I — Introducere

II — Cadrul juridic

A — Dreptul Uniunii

1. Directiva-cadru privind apa

2. Directiva EEM

3. Directiva EES

4. Directiva păsări

5. Directiva habitate

B — Dreptul elen

III — Situația de fapt și cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare

IV — Apreciere juridică

A — Cu privire la Directiva-cadru privind apa

1. Cu privire la prima întrebare – momentul aplicării articolului 4 din Directiva-cadru privind apa

2. Cu privire la prima parte a celei de a treia întrebări – admisibilitatea devierii unei ape în alte districte hidrografice

a) Cu privire la obligațiile de conservare și refacere conform articolului 4 din Directiva-cadru privind apa

b) Cu privire la aplicarea articolului 4 din Directiva-cadru privind apa în privința proiectelor

c) Cu privire la starea bună a apelor

d) Cu privire la derogarea de la obiectivele de mediu

3. Cu privire la cea de a doua întrebare preliminară – despre necesitatea planurilor de gestionare pentru districtele hidrografice

4. Cu privire la partea a doua a celei de a treia întrebări – obiectivele permise ale unei devieri

5. Cu privire la a treia parte a celei de a treia întrebări – evaluarea alternativelor

6. Cu privire la cea de a patra întrebare – efectele anticipate ale Directivei-cadru privind apa

a) Cu privire la jurisprudența referitoare la efectele anticipate ale directivelor

b) Cu privire la protecția încrederii legitime și la securitatea juridică

c) Cu privire la acțiunea principală

7. Cu privire la cea de a cincea întrebare – participarea publicului

B — Cu privire la Directiva EEM

C — Cu privire la Directiva EES

1. Cu privire la a șaptea întrebare – domeniul de aplicare material al Directivei EES

a) Cu privire la noțiunea „planuri și programe”

b) Cu privire la obligația de evaluare a planurilor de gestionare

2. Cu privire la a opta întrebare – aplicarea în timp a Directivei EES

a) Cu privire la întocmirea planurilor de gestionare

b) Cu privire la întocmirea unui plan în vederea devierii fluviului Acheloos

c) Concluzia cu privire la a opta întrebare

3. Cu privire la a noua întrebare – întinderea evaluării de mediu

D — Protecția naturii

1. Cu privire la a zecea întrebare – protecția siturilor propuse la momentul adoptării Legii 3481/2006

a) Cu privire la protecția provizorie a siturilor propuse

b) Cu privire la protecția siturilor după includerea lor pe lista comunitară

c) Concluzia privind a zecea întrebare

2. Cu privire la a unsprezecea întrebare

a) Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate

b) Cu privire la articolul 6 alineatele (2) și (4) din Directiva habitate

c) Concluzie cu privire la a unsprezecea întrebare

3. Cu privire la a douăsprezecea întrebare – motive cruciale de interes public major

4. Cu privire la a treisprezecea întrebare – măsuri pentru asigurarea coerenței sistemului Natura 2000

5. Cu privire la a paisprezecea întrebare – transformarea unui ecosistem fluvial natural

V — Concluzie

1.

De peste 20 de ani, autoritățile elene încearcă să devieze parțial cursul fluviului Acheloos, situat în partea de vest a țării, către fluviul Pineios, din partea de est, și să amenajeze cursul superior al acestuia pentru generarea de curent electric. Symvoulio tis Epikrateias (denumit în continuare „Consiliul de Stat”) a anulat în mod repetat deciziile de autorizare aferente. Obiectul acțiunii principale îl constituie valabilitatea unei legi din anul 2006 prin care proiectul este din nou autorizat.

2.

Punctul central al cererii foarte vaste și complexe de pronunțare a unei hotărâri preliminare este problema dacă, respectiv în ce măsură această lege trebuie examinată în raport cu Directiva-cadru privind apa ( 2 ), deși, la momentul adoptării legii, era încă în curs o perioadă tranzitorie pentru transpunerea obligațiilor relevante prevăzute de această directivă. De asemenea, trebuie să se clarifice în ce măsură o trimitere, în cadrul procedurii legislative, la o evaluare a efectelor de mediu realizată într-o procedură administrativă anterioară este compatibilă cu Directiva EEM ( 3 ). În continuare, se ridică întrebarea dacă trebuia aplicată Directiva privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului ( 4 ) (denumită în continuare „Directiva EES”, abrevierea EES desemnând „evaluarea ecologică strategică”) și dacă, pe lângă evaluarea efectelor asupra mediului amintită anterior, era eventual necesară realizarea unei evaluări conform Directivei EES. În sfârșit, trebuie examinate unele probleme privind protecția ariilor afectate care fac parte din sistemul Natura 2000 conform Directivei habitate ( 5 ).

3.

Principalele obiective de mediu ale Directivei-cadru privind apa și eventualele excepții sunt formulate la articolul 4:

„(1)   La punerea în aplicare a programelor de măsuri prevăzute în planul de gestionare a districtului hidrografic:

[...]

(3)   Statele membre pot desemna un corp de apă de suprafață ca fiind artificial sau puternic modificat, dacă

(4)   [...]

(5)   Statele membre pot urmări realizarea unor obiective de mediu mai puțin stricte decât cele stabilite la alineatul (1) pentru anumite corpuri de apă, dacă acestea sunt efectuate de activitatea umană, determinată în conformitate cu articolul 5 alineatul (1), sau dacă starea lor naturală face ca realizarea acestor obiective să fie imposibilă sau disproporționată din punctul de vedere al costurilor și dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(6)   [...]

(7)   Statele membre nu încalcă dispozițiile prezentei directive în cazul în care:

nu reușesc să prevină deteriorarea stării unui corp de apă de la foarte bună la bună, ca urmare a desfășurării unor noi activități de dezvoltare umană durabilă

și sunt îndeplinite următoarele condiții:

(8)   La aplicarea alineatelor (3), (4), (5), (6) și (7), statele membre se asigură că aplicarea nu împiedică sau nu compromite realizarea obiectivelor prezentei directive în cazul altor corpuri de apă din același district hidrografic și este în conformitate cu punerea în aplicare a altor dispoziții legale comunitare în materie de mediu.

(9)   Se impune luarea de măsuri pentru ca aplicarea noilor dispoziții, inclusiv aplicarea alineatelor (3), (4), (5), (6) și (7), să garanteze cel puțin același nivel de protecție ca și în cazul legislației comunitare în vigoare.”

4.

Conform articolului 5 din Directiva-cadru privind apa, statele membre trebuiau să întocmească un raport de analiză a anumitor caracteristici ale fiecărui district hidrografic până la 22 decembrie 2004. Conform articolului 8 din Directiva-cadru privind apa, statele membre aveau obligația de a elabora până la 22 decembrie 2006 programe de monitorizare a apelor. În conformitate cu articolul 15 alineatul (2), statele membre trebuiau să notifice Comisia, în termen de 3 luni, cu privire la ambele măsuri menționate.

5.

Articolul 11 reglementează programele de măsuri pe care statele membre trebuie să le întocmească pentru districtele hidrografice. Termenul pentru întocmirea acestora este prevăzut la alineatul (7):

„Programele de măsuri sunt stabilite în termen de cel mult 9 ani de la data intrării în vigoare a prezentei directive și toate măsurile devin operaționale în termen de cel mult 12 ani de la aceeași dată.”

6.

Articolul 13 reglementează întocmirea planurilor de gestionare pentru districtele hidrografice. La alineatul (1) este enunțată obligația de întocmire și alineatul (6) prevede termenul de publicare a acestora:

„(1)   Statele membre se asigură că, pentru fiecare district hidrografic aflat în întregime pe teritoriul său, se elaborează un plan de gestionare.

[...]

(6)   Planurile de gestionare a districtului hidrografic sunt publicate în termen de cel mult 9 ani de la data intrării în vigoare a prezentei directive.”

7.

Articolul 14 din Directiva-cadru privind apa cuprinde dispoziții referitoare la participarea publicului:

„(1)   Statele membre încurajează participarea activă a tuturor părților interesate de punerea în aplicare a prezentei directive, în special de elaborarea, revizuirea și actualizarea planurilor de gestionare a districtului hidrografic. Statele membre se asigură că, pentru fiecare district hidrografic, publică și pun la dispoziția publicului, inclusiv a utilizatorilor, pentru comentarii:

(2)   Statele membre prevăd un termen de cel puțin 6 luni pentru formularea în scris a observațiilor cu privire la aceste documente pentru a permite o consultare și o participare active.”

8.

Conform articolului 24, termenul pentru transpunerea Directivei-cadru privind apa a expirat la 22 decembrie 2003.

9.

Articolul 2 alineatul (1) stabilește obiectivul Directivei EEM:

„Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării autorizației, proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, sunt supuse unei cereri de autorizare și unei evaluări a efectelor lor. Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.”

10.

Articolul 1 alineatul (5) din Directiva EEM cuprinde totuși o excepție pentru actele legislative:

„Prezenta directivă nu se aplică proiectelor ale căror detalii sunt adoptate printr-un act legislativ special de drept intern, deoarece obiectivele urmărite de prezenta directivă, inclusiv transmiterea informațiilor, sunt realizate prin intermediul procesului legislativ.”

11.

Articolul 5 din Directiva EEM prevede datele care trebuie furnizate în cadrul unei evaluări privind impactul asupra mediului:

„(1)   În cazul proiectelor care, în temeiul articolului 4, trebuie supuse unei evaluări a impactului asupra mediului, în conformitate cu articolele 5-10, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că întreprinzătorul furnizează, într-o formă corespunzătoare, informațiile precizate în anexa IV, în măsura în care:

12.

În anexa I punctele 12 și 15 la Directiva EEM sunt enumerate proiectele de transfer al resurselor de apă între bazine fluviale și proiectele de baraje.

13.

Planurile și programele sunt definite la articolul 2 litera (a) din Directiva EES:

„În sensul prezentei directive:

14.

Articolul 3 din Directiva EES stabilește care sunt planurile și programele care trebuie supuse unei evaluări. Sunt relevante îndeosebi alineatele (1)-(5):

„(1)   O evaluare ecologică, în conformitate cu articolele 4-9, se realizează pentru planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(2)   Sub rezerva alineatului (3), o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele:

(3)   Planurile și programele prevăzute la alineatul (2) care stabilesc utilizarea unor zone mici la nivel local și modificări minore ale planurilor și programelor menționate la alineatul (2) necesită o evaluare ecologică numai în cazul în care statele membre stabilesc că pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(4)   Statele membre determină dacă planurile și programele, altele decât cele prevăzute la alineatul (2), care definesc cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor poate fi autorizată în viitor, pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(5)   Statele membre stabilesc dacă planurile sau programele prevăzute la alineatele (3) și (4) pot avea efecte semnificative asupra mediului fie printr-o examinare a fiecărui caz, fie prin specificarea tipurilor de planuri și programe, fie prin ambele abordări. În acest scop, statele membre țin seama în toate cazurile de criteriile specifice descrise în anexa II pentru a se asigura că planurile și programele care pot avea efecte semnificative asupra mediului sunt cuprinse în prezenta directivă.

(6)   [...]”

15.

Articolul 11 din Directiva EES reglementează legătura cu cerințele Directivei EEM și cu alte proceduri de evaluare ecologică:

„(1)   O evaluare ecologică realizată în conformitate cu prezenta directivă nu trebuie să aducă atingere cerințelor Directivei 85/337/CEE sau oricărei alte dispoziții legislative comunitare.

(2)   Pentru planurile și programele pentru care obligația de a efectua evaluări ale efectelor asupra mediului derivă din prezenta directivă și din alte dispoziții comunitare, statele membre pot prevedea proceduri coordonate sau comune care îndeplinesc cerințele dispozițiilor legislative comunitare aplicabile pentru a evita duplicarea evaluării.

(3)   [...]”

16.

Conform articolului 13 alineatul (1), Directiva EES trebuia transpusă până la 21 iulie 2004.

17.

Articolul 13 alineatul (3) guvernează aplicarea în timp a Directivei EES. În principiu, aceasta se aplică numai procedurilor inițiate după expirarea termenului de transpunere. Pentru procedurile anterioare, aceasta se aplică numai în mod limitat:

„Obligația menționată la articolul 4 alineatul (1) se aplică planurilor și programelor al căror prim act formal de elaborare este ulterior datei menționate la alineatul (1). Planurile și programele al căror prim act formal de elaborare este anterior acelei date și care sunt adoptate sau supuse procedurii legislative la mai mult de 24 de luni după aceea fac obiectul obligației menționate la articolul 4 alineatul (1), cu excepția cazurilor în care statele membre decid pentru fiecare caz că nu se poate aplica acest lucru și informează publicul despre decizia lor.”

18.

Articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice ( 6 ) (denumită în continuare „Directiva păsări”) prevede că statele membre clasifică cele mai adecvate teritorii ca arii de protecție specială (denumite în continuare „APS”) pentru conservarea păsărilor menționate în anexa I la această directivă și a păsărilor migratoare.

19.

Articolul 4 alineatul (4) prima teză din Directiva păsări prevede protejarea APS:

„Cu privire la zonele de protecție menționate anterior la alineatele (1) și (2), statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor sau orice alt efect negativ asupra păsărilor, atât timp cât acestea au relevanță în contextul obiectivelor prezentului articol.”

20.

Conform articolului 4 alineatul (1) și anexei III (Etapa 1) la Directiva habitate, statele membre propun Comisiei situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale din anexa I și speciile indigene din anexa II. Conform articolului 4 alineatul (2) și anexei III (Etapa 2), Comisia selectează dintre aceste propuneri doar anumite situri pe care le include pe lista siturilor de importanță comunitară (denumite în continuare „SIC”).

21.

Articolul 4 alineatul (5) din Directiva habitate prevede aplicarea în timp a dispozițiilor privind protecția siturilor:

„De îndată ce este inclus pe lista menționată la alineatul (2) al treilea paragraf, orice sit este supus dispozițiilor articolului 6 alineatele (2), (3) și (4).”

22.

Prin Decizia 2006/613/CE a Comisiei din 19 iulie 2006 de adoptare, în conformitate cu Directiva 92/43/CEE a Consiliului, a listei siturilor de importanță comunitară pentru regiunea biogeografică mediteraneeană ( 7 ), pe listă au fost incluse, printre altele, următoarele situri:

23.

Această decizie a fost comunicată statelor membre la 19 iulie 2006, potrivit bazei de date Eur-Lex ( 9 ), și publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 21 septembrie 2006.

24.

Dispozițiile privind protejarea siturilor sunt cuprinse la articolul 6 alineatele (2)-(4) din Directiva habitate:

„(2)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.

(3)   Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.

(4)   Dacă, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului și în lipsa unei soluții alternative, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000. Statul membru informează Comisia cu privire la măsurile compensatorii adoptate.

În cazul în care situl respectiv adăpostește un tip de habitat natural prioritar și/sau o specie prioritară, singurele considerente care pot fi invocate sunt cele legate de sănătatea sau siguranța publică, de anumite consecințe benefice de importanță majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei, de alte motive cruciale de interes public major.”

25.

Articolul 7 din Directiva habitate extinde aceste dispoziții asupra APS prevăzute de Directiva păsări.

26.

Directiva-cadru privind apa a fost transpusă în ordinea juridică internă prin Legea 3199/2003 ( 10 ) și prin Decretul prezidențial nr. 51/2007 ( 11 ). În speță, este vorba despre modificările aduse Legii 3199/2003 prin Legea 3481/2006 ( 12 ).

27.

Prin articolul 9 din Legea 3481/2006, articolului 7 din Legea 3199/2003 i se adaugă alineatul 5:

„5.   Până la adoptarea programului național privind gestionarea și protecția resurselor de apă ale țării și până la întocmirea planurilor de gestionare ale fiecărei regiuni autonome, captarea apei dintr-un anumit bazin hidrografic și transportul acesteia prin conducte într-un alt bazin hidrografic se aprobă în temeiul unui plan de gestionare pentru apa din acest/aceste bazine hidrografice

28.

Articolul 13 din Legea 3481/2006 privește proiectul în litigiu:

„1.   Lucrările pentru devierea parțială a cursului superior al fluviului Acheloos spre Thessalia sunt considerate proiecte de interes național de mare anvergură.

2.   Se adoptă planul de gestionare pentru bazinele hidrografice ale fluviilor Acheloos și Pineios (Thessalia) [...]”

3.   Se aprobă condițiile și restricțiile ecologice referitoare la inițierea și la funcționarea proiectului de deviere parțială a cursului superior al fluviului Acheloos spre Thessalia pentru care au fost pe deplin respectate toate procedurile prevăzute, inclusiv procedura privind comunicarea și consultarea publicului interesat și a autorităților competente, astfel cum sunt prevăzute de legislația națională și comunitară din domeniul mediului și al ocrotirii antichităților și patrimoniului cultural. [...]

4.   Proiectele publice sau proiectele companiei Dimosia Epicheirisi Ilektrismou (companie publică de energie electrică din Grecia, denumită în continuare „DEI”) finalizate ori în curs de realizare și lucrările legate de devierea cursului superior al fluviului Acheloos spre Thessalia sau care privesc generarea de energie electrică trebuie inițiate ori finalizate în conformitate cu planul de gestionare autorizat și cu condițiile ecologice aprobate prevăzute la alineatul anterior.”

29.

Proiectul care face obiectul cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere privește devierea parțială a cursului superior al fluviului Acheloos (vestul Greciei) spre fluviul Pineios (estul Greciei, mai exact Thessalia). Pe lângă devierea propriu-zisă, proiectul mai cuprinde și construirea mai multor lacuri de acumulare care vor fi utilizate în scopul producerii de energie electrică.

30.

Fluviul Acheloos, cu o lungime de 220 km și o lățime de până la 90 m, izvorăște din masivul muntos Pindos din regiunea Metsovo și se varsă în mare – având diferiți afluenți – în partea de vest a Messolongi în Golful Patras; acesta reprezintă una dintre cele mai importante regiuni hidrografice ale țării și prezintă un ecosistem fluvial deosebit de important.

31.

Fluviul Pineios izvorăște de asemenea din Munții Pindos, curgând însă spre est prin Câmpia Thessaliei și se varsă în Golful Salonic.

32.

În vederea executării proiectului, au fost adoptate diferite acte ministeriale, iar în cele din urmă Legea 3481/2006.

33.

Prin acte ministeriale comune adoptate în anii 1991 și 1992 au fost aprobate, mai întâi, în special condițiile ecologice pentru anumite proiecte tehnice izolate din cadrul planului general de deviere a fluviului Acheloos spre Thessalia. În anul 1994, aceste acte ministeriale comune au fost anulate prin decizii ale Consiliului de Stat elen.

34.

După pronunțarea acestor hotărâri, sub îndrumarea Ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice, a fost realizat un studiu unitar privind evaluarea impactului asupra mediului pentru toate lucrările de deviere. În anul 1995, au fost adoptate două acte ministeriale cu privire la amenajarea teritoriului și la condițiile ecologice. Aceste acte au fost de asemenea anulate printr-o decizie a Consiliului de Stat din anul 2000.

35.

După pronunțarea acestor hotărâri în anulare de către Consiliul de Stat elen, Ministerul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice a elaborat un studiu suplimentar de evaluare a impactului asupra mediului cu privire la devierea fluviului Acheloos spre Thessalia. În anul 2003, a fost adoptată o decizie ministerială comună prin care au fost aprobate condițiile ecologice care trebuiau îndeplinite pentru întocmirea planului de lucrări și pentru funcționarea acestuia. În anul 2005, decizia ministerială comună a fost anulată printr-o decizie a Consiliului de Stat.

36.

Astfel, la 6 iulie 2006, în cadrul procedurii de adoptare a Legii 3481/2006, au fost prezentate propuneri de reglementare care prevedeau planuri de gestionare pentru bazinele hidrografice ale fluviilor Acheloos și Pineios și aprobări pentru proiectul amintit. Legea a fost adoptată împreună cu aceste reglementări și a intrat în vigoare la publicarea sa la 2 august 2006.

37.

În acțiunea principală, Nomarchiaki Aftodioikisi Aitoloakarnanias (administrația Prefecturii Aitoloakarnania) și alții au solicitat anularea proiectului în ansamblul său. În vederea pronunțării unei hotărâri privind această acțiune, Consiliul de Stat elen adresează Curții următoarele 14 întrebări:

38.

Administrația Prefecturii Aitoloakarnania și alții (vestul Greciei), administrația Prefecturilor Larisa, Magnisia ( 13 ), Karditsa, precum și Trikala și alții ( 14 ) din regiunea Thessalia, compania de energie electrică Dimosia Epicheirisi Ilektrismou (DEI), Republica Elenă, Regatul Norvegiei și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Cu excepția Norvegiei, toate celelalte părți au fost reprezentate în cadrul ședinței din 24 mai 2011.

39.

Consiliul de Stat adresează 14 întrebări complexe referitoare la interpretarea a patru directive diferite pe care la vom examina succesiv: punctul central al cauzei îl reprezintă Directiva-cadru privind apa (litera A), care din motive temporale se aplică însă, în esență, prin efectele sale anticipate ( 15 ). Ulterior, trebuie să se răspundă la o întrebare cu privire la Directiva EEM, mai exact cu privire la cerințele acestei directive privind autorizarea unui proiect prin intermediul unei legi (litera B). În continuare, trebuie examinată aplicabilitatea ratione materiae și ratione temporis a Directivei-cadru privind apa, a Directivei EEM și a Directivei EES, precum și posibilitatea unei evaluări ecologice combinate conform acestei directive (litera C). În final, vom examina mai multe întrebări cu privire la aplicarea Directivei habitate și a cerințelor acesteia privitoare la proiectul în litigiu (litera D).

40.

În prealabil, trebuie însă să precizăm că observația companiei DEI în sensul că proiectul de construire a unui baraj la Mesohora trebuie privit separat de proiectul general nu are nicio relevanță pentru procedura trimiterii preliminare. Întrucât Consiliul de Stat nu a adresat întrebări referitoare la acest aspect, Curtea nu se poate, așadar, pronunța în acest sens.

41.

Prin intermediul primei întrebări, Consiliul de Stat urmărește să se stabilească dacă dispozițiile relevante ale Directivei-cadru privind apa se aplicau deja Legii 3481/2006 (punctul 1). Ulterior, trebuie să se clarifice dacă este într-adevăr permisă devierea unei ape între districte hidrografice (punctul 2), dacă o asemenea deviere presupune întocmirea unor planuri de gestionare în sensul Directivei-cadru privind apa (punctul 3), care sunt scopurile care pot justifica devierea (punctul 4) și în ce măsură trebuie examinate alternativele existente (punctul 5). Întrucât desprindem concluzia că aceste norme nu sunt încă aplicabile din motive temporale, efectele lor anticipate au o importanță fundamentală (punctul 6). În final, Consiliul de Stat se întreabă în ce măsură este necesară participarea publicului la adoptarea planurilor de gestionare conform Directivei-cadru privind apa (punctul 7).

42.

Prin intermediul primei întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (6) din Directiva-cadru privind apa stabilește strict un termen maxim pentru întocmirea planurilor de gestionare sau stabilește un termen special pentru transpunerea dispozițiilor referitoare la aceste planuri.

43.

Articolul 13 alineatul (6) din Directiva-cadru privind apa prevede că planurile de gestionare trebuie publicate în termen de cel mult 9 ani de la data intrării în vigoare a directivei, și anume la 22 decembrie 2009. În schimb, conform articolului 24, termenul de transpunere expiră deja la 22 decembrie 2003.

44.

Pentru acțiunea principală și pentru procedura preliminară, prezintă interes în special interacțiunea dintre planurile de gestionare și articolul 4 din Directiva-cadru privind apa. Această dispoziție cuprinde obiectivele de mediu esențiale ale directivei. În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i), statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a preveni deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă de suprafață, așadar, a fluviului Acheloos, de exemplu. În plus, articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (ii) și (iii) stabilește obligații în sarcina statelor membre de a proteja, a îmbunătăți și a reface toate corpurile de apă de suprafață cu scopul de a obține o stare bună a apelor de suprafață în termen de cel mult 15 ani de la intrarea în vigoare a directivei, și anume la 22 decembrie 2015.

45.

În principiu, Grecia trebuia să transpună și articolul 4 din Directiva-cadru privind apa în același termen de 3 ani prevăzut la articolul 24 ( 16 ). Obiectivele de mediu enunțate la articolul 4 alineatul (1) nu se aplică oricărei acțiuni, ci doar celor în legătură cu transpunerea programelor de măsuri stabilite prin planurile de gestionare. Totuși, în ceea ce privește planurile de gestionare, trebuie să se respecte perioada tranzitorie de 9 ani prevăzută la articolul 13 alineatul (6). Conform articolului 11 alineatul (7), aceeași perioadă se aplică și în cazul elaborării programelor de măsuri. Pentru transpunerea acestor programe de măsuri există încă un termen de 3 ani, și anume până la 22 decembrie 2012.

46.

Prin urmare, aceste planuri și programe trebuiau să fie disponibile și transpuse doar începând cu 22 decembrie 2009. Până la sfârșitul anului următor, programele de măsuri trebuiau să fi fost deja transpuse. Așadar, autoritățile elene sunt obligate de la sfârșitul anului 2009 să aplice articolul 4 din Directiva-cadru privind apa, și anume, acestea trebuiau să verifice dacă măsurile deja aprobate, de exemplu, proiectul de deviere a fluviului, puteau fi în continuare realizate în lumina obiectivelor de mediu sau dacă trebuiau modificate ori eventual abandonate.

47.

Obligațiile existente de la sfârșitul anului 2009 nu au probabil nicio relevanță directă pentru acțiunea principală al cărei obiect este valabilitatea dispozițiilor Legii 3481/2006. Astfel, trebuie să se plece de la premisa că, în conformitate cu dreptul procesual național aplicabil, este relevantă situația juridică de la momentul adoptării legii. Conform articolului 13 alineatul (6) și articolului 11 alineatul (7) din Directiva-cadru privind apa, în anul 2006, nu era obligatoriu ca planurile de gestionare sau programele de măsuri să fi fost deja întocmite. În pofida scurgerii termenului de transpunere, obligațiile prevăzute la articolul 4 nu puteau fi încă aplicate dacă nu existau astfel de planuri și programe.

48.

Prin articolul 13 alineatul 2 din Legea 3481/2006 au fost însă adoptate planuri de gestionare pentru fluviile Acheloos și Pineios. În cazul în care Consiliul de Stat ar reține că este vorba despre planuri în sensul articolului 13 din Directiva-cadru privind apa, rezultă că ar putea de asemenea trage concluzia că proiectul în litigiu reprezintă o componentă a unui program de măsuri în sensul articolului 11 din directivă.

49.

Așadar, prima întrebare poate fi de asemenea interpretată în sensul dacă articolul 4 din Directiva-cadru privind apa era deja aplicabil la un moment la care nu expiraseră termenele pentru îndeplinirea condițiilor aplicării lui, aceste condiții erau însă deja îndeplinite.

50.

În această privință, trebuie să se constate, mai întâi, că în conformitate cu sistemul de reglementare al directivei, la momentul în discuție nu exista nicio obligație corespunzătoare. Obligația de aplicare a articolului 4 a apărut numai după expirarea termenului prevăzut pentru elaborarea planurilor de gestionare și a programelor de măsuri. Anterior acestui moment, dreptul Uniunii permitea încă neaplicarea articolului 4.

51.

Acest lucru nu exclude însă necesitatea aplicării dispozițiilor de drept intern referitoare la transpunerea Directivei-cadru privind apa, în special a articolului 4, independent de dreptul Uniunii, planurilor de gestionare și programelor de măsuri întocmite înainte de termen ( 17 ). În mod obișnuit, potrivit intenției legiuitorului care a adoptat legea de transpunere, astfel de planuri și programe trebuiau aplicate în același mod atât înainte, cât și după expirarea termenului pentru întocmirea acestora.

52.

În speță, există însă particularitatea că planul de gestionare în discuție și eventualele măsuri, în special autorizarea proiectului în discuție, au fost adoptate sub forma unei legi care a modificat dispozițiile legale elene cu privire la transpunerea Directivei-cadru privind apa ( 18 ). Din acest motiv, pare improbabil ca legislația internă de transpunere a dispozițiilor Directivei-cadru privind apa să se poată opune proiectului care face obiectul litigiului.

53.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 13 alineatul (6) și articolul 11 alineatul (7) din Directiva-cadru privind apa nu stabilesc un termen de transpunere a articolului 4 din directivă, ci doar un termen maxim pentru adoptarea planurilor de gestionare și a programelor de măsuri. Înainte de expirarea acestui termen, directiva nu obligă însă statele membre să aplice articolul 4.

54.

Pe baza acestui răspuns, există argumente care susțin teza conform căreia întrebările 2 și 3 adresate în mod condiționat cu privire la cerințele cuprinse în Directiva-cadru privind apa pentru devierea unei ape în alte districte hidrografice nu mai prezintă niciun interes pentru Consiliul de Stat. Acestea pot fi însă edificatoare pentru determinarea efectelor anticipate ale directivei. De aceea, le vom examina în subsidiar la punctele 2, 3, 4 și 5.

55.

Mai întâi, trebuie examinat primul aspect al celei de a treia întrebări, și anume dacă transferul apei dintr-un district hidrografic într-un district hidrografic învecinat este într-adevăr compatibil cu Directiva-cadru privind apa.

56.

În această privință, Consiliul de Stat a constatat deja că Directiva-cadru privind apa nu cuprinde nicio prevedere referitoare la transferul apei între districte hidrografice. Prin urmare, în mod întemeiat instanța nu pleacă de la premisa unei interdicții absolute a transferului de apă.

57.

Astfel cum subliniază Consiliul de Stat, faptul că Directiva EEM menționează în anexa I punctul 12 lucrări de transfer al resurselor de apă, nu schimbă cu nimic datele problemei. Compania DEI invocă în mod întemeiat faptul că Directiva EEM nici nu aprobă, nici nu interzice proiectele menționate în anexele la aceasta. Este posibil ca devierea unei ape între două districte hidrografice să aibă repercusiuni semnificative asupra mediului. În acest caz, ar fi de așteptat ca devierea să fie incompatibilă cu obiectivele de mediu de la articolul 4 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa. Articolul 4 permite însă derogări de la aceste obiective sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții.

58.

Prin urmare, articolul 4 din Directiva-cadru privind apa este cel mai relevant.

59.

Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva-cadru privind apa creează obligația de a preveni deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă de suprafață și de aducere a acestora într-o stare bună până la sfârșitul anului 2015. În ceea ce privește corpurile de apă artificiale sau corpurile de apă puternic modificate, trebuie obținut cel puțin un potențial ecologic bun și o stare chimică bună.

60.

Aspectul dacă fluviul Acheloos trebuie considerat corp de apă artificial sau puternic modificat ar trebui determinat pe baza articolului 4 alineatul (3) din Directiva-cadru privind apa. Înainte de realizarea proiectului de deviere, o astfel de clasificare pare însă puțin plauzibilă. Pentru acest motiv, vom pleca de la premisa că acest fluviu nu reprezintă un corp de apă artificial sau puternic modificat.

61.

Prin urmare, conform articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva-cadru privind apa, Grecia ar trebui, în principiu, să prevină orice nouă deteriorare a stării fluviului Acheloos și, în plus, ar trebui să adopte măsuri pentru a aduce fluviul într-o stare bună, în cazul în care starea acestuia nu ar fi optimă. Așadar, Grecia trebuie să elimine efectele negative ale proiectelor existente, precum și deteriorările provocate în trecut apelor.

62.

Articolul 4 din Directiva-cadru privind apa nu cuprinde numai obligații-program, ci vizează și proiecte individuale, cel puțin în cazul în care acestea afectează în mod evident starea apei respective. Articolul 4 alineatul (7) permite în anumite condiții afectarea stării corpurilor de apă prin modificări noi. Aceste modificări pot fi, în special, proiecte.

63.

În mod corespunzător, proiectul de deviere trebuie de asemenea inclus, în principiu, în programul de măsuri pentru districtul hidrografic Acheloos. Conform părții B din anexa VI la Directiva-cadru privind apa, astfel de proiecte pot cuprinde controale ale captărilor [punctul (viii)] și proiecte de construcție [punctul (xi)].

64.

Articolul 4 din Directiva-cadru privind apa se poate, așadar, opune unui transfer de apă într-un alt district hidrografic, dacă prin acest transfer se împiedică conservarea sau realizarea unei stări bune a corpului de apă.

65.

Directiva-cadru privind apa definește starea-țintă a corpului de apă. Conform articolului 2 punctul 18 din Directiva-cadru privind apa, starea unei ape de suprafață este bună, dacă atât starea sa ecologică, cât și cea chimică sunt cel puțin „bune”. Conform articolului 2 punctul 24, starea chimică bună se referă la concentrațiile de poluanți. Cerințele care trebuie aplicate pentru clasificarea stării ecologice sunt cuprinse la articolul 2 punctul 22 și în anexa V.

66.

Devierea parțială a unui fluviu, adică captarea unor cantități semnificative de apă dintr-un district hidrografic, nu este inclusă în mod expres în cadrul criteriilor de clasificare a unei stări bune a apelor de suprafață. Comisia susține totuși că acumularea unei ape de suprafață în scopul unei devieri parțiale afectează starea apei respective. Starea ecologică sau chimică a apei poate fi influențată în mod nefavorabil și din reducerea cantității de apă. Astfel, conform anexei V punctul 1.1.1 la Directiva-cadru privind apa, în cadrul aprecierii stării fluviilor trebuie incluse de asemenea regimul hidrologic, și anume în special cantitatea de apă și condițiile morfologice, adică variațiile în adâncime și deschiderea râului, structura și substratul patului râului, precum și structura zonei riverane. În mod corespunzător, anexa VI partea B punctul (viii) prevede că programele de măsuri pot cuprinde controale ale captărilor, articolul 8 alineatul (1) prima liniuță punctul (i) impune monitorizarea volumului și nivelului apei sau rata debitului, în măsura în care aceste programe sunt relevante pentru starea ecologică și chimică și pentru potențialul ecologic al apelor de suprafață, iar conform considerentului (41), în ceea ce privește cantitățile de apă disponibile, ar trebui stabilite principii generale de control al captărilor și al îndiguirii pentru a asigura viabilitatea ecologică a sistemelor hidrologice în cauză.

67.

În cazul în care Consiliul de Stat ar ajunge ulterior la concluzia că proiectul de deviere împiedică conservarea sau realizarea unei stări bune a apei, proiectul ar fi incompatibil cu obiectivele de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa.

68.

O atingere adusă obiectivelor de mediu nu reprezintă totuși un obstacol insurmontabil în calea realizării unui proiect. Astfel, articolul 4 din Directiva-cadru privind apa cuprinde de asemenea dispoziții privind derogarea de la obiectivele de mediu.

69.

Articolul 4 alineatul (4) din Directiva-cadru privind apa permite o prelungire a termenelor pentru realizarea unei stări bune [a apelor]. Aceasta se referă, în primul rând, la refacerea apelor. Interdicția de deteriorare a situației apelor nu este în schimb dezvoltată. Prin urmare, această dispoziție nu este aplicabilă autorizării unei măsuri care afectează starea apei.

70.

Articolul 4 alineatul (5) din Directiva-cadru privind apa permite în cazul anumitor corpuri de apă stabilirea unor obiective de mediu mai puțin stricte, dacă acestea sunt afectate de activități umane într-o asemenea măsură încât realizarea acestor obiective ar fi imposibilă sau disproporționat de costisitoare în practică și dacă sunt îndeplinite anumite condiții suplimentare. Această dispoziție poate deveni importantă după realizarea proiectului de deviere, însă nu poate fi aplicată în privința autorizării acestui proiect.

71.

Nici articolul 4 alineatul (6) din Directiva-cadru privind apa nu este relevant, întrucât această dispoziție se referă numai la deteriorarea temporară a stării apei.

72.

În cazul unui proiect nou, precum cel supus examinării în speță, o derogare de la obiectivele de mediu trebuie de asemenea apreciată în lumina articolului 4 alineatul (7) din Directiva-cadru privind apa. Această dispoziție reglementează în detaliu modul în care poate fi justificată o derogare de la obiectivele de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1) prin proiecte noi, în temeiul unor interese publice majore. Alte cerințe pentru derogările de la alineatul (1) rezultă din articolul 4 alineatele (8) și (9). Cerințele de la articolul 4 alineatele (7)-(9) vor fi abordate parțial în cadrul celorlalte elemente ale celei de a doua și ale celei de a treia întrebări preliminare.

73.

În cazul în care Curtea va răspunde la primul aspect al celei de a treia întrebări adresate de Consiliul de Stat, rezultă în rezumat următorul răspuns: autorizația de transfer a apei dintr-un district hidrografic în altul învecinat este compatibilă cu Directiva-cadru privind apa, dacă sunt satisfăcute cerințele prevăzute la articolul 4 alineatele (1), (7), (8) și (9) din Directiva-cadru privind apa.

74.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă o reglementare națională este compatibilă cu Directiva-cadru privind apa, în condițiile în care permite transferul apei dintr-un bazin hidrografic determinat într-un alt bazin hidrografic, fără să fi fost întocmite în prealabil planurile districtelor hidrografice în raza cărora se află aceste bazine hidrografice.

75.

La prima vedere, această întrebare pare ipotetică, întrucât Legea 3481/2006 cuprinde planuri de gestionare pentru ambele bazine hidrografice afectate. Nu este evident că respectivele districte hidrografice cuprind și alte bazine hidrografice pentru care nu au fost încă întocmite planuri de gestionare. Totuși, este pusă în discuție validitatea planurilor de gestionare adoptate. În plus, Consiliul de Stat consideră că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1), cu articolul 5 alineatul (1), cu articolul 11 alineatul (1) și cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa, nu pot fi întocmite, în mod izolat și pentru anumite bazine hidrografice, precum în speță, planuri de gestionare și programe de măsuri, ci este necesară o planificare națională și regională amplă. În caz contrar, nu ar fi permis transferul apei dintr-un district hidrografic în altul. Așadar, nu este vorba numai despre aspectul dacă sunt disponibile planuri de gestionare pentru districtele hidrografice concret afectate, ci și despre acela dacă trebuie să existe planuri pentru restul teritoriului Republicii Elene.

76.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa, toate bazinele hidrografice sunt alocate unor districte hidrografice. Conform articolului 13 alineatul (1), statele membre se asigură că pentru fiecare district hidrografic aflat în întregime pe teritoriul său se elaborează un plan de gestionare pentru bazinele hidrografice. Conform articolului 11 alineatul (1), pentru fiecare district hidrografic sau pentru acea parte a unui district hidrografic internațional situat pe teritoriul său, fiecare stat membru asigură întocmirea unui program de măsuri care să țină seama de rezultatele analizelor – care trebuie efectuate în prealabil – prevăzute la articolul 5 în vederea realizării obiectivelor stabilite la articolul 4.

77.

Astfel, statele membre au obligația de a întocmi un plan de gestionare pentru fiecare district hidrografic până la expirarea termenului prevăzut; totuși, din aceste dispoziții nu reiese în mod direct că o deviere a unei ape între districtele hidrografice este interzisă atât timp cât nu există planuri de gestionare pentru toate districtele hidrografice ale statului membru.

78.

Astfel cum am menționat deja, articolul 4 din Directiva-cadru privind apa se poate totuși opune unui astfel de transfer, dacă prin acesta s-ar împiedica conservarea sau realizarea unei stări bune a apei de suprafață. În speță, transferul ar fi permis numai în măsura în care ar fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul (4) alineatul (7).

79.

Conform articolului 4 alineatul (7) litera (b) din Directiva-cadru privind apa, motivele pentru proiectul care contravine obiectivelor de mediu de la articolul 4 alineatul (1) sunt prezentate în planul de gestionare pentru bazinul hidrografic menționat la articolul 13, iar obiectivele sunt verificate o dată la 6 ani. În plus, pentru fiecare derogare de la articolul 4 alineatul (8), trebuie să se asigure că aceasta nu exclude sau afectează permanent realizarea obiectivelor directivei pentru alte corpuri de apă situate în același district hidrografic.

80.

De aici rezultă că este necesară o analiză cuprinzătoare a districtelor hidrografice afectate, iar gestionarea lor trebuie planificată înainte de a putea fi puse în aplicare măsurile incompatibile cu obiectivele de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa.

81.

Directiva-cadru privind apa nu cuprinde însă nicio dispoziție care să condiționeze în mod expres astfel de măsuri de o analiză a altor districte hidrografice sau de întocmirea unor planuri de gestionare pentru bazinele hidrografice din aceste districte. Asemenea analize și planificări pot fi necesare numai în cazuri particulare când intervenția în alte districte hidrografice reprezintă o alternativă viabilă pentru devierea prevăzută.

82.

În cazul în care Curtea va răspunde la această întrebare, ar trebui să rețină, prin urmare, că districtele hidrografice afectate trebuie să facă obiectul unei analize ample și că este necesară planificarea gestionării acestora înainte de a putea pune în aplicare măsuri incompatibile cu obiectivele de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa. Analize ale altor districte hidrografice și planuri de gestionare corespunzătoare pentru bazinele hidrografice ale acestor districte sunt necesare numai dacă intervenția în aceste districte hidrografice reprezintă o alternativă viabilă pentru măsurile prevăzute.

83.

Prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia întrebări preliminare, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă devierea poate avea ca obiectiv exclusiv satisfacerea nevoii de alimentare cu apă potabilă sau dacă poate privi și irigațiile și generarea de curent electric.

84.

În această privință, din articolul 4 alineatul (7) litera (c) din Directiva-cadru privind apa rezultă că motivele care stau la baza acestor modificări sau schimbări trebuie să fie de interes public major și/sau beneficiile pe care realizarea obiectivelor enunțate la articolul 4 alineatul (1) le aduce mediului și societății sunt mai mici decât beneficiile noilor modificări sau schimbări pentru sănătatea umană, pentru menținerea securității umane sau pentru dezvoltarea durabilă.

85.

Aprovizionarea într-o măsură satisfăcătoare a populației cu apă potabilă este, de regulă, de interes public major și de asemenea, în principiu, foarte importantă pentru sănătatea umană. În mod corespunzător, considerentul (15) al Directivei-cadru privind apa definește aprovizionarea cu apă drept serviciu de interes general.

86.

În plus, administrațiile Prefecturilor Karditsa și Trikala invocă în mod întemeiat faptul că articolul 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iii) din Directiva-cadru privind apa recunoaște, în principiu, drept interese publice, pe lângă alimentarea cu apă potabilă, și generarea de curent electric, și irigațiile. Totuși, ultimele două interese amintite au o importanță mai redusă decât alimentarea cu apă potabilă, întrucât sunt, în primul rând, de natură economică.

87.

În pofida dezavantajelor pentru mediu, hidroenergia reprezintă un exemplu tipic de generare viabilă a curentului electric.

88.

De asemenea, nu trebuie să se excludă de la bun început posibilitatea de a privi irigarea suprafețelor agricole drept interes public major sau – eventual – drept măsură pentru dezvoltarea durabilă. Faptul de a permite irigarea în anumite regiuni poate reprezenta astfel un obiectiv legitim al politicii agricole a unui stat membru.

89.

Totuși, recunoașterea acestor obiective nu înseamnă în mod necesar că proiectul este justificat. Cele două variante abordate la articolul 4 alineatul (7) litera (c) din Directiva-cadru privind apa, referitoare la un obiectiv justificativ, echivalează cu o evaluare comparativă între utilitatea măsurii și efectele nefavorabile asupra conservării sau a realizării unei stări bune a apei. În ceea ce privește măsurile privind beneficiile pentru sănătatea umană, menținerea securității umane sau dezvoltarea durabilă este prevăzută în mod expres o apreciere comparativă. Evident, pentru a putea fi considerat [de interes] „major”, un alt interes public – prin natura sa mai puțin important – vizat printr-o măsură trebuie să fie mai semnificativ decât efectele nefavorabile rezultate ca urmare a aplicării măsurii.

90.

În cadrul acestei aprecieri comparative, statele membre dispun de o marjă de apreciere adecvată, întrucât este vorba despre o decizie complexă care cuprinde elemente de prognostic ( 19 ). Totuși, mai ales în ceea ce privește interesul legat de irigații, trebuie să se țină seama de argumentul invocat de administrația Prefecturii Aitoloakarnania și alții, potrivit căruia culturile de bumbac pot fi deosebit de nefavorabile pentru mediu ( 20 ). Interesul pentru o formă de agricultură deosebit de dăunătoare este, comparativ, de o importanță mai redusă. Contrar argumentelor invocate de administrația Prefecturii Aitoloakarnania și alții, nu se poate reține fără rezerve că politica agricolă europeană s-ar opune cultivării bumbacului. Dimpotrivă, promovarea acestei culturi este, în continuare, consacrată în dreptul primar, și anume în Protocolul nr. 4 privind bumbacul, anexat la actul de aderare a Republicii Elene ( 21 ), fiind astfel susținută și de dreptul derivat ( 22 ).

91.

Ar trebui să se răspundă la a doua parte a celei de a treia întrebări eventual că, potrivit articolului 4 alineatul (7) litera (c) din Directiva-cadru privind apa, obiectivele privind alimentarea cu apă potabilă, irigațiile și generarea energiei electrice pot justifica adoptarea unor măsuri incompatibile cu obiectivele de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1), dacă importanța contribuției acestor măsuri la realizarea primelor obiective amintite depășește în mod semnificativ urmările negative provocate prin atingerea adusă obiectivelor de mediu.

92.

În vederea stabilirii importanței care revine obiectivelor menționate anterior, pe lângă alți factori, este semnificativă și a treia parte a celei de a treia întrebări. Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă, în fiecare caz, se impune o decizie a administrației motivată și adoptată pe baza unui studiu științific necesar, care să demonstreze că districtul hidrografic de destinație nu poate face față cu propriile resurse hidrografice propriilor necesități de resurse de apă potabilă, pentru irigații și altele.

93.

Astfel cum susține Comisia, nevoia de a aprecia necesitățile din districtul hidrografic spre care se face transferul de apă rezultă din evaluarea alternativelor prevăzută la articolul 4 alineatul (7) litera (d) din Directiva-cadru privind apa. Conform acestei dispoziții, o justificare a derogării de la obiectivele de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1) presupune ca obiectivele benefice urmărite prin modificările aduse corpului de apă să nu poată fi realizate, din motive de fezabilitate tehnică sau din cauza costurilor disproporționate, prin alte mijloace care să constituie o opțiune mult mai bună din punct de vedere ecologic.

94.

Prin urmare, înaintea unei devieri de apă, trebuie să se verifice dacă districtul hidrografic spre care are loc transferul poate să își satisfacă la costuri proporționate necesitatea de apă din resurse proprii și dacă acesta constituie o opțiune mult mai bună din punct de vedere ecologic. În acest context, ar trebui să se ia în considerare și o reorientare a agriculturii spre alte culturi care necesită o cantitate mai redusă de irigații ( 23 ).

95.

Rezultatul acestei verificări face parte din motivele necesare conform Directivei-cadru privind apa pentru o eventuală deviere. Prin urmare, conform articolului 4 alineatul (7) litera (b), acest rezultat ar trebui prezentat în mod detaliat în planul de gestionare.

96.

Prin urmare, ar trebui să se răspundă la a treia parte a celei de a treia întrebări că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (7) literele (b) și (d) din Directiva-cadru privind apa, în planul de gestionare trebuie să se demonstreze că districtul hidrografic spre care are loc devierea nu își poate satisface necesitatea de apă la costuri proporționale din resurse proprii sau că aceasta nu constituie o opțiune mult mai bună din punct de vedere ecologic.

97.

Consiliul de Stat adresează a patra întrebare pentru eventualitatea în care, din motive temporale, în cazul proiectului în litigiu, nu este aplicabil în special articolul 4 din Directiva-cadru privind apa. Având în vedere opinia susținută în legătură cu prima întrebare ( 24 ), este necesar să se răspundă la această întrebare.

98.

Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă efectul util al Directivei-cadru privind apa este deja în pericol la momentul la care transferul de apă dintr-un bazin hidrografic în alt bazin hidrografic este aprobat fără ca, în prealabil, să fi fost întocmite planurile de gestionare pentru aceste districte hidrografice ori dacă trebuie să se țină seama de criterii precum amploarea măsurilor prevăzute și scopul transferului de apă.

99.

Această întrebare se întemeiază pe jurisprudența constantă conform căreia în cursul termenului de transpunere a unei directive, statele membre destinatare ale acesteia trebuie să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav rezultatul impus prin această directivă. Această obligație de abținere vizează toate autoritățile naționale și se referă la adoptarea oricărei măsuri, generale sau specifice, care poate avea un astfel de efect compromițător ( 25 ). Conform articolului 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 288 alineatul (3) TFUE, obligația de abținere se aplică și în perioada tranzitorie în care li se permite statelor membre să aplice în continuare sistemele naționale, deși nu sunt conforme cu directiva în cauză ( 26 ).

100.

Prin urmare, statelor membre nu li se permite să adopte măsuri de natură să compromită grav obiectivele impuse prin Directiva-cadru privind apa nici în perioada tranzitorie de întocmire a planurilor de gestionare și a programelor de măsuri.

101.

În ceea ce privește interdicția de deteriorare prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva-cadru privind apa, această obligație este și mai justificată decât în cazul altor directive. Prin urmare, obiectivele de mediu cuprinse în această reglementare nu se epuizează astfel prin această interdicție de deteriorare, și anume de evitare a efectelor negative. Dimpotrivă, conform punctului (ii), cel mai târziu după expirarea perioadei tranzitorii pentru întocmirea planurilor de gestionare, se instituie o obligație de refacere, adică obligația de a obține o stare bună a apei. Ar fi contradictoriu ca, mai întâi, să se deterioreze starea apei pentru ca ulterior să trebuiască să fie refăcută.

102.

Unui efect anticipat al interdicției de deteriorare nu i se opun nici principiile încrederii legitime și securității juridice.

103.

Conform unei jurisprudențe constante, principiul protecției încrederii legitime face parte din ordinea juridică a Uniunii și trebuie respectat de statele membre atunci când pun în aplicare normele Uniunii ( 27 ). Acest principiu nu permite ca printr-o modificare a normei aplicabile titularul unui drept dobândit în temeiul unei norme anterioare să fie privat cu efect retroactiv de acest drept al său ( 28 ). În mod corespunzător, dispozițiile de drept material al Uniunii trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situații de fapt încheiate anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect ( 29 ).

104.

În speță, nu există însă niciun drept dobândit asupra autorizării proiectului de deviere, întrucât Consiliul de Stat a anulat din nou toate autorizațiile emise anterior. Situația de fapt nu s-a concretizat încă ( 30 ). Simpla împrejurare că a avut loc o procedură de autorizare nu poate fi un temei suficient pentru a putea pretinde că aceasta s-a încheiat favorabil.

105.

De asemenea, aplicarea unor condiții mai stricte pentru emiterea autorizației în cadrul unei proceduri de autorizare nu reprezintă o încălcare a principiului încrederii legitime. Dimpotrivă, în principiu, este permisă aplicarea unei reglementări noi efectelor viitoare ale unei situații apărute sub incidența unei norme anterioare ( 31 ). Principiul nu poate fi extins până la a împiedica o nouă normă să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub incidența normei vechi ( 32 ).

106.

Procedura de autorizare în curs trebuie considerată o situație apărută sub incidența unei norme anterioare; decizia adoptată la finalul procedurii reprezintă un efect viitor al acestei situații care trebuie determinată prin raportare la norma nouă ( 33 ). Așadar, principiul încrederii legitime nu este aplicabil în speță.

107.

Efectul anticipat al interdicției de deteriorare este totuși limitat printr-o jurisprudență a Curții privind aplicarea unor modificări fundamentale aduse dreptului procesual în proceduri care fuseseră deja inițiate la momentul intrării în vigoare a respectivelor dispoziții ale directivei. Într-adevăr, în cazul normelor de procedură, trebuie să se plece de la premisa că acestea sunt, de regulă, de natură să se aplice tuturor litigiilor pendinte la data intrării lor în vigoare ( 34 ). Astfel cum subliniază administrația Prefecturilor din regiunea Thessalia și DEI, Curtea a refuzat totuși, atât în materia dreptului mediului ( 35 ), cât și a achizițiilor publice ( 36 ), să aplice modificări substanțiale ale dreptului procesual în privința litigiilor pendinte, chiar și după expirarea perioadei tranzitorii. În cazul acestor decizii, era vorba despre aprecierea suplimentară în cadrul procedurii de autorizare în curs a efectelor asupra mediului conform Directivei EEM, ceea ce implica studii costisitoare și participarea publicului, iar în materia achizițiilor publice se punea problema dacă în cadrul procedurilor de atribuire aflate în curs de desfășurare trebuiau respectate cerințele Directivei 93/38/CEE ( 37 ) cu privire la licitațiile formale. Intenția Curții era de a evita îngreunarea și tergiversarea suplimentare a procedurilor de altfel complexe la nivel național și care fuseseră inițiate formal înainte de expirarea termenului de transpunere a unei directive prin impunerea cerințelor specifice ale acesteia, precum și de a nu afecta situațiile juridice deja apărute ( 38 ). Prin urmare, efectele anticipate ale Directivei-cadru privind apa nu ar trebui să aibă drept rezultat crearea unor etape procedurale suplimentare costisitoare. Totuși, trebuie să se facă diferența între acestea și aplicarea cerințelor de drept material, de exemplu, a interdicției de deteriorare ( 39 ).

108.

La stabilirea întinderii exacte a efectului anticipat al interdicției de deteriorare, pot fi utile considerațiile referitoare la articolul 4 din Directiva-cadru privind apa din cadrul celei de a doua și al celei de a treia întrebări. Totuși, nu orice risc de încălcare a dispozițiilor articolului 4 reprezintă automat un pericol grav pentru obiectivele directivei. Dimpotrivă, periclitarea trebuie să se perpetueze și după expirarea termenelor pentru aplicarea articolului 4 și aceasta nu doar provizoriu. În plus, periclitarea trebuie să fie gravă, cu alte cuvinte, să nu aibă doar o influență negativă marginală. În sfârșit, efectele anticipate ale Directivei-cadru privind apa nu trebuie să se întindă până la a crea obligația pentru statele membre de a parcurge anticipat etapele pentru pregătirea aplicării directivei sau a obligației de refacere, contrar planificării prevăzute în mod expres.

109.

În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie făcute următoarele observații.

110.

Caracterul continuu al proiectului de deviere este evident. Aspectul dacă acesta pune grav în pericol obiectivele directivei trebuie verificat de autoritățile interne competente, eventual de Consiliul de Stat.

111.

Totuși, nu poate fi reținută o periclitare gravă a obiectivelor directivei numai pentru motivul că devierea este realizată înainte de întocmirea planurilor de gestionare pentru respectivele districte. Deși, potrivit explicațiilor privind cea de a doua întrebare ( 40 ), asemenea planuri ar fi necesare după expirarea perioadei tranzitorii, se poate totuși constata în mod absolut independent de aceste planuri că devierea nu contravine sau contravine numai într-o mică măsură obiectivelor de mediu de la articolul 4 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa.

112.

Prima etapă în vederea stabilirii dacă, prin proiectul de deviere, sunt periclitate grav obiectivele Directivei-cadru privind apa cuprinde examinarea pe baza criteriilor directivei a efectelor proiectului asupra obiectivelor cuprinse la articolul 4 alineatul (1).

113.

În cazul în care, în această etapă, se constată că sunt afectate grav obiectivele directivei, va trebui să se verifice, în plus, dacă măsura este justificată. Aceasta deoarece înaintea expirării termenului tranzitoriu, libertatea de acțiune nu poate fi mai limitată decât în cazul în care Directiva-cadru privind apa se aplică în toate componentele sale. Iar o atingere adusă obiectivelor de mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa poate fi, după cum am precizat deja, justificată.

114.

Această justificare poate avea două temeiuri juridice: în primul rând, considerarea – deja abordată – a proiectului drept modificare nouă adusă caracteristicilor fizice ale unui corp de apă de suprafață sau o nouă activitate de dezvoltare durabilă în sensul articolului 4 alineatul (7) din Directiva-cadru privind apa ( 41 ), iar în al doilea rând, considerarea apei respective ca fiind deja afectată de activitatea umană în sensul articolului 4 alineatul (5). Cea din urmă dispoziție amintită ar fi de natură să faciliteze o justificare. Cele două motive justificative trebuie aplicate sub rezerva respectării articolului 4 alineatele (8) și (9).

115.

Articolul 4 alineatul (5) din Directiva-cadru privind apa nu a fost încă abordat, întrucât, până în această etapă, era vorba despre modificări noi aduse unei ape. Astfel de modificări intră sub incidența articolului 4 alineatul (7). În cadrul efectelor anticipate ale Directivei-cadru privind apa este însă vorba despre suprimarea acelor măsuri care, la un moment ulterior, și anume la expirarea perioadei tranzitorii pentru aplicarea articolului 4, la sfârșitul anului 2009, ar putea conduce la o stare incompatibilă cu această dispoziție. Așadar, dacă Legea 3481/2006 a avut drept urmare faptul că la sfârșitul anului 2009 fluviul Acheloos era deja afectat în mod considerabil de activitatea umană, atunci această deteriorare a stării și, prin urmare, legea amintită trebuie raportate la articolul 4 alineatul (5).

116.

Din precizările părților rezultă că, după toate probabilitățile, în special un baraj a fost în mare parte finalizat, însă devierea propriu-zisă nu a fost realizată până în prezent. Prin urmare, este puțin probabil ca fluviul Acheloos să fie deja afectat de deviere în sensul articolului 4 alineatul (5).

117.

În consecință, și la verificarea aspectului dacă proiectul de deviere este de natură să afecteze în mod grav obiectivele Directivei-cadru privind apa este relevant probabil articolul 4 alineatul (7) din această directivă. În această privință, se poate face trimitere la observațiile referitoare la a doua și la a treia întrebare.

118.

Spre deosebire de cazul în care Directiva-cadru privind apa se aplică integral, în cadrul justificării atingerilor aduse obiectivelor de mediu conform articolului 4 alineatul (1) nu trebuie să fie totuși disponibile planuri de gestionare. Astfel, conform dispozițiilor exprese ale articolului 13 alineatul (6), obligația de întocmire a acestor planuri nu a ajuns la termen. În plus, adoptarea acestor planuri necesită foarte mult timp din cauza participării publicului ( 42 ). În egală măsură, o justificare presupune existența unei baze științifice comparabile celei a planurilor de gestionare. În lipsa cunoștințelor corespunzătoare, nu sunt astfel posibile aprecierea comparativă și verificarea alternativelor, ambele necesare. Autoritățile competente nu ar putea aprecia în mod corespunzător nici avantajele, nici efectele nefavorabile ale măsurii.

119.

La adoptarea Legii 3481/2006 trebuiau să existe deja rezultate parțiale ale transpunerii Directivei-cadru privind apa, care ar fi putut fi utile în cadrul acestei verificări. Astfel, conform articolului 5 alineatul (1) din Directiva-cadru privind apa, până la 22 decembrie 2004, pentru fiecare district hidrografic trebuiau întocmite o analiză a caracteristicilor acestora, o analiză a impactului activităților umane asupra stării apelor de suprafață și a apelor subterane, precum și o analiză economică a utilizării apei. De asemenea, programele pentru monitorizarea stării apelor conform articolului 8, precum și calendarele și programele de lucru pentru elaborarea planurilor de gestionare conform articolului 14 alineatul (1) litera (a) trebuiau să fie în mare parte pregătite, întrucât termenul de predare expira la 22 decembrie 2006. Acestea ar fi trebuit obținute în mod anticipat în raport cu transpunerea viitoare a Directivei-cadru privind apa, numai în măsura în care erau necesare cunoștințe mai vaste pentru o justificare.

120.

În plus, în ceea ce privește această justificare, sunt relevante obiectivele urmărite prin respectiva măsură, astfel cum am precizat în contextul celei de a treia părți a celei de a treia întrebări ( 43 ).

121.

Pentru a rezuma, trebuie să se răspundă la a patra întrebare preliminară că o reglementare națională adoptată înainte de expirarea termenului pentru întocmirea planurilor de gestionare și prin care se permite transferul de apă dintr-un anumit bazin hidrografic în altul aduce o atingere gravă obiectivelor Directivei-cadru privind apa dacă devierea are drept rezultat o stare a apelor incompatibilă, în mod permanent și nu numai nesemnificativ, cu articolul 4 din directivă. În această privință, o justificare întemeiată pe interese publice majore este posibilă și în cadrul efectelor anticipate ale articolului 4; deși planurile de gestionare nu sunt indispensabile, reglementarea națională trebuie adoptată în temeiul unui suport solid de date.

122.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă este conformă cu Directiva-cadru privind apa o prevedere normativă adoptată de un parlament național prin care se aprobă planurile de gestionare a bazinelor hidrografice, în condițiile în care normele naționale relevante nu prevăd o etapă de consultare a publicului în cursul procedurii desfășurate în fața parlamentului național, iar din elementele dosarului nu rezultă că a fost respectată procedura de consultare în fața administrației?

123.

Administrația prefecturii Magnisia și DEI consideră această întrebare ipotetică, întrucât la adoptarea legii care face obiectul litigiului nu exista nicio obligație de întocmire a planurilor de gestionare. De asemenea, în acțiunea principală, este vorba despre două planuri de gestionare adoptate prin Legea 3481/2006 și care, după toate aparențele, sunt în continuare în vigoare – chiar și după expirarea perioadei tranzitorii. În plus, Consiliul de Stat pleacă probabil de la premisa că planurile de gestionare erau necesare conform dreptului elen pe care intenționa să îl aplice cu anticipare în conformitate cu cerințele de drept procesual prevăzute de directivă. Prin urmare, nu trebuie exclus faptul că este necesar un răspuns la această întrebare pentru pronunțarea unui hotărâri în acțiunea principală.

124.

Lipsa consultării ar putea aduce atingere articolului 14 din Directiva-cadru privind apa. Conform acestuia, persoanele și autoritățile interesate ar trebui să aibă dreptul să participe activ la punerea în aplicare a directivei, în special la elaborarea, la revizuirea și la actualizarea planurilor de gestionare a districtului hidrografic ( 44 ).

125.

În acest scop, articolul 14 din Directiva-cadru privind apa impune ca la anumite intervale să se publice diverse documente, înainte de începutul perioadei de referință a planului. Cu cel puțin 3 ani înainte de intrarea în vigoare a planului, trebuie să fie publicat un calendar pentru elaborarea acestuia, cu 2 ani înainte, o sinteză provizorie a problemelor importante relevante în materie de gestionare a apelor, iar cu cel puțin 1 an înainte trebuie să fie accesibil un proiect al planului de gestionare. La cerere, trebuie puse la dispoziție alte documente de referință. Conform articolului 14 alineatul (2), statele membre prevăd un termen de cel puțin 6 luni pentru formularea în scris a observațiilor cu privire la aceste documente pentru a permite o consultare și o participare active.

126.

Nu este prevăzută nicio derogare de la aceste cerințe în ceea ce privește întocmirea planurilor de gestionare. În special, nu există nicio excepție pentru măsurile legislative precum cea prevăzută la articolul 1 alineatul (5) din Directiva EEM.

127.

Contrar opiniei susținute de administrația prefecturii Larisa, nu ar fi vorba despre o lacună legislativă care ar trebui acoperită aplicând prin analogie Directiva EEM ( 45 ). Dimpotrivă, trebuie să se plece de la premisa că legiuitorul a omis în mod intenționat să prevadă o excepție similară pentru procedurile legislative. Argumente în acest sens sunt în special Hotărârea WWF și alții ( 46 ), pronunțată la data adoptării Directivei-cadru privind apa, și procedura Linster ( 47 ), pendinte la acel moment, ambele referitoare la cerințele privind excepția prevăzută de Directiva EEM pentru procedurile legislative, precum și Directiva EES adoptată la scurt timp, care prevede în mod expres măsuri legislative pentru participarea publicului la evaluările ecologice.

128.

De asemenea, administrația prefecturii Larisa este în eroare și atunci când invocă argumentul conform căruia, în lipsa unei excepții pentru procedurile legislative, statele membre ar fi împiedicate să adopte planuri de gestionare sub formă de legi. Dimpotrivă, statele membre pot alege acest mod de acțiune dacă integrează pe cale administrativă etapele prevăzute la articolul 14 din Directiva-cadru privind apa în procedurile lor legislative sau în pregătirile pentru acestea.

129.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că întocmirea planurilor de gestionare fără participarea prevăzută a publicului este incompatibilă cu articolul 14 din Directiva-cadru privind apa.

130.

A șasea întrebare privește Directiva EEM. Se pare că înainte de adoptarea Legii 3481/2006 nu a avut loc nicio nouă evaluare a impactului pe care îl au asupra mediului construirea barajelor și transferul de apă. În schimb, s-a făcut trimitere la studiul de impact asupra mediului deja realizat pe care se întemeia autorizația pentru proiect din anul 2003, anulată în anul 2005. Consiliul de Stat întreabă dacă acest mod de acțiune îndeplinește cerințele Directivei EEM.

131.

În această privință, Consiliul de Stat pleacă de la premisa că evaluarea impactului asupra mediului pentru autorizația anulată cuprindea toate informațiile necesare conform Directivei EEM. Obligația impusă privind participarea publicului s-a limitat la publicarea autorizației anulate mai târziu.

132.

Cerințele Directivei EEM sunt relevante numai în măsura în care directiva este într-adevăr aplicabilă. Însă, conform articolului 1 alineatul (5), directiva nu se aplică proiectelor ale căror detalii sunt adoptate printr-un act legislativ special de drept intern. Această dispoziție prevede expres că obiectivele urmărite de directivă, inclusiv transmiterea informațiilor, sunt realizate prin intermediul procesului legislativ.

133.

Din această dispoziție rezultă că proiectele la care se referă Directiva EEM sunt exceptate de procedura de evaluare dacă sunt îndeplinite două condiții. Pe de o parte, detaliile proiectului trebuie adoptate printr-o lege specială; pe de altă parte, obiectivele urmărite de această directivă, inclusiv transmiterea informațiilor, trebuie realizate prin intermediul procesului legislativ ( 48 ).

134.

Obiectivele directivei sunt realizate prin intermediul procesului legislativ numai dacă legiuitorul dispune de date echivalente celor care trebuiau puse la dispoziția autorităților competente în cadrul unei proceduri de autorizare administrative ( 49 ).

135.

În consecință, Curtea a hotărât că nu se poate considera că detaliile unui proiect au fost aprobate printr-o lege în sensul articolului 1 alineatul (5) din Directiva EEM dacă această lege, pe de o parte, nu cuprinde datele necesare evaluării efectelor proiectului asupra mediului, ci prescrie realizarea unui studiu corespunzător, iar pe de altă parte, prevede că inițiatorul proiectului dobândește dreptul de executare a proiectului numai în temeiul adoptării altor decizii ( 50 ).

136.

Avocatul general Sharpston a explicat recent că în Directiva EEM nu este vorba despre formalism, ci, dimpotrivă, prin aceasta se urmărește impunerea unor evaluări eficiente privind impactul asupra mediului pentru toate proiectele mari, precum și asigurarea unei participări adecvate a publicului la luarea deciziei ( 51 ). În măsura în care legiuitorul dispune de informațiile necesare și dacă își exercită atribuțiile democratice în mod corect și efectiv, și anume într-o asemenea măsură încât reprezentanții aleși să aibă posibilitatea să evalueze și să dezbată în mod corespunzător proiectul planificat, procedura legislativă atinge obiectivele urmărite prin Directiva EEM ( 52 ). În schimb, o procedură legislativă care servește exclusiv avizării formale a unei proceduri administrative anterioare, în cadrul căreia au fost luate practic respectivele decizii, nu oferă aceleași garanții ca cele ale Directivei EEM ( 53 ).

137.

Prin urmare, în acțiunea principală, trebuie să se clarifice, pe de o parte, dacă legiuitorul dispunea de informațiile necesare pentru desfășurarea procedurii prevăzute de Directiva EEM și, pe de altă parte, dacă a putut evalua și dezbate impactul proiectului asupra mediului.

138.

În ceea ce privește caracterul actual al informațiilor, Directiva EEM nu cuprinde cerințe specifice. Totuși, impactul asupra mediului nu poate fi apreciat în mod corespunzător decât pe baza celor mai bune cunoștințe disponibile la momentul autorizării. În mod corespunzător, în special articolul 5 alineatul (1) din Directiva EEM cuprinde elemente care indică obligația de furnizare a celor mai recente informații, dacă acest lucru reiese din împrejurările cazului respectiv.

139.

Astfel, articolul 5 alineatul (1) litera (b) din Directiva EEM prevede obligația de a stabili volumul de informații pe care inițiatorul proiectului trebuie să le furnizeze având în vedere stadiul actual al cunoștințelor. Stadiul cunoștințelor este de regulă acela din momentul începerii procedurii de autorizare, întrucât, la acest moment, trebuie să se determine care sunt informațiile pe care trebuie să le furnizeze inițiatorul proiectului. Cu toate acestea, conform articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva EEM, volumul acestor informații depinde și de împrejurarea dacă informațiile sunt relevante pentru un anumit stadiu al procedurii de autorizare, în funcție de caracteristicile specifice ale unui proiect dat sau ale unui tip de proiect sau de elementele de mediu care ar putea fi afectate.

140.

De aceea, dacă într-un stadiu ulterior al procedurii de autorizare se dovedește că sunt necesare informații mai actuale pentru aprecierea corespunzătoare a impactului proiectului asupra mediului, trebuie solicitate aceste informații ( 54 ).

141.

Prin urmare, Consiliul de Stat trebuie să verifice dacă informațiile considerate suficiente în anul 2003 erau suficiente și în anul 2006 pentru evaluarea impactului proiectului asupra mediului. În cazul unui răspuns afirmativ, în această situație, era permisă reutilizarea documentelor respective în procedura de autorizare.

142.

În această privință, trebuie să analizeze dacă informațiile erau încă suficient de actuale și dacă – astfel cum observă în mod întemeiat administrația prefecturii Aitoloakarnania și alții –, în acest context, în comparație cu evaluarea anterioară a impactului asupra mediului, eventualele modificări aduse proiectului sunt de natură să producă efecte negative mai nefavorabile asupra mediului ( 55 ). Administrația prefecturii Aitoloakarnania și alții ridică de asemenea problema dacă era suficient ca evaluarea impactului asupra mediului din anul 2006 să se bazeze pe informații culese, în mare parte, înainte de anul 1995 și care au fost doar completate înainte de anul 2003. Consiliul de Stat însuși subliniază în decizia de trimitere că nu sunt disponibile date fiabile și actualizate despre avifauna din respectivele arii de conservare ( 56 ).

143.

Potrivit afirmațiilor administrației prefecturii Aitoloakarnania și alții cu privire la procedura parlamentară urmată la adoptarea articolelor 9 și 13 din Legea 3481/2006, și această procedură merită o examinare mai atentă. În cazul în care parlamentarii nu au fost într-adevăr informați cu privire la cuprinsul acestor dispoziții și la proiectul adoptat ( 57 ), este foarte improbabil că aceștia au avut posibilitatea de a verifica și de a dezbate în mod corespunzător impactul acestui proiect asupra mediului.

144.

Trebuie astfel să se răspundă la a șasea întrebare că un studiu privind impactul asupra mediului care a fost depus spre aprobare parlamentului național după anularea judecătorească a actului prin care fusese deja aprobat de autoritățile administrative, îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (5) din Directiva EEM, în măsura în care, pe de o parte, prin acesta au fost puse la dispoziția legiuitorului informațiile necesare – și anume informații suficient de actuale și de complete – și, pe de altă parte, dacă, pe baza acestor informații, legiuitorul a putut evalua și dezbate impactul proiectului asupra mediului.

145.

Prin intermediul celei de a șaptea, al celei de a opta și al celei de a noua întrebări, Consiliul de Stat solicită să se clarifice dacă Legea 3481/2006 îndeplinește cerințele Directivei EES. În acest scop, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă proiectele intră în domeniul de aplicare material și, eventual, temporal al Directivei EES (punctele 1 și 2). În cazul unui răspuns afirmativ, acesta solicită să se stabilească dacă, pe lângă evaluările realizate în conformitate cu Directiva-cadru privind apa și cu Directiva EEM, este necesară de asemenea o evaluare ecologică separată conform Directivei EES (punctul 3).

146.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă un plan pentru devierea unui fluviu intră în domeniul de aplicare al Directivei EES, în condițiile în care obiectivele vizate, și anume construirea de baraje și transferul de apă dintr-un district hidrografic în altul, intră sub incidența Directivei-cadru privind apa, sunt necesare lucrări în sensul Directivei EEM și pot apărea efecte asupra siturilor în sensul Directivei habitate.

147.

Pentru a determina dacă un astfel de plan intră în domeniul de aplicare material al Directivei EES, este necesar să se verifice, în primul rând, dacă acesta reprezintă un plan sau un program în sensul articolului 2 litera (a) din această directivă și, în al doilea rând, dacă planul intră sub incidența prevederilor articolului 3 alineatele (2)-(4).

148.

Conform articolului 2 litera (a) din Directiva EES, „planuri și programe”, în sensul directivei, înseamnă planuri și programe elaborate și/sau adoptate de o autoritate sau elaborate în vederea adoptării printr-o procedură legislativă și impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative.

149.

Din decizia de trimitere nu rezultă dacă „un plan pentru devierea unui fluviu”trebuie impus prin acte cu putere de lege sau acte administrative. În măsura în care un plan este conceput independent de vreo obligație, acesta nu necesită nicio evaluare ecologică conform Directivei EES ( 58 ).

150.

Potrivit afirmațiilor DEI, pare desigur posibil ca un proiect de deviere să facă obiectul unui plan de utilizare a solurilor prevăzut de dreptul elen. Trimiterea preliminară nu are însă ca obiect un astfel de plan; dimpotrivă, potrivit precizărilor DEI, acesta a fost considerat inutil de Consiliul de Stat într-o hotărâre anterioară.

151.

De asemenea, în cazul în care proiecte concrete necesită o autorizație, nu ar trebui să fie necesară, de regulă, nicio evaluare de mediu conform Directivei EES. Autorizarea proiectului în sine nu reprezintă un plan sau un program.

152.

Totuși, întrebarea vizează și planurile de gestionare pentru districtele hidrografice ale fluviilor Acheloos și Pineios care fac parte din Legea 3481/2006. Este incontestabil că acestea sunt planuri în sensul Directivei EES. Ele trebuie întocmite conform articolului 13 din Directiva-cadru privind apa. De asemenea, acestea au fost elaborate de o autoritate publică în vederea adoptării de către parlament printr-o procedură legislativă.

153.

Conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva EES, planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unui evaluări ecologice în conformitate cu articolele 4-9.

154.

În temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EES, sunt supuse unei evaluări ecologice planurile care sunt elaborate pentru sectorul gestionării apelor și definesc cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor enumerate în anexele I și II la Directiva EEM va putea fi autorizată în viitor.

155.

Planurile de gestionare definesc cadrul pentru aprobarea unor astfel de proiecte, de exemplu, pentru transferul resurselor de apă conform punctului 12 din anexa I la Directiva EEM și pentru proiecte de îndiguire conform anexei I punctul 15. Nu este vorba, în primul rând, despre autorizări ale unor părți de lucrări ale proiectului de deviere, întrucât planurile de gestionare nu erau încă obligatorii, cel puțin din perspectiva dreptului Uniunii. Totuși, după expirarea termenului pentru întocmirea planurilor de gestionare, orice nouă autorizare pentru lucrările respective trebuie să respecte cadrul definit de acestea.

156.

În plus, există multe argumente – cel puțin în speță – în favoarea existenței unei obligații de evaluare conform articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EES. Această dispoziție vizează planuri pentru care, având în vedere efectele probabile asupra împrejurimilor, este necesară o evaluare ecologică în temeiul articolelor 6 și 7 din Directiva habitate. Domeniul de aplicare al planurilor de gestionare cuprinde arii speciale în sensul acestei directive. Ele pot fi afectate la momentul executării planurilor, în special atunci când aceste planuri prevăd o deviere considerabilă a apelor ( 59 ).

157.

Prin urmare, trebuie reținut că planurile de gestionare în sensul articolului 13 din Directiva-cadru privind apa trebuie, în principiu, să facă obiectul unei evaluări de mediu în conformitate cu Directiva EES.

158.

Prin urmare, trebuie clarificată și a opta întrebare, și anume dacă actele care priveau proiectul în litigiu și care au fost anulate retroactiv prin hotărâri judecătorești pot fi privite drept acte formale de elaborare adoptate înainte de 21 iulie 2004, astfel încât să nu existe nicio obligație pentru întocmirea unui studiu strategic privind impactul asupra mediului.

159.

Această întrebare se referă la articolul 13 alineatul (3) prima teză din Directiva EES care stabilește regula pentru aplicarea directivei, luând în considerare termenul de transpunere prevăzut la articolul 13 alineatul (1): planurile și programele al căror prim act formal de elaborare este anterior datei de 21 iulie 2004 fac obiectul unei evaluări de mediu.

160.

Astfel, autorizațiile anulate pe cale judecătorească nu intră în discuție, întrucât acestea reprezentau rezultatul (intermediar) al procedurii de autorizare. Acte de elaborare sunt considerate numai etapele în vederea inițierii procedurii de autorizare. Prin urmare, faptul că autorizația a fost anulată cu efect retroactiv nu are nicio relevanță.

161.

Dimpotrivă, pentru acțiunea principală este relevant aspectul dacă inițierea procedurii de autorizare poate fi considerată act de elaborare pentru planurile de gestionare sau dacă, în cazul acesteia, poate fi vorba despre un act de elaborare al unui plan în vederea devierii fluviului Acheloos.

162.

Directiva EES nu definește noțiunea „act formal de elaborare”. Acest act are însă evident scopul de a fundamenta un criteriu fiabil pentru stabilirea momentului inițierii unui proceduri. Astfel, el asigură securitatea juridică și contribuie la eficacitatea practică a directivei ( 60 ). De aceea, un act formal de elaborare pentru o procedură în sensul Directivei EES trebuie să vizeze în mod neechivoc întocmirea unui plan sau a unui program care face obiectul directivei.

163.

În legătură cu Directiva EES, Curtea a apreciat ca fiind insuficiente contactele și discuțiile informale dintre autoritățile competente și inițiatorul proiectului pentru a putea stabili momentul de început al unei proceduri ( 61 ).

164.

În aceeași măsură, în ceea ce privește Directiva EES, sunt insuficiente anumite proceduri privind proiectele vizate de un plan de gestionare, de exemplu, procedurile de autorizare a transferului de apă. Astfel, aceste proceduri nu lasă să se întrevadă că ar avea drept scop (deopotrivă) un plan de gestionare.

165.

În plus, un plan de gestionare nu poate face ratione temporis obiectul unei evaluări de mediu dacă proceduri începute înainte de 21 iulie 2004 trebuie considerate acte formale de elaborare pentru planuri de gestionare ulterioare. Aceasta deoarece în domeniul de aplicare al fiecărui plan de gestionare intră numeroase astfel de proiecte care, din cauza interdicției de deteriorare și a obligației de refacere conform articolului 4 din Directiva-cadru privind apa, pot fi teoretic vizate de respectivul plan.

166.

În sfârșit, în acțiunea principală, cronologia reprezintă un alt argument împotriva ideii că primul act formal de elaborare a fost întocmit înainte de 21 iulie 2004. Cu privire la lipsa planurilor de gestionare pentru districtele hidrografice ale fluviilor Acheloos și Pineios, au fost ridicate obiecții pentru prima dată în Hotărârea 1688/2005 a Consiliului de Stat, așadar, după 21 iulie 2004. Acest lucru indică faptul că lucrările pregătitoare pentru adoptarea acestora au început numai după această dată.

167.

Situația ar fi diferită dacă – contrar răspunsului la cea de a șaptea întrebare – ar exista un plan care, în principiu, trebuie să facă obiectul unei evaluări în vederea devierii parțiale a fluviului Acheloos.

168.

Dispoziția cu privire la actele de elaborare are drept obiectiv finalizarea procedurilor în curs fără ca acestea să fie afectate de cerințe procedurale fundamental noi. În schimb, dispoziția nu trebuie să servească la excluderea evaluării ecologice a unor planuri numai pentru simplul fapt că, în privința aceluiași obiect, au fost luate în trecut anumite măsuri administrative.

169.

Prin urmare, se pune întrebarea dacă procedura în vederea autorizării planului a fost sau nu a fost continuată. Hotărârile judecătorești de anulare nu ar trebui considerate în acest context întreruperi, dacă autoritățile competente au adoptat imediat măsurile necesare pentru a remedia neregulile constatate de instanță. De asemenea, nici trecerea de la o procedură administrativă la o procedură legislativă nu trebuie considerată întrerupere.

170.

Prin urmare, inițierea procedurii în vederea autorizării planului de deviere poate fi un act formal de elaborare pentru întocmirea unui plan care trebuie supus în mod obligatoriu unei evaluări de mediu cu privire la acest proiect.

171.

În plus, trebuie să se sublinieze că în acțiunea principală nu există o obligație de evaluare conform articolului 13 alineatul (3) a doua teză din Directiva EES. Aceasta este necesară atunci când planurile și programele, al căror prim act formal de elaborare a fost emis înainte de 21 iulie 2004, au fost adoptate sau incluse în procedura legislativă după 24 de luni. Dispozițiile în litigiu ale Legii 3481/2006 au fost înaintate Parlamentului elen la 6 iulie 2006, cu alte cuvinte, după decizia de trimitere ( 62 ).

172.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a opta întrebare că, conform articolului 13 alineatul (1) din Directiva EES, nici autorizațiile anulate pentru un proiect de deviere a unui fluviu, nici inițierea procedurilor de autorizare respective nu pot fi considerate acte formale de elaborare pentru planurile de gestionare a districtelor hidrografice conform Directivei-cadru privind apa. Totuși, inițierea unei proceduri de autorizare poate fi considerată act de elaborare pentru un plan de deviere a unui fluviu pentru care există obligația de evaluare, dacă procedura de autorizare s-a desfășurat în mod continuu, fără întreruperi.

173.

Având în vedere răspunsul dat la a opta întrebare preliminară, este necesar să se răspundă și la a noua întrebare. În principal, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă este necesară realizarea unei evaluări de mediu strategice separate, în condițiile în care au fost realizate deja evaluări conform Directivei-cadru privind apa și Directivei EEM.

174.

Răspunsul rezultă deja din articolul 11 alineatele (1) și (2) din Directiva EES, menționat de Consiliul de Stat. Conform alineatului (1), o evaluare ecologică realizată în conformitate cu Directiva EES nu trebuie să aducă atingere cerințelor Directivei EEM sau oricărei alte dispoziții legislative comunitare. Totuși, conform alineatului (2), pentru planurile și programele pentru care obligația de a efectua evaluări ale efectelor asupra mediului derivă din Directiva EES și din alte dispoziții ale Uniunii, statele membre pot prevedea proceduri coordonate sau comune care îndeplinesc cerințele dispozițiilor legislative comunitare aplicabile pentru a evita duplicarea evaluării.

175.

Aceste dispoziții indică faptul că diferitele evaluări de mediu prevăzute de dreptul Uniunii nu trebuie tratate în mod formal. Dimpotrivă, este importantă transpunerea cerințelor diferitelor reglementări. După ce a avut loc transpunerea, este irelevantă denumirea dată respectivei evaluări ( 63 ).

176.

Pentru a determina dacă anumite studii efectuate în temeiul altor dispoziții îndeplinesc cerințele Directivei EES, este necesară o verificare concretă pentru fiecare caz particular, iar această sarcină de verificare revine instanțelor naționale. Astfel de studii trebuie să îndeplinească atât cerințele de drept substanțial, cât și pe cele de drept procesual ale Directivei EES. Datorită paralelismului semnificativ dintre Directiva EEM și Directiva EES, acest lucru este, în principiu, posibil dacă cele două evaluări au aceeași întindere, cu alte cuvinte, dacă proiectul și planul vizează în mare parte aceleași aspecte. De asemenea, nu pare exclus ca, prin îndeplinirea cerințelor pentru un plan de gestionare conform articolului 13 alineatul (4) și anexei VII la Directiva-cadru privind apa, să fie îndeplinite cerințele pentru o evaluare de mediu a planului conform Directivei EES.

177.

Având în vedere observațiile referitoare la Directiva EEM ( 64 ), trebuie totuși subliniat că eventualele deficiențe ale evaluării efectuate conform acestei directive trebuie foarte probabil considerate de asemenea deficiențe ale unei evaluări ecologice conform Directivei EES. Articolul 5 alineatul (2) din Directiva EES impune într-un mod mult mai clar decât Directiva EEM că evaluarea trebuie realizată ținând seama de stadiul actual al cunoștințelor și de metodele actuale de evaluare. Articolele 8 din cele două directive impun, fiecare, luarea în considerare în cadrul luării deciziei a cunoștințelor dobândite cu privire la impactul asupra mediului.

178.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a noua întrebare că, în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva EES, în cazul în care un plan intră în domeniul de aplicare atât al acestei directive, cât și al Directivei-cadru privind apa și al Directivei EEM, care impun, deopotrivă, o evaluare a proiectului cu privire la impactul asupra mediului, nu trebuie realizate evaluări de mediu strategice separate dacă studiile efectuate în temeiul Directivei-cadru privind apa și al Directivei EEM îndeplinesc din punct de vedere substanțial și al procedurii efectuate cerințele Directivei EES.

179.

În sfârșit, trebuie examinate câteva probleme privind legislația de mediu din Uniunea Europeană. Întrebările Consiliului de Stat vizează protecția SIC până la momentul la care acestea au fost incluse pe lista comunitară (punctul 1), admisibilitatea unei autorizații acordate fără a avea cunoștință de avifauna afectată (punctul 2), justificarea deteriorărilor siturilor din cauza obiectivelor de irigare și de aprovizionare cu apă potabilă (punctul 3) și, eventual, măsurile posibile pentru asigurarea coerenței (punctul 4), precum și compatibilitatea cu Directiva habitate (punctul 5) a transformării unui ecosistem fluvial natural într-un ecosistem fluvial și lacustru artificial.

180.

Răspunsul la aceste întrebări este marcat în mod semnificativ de împrejurarea că procedura de autorizare a devierii parțiale a fluviului Acheloos durează deja de foarte mult timp. Aceasta a început înainte de adoptarea Directivei habitate. Prin urmare, nu poate fi aplicată evaluarea ex ante a proiectelor conform articolului 6 alineatul (3), ci doar interdicția de deteriorare conform articolului 6 alineatul (2).

181.

Prin intermediul celei de a zecea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă siturile care erau cuprinse în listele naționale ale siturilor de importanță comunitară (SIC) și care în final au fost incluse pe lista comunitară a siturilor de importanță comunitară intrau în sfera de reglementare a Directivei habitate înainte de publicarea Deciziei 2006/613 care a adoptat o listă a siturilor de importanță comunitară protejate pentru regiunea biogeografică mediteraneeană.

182.

În această privință, Consiliul de Stat face referire la cinci SIC ( 65 ) care au fost incluse pe listă prin intermediul deciziei amintite anterior și care sunt afectate de proiect.

183.

În cazul acestei întrebări, Consiliul de Stat pleacă de la premisa că dispozițiile relevante ale Legii 3481/2006, articolele 9 și 13, au fost promulgate și au intrat în vigoare la 2 august 2006 împreună cu legea, în timp ce Decizia 2006/613 a fost publicată abia la 21 septembrie 2006. Dacă momentul acestei publicări ar fi relevant pentru includerea siturilor afectate pe lista comunitară, articolul 6 alineatele (2), (3) și (4) din Directiva habitate ar fi fost aplicabil, conform articolului 4 alineatul (5) din această directivă, numai de la 21 septembrie 2006 ( 66 ), așadar, după intrarea în vigoare a Legii 3481/2006.

184.

Conform articolului 254 alineatul (3) CE [devenit, după modificare, articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE], aplicabil la acel moment, Decizia 2006/613 a intrat în vigoare odată cu notificarea destinatarilor – conform articolului 2 din decizie, acești destinatari fiind statele membre ( 67 ). În speță, nu trebuie să se decidă dacă statelor membre li se poate imputa protecția (ne)acordată siturilor înainte de publicarea deciziei. Consiliul de Stat va trebui să stabilească momentul notificării – indicat de baza de date legislativă a Uniunii (Eur-Lex) ca fiind 19 iulie 2006, ziua adoptării deciziei ( 68 ).

185.

În cazul în care se constată că decizia Comisiei a fost notificată Republicii Elene numai după adoptarea Legii 3481/2006, aceasta trebuia să asigure astfel protecția provizorie a siturilor propuse: conform Directivei habitate, statele membre trebuie să adopte măsuri de protecție adecvate în vederea conservării caracteristicilor siturilor pe care le-au selectat în vederea includerii pe lista comunitară. Prin urmare, statele membre nu ar putea autoriza intervenții care riscă să compromită în mod semnificativ caracteristicile ecologice ale acestora. Obligația trebuie respectată în special în acele cazuri în care printr-o intervenție este redusă în mod semnificativ suprafața sitului sau dacă aceasta are drept urmare dispariția speciilor prioritare din acest sit, distrugerea sitului sau eliminarea caracteristicilor sale reprezentative ( 69 ).

186.

În situația în care Comisia notificase însă Republicii Elene decizia la momentul adoptării Legii 3481/2006, în conformitate cu articolul 4 alineatul (5) din Directiva habitate, pentru siturile incluse pe listă erau aplicabile, în principiu, dispozițiile articolului 6 alineatele (2), (3) și (4). Totuși, în continuare, vom arăta că împrejurarea că procedura de autorizare a devierii parțiale a fluviului Acheloos fusese deja de mult timp realizată se opune aplicării evaluării ex ante conform articolului 6 alineatul (3). În schimb, se aplică articolul 6 alineatul (2), eventual coroborat cu cerințele de la articolul 6 alineatul (4) cu privire la justificarea unor eventuale deteriorări ale sitului.

Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate

187.

Este evidentă impunerea unei evaluări a impactului asupra mediului al devierii fluviului Acheloos în funcție de obiectivele de conservare stabilite pentru aceste situri și prevăzute la articolul 6 alineatul (3) prima teză. Conform acesteia, planurile sau proiectele care ar putea afecta în mod semnificativ aria de protecție trebuie supuse unei evaluări corespunzătoare a efectelor asupra sitului în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia.

188.

Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că, în cazul în care un proiect este autorizat înainte de expirarea termenului de transpunere a Directivei habitate sau procedura de autorizare a acestuia este inițiată înainte de aderarea statului respectiv la Uniunea Europeană, acesta nu face obiectul prevederilor articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate în ceea ce privește evaluarea ex ante a efectelor sale asupra sitului respectiv ( 70 ). Nu ar fi oportun ca procedurile de altfel complexe la nivel național și care au fost inițiate formal înainte de termenul pentru transpunerea acestei directive să fie îngreunate și tergiversate în plus prin cerințele specifice ale directivei, iar situațiile juridice apărute să fie afectate ( 71 ).

189.

Deși speța de față nu privește nici o autorizare executorie emisă înaintea expirării termenului de transpunere a Directivei habitate, nici o procedură de autorizare începută înainte de aderarea Republicii Elene la Uniunea Europeană, aceasta ar trebui totuși tratată în același mod – chiar dacă la momentul adoptării Legii 3481/2006 siturile afectate fuseseră deja incluse pe lista comunitară.

190.

Procedurile pentru autorizarea devierii parțiale a fluviului Acheloos au debutat deja la începutul anilor ’90 – posibil, așadar, înaintea adoptării Directivei habitate –, iar până la momentul notificării deciziei privind lista comunitară nu erau supuse procesului de evaluare ex ante privind SIC afectate ( 72 ). Aplicarea acestui proces cu puțin timp înaintea adoptării Legii 3481/2006 ar fi îngreunat și tergiversat într-adevăr desfășurarea procedurii.

191.

În plus, momentul adoptării listei comunitare de către Comisie era practic dificil de prevăzut. Conform articolului 4 alineatul (2) din Directiva habitate, lista ar fi trebuit să fie adoptată deja în anul 1998, iar alte liste parțiale fuseseră deja publicate cu mult înaintea listei întocmite de Republica Elenă pentru regiunea biogeografică mediteraneană. ( 73 ) Prin urmare, Republica Elenă nu trebuia să se aștepte ca regimul de protecție instituit de Directiva habitate să fie aplicabil înainte de autorizarea proiectului.

192.

În consecință, în ceea ce privește SIC, pentru acest proiect nu era necesară o evaluare a impactului asupra mediului conform articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate

193.

Jurisprudența amintită nu privește decât aspectele de drept procedural ale regimului de protecție al Directivei habitate. În schimb, Curtea a subliniat în mod repetat că cerințele de drept material privind ariile de conservare, prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, nu pot fi excluse nici chiar prin existența unor autorizații deja emise. Această dispoziție interzice deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor din ariile speciale de conservare, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.

194.

Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (2) permite conformarea cu obiectivul principal de conservare și protecție a calității mediului, inclusiv conservarea habitatelor naturale, precum și a florei și faunei sălbatice în sensul primului considerent al directivei, dacă un plan autorizat în temeiul articolului 6 alineatul (3) sau un astfel de proiect – chiar dacă nu există nicio eroare imputabilă autorităților competente – se dovedește ulterior de natură să producă deteriorări sau perturbări considerabile ( 74 ). În plus, articolul 6 alineatul (2) poate crea obligația de verificare ulterioară a unei autorizații existente ( 75 ); de asemenea, executarea unui proiect autorizat înainte de expirarea termenului de transpunere a Directivei habitate intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții ( 76 ).

195.

Prin urmare, articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate obligă statele membre ca și în cazul proiectelor vechi să ia măsurile necesare pentru a împiedica deteriorarea sau perturbarea ariilor de conservare. Dacă este cazul, interesele îndreptățite ale titularului autorizației trebuie satisfăcute prin acordarea de despăgubiri ( 77 ).

196.

Această jurisprudență nu este în contradicție cu interdicția aplicării retroactive a normelor juridice. Dimpotrivă, o normă juridică nouă este valabilă, în principiu, numai de la intrarea sa în vigoare. Aceasta nu se aplică situațiilor juridice apărute și consolidate definitiv sub incidența normei vechi, ci numai asupra efectelor viitoare ale acestora ( 78 ). Așadar, proiectele de natură să deterioreze sau să perturbe considerabil ariile de protecție pot fi autorizate numai în măsura în care sunt compatibile cu prevederile privind protecția acestor arii, chiar și în cazul în care procedura prin care acestea au fost autorizate nu făcea obiectul cerințelor de drept procedural prevăzute la articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate ( 79 ).

197.

În cazul în care Comisia a inclus SIC afectate pe lista comunitară înainte de adoptarea Legii 3481/2006, Consiliul de Stat trebuie să verifice dacă legea este compatibilă cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate.

Cu privire la justificarea eventualelor atingeri aduse SIC

198.

În cazul în care Consiliul de Stat ajunge la concluzia că din cauza Legii 3481/2006 sunt deteriorate spații naturale sau habitate ale speciilor sau că sunt perturbate semnificativ speciile, se ridică problema dacă aceste efecte negative pot fi justificate.

199.

Articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate nu prevede – astfel cum articolul 4 alineatul (4) din Directiva păsări prevede protecția ariilor de conservare – nicio justificare întemeiată pe interese majore. Conservarea siturilor prevăzută de Directiva habitate se întemeiază pe ideea că deteriorările sau perturbările considerabile ale siturilor conservate trebuie aprobate (precum și, după caz, justificate) conform articolului 6 alineatele (3) și (4). În cazul în care o astfel de autorizație se întemeiază pe o evaluare corespunzătoare a impactului asupra mediului, nu mai există, în principiu, posibilitatea aplicării articolului 6 alineatul (2) ( 80 ).

200.

În speță însă, articolul 6 alineatele (3) și (4) din Directiva habitate nu era aplicabil. Totuși, ar fi inechitabil ca, în cazul proiectelor care din rațiuni temporale nu au făcut obiectul unei evaluări ex ante conform articolului 6 alineatele (3) și (4) din Directiva habitate, să se interzică posibilitatea unei autorizări excepționale prevăzute la articolul 6 alineatul (4). Aceste proiecte ar fi îngrădite mult mai puternic decât proiectele ulterioare în cazul cărora se aplică integral articolul 6 alineatele (2)-(4) ( 81 ).

201.

Prin urmare, în cazul proiectelor vechi, de asemenea în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, trebuie permise deteriorări sau perturbări considerabile ale siturilor protejate în cazul în care sunt îndeplinite premisele materiale de la articolul (6) alineatul (4), și anume motive cruciale de interes public major, inclusiv rațiuni de ordin social sau economic, lipsa unei soluții alternative, precum și a măsurilor compensatorii, pentru a asigura protejarea coerenței globale a sistemului Natura 2000 ( 82 ).

202.

Cerințele privind o justificare vor fi examinate în mod detaliat în cadrul răspunsurilor la întrebările următoare.

203.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a zecea întrebare că, înainte de publicarea listei comunitare a siturilor de importanță comunitară (SIC), statele membre trebuie să adopte conform Directivei habitate măsuri adecvate pentru siturile menționate pe listele naționale ale SIC, care au fost incluse ulterior pe lista comunitară în vederea conservării caracteristicilor acestor situri ( 83 ). Conform articolului 6 alineatul (2), din momentul publicării, statele membre trebuie să ia măsuri pentru a preveni deteriorarea habitatelor naturale sau a habitatelor speciilor din SIC, respectiv perturbarea considerabilă a speciilor prin proiectele ale căror proceduri de autorizare au fost inițiate înainte de publicare, dacă nu sunt justificate eventualele atingeri aduse siturilor.

204.

Prin intermediul celei de a unsprezecea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă autoritățile naționale competente pot emite conform Directivei habitate o autorizație de executare a unui plan de deviere a unei ape în condițiile în care nu dispune de date fiabile și actuale cu privire la avifauna din respectiva arie de conservare.

205.

Administrația prefecturii Magnisia argumentează că, potrivit dreptului procedural aplicabil instanței de trimitere, aceasta nu deține competența de a constata lipsa datelor cu privire la avifaună, motiv pentru care întrebarea preliminară este inadmisibilă. Totuși, această obiecție nu poate fi admisă. În procedura de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Curtea este obligată, în principiu, să examineze strict informațiile prezentate de instanța de trimitere și nu poate să verifice dacă instanța și-a depășit competențele conform dreptului intern ( 84 ).

206.

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a unsprezecea întrebare. Pentru această întrebare ar fi relevant articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate. Întrucât procedura de autorizare se desfășoară deja de mai mult timp, această dispoziție nu este însă aplicabilă. În schimb, se aplică articolul 6 alineatul (2).

207.

În vederea aprobării proiectelor și pentru informațiile necesare pentru aceasta este relevantă, în principiu, procedura de evaluare ex ante conform articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate. O astfel de evaluare trebuie să se întemeieze pe cele mai bune cunoștințe științifice relevante cu privire la avifauna din situl afectat ( 85 ).

208.

Astfel cum am menționat deja ( 86 ), articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate nu se aplică în privința SIC afectate, însă această dispoziție se poate aplica ariilor speciale de conservare, în sensul Directivei păsări, desemnate anterior. Conform articolului 7 din Directiva habitate, în ceea ce privește aceste arii, este aplicabil articolul 6 alineatele (2), (3) și (4) începând cu data punerii în aplicare a acestei directive sau ulterior, de la data la care aria afectată a fost declarată de un stat membru arie de conservare a speciilor de păsări sau de la data la care este recunoscută astfel.

209.

Directiva habitate se aplica începând cu data expirării termenului de transpunere în anul 1994. Astfel, articolul 6 alineatul (3) prima teză a fost aplicabil cel mai devreme de la acest moment și cel mai târziu de la data desemnării ulterioare a SIC afectat.

210.

Procedura de autorizare a devierii parțiale a fluviului Acheloos începuse înainte de anul 1994, întrucât primele autorizații au fost emise în anul 1992. Deși, la fel ca autorizațiile ulterioare, Consiliul de Stat le-a anulat și pe acestea, este foarte probabil ca autorizarea proiectului să fi făcut obiectul unei proceduri desfășurate continuu până la momentul adoptării dispozițiilor în litigiu ale Legii 3481/2006 ( 87 ).

211.

Prin urmare, trebuie să se plece de la premisa că procedura de autorizare a fost inițiată înainte de aplicarea articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate. Așadar, jurisprudența citată cu privire la procedura de autorizare inițiată înainte de operarea de modificări esențiale ale dreptului procedural ( 88 ) exclude obligația unei evaluări a impactului asupra mediului în temeiul acestei dispoziții.

212.

În schimb, se aplică articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate ( 89 ).

213.

Necesitatea aplicării acestei norme în privința ariilor de protecție a păsărilor este mult mai evidentă decât în cazul ariilor de conservare întemeiate pe Directiva habitate, și anume al SIC. Ariile de protecție a păsărilor trebuiau desemnate în Grecia din momentul expirării termenului de transpunere a Directivei păsări, și anume 6 aprilie 1981 ( 90 ). Chiar dacă nu a fost realizată desemnarea impusă, ariile respective se aflau începând cu acel moment sub protecția prevederilor articolului 4 alineatul (4) prima teză ( 91 ).

214.

Astfel, în acțiunea principală, trebuie să se verifice dacă proiectul aprobat deteriorează habitatele păsărilor pentru care au fost desemnate SIC sau dacă perturbă aceste specii într-o asemenea măsură încât poate produce efecte negative considerabile în ceea ce privește obiectivele directivei ( 92 ).

215.

În cazul în care se constată asemenea deteriorări sau perturbări, trebuie să se verifice de asemenea dacă acestea sunt justificate prin criteriile materiale ale articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate. Astfel cum am menționat deja, o justificare presupune în special o apreciere comparativă, o verificare a alternativelor și măsuri compensatorii ( 93 ).

216.

Cu toate că nu este necesară o evaluare formală a impactului asupra mediului conform articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, marja de apreciere a statelor membre a rezervei beneficiului justificării este totuși limitată ( 94 ).

217.

Astfel, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate se aplică numai după ce au fost examinate efectele negative ale unui plan sau ale unui proiect conform articolului (6) alineatul (3) din directivă. Cunoașterea impactului asupra obiectivelor de conservare stabilite pentru situl în discuție reprezintă o condiție indispensabilă pentru aplicarea articolului 6 alineatul (4). În lipsa acesteia, nu se poate verifica nicio condiție de aplicare a acestei norme derogatorii. Verificarea eventualelor motive cruciale de interes public major și a existenței unor alternative mai puțin nefavorabile necesită o apreciere comparativă cu efectele negative care ar apărea pentru acest sit în urma executării planului sau a proiectului prevăzut. În plus, efectele negative asupra sitului trebuie identificate exact pentru a putea determina natura eventualelor măsuri compensatorii ( 95 ).

218.

Prin urmare, și în cazul justificării efectelor negative conform articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate trebuie examinate cu grijă și cu imparțialitate toate aspectele cazului particular și trebuie să se asigure că acestea pot susține concluziile desprinse din ele ( 96 ). Și în acest context, aprecierea comparativă, verificarea alternativelor și măsurile compensatorii presupun, așadar, o evaluare corespunzătoare a impactului care trebuie justificat ( 97 ).

219.

Efectele negative pot fi evaluate în mod corespunzător numai pe baza unor date fiabile și actualizate privind avifauna din siturile afectate. În caz contrar, la aprecierea comparativă, la verificarea alternativelor și la stabilirea măsurilor compensatorii ar fi luate în considerare efecte negative ipotetice. Prin urmare, nu s-ar putea asigura luarea în considerare a efectelor negative reale.

220.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a unsprezecea întrebare că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, autoritățile naționale competente pot acorda o autorizație pentru executarea unui plan de deviere a unei ape, care deteriorează habitatele păsărilor pentru care au fost desemnate SIC sau care perturbă aceste specii într-o asemenea măsură încât pot avea efecte negative considerabile în ceea ce privește obiectivele directivei, numai dacă acest proiect este justificat pe baza unor date fiabile și actualizate cu privire la avifauna din SIC afectate.

221.

Prin intermediul celei de a douăsprezecea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă motivele legate, pe de o parte, de irigații și, pe de altă parte, de aprovizionarea cu apă potabilă, în temeiul cărora este inițiat un proiect, pot justifica atingerile aduse unei arii de conservare.

222.

Obiectul celei de a douăsprezecea întrebări îl reprezintă prima dintre condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate, și anume motivele cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic. Astfel cum s-a constatat deja în contextul Directivei-cadru privind apa, irigațiile și aprovizionarea cu apă potabilă pot fi astfel de motive ( 98 ).

223.

În conformitate cu articolul 6 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva habitate, în cazul în care situl respectiv adăpostește un tip de habitat natural și/sau o specie prioritară, singurele considerente care pot fi invocate sunt cele legate de sănătatea umană și de siguranța publică, de anumite consecințe benefice de importanță majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei, de alte motive cruciale de interes public major.

224.

Dintre SIC amintite în decizia de trimitere, trei adăpostesc specii sau habitate prioritare: „Delta Acheloou, Limnothalassa Mesologgiou-Aitolikou, Ekvoles Evinou, Nisoi Echinades, Nisos Petalas” (GR2310001), „Limnes Trichonida kai Lysimachia” (GR2310009) și „Aspropotamos” (GR1440001) ( 99 ).

225.

Întrucât, în speță, Comisia nu a depus niciun aviz, conform textului articolului 6 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva habitate, cercul intereselor justificative posibile este puternic restrâns. Conform acestui articol, irigațiile nu reprezintă un interes care ar putea justifica proiectul, întrucât acestea nu sunt necesare nici pentru sănătatea umană, nici pentru siguranța publică și nici nu au consecințe benefice importante pentru mediu. În schimb, aprovizionarea cu apă potabilă ar fi un considerent legat de sănătatea umană.

226.

Totuși, ar fi inadecvat să se aplice aceste cerințe în privința justificării efectelor negative, dacă elementele prioritare ale respectivelor situri nu au fost încă afectate. Întrucât Comisia și-a făcut publică această opinie ( 100 ), în astfel de cazuri, nu mai este necesar avizul ei înainte de a invoca alte interese. Consiliul de Stat trebuie să stabilească dacă au fost afectate elemente prioritare ale siturilor afectate și dacă se aplică cerințe mai severe pentru o posibilă justificare.

227.

În plus, motivele de elaborare a unui proiect sunt cruciale și majore numai dacă sunt mai semnificative decât efectele negative ale proiectului asupra siturilor protejate prin Directiva habitate ( 101 ).

228.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a douăsprezecea întrebare că atât irigațiile, cât și aprovizionarea cu apă potabilă reprezintă motive cruciale și de interes public major în sensul articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate pentru un proiect de transfer de apă, în măsura în care aceste motive sunt mai semnificative decât efectele negative ale acestui proiect asupra siturilor protejate de directivă. În cazul în care sunt însă afectate tipuri de habitate sau specii prioritare, singurul motiv justificativ posibil, în lipsa avizului Comisiei, este aprovizionarea cu apă potabilă.

229.

Prin intermediul celei de a treisprezecea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă, pentru determinarea eligibilității măsurilor compensatorii, trebuie luate în considerare amploarea acestei devieri și dimensiunile lucrărilor pe care le presupune.

230.

Această întrebare privește a treia premisă pentru o justificare a efectelor negative asupra siturilor protejate, conform articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate, și anume măsurile compensatorii necesare pentru a asigura protecția – în pofida efectelor negative asupra unui sit – coerenței globale a sistemului Natura 2000. În această privință, contrar formulei utilizate în a treisprezecea și în a paisprezecea întrebare, nu este vorba despre coerența unor arii izolate, ci despre coerența rețelei de arii protejate.

231.

Conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva habitate, sistemul Natura 2000 reprezintă o rețea ecologică europeană coerentă a ariilor speciale de conservare. Această rețea este compusă din situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale enumerate în anexa I și habitatele speciilor enumerate în anexa II și din SIC pentru păsările enumerate în anexa I la Directiva păsări, precum și pentru speciile migratoare care apar în mod regulat. Sistemul Natura 2000 trebuie să asigure continuitatea sau, dacă este cazul, restabilirea unui nivel corespunzător de conservare a acestor tipuri de habitate naturale sau a habitatelor speciilor din aria lor de extindere naturală ( 102 ).

232.

Măsurile necesare nu pot fi determinate decât prin raportare la atingerile aduse sitului respectiv. Autoritățile competente trebuie să stabilească care este contribuția pierdută a sitului afectat pentru sistemul Natura 2000 din cauza proiectului și care este modalitatea de compensare a acestei pierderi pentru ca în final să fie asigurată coerența sistemului ( 103 ).

233.

Curtea a statuat că atingerile aduse sitului trebuie să fie identificate exact pentru a putea determina natura eventualelor măsuri compensatorii ( 104 ). La stabilirea măsurilor compensatorii trebuie luate în considerare în mod corespunzător anvergura devierii fluviului Acheloos și dimensiunile lucrărilor necesare pentru acest proiect, în măsura în care acestea deteriorează ariile de conservare.

234.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treisprezecea întrebare că, pentru determinarea eligibilității măsurilor compensatorii necesare în sensul articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate în vederea asigurării coerenței globale a sistemului Natura 2000 trebuie luate în considerare anvergura devierii unui fluviu și dimensiunile lucrărilor necesare, în măsura în care acestea afectează ariile de conservare ale sistemului Natura 2000.

235.

Prin intermediul celei de a paisprezecea întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă Directiva habitate, interpretată în lumina principiului dezvoltării durabile, astfel cum este acesta consacrat la articolul 6 CE (devenit articolul 11 TFUE), permite transformarea unui ecosistem fluvial natural într-un ecosistem fluvial și lacustru artificial.

236.

Probabilitatea ca transformarea unui ecosistem fluvial natural într-un ecosistem fluvial și lacustru artificial, adică într-o serie de lacuri de acumulare, să deterioreze habitatele protejate existente în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate este una foarte mare. Acest lucru trebuie verificat în temeiul fiecărui obiectiv de conservare.

237.

O eventuală deteriorare nu înseamnă totuși că proiectul de deviere din discuție este în orice caz inadmisibil. Dimpotrivă, acesta poate fi justificat în temeiul criteriilor prevăzute la articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate.

238.

Principiul durabilității trebuie luat în considerare în cadrul justificării, cu alte cuvinte, la evaluarea motivelor de interes public, a efectelor negative și a alternativelor. Dacă proiectul nu își realizează în mod durabil scopurile sau și le realizează doar condiționat, acest lucru reduce importanța acestor obiective în cadrul aprecierii comparative. De asemenea, efectele negative temporare sunt mai puțin relevante decât efectele negative de lungă durată.

239.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a paisprezecea întrebare că un proiect de deviere a unei ape în cadrul unui sit din sistemul Natura 2000, care ar transforma un ecosistem fluvial natural într-un ecosistem fluvial și lacustru artificial, poate fi autorizat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate.

240.

Propunem Curții să răspundă la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare după cum urmează: