1.

Răspunsul la întrebarea dacă judecătorii intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 97/81/CE din 15 decembrie 1997 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat între UCIPE, CEIP și CES ( 2 ), trebuie dat numai în temeiul dreptului național? Aceasta este în principiu întrebarea la care Curtea trebuie să formuleze un răspuns în speță. Întrebarea se ridică în contextul unei dispoziții naționale conform căreia judecătorii angajați cu fracțiune de normă care sunt plătiți prin indemnizații nu au dreptul la pensie.

2.

În prezenta speță, cadrul normativ al Uniunii îl constituie Directiva 97/81/CE ( 3 ). Prin intermediul acestei directive este pus în aplicare Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă (denumit în continuare „acordul-cadru”) încheiat la 6 iunie 1997 între partenerii sociali europeni (UCIPE, CEIP, CES) și anexat la directivă.

3.

Directiva 97/81 nu s-a aplicat inițial Regatului Unit. Aplicarea acesteia a fost extinsă la Regatul Unit prin intermediul Directivei 98/23/CE a Consiliului din 7 aprilie 1998 ( 4 ).

4.

Clauza 2 alineatul (1) din acordul-cadru definește obiectul și domeniul de aplicare al acestuia după cum urmează:

5.

Directiva 97/81 a fost pusă în aplicare în Regatul Unit prin Regulamentul din 2000 privind lucrătorii cu fracțiune de normă (prevenirea unui tratament mai puțin favorabil) [Part-time Workers (Prevention of Less Favourable Treatment) Regulations 2000 (SI 2000 nr. 1551)] (denumit în continuare „regulamentul”) care a fost adoptat la 8 iunie 2000 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2000.

6.

Sub denumirea de „Titularii funcțiilor judiciare”, punctul 17 din regulament prevede:

„Prezentul regulament nu se aplică persoanelor care exercită funcții judiciare dacă acestea sunt remunerate prin indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată.”

7.

Potrivit indicațiilor din cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, până în anii 1970, existau în Regatul Unit relativ puțini judecători cu fracțiune de normă. Acești judecători cu fracțiune de normă erau remunerați prin indemnizații calculate pentru fiecare zi lucrată. După intrarea în vigoare a Courts Act 1971, numărul judecătorilor cu fracțiune de normă a crescut considerabil. În prezent, numărul judecătorilor cu fracțiune de normă („Recorders” și „Deputy Judges”) este aproape dublu față de numărul de judecători cu normă întreagă. Și în cadrul categoriei de judecători cu atribuții în domeniul imigrației („Immigration Judges”), numărul de judecători cu fracțiune de normă a depășit în mod considerabil numărul de judecători cu normă întreagă. Chiar dacă la început toți judecătorii cu fracțiune de normă erau remunerați pe baza unor indemnizații pentru ședințele la care participau, respectiv pentru zilele lucrate (denumiți în continuare „judecători cu fracțiune de normă plătiți prin indemnizații”), începând cu anul 2000, numărul de judecători cu fracțiune de normă salariați a crescut, în special în rândul judecătorilor cu atribuții în domeniul imigrației.

8.

Domnul O’Brien este Barrister și Queen’s Counsel. În plus, în anul 1978 a fost numit de asemenea „Recorder”. În Regatul Unit, prin „Recorder” se înțelege judecătorul cu fracțiune de normă de la Crown Court. Astfel, după ce a fost reînvestit în funcție cu regularitate, el a fost „Recorder” până la 31 martie 2005. În calitate de „Recorder”, el a fost plătit prin indemnizații pentru fiecare ședință, respectiv zi de lucru. Salariul unui „Recorder” corespunde pro rata temporis salariului unui judecător cu normă întreagă.

9.

Conform dispozițiilor legale aplicabile, în calitate de „Recorder”, domnul O’Brien avea dreptul la oferte de serviciu echivalente cu cel puțin 15 zile de ședință pe an și putea fi obligat să participe la până la 30 de ședințe.

10.

Toți judecătorii angajați cu fracțiune de normă au dreptul, pe parcursul exercitării funcției (atunci când este cazul), la concediu de boală plătit, la concediu de maternitate sau de paternitate plătit, precum și la alte beneficii similare. Judecătorii cu normă întreagă și judecătorii salariați cu fracțiune de normă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă la încetarea raportului de muncă. În schimb, judecătorii cu fracțiune de normă plătiți prin indemnizații nu au dreptul la pensia pentru limită de vârstă acordată judecătorilor.

11.

Domnul O’Brien a solicitat acordarea unei pensii care corespundea pro rata temporis pensiei unui judecător angajat cu normă întreagă care desfășura, în esență, aceeași activitate. Ministerul Justiției din Regatul Unit a refuzat însă acordarea pensiei solicitate. Prin acțiunea principală, domnul O’Brien s-a adresat instanței împotriva refuzului de recunoaștere a dreptului la pensie. În cererea sa, reclamantul s-a întemeiat pe Directiva 97/81. În prezent, acțiunea principală se află în recurs pe rolul Supreme Court of the United Kingdom.

12.

Prin decizia din 28 iulie 2010, Supreme Court of the United Kingdom a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

13.

În cadrul procedurii în fața Curții, reclamantul din acțiunea principală, guvernele Irlandei, Letoniei, Portugaliei și Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. La ședință au participat reclamantul din acțiunea principală, Council of Immigration Judges, guvernele Irlandei, Letoniei și Regatului Unit, precum și Comisia.

14.

Guvernul leton pune la îndoială admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru motivul că domnul O’Brien și-a desfășurat cea mai mare parte a activității de „Recorder”, pentru care solicită în prezent acordarea unei pensii, înainte de intrarea în vigoare a Directivei 98/23, prin care s-a extins aplicarea Directivei cu privire la munca pe fracțiune de normă la Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Aceasta a intrat în vigoare la 7 aprilie 1998 și a acordat Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord un termen de transpunere până la 7 aprilie 2000. Domnul O’Brien a fost „Recorder” începând cu 1 martie 1978. Ultima sa reînvestire în funcție a avut loc în anul 1999 și el și-a continuat activitatea de „Recorder” până la 31 martie 2005.

15.

În opinia guvernului leton, Directiva 98/23 și, așadar, Directiva 97/81 se pot aplica numai situațiilor apărute după expirarea termenului de transpunere sau, în orice caz, după intrarea în vigoare a acestor directive.

16.

În legătură cu aplicarea în timp a Directivei 97/81, Curtea s-a referit deja la principiul conform căruia o normă nouă, în măsura în care nu cuprinde dispoziții derogatorii, se aplică direct efectelor viitoare ale unei situații care a apărut sub incidența normei vechi. În opinia Curții, calculul vechimii impuse pentru dobândirea dreptului la o pensie pentru limită de vârstă este reglementat de dispozițiile Directivei 97/81, inclusiv în ceea ce privește perioadele de activitate anterioare datei de intrare în vigoare a acesteia ( 5 ).

17.

Prin urmare, prezentele întrebări preliminare sunt admisibile.

18.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă noțiunea de lucrător în sensul acordului-cadru se stabilește în conformitate cu dreptul național sau cu dreptul Uniunii.

19.

Instanța de trimitere adresează această întrebare în contextul în care domnul O’Brien, care lucra ca judecător cu fracțiune de normă („Recorder”) plătit prin indemnizații, se întemeiază pe directivă pentru a invoca dreptul la pensie pentru activitatea desfășurată ca „Recorder”. În opinia sa, refuzul de a i se acorda o pensie reprezintă o discriminare față de judecătorii angajați cu normă întreagă. Pentru a ști dacă raportul dintre judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă plătiți prin indemnizații este reglementat conform acordului-cadru, instanța de trimitere trebuie să clarifice în prealabil problema dacă respectiva categorie a judecătorilor de profesie se încadrează în domeniul de aplicare al directivei. Instanța de trimitere nu s-a pronunțat definitiv cu privire la problema dacă un „Recorder” trebuie considerat drept lucrător conform dreptului național ( 6 ).

20.

Domeniul de aplicare ratione personae al acordului-cadru este definit în clauza 2 alineatul (1). Conform acesteia, acordul-cadru se aplică „lucrătorilor care au un contract de muncă sau un raport de muncă, conform definiției date de legislația, de convenția colectivă sau de practica în vigoare în fiecare stat membru.”

21.

Având în vedere faptul că judecătorii „Recorder” lucrează cu fracțiune de normă numai un număr redus de zile pe an ( 7 ), trebuie amintit mai întâi că, potrivit informațiilor din cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Ministerul Justiției din Regatul Unit, în calitate de pârât în acțiunea principală, nu s-a întemeiat nici în subsidiar pe clauza 2 alineatul (2) din acordul-cadru. Aceasta oferă statelor membre posibilitatea ca după consultarea partenerilor sociali, din rațiuni materiale, să excludă în totalitate sau parțial lucrătorii angajați cu fracțiune de normă, care nu lucrează decât ocazional, din domeniul de aplicare al acordului-cadru.

22.

În Concluziile noastre prezentate în cauza Wippel, din modul de redactare a clauzei 2 alineatul (1) am dedus că noțiunea de lucrător în sensul Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă nu intră sub incidența dreptului Uniunii și că trebuie determinată în funcție de legislația, de convențiile colective și de uzanțele din fiecare stat membru. În acest sens, statele membre se bucură de o marjă de apreciere largă. Doar limitele cele mai largi pot fi stabilite în această privință prin referire la dreptul Uniunii. În cazul în care un stat membru definește în dreptul național noțiunea de lucrător într-un sens atât de restrâns încât să anuleze orice eficacitate practică a Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă și să îngreuneze excesiv realizarea obiectivelor sale, aceasta ar aduce atingere obligației de cooperare loială (articolul 4 TUE) ( 8 ).

23.

În hotărârea pronunțată în cauza Wippel, Curtea a declarat numai că un lucrător intră în domeniul de aplicare al acordului-cadru anexat la Directiva 97/18 dacă, conform dispozițiilor legale, convențiilor colective sau uzanțelor statului membru, are un contract de muncă sau un raport de muncă ( 9 ). Cu toate acestea, Curtea nu a oferit explicații detaliate cu privire la definirea noțiunii.

24.

Totuși, particularitatea cauzei Wippel consta în aceea că dreptul național definea în sens foarte larg noțiunea de lucrător, iar problema din cauză era aceea dacă noțiunea poate intra în aceste condiții sub incidența acordului-cadru ( 10 ). Așadar, Curtea s-a limitat la a constata că și noțiunea de lucrător în sens larg din dreptul național intră în domeniul de aplicare al acordului-cadru. În speță, se ridică, dimpotrivă, problema dacă excluderea judecătorilor de profesie din domeniul de aplicare al acordului-cadru în temeiul dreptului național este contrară acordului-cadru. Prin urmare, afirmația Curții din cauza Wippel nu este relevantă în cazul acestei întrebări.

25.

Toți participanții la procedură au subliniat că în dreptul Uniunii nu există o noțiune unitară de lucrător ( 11 ). De exemplu, în domeniul egalității de tratament între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, noțiunea de lucrător reprezintă o noțiune sui generis a dreptului Uniunii care trebuie interpretată în sens larg. În acest context, există posibilitatea ca și funcționarii publici să fie considerați lucrători ( 12 ). În ceea ce privește respectarea drepturilor lucrătorilor, în legătură cu Directiva privind timpul de lucru, Curtea a subliniat necesitatea definirii unitare la nivelul Uniunii a noțiunii de timp de lucru, deși și în acest caz textul directivei făcea trimitere la dreptul național ( 13 ). În cazul Directivei privind transferul întreprinderilor, Curtea a hotărât, în schimb, că pentru stabilirea domeniului de aplicare trebuie să se ia în considerare numai noțiunea de lucrător astfel cum este definită de legislația națională ( 14 ).

26.

Întrucât unele dintre părțile la procedură fac referire la articolul 51 TFUE, care, în privința libertății de stabilire, prevede o excepție pentru activitățile asociate exercitării autorității publice, trebuie să se răspundă că din aceasta nu se pot trage concluzii privind definiția noțiunii de lucrător din Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă. Aceasta deoarece Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă nu vizează libera circulație a lucrătorilor, ci conferă tuturor lucrătorilor din statele membre drepturi legate de exercitarea unei activități pe fracțiune de normă.

27.

Deosebit de importantă pentru prezenta speță este cauza Del Cerro Alonso ( 15 ). Aceasta privea problema domeniului de aplicare ratione personae al directivei, respectiv al Acordului-cadru privind munca pe durată determinată. Acordul-cadru privind munca pe durată determinată cuprinde la clauza 2 o definiție identică a domeniului de aplicare cu cea din acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă ( 16 ).

28.

După ce Curtea a statuat deja că acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată se aplică și contractelor de muncă încheiate cu autoritățile sau alte instituții din sectorul public ( 17 ), aceasta a fost chemată să se pronunțe asupra problemei dacă acestea vizau și funcționarii publici.

29.

În hotărârea pronunțată în cauza Del Cerro Alonso, Curtea a reținut că simpla împrejurare că un loc de muncă este calificat drept „statutar” potrivit dreptului național și prezintă anumite caracteristici specifice funcției publice în statul membru în cauză nu este suficientă pentru a-l exclude din domeniul de aplicare al Directivei 1999/70.

30.

Astfel, efectul util al Directivei 1999/70 și al acordului-cadru, precum și aplicarea uniformă a acestora în statele membre ar fi serios repuse în discuție în cazul în care acestea din urmă ar putea exclude în mod discreționar anumite categorii de persoane de la acordarea beneficiului protecției oferite prin aceste instrumente ale dreptului Uniunii. Dimpotrivă, statele membre sunt obligate să garanteze obținerea rezultatului impus de dreptul Uniunii ( 18 ).

31.

Curtea și-a motivat hotărârea amintind importanța principiilor egalității de tratament și nediscriminării, care fac parte din categoria principiilor generale ale dreptului Uniunii. Astfel, dispozițiilor prevăzute în directivă și în acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, care urmăresc să garanteze lucrătorilor cu contract de muncă pe durată determinată beneficiul acelorași avantaje precum cele rezervate lucrătorilor cu contract de muncă pe durată nedeterminată comparabili, trebuie să li se recunoască un domeniu de aplicare general, dat fiind că acestea reprezintă norme de drept social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător, în calitatea acestora de cerințe minime de protecție ( 19 ).

32.

Elementul determinant în susținerea aplicabilității Directivei 1999/70 și a acordului-cadru în această cauză a fost faptul că persoana respectivă a lucrat timp de peste 12 ani în diferite spitale din cadrul sistemului de sănătate publică din Țara Bascilor în calitate de membru al personalului temporar și că, în plus, acțiunea principală privea comparația dintre un membru al personalului statutar temporar și un membru al personalului statutar permanent.

33.

La prima vedere, acest pasaj din Hotărârea Del Cerro Alonso ar putea părea circular: directiva 1999/70 trebuia să se aplice în litigiul din acțiunea principală, având în vedere că persoana în cauză era angajată pe o durată determinată, iar obiectul litigiului consta în raportul dintre personalul statutar temporar și personalul statutar permanent. În acest context, trebuia mai întâi să se răspundă la întrebarea preliminară cu privire la problema dacă personalul statutar aparține într-adevăr domeniului de aplicare al acordului-cadru și dacă de aici pot fi deduse reguli pentru comparația dintre lucrătorii temporari și lucrătorii permanenți. În caz contrar, directiva ar fi aplicabilă în mod automat ori de câte ori o activitate pe durată determinată ar putea face obiectul unui tratament mai puțin favorabil pentru lucrătorul temporar. În acest caz, trimiterea la dreptul statelor membre din clauza 2 din acordul-cadru ar deveni inoperantă.

34.

Totuși, înțelegem Hotărârea Del Cerro Alonso în sensul că, în opinia Curții, definirea noțiunii de lucrător în sensul acordului-cadru cu privire la munca pe durată determinată este de competența statelor membre și nu constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii. Cu toate acestea, efectul util al acordului-cadru privind munca pe durată determinată, precum și principiile generale ale dreptului Uniunii stabilesc limite pentru puterea discreționară a statelor membre în ceea ce privește definirea noțiunii. În cauza Del Cerro Alonso, avocatul general Poiares Maduro s-a referit în mod întemeiat în această privință la o „trimitere condiționată” la dreptul național ( 20 ).

35.

Această abordare poate fi transpusă și la interpretarea Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă. Astfel, pe de o parte, formularea acestuia este identică în privința domeniului de aplicare ratione personae cu aceea a Acordului-cadru privind munca pe durată determinată ( 21 ). Pe de altă parte, acestea se regăsesc – astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia – în același context normativ, întrucât ambele precizează principiul general al egalității de tratament pentru un anumit tip de organizare a muncii. În plus, cele două acorduri-cadru și directivele aferente au fost adoptate în cadrul aceleiași proceduri legislative și sunt construite identic ( 22 ).

36.

Pe de altă parte, considerentul (16) al Directivei 97/81 cu privire la munca pe fracțiune de normă prevede de asemenea, în special, că în ceea ce privește termenii utilizați în acordul-cadru, fără a fi definiți în mod specific în acesta, statele membre au libertatea de a defini acei termeni în conformitate cu legislația și practicile naționale, însă numai „cu condiția ca definițiile menționate să respecte conținutul acordului-cadru”.

37.

Prin urmare, având în vedere definiția sferei de aplicare a Directivei 97/81 și a Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, statele membre nu pot nici să încalce drepturile fundamentale și principiile generale de drept al Uniunii și nici să excludă în mod discreționar anumite categorii de persoane de la acordarea beneficiului protecției oferite prin acestea ( 23 ).

38.

Astfel cum am arătat deja, drepturile fundamentale și principiile generale de drept al Uniunii limitează în primul rând marja de apreciere de care beneficiază statele membre pentru definirea domeniului de aplicare al acordului-cadru.

39.

Reclamantul din acțiunea principală invocă în această privință articolul 17 din regulamentul național privind lucrătorii cu fracțiune de normă, care exclude în mod expres de la măsurile de transpunere a directivei nu totalitatea judecătorilor, ci numai judecătorii angajați cu fracțiune de normă și remunerați prin indemnizații. Dacă acest articol ar fi avut realmente scopul de a-i exclude în mod arbitrar pe judecătorii angajați cu fracțiune de normă și plătiți prin indemnizații de la măsurile de transpunere a acordului-cadru, dispoziția în cauză ar putea astfel să încalce principiul general al egalității de tratament consacrat de dreptul Uniunii ( 24 ). În cursul ședinței în fața Curții, guvernul Regatului Unit a susținut însă că articolul 17 din Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă viza numai să clarifice conținutul reglementării și că, în principiu, judecătorii nu erau considerați lucrători de legislația națională. Va reveni instanței de trimitere să clarifice în final acest aspect.

40.

Se ridică întrebarea în ce moment un stat membru își depășește marja de apreciere care îi este acordată pentru definirea noțiunii de lucrător, privând astfel în mod arbitrar o categorie profesională de protecția urmărită.

41.

Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie examinat mai întâi aspectul cu privire la protecția oferită de acordul-cadru. Obiectivul Directivei 97/81 și al acordului-cadru anexat la aceasta este acela de a îmbunătăți calitatea muncii pe fracțiune de normă și de a elimina discriminarea împotriva lucrătorilor cu fracțiune de normă ( 25 ). Interdicția discriminării prevăzută aici nu reprezintă decât expresia specifică a principiului general al egalității ( 26 ), care face parte dintre principiile fundamentale ale dreptului Uniunii și este consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 27 ).

42.

Astfel, acordul-cadru urmărește un scop care se încadrează în obiectivele fundamentale prevăzute la articolul 1 din Acordul privind politica socială și care au fost preluate la articolul 151 TFUE și în al treilea paragraf al preambulului TFUE. Aceste obiective fundamentale privesc îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, precum și existența unei protecții sociale corespunzătoare a lucrătorilor.

43.

Pentru a nu periclita realizarea acestor obiective ale acordului-cadru, astfel cum a indicat în mod convingător avocatul general Poiares Maduro în Concluziile prezentate în cauza Del Cerro Alonso, excluderea unei categorii de persoane din domeniul de aplicare nu poate fi admisă decât dacă se dovedește că natura raportului de muncă este în mod substanțial diferită de cea a raportului dintre angajatori și angajații care intră în categoria lucrătorilor potrivit dreptului național ( 28 ).

44.

Revine în mod necesar instanței de trimitere sarcina de a analiza în final diferența substanțială. Curtea poate indica însă instanței naționale criteriile care trebuie luate în considerare la efectuarea examinării ( 29 ).

45.

Din criteriul de diferențiere substanțială rezultă în primul rând că motivele pur formale nu sunt un temei suficient pentru excluderea unei categorii de persoane.

46.

Comisia susține în mod întemeiat că aspectul pur formal ( 30 ) ce constă în faptul că judecătorii sunt calificați drept „funcționari” nu este suficient, ca atare, pentru a-i exclude de la beneficiul drepturilor prevăzute în acordul-cadru. Instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă numărul de persoane afectate poate fi relevant pentru a recunoaște judecătorilor calitatea de lucrător. Acesta ar fi însă în egală măsură un criteriu prea formal, fără nicio legătură cu natura raportului de muncă.

47.

În decizia de trimitere, Supreme Court a arătat că raportul de încadrare în muncă al unui judecător de profesie prezintă cele mai multe dintre caracteristicile unui raport de muncă conform dreptului național. În opinia acestei instanțe, singurul criteriu care ridică probleme este legătura de subordonare ierarhică care, conform dreptului național, este o caracteristică a raportului de muncă. Guvernul Regatului Unit a subliniat la rândul său că excluderea judecătorilor din domeniul de aplicare al acordului-cadru se explică prin independența funcțiilor judiciare.

48.

La examinarea naturii raportului de muncă, trebuie să se țină seama de faptul că domeniul de aplicare ratione personae al acordului-cadru este definit în funcție de noțiunea de lucrător, mai precis prin opoziție cu persoanele care desfășoară activități independente. La analizarea aspectului dacă raportul de muncă al unui judecător este în mod substanțial diferit de raportul dintre angajatori și angajații care intră în categoria lucrătorilor potrivit dreptului național, instanța națională trebuie, așadar, în conformitate cu spiritul și cu finalitatea acordului-cadru, să ia în considerare această delimitare și în special diferența dintre lucrători și persoanele care desfășoară activități independente.

49.

Reclamantul din acțiunea principală susține că independența judecătorilor privește în primul rând conținutul activității desfășurate de aceștia, și anume în cadrul funcției judiciare ca atare. În ceea ce privește condițiile de formă care reglementează activitatea unui judecător, instanța de trimitere menționează o decizie adoptată de House of Lords ( 31 ) potrivit căreia judecătorii sunt de asemenea supuși unei organizări a muncii. Din această decizie rezultă că se așteaptă de la judecători ca aceștia să efectueze un anumit timp de muncă în intervale de timp definite, chiar dacă judecătorii își pot organiza timpul de lucru într-un mod mult mai flexibil decât alte profesii. Judecătorii nu stabilesc cum și când lucrează, spre deosebire de persoanele care desfășoară activități independente.

50.

În acest context, dorim să precizăm că este greu de înțeles modul în care drepturile protejate prin acordul-cadru în general și dreptul la pensie pentru limită de vârstă în special pot să afecteze independența activității unui judecător ca atare; dimpotrivă, un astfel de drept consolidează independența economică a judecătorilor și, așadar, și independența funcției judiciare.

51.

Prin urmare, criteriul independenței activității nu poate fi un temei pentru excluderea unei categorii profesionale din domeniul de aplicare al acordului-cadru.

52.

În cazul problemei dacă raportul de muncă al unui judecător este în mod substanțial diferit de cel al unui lucrător definit conform dreptului național, instanța de trimitere trebuie să țină seama de faptul că judecătorii – inclusiv cei plătiți prin indemnizații – au dreptul la prestația de boală, de maternitate și paternitate și la alte prestații similare, după cum rezultă în mod expres din decizia de trimitere. Judecătorii par, așadar, să beneficieze de drepturile sociale asociate de obicei cu lucrătorii. În situația în care judecătorii sunt asimilați lucrătorilor, chiar dacă din punct de vedere pur formal nu sunt considerați lucrători, acest lucru poate fi considerat ca un indiciu în sensul că raportul lor de muncă nu este în mod substanțial diferit de ceea ce este considerat raport de muncă conform dreptului național. Prin urmare, judecătorii trebuie cel puțin să fie asimilați lucrătorilor și în privința Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă.

53.

La prima întrebare preliminară trebuie să se răspundă, așadar, că problema dacă judecătorii trebuie considerați lucrători cu fracțiune de normă în sensul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă se determină potrivit dreptului național, însă efectul util, precum și drepturile fundamentale și principiile generale ale dreptului Uniunii stabilesc limitele marjei de apreciere de care beneficiază statele membre pentru definirea noțiunii de lucrător. Ca atare, criteriul independenței funcției judiciare nu este în măsură să justifice excluderea unei categorii profesionale din domeniul de aplicare al acordului-cadru.

54.

Cea de a doua întrebare preliminară este adresată de instanța de trimitere pentru cazul în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că judecătorii intră în domeniul de aplicare al directivei. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă în cadrul măsurilor naționale prin care se garantează drepturile la pensie este permisă distincția între judecătorii cu normă întreagă și judecătorii cu fracțiune de normă, respectiv între diferitele tipuri de judecători cu fracțiune de normă.

55.

În concordanță cu obiectivul eliminării inegalității de tratament dintre lucrătorii cu fracțiune de normă și cei cu normă întreagă, în clauza 4 din acordul-cadru este prevăzut principiul nediscriminării. Clauza 4 alineatul (1) din acordul-cadru interzice ca lucrătorii cu fracțiune de normă să fie tratați într-un mod mai puțin favorabil, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili pentru simplul motiv că primii lucrează cu fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective. Conform clauzei 4 alineatul (2), acolo unde este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.

56.

Curtea a statuat deja că clauza 4 din acordul-cadru trebuie înțeleasă în sensul că exprimă un principiu de drept social al Uniunii care nu poate fi interpretat în mod restrictiv ( 32 ). Ținând seama de jurisprudența referitoare la articolul 157 TFUE, din noțiunea „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 alineatul (1) din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată, fac parte și pensiile care depind de un raport de încadrare în muncă dintre lucrător și angajator; sunt excluse de aici pensiile obligatorii de securitate socială, care depind mai puțin de un astfel de raport decât de considerente de ordin social ( 33 ).

57.

Pensia pentru limită de vârstă intră în domeniul de aplicare al acordului-cadru dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiții: pensia interesează numai o categorie specifică de lucrători, depinde în mod direct de perioada lucrată, iar cuantumul său este calculat pe baza ultimului salariu ( 34 ).

58.

În cadrul examinării admisibilității, am arătat deja că dispozițiile Directivei 97/81 pentru calculul vechimii impuse pentru dobândirea dreptului la o pensie pentru limită de vârstă se aplică inclusiv în ceea ce privește perioadele de activitate anterioare datei de intrare în vigoare a acesteia ( 35 ).

59.

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă neacordarea unei pensii judecătorilor „Recorder” are drept rezultat faptul că, în comparație cu lucrătorii cu normă întreagă aflați într-o situație comparabilă, aceștia sunt tratați mai defavorabil pentru simplul motiv că sunt angajați cu fracțiune de normă.

60.

Clauza 3 din acordul-cadru prevede mai multe criterii pentru a stabili dacă există un „lucrător cu normă întreagă comparabil”. Aceste criterii sunt întemeiate pe conținutul activității persoanelor în cauză. Prin urmare, nu poate fi reținut argumentul invocat de guvernul Regatului Unit potrivit căruia judecătorii angajați cu normă întreagă și judecătorii „Recorder” nu se află în situații similare întrucât este vorba despre două tipuri „diferite de cariere”. Dimpotrivă, este relevant aspectul dacă aceștia desfășoară, în substanță, aceeași activitate. În această privință, participanții la procedură au susținut în cadrul ședinței că judecătorii „Recorder” și judecătorii angajați cu normă întreagă îndeplinesc aceleași sarcini. Prin urmare, problema privind „carierele diferite” poate fi în orice caz relevantă pentru justificarea obiectivă a inegalității de tratament. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a examina în final problema dacă funcțiile judecătorilor „Recorder” și funcțiile judecătorilor angajați cu normă întreagă sunt comparabile.

61.

Din cuprinsul clauzei 4 alineatul (1) din acordul-cadru rezultă însă că o astfel de diferență de tratament poate fi considerată conformă cu principiul nediscriminării dacă este justificată de motive obiective.

62.

Inegalitatea de tratament trebuie să fie justificată de existența unor elemente precise și concrete care caracterizează condiția de încadrare în muncă despre care este vorba, în contextul specific în care se situează aceasta și în temeiul unor criterii obiective și transparente, pentru a verifica dacă această inegalitate răspunde unei necesități reale, dacă este susceptibilă să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și dacă este necesară pentru realizarea acestui scop ( 36 ).

63.

Noțiunea „motive obiective” trebuie înțeleasă în sensul că diferența de tratament dintre lucrătorii cu fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă nu poate fi justificată prin faptul că este prevăzută într-o reglementare generală și abstractă. Dimpotrivă, noțiunea amintită impune ca inegalitatea de tratament în cauză să răspundă unei necesități reale, să poată asigura îndeplinirea obiectivului urmărit și să fie necesară în acest sens ( 37 ).

64.

În măsura în care Regatul Unit a susținut că inegalitatea de tratament inegal dintre judecătorii „Recorder” și judecătorii cu normă întreagă este explicată prin faptul că judecătorii plătiți prin indemnizații își pot continua cariera în avocatură sau în activitatea de cercetare, în timp ce judecătorii angajați cu fracțiune de normă nu au această posibilitate, și că fiecare judecător plătit prin indemnizații are libertatea de a candida pentru ocuparea unui post ca judecător angajat cu fracțiune de normă, trebuie, prin urmare, să se arate că acest argument formal nu poate constitui o justificare ca atare.

65.

Inegalitatea de tratament ar putea fi justificată numai în cazul în care ar servi unui scop legitim care să susțină argumentul formal privind carierele diferite. Un astfel de scop nu a fost însă susținut în procedura desfășurată în fața Curții. Nu au fost invocate nici alte motive justificative. Acest lucru se poate explica prin aceea că acțiunea principală nu a avut ca obiect justificarea unei posibile inegalități de tratament. Până în prezent, instanța de trimitere nu a examinat decât aspectul dacă acordul-cadru este aplicabil în cauză. Instanța de trimitere va trebui să examineze în final dacă se poate justifica inegalitatea de tratament dintre judecătorii angajați cu fracțiune de normă și cei cu normă întreagă.

66.

În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă directiva se opune unei discriminări între diferitele tipuri de activități desfășurate cu fracțiune de normă.

67.

Din cuprinsul Directivei 97/81 și al Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, precum și din întreaga lor economie rezultă că obiectul de reglementare al acestora îl reprezintă numai interzicerea oricărei discriminări între lucrătorii cu fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă. Conform directivei, statele membre au în principiu libertatea de a adopta dispoziții distincte pentru diferitele tipuri de muncă cu fracțiune de normă.

68.

În Concluziile prezentate în cauza Bruno și Pettini, avocatul general Sharpston a arătat însă în mod convingător că, deși obiectul de reglementare al acordului-cadru îl reprezintă numai interzicerea oricărei discriminări a lucrătorilor cu fracțiune de normă față de lucrătorii cu normă întreagă, măsurile de transpunere adoptate de statele membre trebuie să fie totuși coerente și să nu aducă atingere principiilor generale ale dreptului Uniunii, în special principiului egalității de tratament. Rezultă că statele membre nu pot introduce diferențe care să se opună obiectivelor menționate și să încalce interdicția generală a discriminării prevăzută de dreptul Uniunii ( 38 ).

69.

Guvernul Regatului Unit s-a opus acestei argumentații obiectând că, în ceea ce privește tratamentul aplicat lucrătorilor cu fracțiune de normă între ei, acesta nu intră în domeniul de aplicare al acordului-cadru și, așadar, nici în al dreptului Uniunii, astfel încât principiul general al egalității de tratament din dreptul Uniunii nu se aplică ( 39 ). Nu considerăm că acest argument este convingător. Tot astfel cum statele membre nu pot, de exemplu, să încalce principiului egalității de tratament între bărbați și femei la transpunerea acordului-cadru în dreptul național, le este interzisă acestora orice diferențiere arbitrară între diferitele tipuri de muncă cu fracțiune de normă, în cazul în care o astfel de diferențiere ar avea ca efect încălcarea principiului general al nediscriminării în dreptul Uniunii. Dreptul Uniunii este aplicabil din moment ce măsurile adoptate de statele membre au drept scop transpunerea acordului-cadru.

70.

Prin urmare, la cea de a doua întrebare trebuie să se răspundă că Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă se opune unei reglementări naționale care, la stabilirea drepturilor la pensie, realizează o distincție între judecătorii angajați cu normă întreagă și judecătorii angajați cu fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.

71.

Având în vedere cele de mai sus, propunem ca la întrebările adresate de Supreme Court of the United Kingdom să se răspundă după cum urmează: