ale candidaților cărora nu li s‑a refuzat accesul la formarea profesională, astfel încât candidatul să poată «demonstra, în fața unei instanțe judecătorești sau a altui organ competent, fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte»?

2) Articolul 4 din Directiva 76/207 [...] acordă unui candidat la o formare profesională, care consideră că i s‑a refuzat accesul «pe baza acelorași criterii» la formarea profesională și că a fost victima unei discriminări «pe motive de sex» în ceea ce privește accesul la formarea profesională, dreptul de a avea acces la informații deținute de organizatorul formării în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la formarea respectivă și în special ale candidaților cărora nu li s‑a refuzat accesul la formarea profesională?

3) Articolul [1 punctul 3] din Directiva 2002/73 [...], care interzice «oric[e] discrimin[are] direct[ă] sau indirect[ă], pe criterii de sex» în ceea ce privește «accesul» la o formare profesională, dă unui candidat la o formare profesională, care susține că a fost discriminat «pe criterii de sex» în materie de acces la formarea profesională, dreptul de a avea acces la informații deținute de organizatorul formării în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la formarea respectivă și în special ale candidaților cărora nu li s‑a refuzat accesul la formarea profesională?

4) Natura obligației prevăzute la articolul 267 alineatul (3) TFUE este diferită într‑un stat membru cu un sistem juridic de tip acuzatorial (prin opoziție cu cel de tip inchizitorial) și, în caz afirmativ, în ce privință?

5) Dreptul de a avea acces la informații în temeiul directivelor sus‑menționate poate fi afectat de aplicarea normelor [Uniunii] sau a normelor naționale în materie de confidențialitate?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

26 Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 trebuie interpretat în sensul că prevede dreptul unui candidat la o formare profesională, care apreciază că accesul la aceasta i‑a fost refuzat din cauza nerespectării principiului egalității de tratament, de a avea acces la informații deținute de organizatorul acelei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, pentru a fi în măsură să demonstreze „fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte” în conformitate cu dispoziția menționată.

Argumentele părților

27 Domnul Kelly arată că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 conferă unei persoane, care se consideră nedreptățită prin nerespectarea în privința sa a principiului egalității de tratament, dreptul de a avea acces la informații care, presupunând că acest principiu nu i‑a fost aplicat în mod eronat, să demonstreze sau să îl ajute să demonstreze, în fața unei instanțe judecătorești sau a altui organ național competent, fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte. Pentru un candidat la o formare profesională care se consideră nedreptățit prin nerespectarea în privința sa a principiului menționat, aceasta ar cuprinde informații privind calificările celorlalți candidați.

28 Guvernul german susține că modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 nu conține nicio indicație privind acordarea unui drept de acces la informații. Această dispoziție ar guverna, astfel cum arată și UCD și Comisia Europeană, condițiile în care a avut loc un transfer al sarcinii probei de la reclamant la pârât. Potrivit acestora, un asemenea transfer nu este realizat decât în cazurile în care un candidat a demonstrat în prealabil faptele pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte.

Aprecierea Curții

29 Directiva 97/80 prevede la articolul 4 alineatul (1) că statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în cazurile în care persoanele care se consideră nedreptățite prin nerespectarea principiului egalității de tratament demonstrează, în fața unei instanțe judecătorești sau a altui organ competent, fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte, pârâtul să aibă obligația de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului menționat (a se vedea Hotărârea din 10 martie 2005, Nikoloudi, C‑196/02, Rec., p. I‑1789, punctul 68).

30 Astfel, persoanei care se consideră nedreptățită prin nerespectarea principiului egalității de tratament îi incumbă, într‑o primă fază, sarcina să demonstreze fapte pe baza cărora să se poată prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte. Numai în cazul în care această persoană a demonstrat existența unor asemenea fapte îi revine pârâtului, într‑o a doua fază, sarcina de a proba că nu a avut loc o încălcare a principiului nediscriminării.

31 În această privință, reiese din considerentul (13) al Directivei 97/80 că revine instanței judecătorești naționale sau unui alt organ competent sarcina să aprecieze, în conformitate cu dreptul intern și/sau cu practicile naționale, faptele care permit prezumarea unei discriminări directe sau indirecte.

32 În consecință, incumbă instanței de trimitere sau unui alt organ irlandez competent să aprecieze, în conformitate cu dreptul irlandez și/sau cu practicile naționale, dacă domnul Kelly a demonstrat fapte care permit prezumarea unei discriminări directe sau indirecte.

33 Totuși, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 1 din Directiva 97/80, obiectivul acesteia este de a garanta o mai mare eficiență a măsurilor adoptate de statele membre pentru punerea în aplicare a principiului egalității de tratament, pentru a permite tuturor persoanelor care se consideră lezate prin neaplicarea în raport cu ele a principiului egalității de tratament să urmărească valorificarea drepturilor lor pe cale judiciară, după ce au recurs, eventual, la alte autorități competente.

34 Astfel, deși articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată nu prevede, în favoarea persoanei care se consideră nedreptățită prin nerespectarea, în privința sa, a principiului egalității de tratament, un drept specific de a avea acces la informații pentru a fi în măsură să demonstreze „fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte” în conformitate cu această dispoziție, nu este mai puțin adevărat că nu se poate exclude că un refuz de dezvăluire de informații din partea pârâtului, în cadrul demonstrării unor asemenea fapte, ar putea risca să compromită realizarea obiectivului urmărit de această directivă și astfel să priveze în special dispoziția menționată de efectul său util.

35 În această privință, trebuie amintit că statele membre nu pot să aplice o reglementare care poate pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite printr‑o directivă și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util (a se vedea Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C‑61/11 PPU, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 55).

36 Astfel, în temeiul articolului 4 alineatul (3) al doilea și, respectiv, al treilea paragraf TUE, statele membre, printre altele, „adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii” și „se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”, inclusiv a celor urmărite de directive (a se vedea Hotărârea El Dridi, citată anterior, punctul 56).

37 În speță, reiese totuși din decizia de trimitere că, deși președintele Circuit Court a respins cererea de divulgare de documente, se impune a constata că UCD a propus să îi fie furnizate domnului Kelly o parte din informațiile pe care le solicita, aspect care nu este contestat de acesta din urmă.

38 Prin urmare, se impune a răspunde la prima întrebare că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 trebuie interpretat în sensul că nu prevede dreptul unui candidat la o formare profesională, care apreciază că accesul la aceasta i‑a fost refuzat din cauza nerespectării principiului egalității de tratament, de a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, pentru a fi în măsură să demonstreze „fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte”, în conformitate cu dispoziția menționată.

39 Totuși, nu se poate exclude că un refuz de dezvăluire de informații din partea unui pârât, în cadrul demonstrării unor asemenea fapte, ar putea risca să compromită realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată și astfel să priveze în special articolul 4 alineatul (1) din aceasta de efectul său util. Incumbă instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această situație se regăsește în cauza principală.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

40 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 76/207 sau articolul 1 punctul 3 din Directiva 2002/73 trebuie interpretate în sensul că prevăd dreptul unui candidat la o formare profesională de a avea acces la informații deținute de organizatorul acesteia în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, fie atunci când acest candidat apreciază că nu a avut acces la respectiva formare profesională pe baza acelorași criterii ca și ceilalți candidați și susține că a fost victima unei discriminări „pe criterii de sex”, prevăzută la același articol 4, fie atunci când acest candidat se plânge că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la menționatul articol 1 punctul 3, în ceea ce privește accesul la această formare profesională.

Argumentele părților

41 Domnul Kelly consideră că articolul 4 din Directiva 76/207, precum și articolul 1 punctul 3 din Directiva 2002/73 conferă celui care consideră că i s‑a refuzat accesul la o formare profesională din cauza unei discriminări pe criterii de sex dreptul de a obține informații privind calificările celorlalți candidați la formarea profesională respectivă.

42 Guvernul german și Comisia arată că dispozițiile menționate constituie norme substanțiale referitoare la interzicerea discriminărilor pe criterii de sex și nu abordează problema normelor de procedură. Apreciază că aceste dispoziții nu sunt redactate într‑un mod suficient de concret pentru a permite să se considere că din acestea decurge un drept la implementarea unei măsuri determinate, precum un drept de acces la informații.

Aprecierea Curții

43 Nu reiese din modul de redactare a articolului 4 din Directiva 76/207 sau a articolului 1 punctul 3 din Directiva 2002/73 că un candidat la o formare profesională dispune de un drept de a avea acces la informații deținute de organizatorul acesteia în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională.

44 Astfel, articolul 4 litera (c) din Directiva 76/207 prevede că aplicarea principiului egalității de tratament în privința accesului la toate tipurile și la toate nivelurile de formare profesională presupune că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura ca formarea profesională, sub rezerva autonomiei recunoscute în unele state membre anumitor instituții private de formare profesională, să fie accesibilă pe baza acelorași criterii și la aceleași niveluri, fără discriminare pe criterii de sex.

45 În ceea ce privește articolul 1 punctul 3 din Directiva 2002/73, acesta dispune că aplicarea principiului egalității de tratament implică inexistența oricărei discriminări directe sau indirecte pe criterii de sex în sectoarele public sau privat, inclusiv în instituțiile publice, în ceea ce privește accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare profesională, de formare profesională, perfecționare și recalificare, inclusiv experiența practică de muncă. În acest sens, statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că toate dispozițiile actelor cu putere de lege și ale actelor administrative contrare principiului egalității de tratament se abrogă.

46 Dispozițiile citate vizează astfel să implementeze principiul egalității de tratament în ceea ce privește accesul la formare profesională, dar lasă, în conformitate cu articolul 288 al treilea paragraf TFUE, autorităților naționale competența, în ceea ce privește forma și mijloacele, de a lua măsurile necesare pentru ca „toate dispozițiile actelor cu putere de lege și ale actelor administrative” contrare principiului menționat să fie abrogate.

47 Astfel, nu se poate deduce din dispozițiile menționate că există o obligație particulară care vizează să permită unui candidat la o formare profesională accesul la informații privind calificările celorlalți candidați la aceasta.

48 Prin urmare, se impune a răspunde la a doua și la a treia întrebare că articolul 4 din Directiva 76/207 sau articolul 1 punctul 3 din Directiva 2002/73 trebuie interpretate în sensul că nu prevăd dreptul unui candidat la o formare profesională de a avea acces la informații deținute de organizatorul acesteia în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, nici atunci când acest candidat consideră că nu a avut acces la respectiva formare profesională pe baza acelorași criterii ca și ceilalți candidați și că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la articolul 4, nici atunci când acel candidat se plânge că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la articolul 1 punctul 3, în ceea ce privește accesul la acea formare profesională.

Cu privire la a cincea întrebare

49 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, care se impune a fi examinată înainte de a patra întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul de a obține informații în temeiul Directivelor 76/207, 97/80 și 2002/73 poate fi afectat de normele Uniunii sau de normele naționale aplicabile în materie de confidențialitate.

50 Din perspectiva răspunsului dat la primele trei întrebări și dat fiind faptul că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul național, această misiune revenind exclusiv instanței de trimitere (a se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino, C‑53/04, Rec., p. I‑7213, punctul 54, precum și Hotărârea din 18 noiembrie 2010, Georgiev, C‑250/09 și C‑268/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 75), este necesar a interpreta a cincea întrebare în sensul că instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul eventual de a invoca una dintre directivele citate în cuprinsul primelor trei întrebări, în scopul de a avea acces la informații deținute de organizatorul unei formări profesionale în ceea ce privește calificările candidaților la aceasta, poate fi afectat de normele dreptului Uniunii în materie de confidențialitate.

Argumentele părților

51 Domnul Kelly consideră că un drept acordat în temeiul unui act cu forță juridică obligatorie al Uniunii, inclusiv o directivă astfel cum este definită la articolul 288 al treilea paragraf TFUE, poate fi afectat nu de legislația națională sau de punerea în aplicare a acesteia, ci doar de un alt act cu forță juridică obligatorie al Uniunii.

52 UCD, precum și guvernul german consideră că se impune a răspunde la această întrebare doar cu titlu subsidiar, întrucât un drept de acces la informații precum cel descris de reclamantul din cauza principală nu există în temeiul articolului 4 din Directiva 76/207 sau al articolului 1 punctul 3 din Directiva 2002/73. Totuși, în cazul în care Curtea ar trebui să ajungă la concluzia că aceste dispoziții ar conferi un asemenea drept domnului Kelly, confidențialitatea, care este o noțiune recunoscută de dreptul Uniunii și consacrată în mai multe acte ale acesteia din urmă, ar prima asupra acestui drept de acces la informații.

Aprecierea Curții

53 Se impune a aminti de la bun început că Curtea a statuat, la punctul 38 din prezenta hotărâre, că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80 nu prevede dreptul unui candidat la o formare profesională, care apreciază că accesul la aceasta i‑a fost refuzat din cauza nerespectării principiului egalității de tratament, de a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, pentru a fi în măsură să demonstreze „fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte”, în conformitate cu dispoziția menționată.

54 Totuși, s‑a statuat de asemenea, la punctul 39 din prezenta hotărâre, că nu se poate exclude că un refuz de dezvăluire de informații din partea unui pârât, în cadrul demonstrării unor asemenea fapte, ar putea risca să compromită realizarea obiectivului urmărit de Directiva 97/80 și astfel să priveze în special articolul 4 alineatul (1) anterior menționat de efectul său util.

55 În aprecierea unor asemenea împrejurări, instanțele judecătorești naționale sau celelalte autorități competente trebuie să ia în considerare regulile de confidențialitate care decurg din actele dreptului Uniunii, precum Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10) și Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) (JO L 201, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 63), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO L 337, p. 11). Protecția datelor cu caracter personal este de asemenea prevăzută la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

56 Prin urmare, se impune a răspunde la a cincea întrebare că, în cazul în care un candidat la o formare profesională ar putea invoca Directiva 97/80 pentru a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceasta, dreptul de acces respectiv poate fi afectat de normele dreptului Uniunii aplicabile în materie de confidențialitate.

Cu privire la a patra întrebare

57 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă natura obligației prevăzute la articolul 267 al treilea paragraf TFUE diferă după cum există, în statul membru avut în vedere, un sistem juridic de tip acuzatorial sau un sistem juridic de tip inchizitorial și, dacă răspunsul este afirmativ, în ce măsură.

Argumentele părților

58 Domnul Kelly arată că obligația unei instanțe naționale care judecă în cadrul unui sistem juridic de tip acuzatorial de a adresa întrebări preliminare Curții este mai întinsă decât cea a unei instanțe a unui stat membru în care există un sistem juridic de tip inchizitorial, deoarece părțile, iar nu instanța însăși, sunt cele care dictează forma, conținutul și ritmul procedurii într‑un sistem juridic de tip acuzatorial. Astfel, în cadrul acestuia, o instanță națională nu poate modifica material o întrebare pusă de o parte și nu poate prezenta Curții propria opinie privind modul în care problema ar trebui să fie tranșată.

59 UCD, guvernul german și Comisia împărtășesc punctul de vedere potrivit căruia natura obligației prevăzute la articolul 267 alineatul (3) TFUE nu depinde de caracteristicile specifice ale sistemelor juridice ale statelor membre. În plus, ar rezulta din Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții (283/81, Rec., p. 3415), că incumbă instanței naționale sarcina de a decide dacă și, după caz, în ce mod se impune a formula întrebările preliminare.

Aprecierea Curții

60 Reiese din jurisprudența constantă a Curții că articolul 267 TFUE instituie un mecanism de trimitere preliminară care urmărește să prevină apariția unor divergențe în interpretarea dreptului Uniunii pe care instanțele naționale trebuie să îl aplice și să asigure această aplicare oferind instanței naționale un mijloc pentru a elimina dificultățile pe care le‑ar putea genera cerința de a conferi dreptului Uniunii efecte depline în cadrul sistemelor jurisdicționale ale statelor membre (a se vedea în acest sens Avizul 1/09 din 8 martie 2011, nepublicat încă în Repertoriu, punctul 83 și jurisprudența citată).

61 Astfel, articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale posibilitatea iar, în anumite circumstanțe, le impune obligația efectuării unei trimiteri preliminare în cazul în care instanța constată fie din oficiu, fie la cererea părților că fondul litigiului privește un aspect vizat la primul paragraf al acestui articol. Rezultă astfel că instanțele naționale beneficiază de cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea (a se vedea printre altele Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, Rep., p. I‑9641, punctul 88, precum și Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, Rep., p. I‑5667, punctul 41).

62 În plus, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că sistemul stabilit prin articolul 267 TFUE în vederea asigurării unității de interpretare a dreptului Uniunii în statele membre instituie o cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr‑o procedură independentă de orice inițiativă a părților (a se vedea printre altele Hotărârea Cartesio, citată anterior, punctul 90).

63 În această privință, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și necesității trimiterii menționate (Hotărârea Cartesio, citată anterior, punctul 91).

64 Astfel, deși aparține instanței naționale competența de a aprecia dacă interpretarea unei norme de drept al Uniunii este necesară pentru a‑i permite soluționarea litigiului dedus judecății sale, în considerarea mecanismului procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, incumbă aceleiași instanțe sarcina de a decide în ce mod trebuie formulate aceste întrebări.

65 Deși instanța respectivă este liberă să invite părțile din litigiul cu care este sesizată să sugereze formulări susceptibile să fie reținute pentru enunțarea întrebărilor preliminare, nu este mai puțin adevărat că numai ei îi incumbă sarcina de a decide în cele din urmă atât forma, cât și conținutul acestora.

66 În consecință, se impune a răspunde la a patra întrebare în sensul că obligația prevăzută la articolul 267 alineatul (3) TFUE nu diferă după cum există, în statul membru avut în vedere, un sistem juridic de tip acuzatorial sau un sistem juridic de tip inchizitorial.

Cu privire la cheltuielile de judecată

67 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

1) Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/80/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe motive de sex trebuie interpretat în sensul că nu prevede dreptul unui candidat la o formare profesională, care apreciază că accesul la aceasta i‑a fost refuzat din cauza nerespectării principiului egalității de tratament, de a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, pentru a fi în măsură să demonstreze „fapte pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte”, în conformitate cu dispoziția menționată.

Totuși, nu se poate exclude că un refuz de dezvăluire de informații din partea unui pârât, în cadrul demonstrării unor asemenea fapte, ar putea risca să compromită realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată și astfel să priveze în special articolul 4 alineatul (1) din aceasta de efectul său util. Incumbă instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această situație se regăsește în cauza principală.

2) Articolul 4 din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă și articolul 1 punctul 3 din Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207 trebuie interpretate în sensul că nu prevăd dreptul unui candidat la o formare profesională de a avea acces la informații deținute de organizatorul acesteia în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceeași formare profesională, nici atunci când acest candidat consideră că nu a avut acces la respectiva formare profesională pe baza acelorași criterii ca și ceilalți candidați și că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la articolul 4, nici atunci când acel candidat se plânge că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, prevăzută la articolul 1 punctul 3, în ceea ce privește accesul la acea formare profesională.

3) În cazul în care un candidat la o formare profesională ar putea invoca Directiva 97/80 pentru a avea acces la informații deținute de organizatorul acestei formări profesionale în ceea ce privește calificările celorlalți candidați la aceasta, dreptul de acces respectiv poate fi afectat de normele dreptului Uniunii aplicabile în materie de confidențialitate.

4) Obligația prevăzută la articolul 267 alineatul (3) TFUE nu diferă după cum există, în statul membru avut în vedere, un sistem juridic de tip acuzatorial sau un sistem juridic de tip inchizitorial.

Semnături

* Limba de procedură: engleza.