CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NIILO JÄÄSKINEN
prezentate la 26 mai 2011(1)
Cauzele conexate C‑89/10 și C‑96/10
Q‑Beef NV
împotriva
Belgische Staat
și
Frans Bosschaert
împotriva
Belgische Staat
Vleesgroothandel Georges Goossens en Zonen NV
Slachthuizen Goossens NV
[cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de rechtbank van eerste aanleg te Brussel (Belgia)]
„Taxe incompatibile cu dreptul Uniunii – Cerere de restituire – Principiile echivalenței și efectivității – Durata termenului de prescripție – Data de la care începe să curgă termenul de prescripție – Intermediari – Termene diferite”
I – Introducere
1. Cele două trimiteri preliminare(2) efectuate de rechtbank van eerste aanleg te Brussel (Belgia) privesc interpretarea principiilor dreptului Uniunii în materia restituirii plății nedatorate.
2. Aceste probleme au fost ridicate în cadrul unui litigiu între Q‑Beef NV (denumit în continuare „Q‑Beef”), comerciant de vite, și statul belgian și în cadrul unui litigiu între domnul Bosschaert, agricultor, și statul belgian, pe de o parte, și Vleesgroothandel Georges Goossens en Zonen NV și Slachthuizen Goossens NV (două societăți, denumite în continuare „unitățile Goossens”), pe de altă parte. Litigiile menționate privesc o cerere de rambursare a cotizațiilor pe care Q‑Beef și domnul Bosschaert le‑au plătit la Fondul de sănătate și de producție a animalelor (denumit în continuare „Fondul din anul 1987”), pentru motivul că acestea ar fi fost percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.
3. În esență, cele trei întrebări adresate în aceste cauze privesc durata termenului de prescripție, data de la care începe să curgă termenul menționat și, în cauza Bosschaert, în care există intermediari între debitor și stat, efectele termenelor de prescripție de durate diferite. Curtea a furnizat, cu privire la respectarea principiilor echivalenței și efectivității, o jurisprudență suficient de bogată pentru a oferi informații referitoare la prima și la a doua întrebare; în ceea ce privește a treia întrebare, considerăm că aceasta este inedită și necesită o analiză mai detaliată.
4. De la bun început, subliniem că aceste cauze evocă două adagii bine cunoscute în toate sistemele juridice: pe de o parte, faptul că drepturile revin celor care veghează, iar nu celor care dorm (iura vigilantibus, non dormientibus prosunt), și, pe de altă parte, faptul că nimeni nu poate invoca propria turpitudine (nemo auditur propriam turpitudinem allegans)(3). Considerăm că jurisprudența existentă conduce la răspunsuri întemeiate pe primul principiu. Totuși, această soluție ar avea drept consecință faptul că statul belgian ar putea beneficia de abordarea inconsecventă pe care a adoptat‑o de la începutul anilor '90, care constă în nerepararea consecințelor economice ale acțiunii sale nelegale în privința particularilor.
5. În ceea ce privește cadrul de fapt și juridic, cele două cauze prezintă anumite asemănări cu Hotărârile Lornoy și alții, Claeys, precum și Demoor și alții(4), din 1992, și cu Hotărârea van Calster și alții(5), din 2003.
II – Cadrul juridic
A – Legea din anul 1998 și Hotărârea van Calster și alții
6. Legea din 23 martie 1998 privește crearea unui Fond bugetar pentru sănătatea și calitatea animalelor și a produselor de origine animală (denumită în continuare „Legea din anul 1998”)(6).
7. Această lege înlocuiește un sistem și un fond create în 1987. Sistemul mixt de ajutoare și de cotizații obligatorii menționat, care nu a fost notificat Comisiei, fusese declarat incompatibil cu dreptul Uniunii printr‑o decizie a Comisiei din anul 1991 și de către Curte în Hotărârile Lornoy și alții, Claeys, precum și Demoor și alții, citate anterior, pronunțate în anul 1992.
8. Prin scrisorile din decembrie 1995 și din mai 1996, Regatul Belgiei a notificat un proiect de măsuri legislative care viza abrogarea sistemului din anul 1987 și înlocuirea acestuia printr‑un sistem nou. Acest proiect, care urma să devină Legea din anul 1998, a fost declarat, fără rezerve, compatibil cu piața comună printr‑o decizie a Comisiei din 30 iulie 1996.
9. Articolul 5 din Legea din anul 1998 prevede că Fondul din 1998 este alimentat, printre altele, de cotizațiile impuse persoanelor fizice sau juridice care produc, prelucrează, transportă, tratează, vând sau comercializează animale sau produse de origine animală.
10. Legea din anul 1998 nu se aplică doar pentru viitor, ci conține și anumite dispoziții care înlocuiesc cu efect retroactiv sistemul din anul 1987.
11. Articolul 14 din Legea din anul 1998, care își produce efectele de la 1 ianuarie 1988(7), impune cotizații abatoarelor și exportatorilor. Articolul definește, în mod retroactiv, șapte perioade diferite începând de la 1 ianuarie 1988, specificând sumele datorate pentru fiecare dintre acestea.
12. În ceea ce privește articolul 15 din Legea din anul 1998, care își produce efectele de la 1 ianuarie 1993(8), acesta impune cotizații persoanelor responsabile de exploatațiile în care sunt crescuți porci.
13. Articolul 17 al doilea paragraf din Legea din anul 1998 prevede o compensare care se efectuează de plin drept între creanțele referitoare la cotizațiile plătite în conformitate cu sistemul din anul 1987 și cotizațiile datorate în temeiul sistemului din anul 1998, după cum urmează:
„Dacă este cazul, compensarea se efectuează de plin drept numai prin forța legii între sumele care sunt datorate în temeiul dispozițiilor articolelor 14, 15 și 16 și sumele plătite în conformitate cu [Decretul din 1987], […]”
14. Conform articolului 18 din Legea din anul 1998:
„[…]
În orice stadiu al comercializării sau al producției care precedă sacrificarea sau exportul, cotizațiile obligatorii prevăzute la articolul 14 se repercutează total asupra producătorului. Această repercutare are loc în momentul formării prețului între părți atât cu ocazia vânzării de animale, cât și cu ocazia prestării de servicii de către abator sau de către exportator.
Această cotizație obligatorie nu poate fi menționată pe factură sau pe documentul prevăzut la articolul 4 din Decretul regal nr. 22 din 15 septembrie 1970 referitor la regimul special aplicabil exploatațiilor agricole în materia taxei pe valoarea adăugată.
Aceste cotizații obligatorii trebuie să fie plătite de abatoare cel târziu în ultima zi a lunii care urmează datei sacrificării sau datei scrisorii recomandate a administrației. Cotizațiile trebuie să fie plătite de exportatori administrației cel târziu în ultima zi a lunii care urmează datei scrisorii recomandate a acestei administrații.
Cotizațiile obligatorii prevăzute la articolul 15 sunt datorate anual. Acestea sunt plătite administrației în termenul de treizeci de zile care urmează cererii de plată trimise prin scrisoare recomandată.
[…]”
15. Articolul 21 din Legea din anul 1998 prevede:
„Se abrogă:
1° articolul 32 §§ 2 și 3 din Legea din 24 martie 1987 referitoare la sănătatea animalelor, modificată prin Legile din 29 decembrie 1990, 20 iulie 1991, 6 august 1993, 21 decembrie 1994 și 20 decembrie 1995; […].”
16. Potrivit articolului 23 din Legea din anul 1998, aceasta intră în vigoare la data publicării în Moniteur belge, cu excepția, în special, a articolelor 14 și 15, citate anterior. Legea a fost publicată la 30 aprilie 1998.
17. Sesizată deja în legătură cu această lege din 1998, Curtea a fost chemată să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 93 alineatul (3) CE [devenit articolul 108 alineatul (3) TFUE] și cu privire la decizia Comisiei din 1996. În cadrul Hotărârii van Calster și alții(9), Curtea a declarat că:
– articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE se opune, în împrejurări precum cele din acțiunile principale, perceperii de cotizații care finanțează în particular un sistem de ajutor declarat compatibil cu piața comună printr‑o decizie a Comisiei, în măsura în care cotizațiile menționate sunt impuse cu efect retroactiv pentru perioada anterioară datei acestei decizii;
– decizia Comisiei din 1996 nu presupune o aprobare a efectului retroactiv al Legii din anul 1998 referitoare la crearea unui Fond bugetar pentru sănătatea și calitatea animalelor și a produselor de origine animală.
B – Reglementarea națională referitoare la restituirea plății nedatorate și la prescripție
18. Articolul 1376 din Codul civil belgian are următorul cuprins:
„Cel care primește din greșeală sau în mod conștient ceea ce nu îi este datorat se obligă să restituie celui de la care a primit în mod incorect.”
19. Articolul 2262 bis alineatul 1 din Codul civil prevede:
„Toate acțiunile personale se prescriu în termen de zece ani.
Prin derogare de la primul paragraf, orice acțiune în repararea unui prejudiciu întemeiată pe o răspundere extracontractuală se prescrie în termen de cinci ani începând cu ziua care urmează celei în care persoana vătămată a avut cunoștință de prejudiciu sau de agravarea acestuia și de identitatea persoanei responsabile.
[…]”
20. Instanța de trimitere constată că această dispoziție nu a fost introdusă în Codul civil decât prin Legea din 10 iunie 1998 de modificare a anumitor dispoziții în materie de prescripție. Anterior se aplica norma generală, care prevedea un termen de prescripție de treizeci de ani. În cazul acțiunilor care luaseră naștere înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, termenul respectiv era de asemenea redus la zece ani, înțelegându‑se că dispozițiile tranzitorii conținute în articolul 10 din această lege prevedeau că acest nou termen începea să curgă numai de la intrarea sa în vigoare, intervenită la 27 iulie 1998.
21. Articolul 2244 din Codul civil definește principalele cauze de întrerupere a prescripției:
„Citația, somația de plată sau sechestrul, notificate celui pentru care se dorește prevenirea prescrierii, formează întreruperea civilă.
O citație întrerupe termenul de prescripție până la pronunțarea unei hotărâri definitive. […]”
22. Potrivit instanței de trimitere, în principiu, autoritățile publice sunt supuse termenelor de prescripție de drept comun, cel puțin în temeiul articolului 2227 din Codul civil:
„Statul, autoritățile publice și comunele sunt supuse acelorași termene de prescripție precum particularii și le pot opune în egală măsură.”
23. Articolul 100 din Legile coordonate din 17 iulie 1991 privind contabilitatea statului prevede(10):
„Se prescriu și se sting definitiv în beneficiul statului, fără a aduce atingere termenelor scadente pronunțate prin alte acte cu putere de lege, norme administrative sau convenționale în materie:
1° creanțele care, înainte de a se realiza potrivit modalităților stabilite prin lege sau regulament, nu au fost realizate în termenul de cinci ani care începe să curgă de la 1 ianuarie a anului bugetar în cursul căruia au luat naștere;
2° creanțele care, întrucât se realizează în termenul prevăzut la alineatul 1°, nu au fost ordonanțate de miniștri în termenul de cinci ani care începe să curgă de la 1 ianuarie a anului în cursul căruia s‑au realizat;
3° orice alte creanțe care nu au fost ordonanțate în termenul de zece ani care începe să curgă de la 1 ianuarie a anului în cursul căruia au luat naștere.
Totuși, creanțele care rezultă din hotărâri judecătorești rămân supuse prescripției de zece ani; acestea trebuie să fie plătite la intervenția Casei de economii și consemnațiuni.”
24. Potrivit articolului 101 din această lege, „introducerea unei acțiuni în justiție suspendă prescripția până la pronunțarea unei hotărâri definitive”.
25. Potrivit instanței de trimitere, cu excepția actelor cu putere de lege contrare, termenul de prescripție de cinci ani se aplică, în general, pentru toate creanțele împotriva statului. Astfel, o acțiune introdusă conform articolului 1382 din Codul civil care este îndreptată împotriva autorităților publice și întemeiată pe nelegalitatea adoptării sau a executării unui decret ministerial este supusă termenului de cinci ani(11).
26. Instanța de trimitere observă că articolul 100 alineatul 1° din Legile coordonate privind contabilitatea statului se aplică și creanțelor întemeiate pe o plată nedatorată.
27. În plus, instanța de trimitere subliniază că Cour d’arbitrage (Curtea de Arbitraj) a considerat în diverse hotărâri, întemeindu‑se pe lucrările parlamentare, că, prin supunerea acțiunilor îndreptate împotriva statului termenului de prescripție de cinci ani, legiuitorul adoptase o măsură care nu era disproporționată în raport cu obiectivul urmărit, care consta în închiderea conturilor statului într‑un termen rezonabil.
28. În sfârșit, este de asemenea important de semnalat că, în temeiul articolului 2257 alineatul 2 din Codul civil, prescrierea unei acțiuni în garanție nu poate începe să curgă decât de la eliminarea cererii principale.
III – Acțiunile principale, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
A – Cauza Q‑Beef (C‑89/10)
29. Q‑Beef este o întreprindere belgiană care comercializează animale. Între ianuarie 1993 și aprilie 1998, aceasta a plătit diverse cotizații la Fondul din anul 1987, în temeiul reglementării din anul 1987, ca urmare a exportului de animale.
30. Întrucât sistemul din anul 1998 a înlocuit sistemul din anul 1987 cu titlu retroactiv, aceste cotizații plătite de Q‑Beef au fost „confirmate” de noul sistem, iar compensarea s‑a efectuat de plin drept de la intrarea în vigoare a acestuia, și anume de la 30 aprilie 1998(12).
31. La 2 aprilie 2007, Q‑Beef a introdus împotriva statului belgian o cerere având ca obiect restituirea cotizațiilor plătite între ianuarie 1993 și aprilie 1998, ținând seama de nelegalitatea sistemului din anul 1998.
32. În ceea ce privește prescripția, potrivit instanței de trimitere, în temeiul articolului 100 alineatul 1° din Legile coordonate privind contabilitatea statului, termenul de prescripție de cinci ani începea să curgă, pentru creanța societății Q‑Beef împotriva statului belgian, de la 1 ianuarie a anului bugetar în cursul căruia a luat naștere, în speță, anul intrării în vigoare a Legii din anul 1998, și anume de la 1 ianuarie 1998, și expira la 31 decembrie 2002 la miezul nopții. Întrucât statul belgian a fost chemat în judecată la 2 aprilie 2007, creanța societății Q‑Beef împotriva statului belgian era prescrisă în raport cu dreptul intern belgian(13). Potrivit acestei instanțe, Hotărârea van Calster, citată anterior, și alții ar avea numai un efect declaratoriu în raport cu dreptul național și nu ar determina curgerea termenului de prescripție.
33. În aceste condiții, rechtbank van eerste aanleg te Brussel a hotărât să suspende judecata și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul [Uniunii] se opune posibilității ca instanța națională să aplice termenul de prescripție de cinci ani prevăzut în ordinea juridică internă pentru creanțele împotriva statului și în privința unor acțiuni pentru recuperarea taxelor plătite unui stat membru în temeiul unui sistem mixt de ajutoare și de taxe care s‑a dovedit nu numai parțial nelegal, ci și parțial incompatibil cu dreptul [Uniunii] și care au fost plătite înainte de intrarea în vigoare a unui nou sistem de ajutoare și de cotizații obligatorii ce înlocuiește primul sistem și pe care, printr‑o decizie finală, Comisia l‑a declarat compatibil cu dreptul [Uniunii], însă nu în măsura în care aceste cotizații sunt impuse cu efect retroactiv pentru o perioadă anterioară datei acestei decizii?
2) Dreptul [Uniunii] se opune posibilității ca un stat membru să invoce cu succes termene de prescripție naționale care îi sunt în mod special favorabile în comparație cu dreptul comun intern pentru a se apăra în cadrul unei proceduri declanșate împotriva sa de un particular în vederea asigurării protecției drepturilor de care acesta din urmă se bucură în temeiul Tratatului CE, într‑un caz precum cel descris de instanța națională, în care aceste termene de prescripție naționale în mod special favorabile au drept consecință imposibilitatea recuperării taxelor care au fost plătite statului membru în temeiul unui sistem mixt de ajutoare și de taxe care s‑a dovedit nu numai parțial nelegal, ci și parțial incompatibil cu dreptul [Uniunii], în condițiile în care Curtea de Justiție […] nu a constatat incompatibilitatea cu dreptul [Uniunii] decât după expirarea acestor termene de prescripție naționale în mod special favorabile, chiar dacă nelegalitatea exista și anterior?”
B – Cauza Bosschaert (C‑96/10)
34. Domnul Bosschaert este agricultor de profesie și, în această calitate, crește porci din anul 1970. În temeiul sistemului din anul 1987 și în perioada cuprinsă între 1989 și 1996, acesta a plătit cotizații destinate Fondului din anul 1987 pentru animalele sacrificate pe seama sa. Domnul Bosschaert plătea cotizațiile la Vleesgroothandel Georges Goossens en Zonen NV, care le transmitea la rândul său către Slachthuizen Goossens NV, care le plătea în cele din urmă fondului menționat.
35. Întrucât sistemul din anul 1998 l‑a înlocuit pe cel din anul 1987 cu titlu retroactiv, aceste cotizații plătite de domnul Bosschaert au fost „confirmate” de noul sistem, iar compensarea s‑a efectuat de plin drept de la intrarea în vigoare a acestuia, și anume de la 30 aprilie 1998(14).
36. Potrivit instanței de trimitere, conform actelor de citare din 30 și din 31 iulie 2007, domnul Bosschaert a introdus această acțiune la instanța belgiană pentru a solicita cu titlu principal rambursarea de către statul belgian a cotizațiilor sale plătite în perioada cuprinsă între 1989 și 1996, pentru motivul că acestea i‑au fost impuse în mod nelegal, legislația în materie fiind contrară dreptului Uniunii.
37. Cu titlu subsidiar și în măsura în care s‑ar dovedi imposibil să se declanșeze o acțiune împotriva statului belgian, reclamantul solicită ca unitățile Goossens să fie obligate în solidar și indivizibil cu statul belgian la rambursarea sumelor în cauză.
38. În ceea ce privește prescripția, după exemplul cauzei Q‑Beef, instanța de trimitere subliniază că acțiunea directă a domnului Bosschaert (introdusă la 31 iulie 2007) și cea a unităților Goossens (introdusă la 21 noiembrie 2007) împotriva statului belgian s‑au prescris prin împlinirea termenului de prescripție special de cinci ani prevăzut la articolul 100 alineatul 1° din Legile coordonate privind contabilitatea statului, care a început să curgă de la 1 ianuarie 1998 și care a expirat la 31 decembrie 2002. De asemenea, instanța de trimitere consideră că Hotărârea van Calster și alții este pur declaratorie, în sensul că nu recunoaște caracterul nedatorat al plăților efectuate, din moment ce aceasta s‑ar limita să constate că taxele erau nelegale în măsura în care erau impuse cu efect retroactiv.
39. Totuși, din decizia de trimitere reiese că, întrucât acțiunile introduse de domnul Bosschaert împotriva unităților Goossens sunt calificate drept acțiuni personale, acestea se prescriu în termen de zece ani. Acest termen de zece ani ar fi început să curgă abia de la 27 iulie 1998, data intrării în vigoare a Legii din 10 iunie 1998, care a introdus acest nou termen de zece ani pentru litigiile între particulari. Prin urmare, acest termen ar fi curs până la sfârșitul lunii iulie 2008, adică după pronunțarea Hotărârii Van Calster și alții, citată anterior, ceea ce conduce la concluzia că prescripția nu ar putea fi opusă acțiunilor respective.
40. În ceea ce privește acțiunile indirecte în garanție împotriva statului belgian introduse de unitățile Goossens la 21 noiembrie 2007, acestea nu ar fi prescrise, întrucât sunt ulterioare acțiunilor introduse de domnul Bosschaert la 30 și la 31 iulie 2007(15).
41. În aceste condiții, rechtbank van eerste aanleg te Brussel a hotărât să suspende judecata și să adreseze Curții trei întrebări preliminare, dintre care prima și a treia sunt identice cu prima și, respectiv, cu a doua întrebare din cauza Q‑Beef, citate anterior, iar a doua are următorul cuprins:
„2) Se opune dreptul [Uniunii] ca, atunci când un stat membru impune taxe unui particular care, la rândul său, este obligat să repercuteze aceste taxe asupra altor particulari cu care întreține relații comerciale într‑un sector în care statul membru a impus un sistem mixt de ajutoare și de taxe, iar acest sistem s‑a dovedit ulterior nu numai parțial nelegal, dar și parțial incompatibil cu dreptul [Uniunii], acești particulari să fie, în temeiul unor dispoziții naționale, supuși unui termen de prescripție mai scurt în privința restituirii, de către statul membru, a unor cotizații contrare dreptului [Uniunii], deși ei dispun de un termen de prescripție mai lung în privința acțiunii în restituirea acelorași cotizații împotriva unui particular care a intervenit în calitate de intermediar, astfel încât acest intermediar se poate regăsi eventual într‑o situație în care acțiunea introdusă împotriva sa nu este prescrisă, spre deosebire de cea introdusă împotriva statului membru, iar acest intermediar poate fi astfel urmărit în justiție de alți operatori și trebuie, dacă este cazul, să cheme statul membru în garanție, dar nu poate solicita acestui stat membru restituirea cotizațiilor pe care el însuși le‑a vărsat în mod direct acestuia din urmă?”
C – Procedura în fața Curții
42. Prin Ordonanța președintelui Curții din 6 aprilie 2010, cauzele C‑89/10 și C‑96/10 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
43. Q‑Beef, domnul Bosschaert, unitățile Goossens, guvernul belgian și Comisia au depus observații scrise.
44. Toate părțile interesate au fost reprezentate cu ocazia ședinței, care s‑a desfășurat la 3 februarie 2011.
IV – Analiză
A – Observații preliminare
45. În primul rând, în ceea ce privește restituirea plății nedatorate în dreptul Uniunii, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că statele membre sunt obligate, în principiu, să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii(16).
46. Curtea a constatat în mai multe rânduri că problema restituirii taxelor plătite fără a fi datorate este soluționată în diferite moduri în diversele state membre și chiar în cadrul aceluiași stat, în funcție de diversele tipuri de impozite și de taxe în discuție.
47. Această diversitate a sistemelor naționale rezultă printre altele din lipsa unei reglementări a Uniunii în materia restituirii taxelor naționale percepute fără a fi datorate. Astfel, într‑o asemene situație, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția, pe de o parte, ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, ca acestea să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)(17).
B – Cu privire la prima întrebare în cauzele Q‑Beef și Bosschaert
48. Prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a aplicării unui termen de prescripție de cinci ani, prevăzut în ordinea juridică internă în cazul creanțelor împotriva statului, unor acțiuni în restituirea taxelor care au fost plătite cu încălcarea dreptului Uniunii în temeiul unui sistem mixt de ajutoare și de taxe.
49. În ceea ce privește termenele stabilite prin legislația națională, acestea nu pot fi reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării, în conformitate cu principiul efectivității(18).
50. În ceea ce privește acest din urmă principiu, Curtea a recunoscut compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii, sub sancțiunea decăderii, în vederea garantării securității juridice, a unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor, care protejează atât contribuabilul, cât și administrația vizată(19). Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică a Uniunii.
51. Aprecierea caracterului rezonabil al termenelor se realizează de la caz la caz. Astfel, Curtea a considerat că un termen național de decădere de trei ani este rezonabil(20). În împrejurările proprii Hotărârii Recheio – Cash & Carry, citată anterior, chiar un termen de 90 de zile a fost considerat rezonabil(21).
52. În speță, un termen de prescripție care este de patru până la cinci ani, în funcție de data la care a luat naștere obligația(22), ar trebui să fie considerat suficient de lung pentru a permite contribuabilului să ia în deplină cunoștință de cauză decizia de a introduce o acțiune în anulare și de a reuni, în acest sens, toate elementele de fapt și de drept necesare.
53. Prin urmare, propunem Curții să declare că dreptul Uniunii nu se opune ca, în condițiile acțiunii principale, instanța națională să aplice termenul de prescripție de cinci ani, prevăzut în ordinea juridică internă pentru creanțele împotriva statului unor acțiuni în restituirea taxelor care au fost plătite în mod nelegal statului membru, în temeiul unui sistem mixt de ajutoare și de taxe.
C – Cu privire la a doua întrebare în cauza Q‑Beef și a treia întrebare în cauza Bosschaert
54. Prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă faptul că Curtea a constatat incompatibilitatea caracterului retroactiv al Legii din anul 1998 cu dreptul Uniunii, într‑o hotărâre pronunțată ca urmare a unei trimiteri preliminare, are o incidență asupra datei de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de dreptul național în materia acțiunii în restituirea cotizațiilor contrare dreptului Uniunii.
55. În ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de prescripție, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că această problemă intră în principiu sub incidența dreptului național. În această privință, soluțiile pot varia: data de la care începe să curgă termenul poate fi determinată direct prin data de plată, în funcție de această dată(23) sau, cum este cazul în speță, în raport cu intrarea în vigoare a noii legislații.
56. Trebuie să amintim că interpretarea unei norme de drept al Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare(24). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate(25).
57. În acțiunea principală, potrivit instanței naționale, termenul de prescripție a început să curgă de la 1 ianuarie 1998 și s‑a împlinit la 31 decembrie 2002. Data de la care începe să curgă termenul este, desigur, în mod formal anterioară adoptării, publicării și intrării în vigoare a legislației, care au avut loc în martie, respectiv în aprilie 1998. Totuși, acest lucru nu face imposibilă exercitarea dreptului la acțiune, astfel cum demonstrează cauza van Calster și alții, citată anterior. În speță, stabilirea ușor retroactivă a acestui termen a lăsat totuși un interval de timp care pare suficient pentru introducerea unei acțiuni.
58. Prin urmare, faptul că Hotărârea van Calster și alții, citată anterior, datează doar din 2003 nu a avut, în sine, efect cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, care, potrivit instanței naționale, a început să curgă de la 1 ianuarie 1998.
59. Trebuie să amintim că, în ceea ce privește data de la care încep să curgă termenele de prescripție, Curtea a intervenit foarte rar. În Hotărârea Emmott, Curtea a intervenit prin stabilirea începutului „acceptabil” al termenului de prescripție la data transpunerii complete a directivei, precizându‑se că reclamanta fusese privată complet de o acțiune efectivă(26).
60. Nu este cazul în această situație, în măsura în care abordarea adoptată în cauza Emmott a fost clar precizată prin jurisprudența ulterioară, în special prin Hotărârea Fantask și alții(27), care a fost confirmată recent prin Hotărârea Danske Slagterier(28), potrivit cărora reclamanții nu se puteau prevala de soluția reținută în cauza Emmott. Curtea a afirmat în mod clar că soluția care rezultă din Hotărârea Emmott era justificată prin împrejurările proprii acestei cauze, în care decăderea determina privarea totală a reclamantei din acțiunea principală de posibilitatea de a valorifica dreptul la egalitate de tratament în temeiul unei directive a Uniunii(29).
61. Prin urmare, data de la care începe să curgă termenul este de competența dreptului național. Desigur, în dreptul intern, este posibil să se lege acest moment de diferite evenimente, precum o hotărâre judecătorească de constatare a incompatibilității unei dispoziții naționale cu dreptul Uniunii. Este o soluție care nu este necunoscută în cadrul Uniunii. Astfel, Curtea a fost chemată să analizeze legislația franceză în această privință în Hotărârea Roquette Frères și a confirmat această posibilitate în respectiva hotărâre(30). În mod normal, revine însă statului membru sarcina de a alege o asemenea opțiune și, în mod manifest, Belgia nu a efectuat această alegere în speță.
62. Având în vedere cele de mai sus, și cu toate că Hotărârea van Calster și alții a fost pronunțată după expirarea termenului de prescripție, propunem Curții să răspundă la această întrebare că dreptul Uniunii nu se opune ca, în condițiile din acțiunea principală, un stat membru să poată invoca termenele de prescripție naționale care îi sunt mai favorabile, în comparație cu dreptul comun intern, pentru a se apăra în cadrul unei proceduri declanșate împotriva sa de un particular în vederea asigurării protecției drepturilor de care acesta din urmă se bucură în temeiul Tratatului FUE.
63. Se impune totuși o ultimă precizare, întrucât, pentru motivele pe care le vom expune, nu se poate exclude ca, în împrejurări excepționale, statul membru să nu poată invoca un termen de prescripție în favoarea sa, în cazul în care comportamentul autorităților naționale coroborat cu existența unui termen de prescripție ar fi susceptibil să determine lipsirea totală a unei persoane de posibilitatea de a‑și valorifica drepturile în fața instanțelor naționale(31).
D – Cu privire la a doua întrebare în cauza Bosschaert
1. Analiză
64. Această întrebare a instanței de trimitere privește compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui termen de prescripție, privind acțiunea în restituirea cotizațiilor contrare dreptului Uniunii, care, în temeiul dispozițiilor naționale, este mai lung în cazul acțiunii îndreptate împotriva unui particular decât în cazul acțiunii îndreptate împotriva statului membru. Particularul care intervine ca intermediar și care a repercutat asupra unui alt particular taxele care îi fuseseră impuse de stat se poate găsi astfel într‑o situație în care acțiunea în restituirea taxelor contrare dreptului comunitar nu este prescrisă în ceea ce îl privește, în condițiile în care este prescrisă în raport cu statul membru(32).
65. Potrivit instanței de trimitere, particularii nu mai au, în speță, posibilitatea de a formula împotriva statului o acțiune în restituirea plății nedatorate, din cauza împlinirii termenului de cinci ani, care începe să curgă de la începutul anului bugetar în cursul căruia ia naștere obligația. Prin urmare, potrivit legislației naționale, nici domnul Bosschaert și nici unitățile Goossens nu pot primi rambursarea direct din partea statului în temeiul restituirii plății nedatorate(33).
66. Totuși, domnul Bosschaert, care și‑a plătit cotizațiile către stat prin intermediul unităților Goossens, ar trebui să le poată recupera de la acestea din urmă, dat fiind că termenul de prescripție aplicabil între particulari restituirii plății nedatorate este de zece ani.
67. În plus, dacă unitățile Goossens ar fi obligate să ramburseze cotizațiile nedatorate domnului Bosschaert, acestea ar putea, potrivit instanței de trimitere, să recupereze aceste sume de la stat, nu prin declanșarea unei acțiuni în restituirea plății nedatorate, care se prescrie, așadar, după cinci ani, ci prin declanșarea unei acțiuni în garanție referitoare la o obligație personală.
68. În ceea ce privește conformitatea acestei situații cu dreptul Uniunii, trebuie să se observe cele ce urmează.
69. În ceea ce privește principiul efectivității, nici măcar nu a fost evocat un tratament diferențiat între situațiile „naționale” și situațiile „comunitare”. Prin urmare, se pare că legislația în discuție îndeplinește acest criteriu.
70. În ceea ce privește principiul echivalenței, situația pare să fie de asemenea destul de clară, în lumina jurisprudenței anterioare.
71. În Hotărârea Prisco și CASER, Curtea a considerat că „dreptul comunitar nu interzice unui stat membru să opună acțiunilor în restituirea impozitelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar un termen național de decădere de trei ani care derogă de la regimul comun al acțiunii în restituirea plății nedatorate între particulari, supusă unui termen mai favorabil, din moment ce acest termen de decădere se aplică în același mod atât acțiunilor în rambursarea acestor impozite care se întemeiază pe dreptul comunitar, cât și acțiunilor care se întemeiază pe dreptul intern”(34).
72. În raport cu această hotărâre, ar fi necesar să se răspundă că dreptul Uniunii nu interzice unui stat membru să opună acțiunilor în rambursare privind cotizațiile percepute cu încălcarea dreptului Uniunii un termen național de decădere de cinci ani care derogă de la regimul comun al acțiunii în restituirea plății nedatorate între particulari, supusă unui termen mai favorabil, din moment ce acest termen de decădere se aplică în același mod atât acțiunilor în rambursarea acestor cotizații care se întemeiază pe dreptul Uniunii, cât și acțiunilor care se întemeiază pe dreptul intern.
73. Totuși, trebuie să se nuanțeze această abordare pentru cazul în care cotizațiile au fost plătite statului printr‑un intermediar și în care între particulari se aplică un termen de zece ani, în timp ce termenul aplicabil în raport cu statul este de cinci ani.
74. O asemenea situație ar fi conformă cu dreptul Uniunii în ipoteza în care intermediarul, care a trebuit să ramburseze plata nedatorată unui alt particular, beneficiază de un termen rezonabil pentru a putea solicita efectiv statului sumele astfel rambursate. În lipsa unui astfel de termen, incoerența termenelor nu ar fi conformă cu dreptul Uniunii, întrucât consecințele nelegalității imputabile statului ar fi suportate de intermediar, care nu ar fi avut o posibilitate legală de a evita repercutarea cotizațiilor asupra clienților săi.
75. În speță, potrivit instanței de trimitere, o asemenea acțiune în garanție ar trebui în principiu să fie posibilă și chiar utilă.
76. Întrucât aceste condiții sunt îndeplinite, considerăm că situația este, în consecință, conformă cu dreptul Uniunii.
2. Reflecții complementare
77. Chiar dacă am oferit deja elemente de răspuns la această întrebare, considerăm necesar să prezentăm câteva reflecții complementare.
a) În ceea ce privește data de la care începe să curgă și durata termenului de decădere
78. Am propus mai sus să se constate de către Curte compatibilitatea cu dreptul Uniunii a termenului de decădere de cinci ani care începe să curgă de la începutul anului bugetar în care a luat naștere obligația.
79. Prin urmare, am înlăturat o reintroducere a soluției care rezultă din Hotărârea Emmot, citată anterior, și anume propunerea reclamanților din acțiunea principală care urmărea ca termenul de prescripție să înceapă să curgă de la data pronunțării hotărârii Curții.
80. Totuși, o hotărâre a Curții pronunțată cu titlu preliminar și care clarifică o situație juridică, precum Hotărârea van Calster și alții, citată anterior, ar putea avea un anumit impact în situații excepționale, chiar și după scurgerea termenului de decădere.
81. Legislația referitoare la termenele de prescripție a creanțelor împotriva statului belgian are drept consecință faptul că hotărârea preliminară van Calster și alții, citată anterior, pronunțată în 2003, nu are efecte erga omnes, dat fiind că creanțele altor persoane care se află în aceeași situație juridică vor fi fost prescrise.
82. Curtea însăși a constatat, în Hotărârea van Calster și alții, că, prin efectul retroactiv al Legii din 1998, legiuitorul belgian a intenționat să remedieze consecințele care decurgeau din încălcarea obligației de notificare prealabilă a măsurii de ajutor prevăzute de Legea din anul 1987(35).
83. În ceea ce privește guvernul belgian, acesta apărase o altă poziție în cauza van Calster și alții, iar instanța supremă a țării, Cour d’arbitrage, aprobase retroactivitatea Legii din 1998(36). Toți operatorii economici interesați, cu excepția domnului van Calster și a asociaților, au apreciat în aparență că era inutil să se conteste reglementarea și, în consecință, nu au introdus o acțiune în vederea rambursării plăților efectuate.
84. În urma pronunțării Hotărârii van Calster și alții, citată anterior, Regatul Belgiei nu a încercat, din proprie inițiativă, să remedieze situația existentă, astfel încât să fie conformă cu dreptul Uniunii. Dimpotrivă, invocând expirarea termenului de prescripție, nu face decât să confirme voința sa de a păstra plățile percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.
85. În orice caz, era clar că guvernul belgian nu putea nicidecum să justifice lipsa rambursării(37).
86. În opinia noastră, pentru a asigura efectul erga omnes al jurisprudenței Curții, instanța națională ar trebui să poată, în mod excepțional și sub rezerva expirării unui termen de prescripție, să declare admisibilă o cerere de restituire a plății nedatorate, chiar dacă aceasta a fost introdusă după expirarea termenului menționat, cu condiția ca această cerere să fi fost introdusă într‑un termen rezonabil după hotărârea Curții prin care se constată incompatibilitatea.
87. Acest lucru ar trebui să fie posibil în special în cazul în care statul membru a încercat, în mod activ și în mai multe rânduri, să împiedice punerea în aplicare a drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, astfel cum este interpretat de Curte, întrucât, în caz contrar, statul membru ar putea profita în mod inechitabil de acțiunea sa nelegală, ceea ce ar fi contrar adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Subliniem că Curtea a avut în vedere o asemenea posibilitate în situațiile în care inacțiunea reclamantului, căruia i se opune un termen de prescripție, a fost cauzată de informațiile inexacte furnizate în mod deliberat de autoritățile naționale(38).
88. Subliniem caracterul excepțional al acestei posibilități. Adăugăm că aprecierea caracterului rezonabil al unui termen va aparține instanței naționale, dar că, în opinia noastră, ar fi vorba mai degrabă despre luni decât despre ani(39). În speță, considerăm că reclamanții din acțiunea principală nu pot beneficia de o asemenea excepție, ținând seama de faptul că aceștia au introdus acțiunile abia la câțiva ani de la pronunțarea Hotărârii van Calster și alții, citată anterior.
b) În ceea ce privește eventuala pasivitate a statului membru după constatarea incompatibilității
89. O altă problemă privește aspectul dacă un stat membru are o obligație, derivată din principiul loialității, de a acționa pentru remedierea unei incompatibilități cu dreptul Uniunii după constatarea acesteia de către Curte.
90. Odată cu decizia Comisiei din 1991(40), Regatul Belgiei era probabil pe deplin informat în legătură cu incompatibilitatea sistemului din anul 1987 în ceea ce privește, printre altele, producătorii naționali și exportatorii. Autoritățile belgiene au încercat în aparență să remedieze nerespectarea procedurii de notificare(41) a sistemului din anul 1987 Comisiei, prevăzând compensarea retroactivă și automată a oricărei taxe datorate potrivit noului sistem din 1998 cu sumele plătite anterior statului. Această retroactivitate a sistemului, declarată de către Curte incompatibilă cu dreptul Uniunii în Hotărârea van Calster și alții, citată anterior, evidențiază, în opinia noastră, existența unor rezerve serioase cu privire la buna‑credință a Regatului Belgiei în speță.
91. Considerăm că statul belgian nu a făcut în mod voluntar nimic pentru rambursarea sumelor percepute fără a fi datorate. Cu toate acestea, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu împiedică statul membru să acționeze activ.
92. Nu pare a fi exclus faptul că statul membru ar trebui să acționeze în mod activ pentru rambursarea sumelor percepute fără a fi datorate, cel puțin în situațiile în care suma nelegală poate fi stabilită cu claritate sau poate fi stabilită cu aproximație, precum în situațiile în care persoanele interesate reprezintă un număr mare de particulari care au suferit pierderi minime care nu justifică riscul de a angaja, individual, costuri importante inerente oricărei proceduri jurisdicționale(42).
93. Este o practică pe care, în mod cert, dreptul Uniunii nu o interzice. Dimpotrivă, aceasta ar trebui să fie încurajată, poate chiar impusă. În anumite domenii sunt prevăzute proceduri specifice în acest sens. În mod evident, obiectivele subiacente sunt diferite, iar procedurile nu sunt aceleași. Totuși, pentru eficiența dreptului Uniunii, problema este de o importanță considerabilă, mai ales atunci când sumele în discuție pot fi mai degrabă neglijabile și descurajează, așadar, introducerea unor acțiuni multiple în justiție pentru o recuperare individuală nesigură(43).
94. Or, în opinia noastră, principiul loialității obliga statul belgian să desprindă consecințele corespunzătoare din Hotărârea van Calster și alții, citată anterior, și să faciliteze punerea în aplicare a acesteia, eventual cu intervenția legiuitorului național.
95. În sfârșit, subliniem că legislația națională acordă un tratament mai favorabil statului în calitate de debitor în raport cu orice alt debitor, indiferent de natura creanței sau de orice altă împrejurare. Acest lucru ar fi justificat de necesitatea de închidere rapidă a conturilor.
96. Or, în lumina Hotărârii Zouboulidis împotriva Greciei(44), o asemenea justificare, și anume interesul de a verifica cu promptitudine obligațiile statului, nu este suficientă pentru a acorda statului un termen de prescripție mai scurt. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în acest sens o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), referitor la dreptul la respectarea bunurilor. Această constatare ar trebui să se aplice și în temeiul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(45).
97. Totuși, un termen de prescripție de patru până la cinci ani privind restituirea plății nedatorate în legătură cu prelevări fiscale pare mai degrabă generos decât prea scurt. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele membre ca părți contractante la CEDO, considerăm că nici Curtea nu ar trebui să ofere Cartei o interpretare care ar exclude aplicarea termenului de prescripție prevăzut în legislația belgiană pentru obligațiile statului.
V – Concluzie
98. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de rechtbank van eerste aanleg te Brussel:
„1) Dreptul Uniunii nu se opune ca, în condițiile din acțiunea principală, instanța națională să aplice termenul de prescripție de cinci ani prevăzut în ordinea juridică internă pentru creanțele împotriva statului unor acțiuni în restituirea taxelor care au fost plătite statului membru în cauză în temeiul unui sistem mixt de ajutoare și de taxe.
2) Dreptul Uniunii nu se opune ca, în condițiile din acțiunea principală, un stat membru să poată invoca termene de prescripție naționale care îi sunt mai favorabile, în comparație cu dreptul comun intern, pentru a se apăra în cadrul unei proceduri declanșate împotriva sa de un particular în vederea asigurării protecției drepturilor de care acesta din urmă se bucură în temeiul Tratatului FUE, deși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat incompatibilitatea dispozițiilor naționale menționate cu dreptul Uniunii numai după expirarea acestor termene de prescripție naționale în mod special favorabile, chiar dacă nelegalitatea exista anterior.
3) Dreptul Uniunii nu se opune ca, în condițiile din acțiunea principală, atunci când un stat membru impune taxe unui particular care, la rândul său, este obligat să repercuteze aceste taxe asupra altor particulari cu care întreține relații comerciale, acești particulari să fie, în temeiul unor dispoziții naționale, supuși unui termen de prescripție mai scurt în privința restituirii, de către statul membru, a unor cotizații contrare dreptului Uniunii, deși ei dispun de un termen de prescripție mai lung în privința acțiunii în restituirea acelorași cotizații împotriva unui particular care a intervenit în calitate de intermediar, astfel încât acest intermediar se poate regăsi eventual într‑o situație în care acțiunea introdusă împotriva sa nu este prescrisă, spre deosebire de cea introdusă împotriva statului membru, iar acest intermediar poate fi astfel urmărit în justiție de alți operatori, în măsura în care acest intermediar poate, dacă este cazul, să cheme statul membru în garanție și numai dacă poate solicita acestui stat membru restituirea cotizațiilor pe care el însuși le‑a vărsat în mod direct acestuia din urmă.”
1 – Limba originală: franceza.
2 – Potrivit guvernului belgian, prezentele cauze reprezintă doar două dintre cele 879 de cauze aflate pe rolul instanței de trimitere care au fost introduse în cadrul Legii din 24 martie 1987 privind sănătatea animalelor și al Legii din 23 martie 1998 privind crearea unui Fond bugetar pentru sănătatea și calitatea animalelor și a produselor de origine animală. Sumele solicitate în aceste cauze s‑ar ridica la o valoare totală provizorie de 119 milioane de euro.
3 – Primul este cunoscut în dreptul englez, cu privire la noțiunea de echitate („equity”), sub forma vigilantibus non dormientibus aequitas subvenit. În ceea ce privește al doilea adagiu, acesta este bine cunoscut Curții. Potrivit unui autor, este adagiul cel mai citat de Curte și de avocații generali ai acesteia (a se vedea Masson, A., „Usages et réflexivité du latin à la Cour de justice des Communautés européennes”, Revue trimestrielle de droit européen, 2007, nr. 4, p. 609-633).
4 – A se vedea Hotărârile din 16 decembrie 1992, Lornoy și alții (C‑17/91, Rec., p. I‑6523), Claeys (C‑114/91, Rec., p. I‑6559), precum și Demoor și alții (C‑144/91 și C‑145/91, Rec., p. I‑6613).
5 – Hotărârea din 21 octombrie 2003, van Calster și alții (C‑261/01 și C‑262/01, Rec., p. I‑12249).
6 – Moniteur belge din 30 aprilie 1998, p. 13469.
7 – A se vedea articolul 23 din Legea din anul 1998.
8 – A se vedea articolul 23 din Legea din anul 1998.
9 – Citată anterior (punctele 65 și 77).
10 – Moniteur belge din 21 august 1991, p. 17960.
11 – A se vedea printre altele Hotărârea pronunțată de Cour de cassation la 14 aprilie 2003.
12 – A se vedea articolele 14, 17 și 21 din Legea din anul 1998.
13 – Cu toate acestea, dacă termenul aplicabil era de zece ani de la intrarea în vigoare a Legii din anul 1998, și anume de la 30 aprilie 1998, o acțiune introdusă la 2 aprilie 2007 ar fi intervenit înainte de expirarea acestui termen.
14 – A se vedea articolele 14, 17, 21 și 23 din Legea din anul 1998.
15 – A se vedea punctul 28 din prezentele concluzii.
16 – A se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Comateb și alții (C‑192/95-C‑218/95, Rec., p. I‑165, punctul 20), și Hotărârea din 17 iunie 2004, Recheio – Cash & Carry (C‑30/02, Rec., p. I‑6051, punctul 15).
17 – A se vedea printre altele, în ceea ce privește restituirea plății nedatorate, Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis (C‑231/96, Rec., p. I‑4951, punctul 34), și Hotărârea Recheio – Cash & Carry, citată anterior (punctul 17), precum și, în general, Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 46), și Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie (C‑240/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 48).
18 – A se vedea printre altele Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier (C‑445/06, Rep., p. I‑2119, punctul 31 și jurisprudența citată).
19 – A se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1998, Aprile (C‑228/96, Rec., p. I‑7141, punctul 19 și jurisprudența citată).
20 – A se vedea printre altele Hotărârea Aprile, citată anterior (punctul 19), Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer (C‑62/00, Rec., p. I‑6325, punctul 35), și Hotărârea din 15 aprilie 2010, Barth (C‑542/08, Rep., p. I‑3189, punctul 28).
21 – Punctul 18 din hotărâre.
22 – Definit la articolul 100 din Legile coordonate (menționat mai sus, la punctul 23 din prezentele concluzii).
23 – Astfel cum este cazul în articolul 100 din Legile coordonate.
24 – A se vedea printre altele Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana (61/79, Rec., p. 1205, punctul 16), Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom (C‑50/96, Rec., p. I‑743, punctul 43), Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C‑453/00, Rec., p. I‑837, punctul 21), și Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 35).
25 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson (C‑137/94, Rec., p. I‑3407, punctul 33), Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții (C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 34 și jurisprudența citată), și Hotărârea Kempter, citată anterior (punctul 35).
26 – A se vedea Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott (C‑208/90, Rec., p. I‑4269, punctul 21).
27 – A se vedea Hotărârea din 2 decembrie 1997 (C‑188/95, Rec., p. I‑6783, punctul 51).
28 – Citată anterior (punctul 54).
29 – A se vedea de asemenea Hotărârile din 17 iulie 1997, Haahr Petroleum (C‑90/94, Rec., p. I‑4085, punctul 52) și Texaco și Olieselskabet Danmark (C‑114/95 și C‑115/95, Rec., p. I‑4263, punctul 48).
30 – Hotărârea din 28 noiembrie 2000 (C‑88/99, Rec., p. I‑10465, punctul 37).
31 – A se vedea în acest sens Hotărârile Barth (punctul 33) și Aprile (punctele 43-45), citate anterior.
32 – Instanța de trimitere pare să considere că există o diferență în ceea ce privește termenele de prescripție care se aplică. În schimb, guvernul belgian, calificând prezentele cauze ca privind răspunderea extracontractuală, a susținut o altă opinie în cadrul ședinței: acesta a afirmat că termenele de prescripție erau de aceeași durată, și anume de cinci ani, chiar dacă datele de la care încep să curgă erau puțin diferite. Subliniem că instanța de trimitere a calificat aceste cauze ca privind restituirea plății nedatorate (condictio indebiti). A se vedea, cu privire la problema calificării, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation (C‑446/04, Rec., p. I‑11753, punctul 201).
33 – Trebuie să se observe că Q‑Beef, care a plătit cotizațiile direct statului, nu este vizată de această întrebare preliminară.
34 – A se vedea Hotărârea Edis, citată anterior (punctul 39), Hotărârea Aprile, citată anterior (punctul 34), și Hotărârea din 10 septembrie 2002, Prisco și CASER (C‑216/99 și C‑222/99, Rec., p. I‑6761, punctul 70).
35 – Hotărârea van Calster și alții, citată anterior (punctul 59). La punctul 60, Curtea adaugă următoarele: „O asemenea tehnică legislativă nu poate fi considerată compatibilă cu obligația de notificare impusă prin articolul 93 alineatul (3) din tratat. Astfel, dacă aceasta ar fi admisă, statele membre ar putea pune imediat în aplicare un proiect de ajutor de stat fără a‑l notifica, iar consecințele lipsei notificării ar putea fi evitate prin eliminarea măsurii de ajutor, și prin reintroducerea simultană a acesteia cu efect retroactiv”.
36 – A se vedea punctul 16 din Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza van Calster și alții, citată anterior.
37 – Hotărârea din 20 martie 1997, Alcan Deutschland (C‑24/95, Rec., p. I‑1591).
38 – A se vedea Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, Rec., p. I‑7835, punctul 34), și Hotărârea Barth, citată anterior (punctul 36).
39 – Cu titlu de exemplu, se poate arăta că, în cauza Kühne & Heitz, citată anterior, societatea interesată a adresat o cerere de plată a anumitor sume la două luni de la pronunțarea hotărârii Curții care oferă o interpretare în favoarea sa (a se vedea Concluziile avocatului general Léger, punctul 14).
40 – Ceea ce de altfel nu a fost contestat de Regatul Belgiei.
41 – Chiar în timpul ședinței, agentul guvernului belgian calificase lipsa notificării pur și simplu drept viciu de procedură. În opinia noastră, este mult mai serios decât atât: respectiva omisiune corespunde încălcării unei obligații fundamentale în materia ajutoarelor de stat.
42 – Cu titlu de exemplu, este util să se menționeze soluția adoptată în urma Hotărârii din 7 septembrie 2004, Manninen (C‑319/02, Rec., p. I‑7477), în care Curtea a constatat incompatibilitatea legislației finlandeze cu dreptul Uniunii. Odată ce instanța de trimitere a pronunțat hotărârea definitivă (hotărârea Korkein hallinto oikeus din 22 decembrie 2004 în cauza KHO:2004:117), a fost adoptată o lege de reparare. Din lucrările pregătitoare ale acestei legi reiese că a fost adoptată pentru asigurarea unei rambursări eficiente (a se vedea de asemenea proiectul guvernamental 57/2005).
43 – Considerentul (13) al Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41) arată că, în cazul ajutoarelor nelegale care nu sunt compatibile cu piața comună, trebuie restabilită concurența efectivă și că, în acest scop, este necesară recuperarea fără întârziere a ajutorului, inclusiv a dobânzii.
44 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Zouboulidis împotriva Greciei din 25 iunie 2009, § 33-37. În această cauză era vorba despre creanțe împotriva statului elen, care, în anumite situații, se prescriau după doi ani, în timp ce creanțele în favoarea acestui stat erau supuse unui termen de prescripție care era de două până la de zece ori mai lung. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în această privință că normele de prescripție privilegiate de care beneficia statul elen erau incompatibile cu articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950.
45 – A se vedea articolul 17, privind dreptul de proprietate.