Cauza C‑203/09
Volvo Car Germany GmbH
împotriva
Autohof Weidensdorf GmbH
(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof)
„Directiva 86/653/CEE – Agenți comerciali independenți – Rezilierea contractului de agenție de către comitent – Dreptul agentului la indemnizație”
Sumarul hotărârii
1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite
(art. 267 TFUE)
2. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Agenți comerciali independenți – Directiva 86/653
[Directiva 86/653 a Consiliului, art. 17 alin. (2) lit. (a)]
3. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Agenți comerciali independenți – Directiva 86/653
[Directiva 86/653 a Consiliului, art. 18 lit. (a)]
1. În cazul în care întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Nu rezultă nici din textul articolului 267 TFUE, nici din obiectul procedurii instituite prin acest articol că autorii tratatului ar fi intenționat să excludă din competența Curții trimiterile preliminare privind o dispoziție de drept al Uniunii în cazul particular în care dreptul național al unui stat membru face trimitere la conținutul acestei dispoziții pentru a determina normele aplicabile unei situații strict interne a acestui stat. Astfel, atunci când, în privința soluționării unor situații strict interne, o legislație națională este în conformitate cu soluțiile adoptate în dreptul Uniunii, în special pentru evitarea apariției unor discriminări sau a unor eventuale denaturări ale concurenței, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, oricare ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate.
Aceste principii sunt aplicabile și în cazul în care legislația care transpune directiva a cărei interpretare se solicită nu reglementează în mod direct situația în cauză, ci este aplicată prin analogie în temeiul jurisprudenței naționale.
(a se vedea punctele 10 și 24-26)
2. Potrivit articolului 17 alineatul (2) litera (a) a doua liniuță din Directiva 86/653 a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți, agentul comercial are dreptul la indemnizație în cazul și în măsura în care plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că respectivul comportament al agentului poate fi luat în considerare în cadrul analizei privind stabilirea caracterului echitabil al indemnizației sale.
(a se vedea punctul 44)
3. Articolul 18 litera (a) din Directiva 86/653 a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți se opune posibilității ca un agent comercial independent să fie privat de indemnizația sa de clientelă atunci când comitentul constată existența unei neîndepliniri a obligațiilor de către agentul comercial ce a avut loc după notificarea rezilierii contractului prin intermediul unui preaviz și înainte de expirarea acestuia, care era de natură să justifice o reziliere fără preaviz a contractului în cauză.
(a se vedea punctul 45 și dispozitivul)
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
28 octombrie 2010(*)
„Directiva 86/653/CEE – Agenți comerciali independenți – Rezilierea contractului de agenție de către comitent – Dreptul agentului la indemnizație”
În cauza C‑203/09,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesgerichtshof (Germania), prin decizia din 29 aprilie 2009, primită de Curte la 8 iunie 2009, în procedura
Volvo Car Germany GmbH
împotriva
Autohof Weidensdorf GmbH,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii J.‑J. Kasel, A. Borg Barthet, E. Levits și M. Safjan (raportor), judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul B. Fülöp, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 mai 2010,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Volvo Car Germany GmbH, de J. Kummer și P. Wassermann, Rechtsanwälte;
– pentru Autohof Weidensdorf GmbH, de J. Breithaupt, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul german, de domnul J. Möller, precum și de doamnele J. Kemper și S. Unzeitig, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de domnii H. Støvlbæk și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 3 iunie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 18 litera (a) din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți (JO L 382, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 176, denumită în continuare „directiva”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Autohof Weidensdorf GmbH (denumită în continuare „AHW”), pe de o parte, și Volvo Car Germany GmbH (denumită în continuare „Volvo Car”), pe de altă parte, privind solicitarea unei indemnizații de către AHW, precum și revendicarea unor drepturi la plată pe baza notelor de credit.
Cadrul juridic
Reglementarea Uniunii
3 Potrivit articolului 1 alineatul (2) din directivă:
„În sensul prezentei directive, «agentul comercial» reprezintă intermediarul care desfășoară o activitate independentă și care este în permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea produselor în numele altei persoane, denumită în continuare «comitent», sau să negocieze și să încheie astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în cauză.”
4 Rezultă din articolul 16 din directivă:
„Prezenta directivă nu afectează aplicarea legislației statelor membre prin care acestea prevăd rezilierea imediată a contractului de agenție:
(a) în cazul în care una dintre părți nu a reușit să își îndeplinească toate sau o parte din obligațiile care îi revin;
(b) în situații excepționale.”
5 Articolul 17 din directiva menționată prevede:
„(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura agentului comercial, după expirarea contractului de agenție, o indemnizație potrivit alineatului (2) sau repararea prejudiciului potrivit alineatului (3).
(2) (a) Agentul comercial are dreptul la indemnizație în cazul și în măsura în care:
– a adus comitentului noi clienți sau a contribuit substanțial la creșterea volumului de afaceri întreprinse cu clienții existenți, iar comitentul continuă să obțină beneficii substanțiale din afacerile cu acești clienți și
– plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările și, în special, comisionul pierdut de agentul comercial în afacerea cu clienții. […]”
6 Articolul 18 din directivă prevede:
„Indemnizația sau reparația menționate la articolul 17 nu sunt datorate:
(a) în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către agentul comercial, fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă;
(b) în cazul în care agentul comercial a reziliat contractul de agenție și această reziliere nu este justificată de împrejurări care pot fi atribuite comitentului sau din motive de vârstă, infirmitate sau boală a agentului comercial și pentru care acestuia nu i se poate cere în mod obiectiv să își continue activitățile;
[…]”
7 Potrivit articolului 19 din această directivă:
„Părțile nu pot deroga de la articolele 17 și 18 în detrimentul agentului comercial înainte de expirarea contractului.”
Reglementarea națională
8 Potrivit articolului 89a din Codul comercial german (Handelsgesetzbuch, denumit în continuare „HGB”):
„(1) Fiecare parte poate rezilia contractul pentru un motiv serios, fără respectarea unei perioade de preaviz. Acest drept nu poate fi nici exclus, nici limitat. […]”
9 Articolul 89b din HGB transpune articolele 17-19 din directivă. Acest articol, astfel cum era în vigoare la momentul situației de fapt din acțiunea principală, are următorul cuprins:
„(1) După rezilierea contractului de agenție, agentul comercial poate solicita comitentului o indemnizație adecvată în cazul și în măsura în care
1. comitentul continuă să obțină beneficii substanțiale, chiar și după rezilierea contractului de agenție, din relațiile comerciale cu clienți noi atrași de agentul comercial,
2. prin rezilierea contractului de agenție, agentul comercial pierde dreptul la comisionul pe care l‑ar fi obținut, în cazul continuării contractului, pentru tranzacții încheiate sau care vor fi încheiate cu clienți pe care acesta i‑a atras și
3. plata unei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările.
Se asimilează cu atragerea unui nou client dezvoltarea de către agentul comercial a relației comerciale cu un client existent în asemenea mod încât aceasta echivalează, din punct de vedere economic, cu atragerea unui nou client.
[…]
(3) Această indemnizație nu este datorată în cazul în care:
1. agentul comercial a reziliat contractul, cu excepția cazului în care motivul l‑a constituit comportamentul comitentului sau în care agentului comercial nu i se poate cere continuarea activității din cauza vârstei sale ori a unei boli sau
2. comitentul a reziliat contractul de agenție și dacă exista un motiv serios de reziliere legat de comportamentul culpabil al agentului comercial […]”
10 Potrivit jurisprudenței constante a Bundesgerichtshof (Germania), evocată în decizia de trimitere, dispozițiile referitoare la indemnizația agentului comercial prevăzute la articolul 89b din HGB sunt aplicabile prin analogie unui contract de concesiune, precum cel care face obiectul acțiunii principale. Astfel cum rezultă din această jurisprudență, este suficient ca, la momentul luării deciziei de reziliere a contractului, să fi existat în mod obiectiv un motiv serios care să justifice rezilierea imediată a contractului. În ipoteza în care agentul comercial s‑ar face vinovat, înainte de termenul stipulat de încetare a contractului, de o neîndeplinire a obligațiilor contractuale care ar fi justificat rezilierea fără preaviz, jurisprudența Bundesgerichtshof permite chiar ca un comitent, care luase decizia de a înceta contractul la expirarea perioadei de preaviz, fie să decidă o nouă reziliere fără preaviz, dacă acesta ar fi aflat de respectiva neîndeplinire a obligațiilor înainte de expirarea perioadei de preaviz, fie să se prevaleze de neîndeplinirea menționată pentru a refuza orice indemnizație în cazul în care comitentul ar fi aflat despre neîndeplinirea obligațiilor numai după termenul stipulat de încetare a contractului.
Acțiunea principală și întrebările preliminare
11 Volvo Car (concedentul) și AHW (concesionarul) au încheiat un contract de concesiune. În același timp, administratorii concesionarului AHW exploatau, împreună cu un fost administrator al AHW, societatea Autovermietung Weidensdorf GbR (denumită în continuare „AVW”). Aceasta din urmă a stabilit, printr‑o altă societate, relații comerciale cu Volvo Car reglementate printr‑un „acord‑cadru pentru clienții importanți” cu privire la reduceri excepționale de preț la livrarea de autovehicule Volvo noi. Conform acestui acord‑cadru, AVW cumpăra autovehicule de la AHW beneficiind de reducerile convenite. Pentru aceasta, AHW percepea contribuții financiare de la Volvo Car.
12 Prin scrisoarea din 6 martie 1997, Volvo Car și‑a anunțat decizia de a rezilia contractul de concesiune la 31 martie 1999.
13 În perioada aprilie 1998-iulie 1999, 28 de autovehicule cumpărate de AVW de la AHW au fost revândute anticipat, încălcându‑se contractul de concesiune. În procedura de recurs, astfel cum rezultă din decizia de trimitere, se prezumă că Volvo Car a aflat de acest fapt numai după rezilierea contractului de concesiune.
14 Apreciind că articolul 89b din HGB este aplicabil contractului de concesiune, AHW a solicitat ulterior, în acțiunea formulată împotriva Volvo Car, o indemnizație de clientelă și a revendicat drepturi la plată pe baza notelor de credit. Volvo Car consideră că articolul 89b alineatul (3) punctul 2 din HGB nu permite AHW să solicite un drept la indemnizație. În opinia acesteia, AHW a obținut contribuții la care nu avea dreptul în măsura în care, acționând în mod conștient în complicitate cu AVW, nu a respectat durata de deținere convenită prin contract. În procedura de recurs care a determinat prezenta trimitere preliminară, s‑a demonstrat faptul că AHW nu și‑a îndeplinit, prin acest comportament, obligațiile care rezultau din contractul de concesiune încheiat cu Volvo Car. Prin urmare, Volvo Car ar fi fost îndreptățită să rezilieze imediat contractul dacă ar fi avut cunoștință de aceasta înainte de încetarea contractului respectiv.
15 Landgericht a admis cererea privind indemnizația de clientelă formulată de AHW în limita sumei de 180 159,46 euro și a admis în întregime cererea privind notele de credit la care s‑au adăugat dobânzi în ambele cazuri.
16 Oberlandesgericht a reformat parțial hotărârea primei instanțe în cadrul apelului declarat de Volvo Car în ceea ce privește cuantumul indemnizației de clientelă și al notelor de credit. Această instanță de apel a apreciat că AHW avea dreptul la indemnizație de la Volvo Car în temeiul aplicării prin analogie a articolului 89b alineatul (1) din HGB. Oberlandesgericht a considerat că articolul 89b alineatul (3) punctul 2 din HGB trebuie interpretat în conformitate cu articolul 18 litera (a) din directivă. În consecință, în opinia acestei instanțe, pentru ca agentul comercial să fie lipsit de dreptul său la indemnizație trebuie ca decizia comitentului de a rezilia contractul să fi fost cauzată de un motiv serios.
17 Volvo Car a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Oberlandesgericht. Instanța de trimitere a apreciat că soluționarea acțiunii principale depinde de interpretarea articolului 18 litera (a) din directivă.
18 În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 18 litera (a) din directivă […] trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale potrivit căreia dreptul la indemnizație nu se acordă unui agent comercial nici în cazul în care comitentul a reziliat contractul în mod obișnuit, dacă la momentul rezilierii exista un motiv serios de reziliere fără preaviz a contractului din cauza comportamentului culpabil al agentului comercial, dar acest motiv nu a constituit cauza rezilierii?
2) Dacă o astfel de reglementare națională este compatibilă cu directiva:
Articolul 18 litera (a) din directivă se opune aplicării prin analogie a legislației naționale cu privire la excluderea dreptului la indemnizație în cazul în care un motiv serios pentru rezilierea contractului fără preaviz din cauza comportamentului culpabil al agentului a apărut numai după luarea deciziei de a înceta contractul în mod obișnuit, iar comitentul a luat cunoștință de acesta numai după încetarea contractului, astfel încât nu mai putea decide o altă reziliere fără preaviz a contractului în temeiul comportamentului culpabil al agentului comercial?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la competența Curții și la admisibilitatea întrebărilor preliminare
Observațiile prezentate Curții
19 Volvo Car susține că trimiterea preliminară este inadmisibilă. Astfel, obiectul acțiunii principale nu ar intra în domeniul de aplicare al directivei. Un concesionar precum AHW nu ar fi un „agent comercial” în sensul articolului 1 alineatul (2) din directivă și nici al articolului 84 alineatul (1) prima teză din HGB. Or, principiul interpretării dispozițiilor din dreptul național în conformitate cu directivele nu s‑ar aplica decât în privința domeniului de aplicare direct al acestor directive.
20 În cadrul audierii pledoariilor, AHW a susținut că, aplicând prin analogie, în dreptul german, dispozițiile privind agenții comerciali în privința contractelor de concesiune, întrebările preliminare sunt admisibile. În plus, prima întrebare nu ar avea un caracter ipotetic.
21 Guvernul german susține că, în dreptul german, concesionarilor li se aplică prin analogie dispozițiile referitoare la agenții comerciali. În consecință, decizia privind dreptul la indemnizație al AHW depinde de interpretarea care trebuie dată dispozițiilor directivei în legătură cu excluderea dreptului la indemnizație al agenților comerciali. Referitor la prima întrebare, guvernul german a precizat în cadrul audierii pledoariilor că această întrebare nu este ipotetică din moment ce privește o problemă a cărei soluționare are caracter prealabil pentru răspunsul la a doua întrebare.
22 În opinia Comisiei, Curtea este competentă să răspundă la întrebările preliminare în măsura în care legislația germană de transpunere a directivei trebuie interpretată în conformitate cu aceasta. Totuși, Comisia exprimă rezerve cu privire la admisibilitatea primei întrebări, întrucât aceasta vizează o ipoteză care nu corespunde situației de fapt asupra căreia instanța de trimitere trebuie să se pronunțe.
Aprecierea Curții
23 În primul rând, referitor la competența Curții de a răspunde la întrebările preliminare, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Aceasta din urmă poate respinge o întrebare adresată de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale sau atunci când problema este de natură generală ori ipotetică (a se vedea în special Hotărârea din 16 martie 2006, Poseidon Chartering, C‑3/04, Rec., p. I‑2505, punctul 14).
24 În consecință, în cazul în care întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Astfel, nu rezultă nici din textul articolului 267 TFUE, nici din obiectul procedurii instituite prin acest articol că autorii tratatului ar fi intenționat să excludă din competența Curții trimiterile preliminare privind o dispoziție de drept al Uniunii în cazul particular în care dreptul național al unui stat membru face trimitere la conținutul acestei dispoziții pentru a determina normele aplicabile unei situații strict interne a acestui stat (a se vedea Hotărârea Poseidon Chartering, citată anterior, punctul 15).
25 Astfel, atunci când, în privința soluționării unor situații strict interne, o legislație națională este în conformitate cu soluțiile adoptate în dreptul Uniunii, în special pentru evitarea apariției unor discriminări sau a unor eventuale denaturări ale concurenței, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, oricare ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate (Hotărârea Poseidon Chartering, citată anterior, punctul 16).
26 În speță, deși întrebările privesc un contract de concesiune, iar nu un contract de agenție comercială, și deși directiva nu poate reglementa, așadar, în mod direct situația în discuție, nu este mai puțin adevărat că, în dreptul german, acestor două tipuri de contracte li se aplică un tratament identic (a se vedea în acest sens Hotărârea Poseidon Chartering, citată anterior, punctul 17).
27 În plus, niciun element din dosar nu permite să se prezume că instanța de trimitere are posibilitatea să se îndepărteze de interpretarea Curții cu privire la dispozițiile directivei.
28 În aceste condiții, excepția de necompetență trebuie respinsă.
29 În al doilea rând, referitor la admisibilitatea primei întrebări, trebuie subliniat că aceasta privește o situație în care exista, la momentul rezilierii obișnuite a contractului, un motiv care să justifice o reziliere fără preaviz a contractului care nu a fost invocată de comitent pentru a justifica această reziliere. Astfel cum rezultă din decizia de trimitere, încălcarea obligațiilor contractuale reproșată AHW a avut loc după notificarea rezilierii obișnuite a contractului de concesiune.
30 În aceste condiții, se impune constatarea faptului că prima întrebare preliminară privește o situație pur ipotetică ce nu corespunde în mod evident situației de fapt din acțiunea principală și, prin urmare, constituie o întrebare fără pertinență în soluționarea litigiului.
31 Rezultă că prima întrebare preliminară este inadmisibilă.
Cu privire la fond
Observațiile prezentate Curții
32 Volvo Car propune să se răspundă negativ la a doua întrebare adresată, întemeindu‑se pe o interpretare mai largă a criteriilor prevăzute la articolul 18 alineatul (a) din directivă. În particular, nicio dispoziție a acestei directive nu ar permite să se deducă faptul că excluderea unei indemnizații ar trebui să depindă de criteriul pur fortuit dacă un comportament culpabil care justifică o decizie de reziliere a contractului fără preaviz a fost sau nu a fost descoperit înainte de rezilierea contractului.
33 Astfel cum a subliniat AHW în cadrul audierii pledoariilor, împrejurarea că un comitent se poate elibera de obligația de a plăti agentului comercial o indemnizație printr‑o interpretare largă a articolului 18 litera (a) din directivă ar avea drept consecință denaturarea concurenței. În consecință, ar trebui să se rețină o interpretare literală a acestei dispoziții, care reprezintă o excepție de la obligația de plată a unei indemnizații, interpretare care ar impune ca respectivul comportament culpabil al agentului să constituie cauza directă a deciziei de reziliere a contractului. Pe de altă parte, reducerea cuantumului indemnizației sau chiar privarea agentului de întreaga indemnizație ar fi posibilă în temeiul articolului 17 alineatul (2) litera (a) din directivă, care prevede examinarea în echitate.
34 Guvernul german propune să se răspundă afirmativ la a doua întrebare. Astfel, directiva, ale cărei principii esențiale ar fi încrederea și obligația de loialitate reciprocă, ar urmări stabilirea unui echilibru just între interesele părților. Potrivit articolului 18 litera (a) din directivă, dreptul la indemnizație ar fi exclus atunci când neîndeplinirea obligațiilor contractuale imputabilă agentului comercial nu a constituit cauza directă a deciziei de reziliere a contractului, dar a existat totuși în mod obiectiv anterior acestei decizii și ar fi putut justifica o decizie de reziliere a contractului fără preaviz potrivit dreptului național. Ar fi suficient ca respectivul comportament culpabil al agentului comercial să poată fi teoretic utilizat de comitent drept motiv al deciziei de reziliere a contractului (cauzalitate ipotetică). În schimb, dat fiind că cele două condiții sus‑menționate ar trebui îndeplinite cumulativ, articolul 18 litera (a) din directivă nu ar fi aplicabil, în opinia guvernului german, atunci când aceste condiții nu sunt îndeplinite simultan, iar neîndeplinirea unei obligații a survenit numai după decizia de reziliere a contractului.
35 În opinia Comisiei, regimul instituit prin articolele 17-19 din directivă au caracter imperativ. Aceasta susține că o interpretare mai largă a articolului 18 litera (a) din directivă s‑ar concilia cu un compromis echitabil între interesele comitentului și cele ale agentului comercial. Astfel, agentul comercial ar putea fi protejat și atunci când comitentul nu a considerat comportamentul său suficient de grav pentru a justifica rezilierea contractului. În plus, nu ar exista nimic de natură să interzică acestui comitent să declare agentului comercial că rezilierea contractului ar fi fost determinată de comportamentul său, dacă acesta nu ar fi fost deja reziliat.
36 În situația în care comitentul descoperă neîndeplinirea obligațiilor de către agentul comercial numai după rezilierea relației contractuale, acestuia i‑ar fi imposibil să rezilieze contractul pentru acest motiv, întrucât nu ar mai exista o relație contractuală care să poată fi reziliată. Dat fiind că legiuitorul Uniunii s‑a abținut să prevadă în directivă dispoziții pentru această situație, statele membre ar avea libertatea de a exclude sau de a nu exclude dreptul la indemnizație, respectând limitele impuse de tratat. În cazul în care comitentul a luat cunoștință despre existența unui comportament culpabil al agentului înainte de rezilierea contractului și nu a invocat acest comportament drept motiv al rezilierii, dreptul la indemnizație s‑ar menține desigur, dar respectivul comportament ar putea fi luat în considerare la ajustarea indemnizației din motive de echitate.
Răspunsul Curții
37 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 18 alineatul (a) din directivă trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca un agent comercial independent să fie privat de indemnizația sa de clientelă atunci când comitentul constată existența unei neîndepliniri a obligațiilor de către acest agent ce a avut loc după notificarea rezilierii contractului prin intermediul unui preaviz, dar înainte de expirarea acestuia, care era de natură să justifice o reziliere fără preaviz a contractului în cauză.
38 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, potrivit articolului 18 litera (a) din directivă, indemnizația prevăzută nu este datorată atunci când comitentul a reziliat contractul „datorită” unei neîndepliniri a obligațiilor contractuale imputabile agentului comercial și care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă.
39 Or, utilizarea de către legiuitorul Uniunii a prepoziției „datorită” este de natură să susțină teza, invocată în special de Comisie, potrivit căreia acest legiuitor a dorit să impună condiția existenței unei relații de cauzalitate directe între neîndeplinirea obligațiilor contractuale imputabilă agentului comercial și decizia comitentului de reziliere a contractului pentru a putea priva agentul comercial de indemnizația prevăzută la articolul 17 din directivă.
40 Această interpretare se coroborează cu geneza directivei. Astfel, după cum rezultă din propunerea de directivă (JO 1977, C 13, p. 2), Comisia propusese inițial ca indemnizația de clientelă să nu fie datorată atunci când comitentul a reziliat sau „ar fi putut rezilia contractul” în cazul unui comportament culpabil al agentului comercial, din cauza căruia comitentului nu i s‑ar fi putut impune menținerea relației contractuale. Or, se impune constatarea faptului că legiuitorul Uniunii nu a reținut a doua cauză propusă de decădere din dreptul la indemnizație.
41 Interpretarea de mai sus este susținută de asemenea de faptul că aceeași prepoziție este utilizată în diferitele versiuni lingvistice ale articolului 18 alineatul (a) din directivă, în special în spaniolă („por un incumplimiento imputable al agente comercial”), în germană („wegen eines schuldhaften Verhaltens des Handelsvertreters”), în engleză („because of default attributable to the commercial agent”), în franceză („pour un manquement imputable à l’agent commercial”), în italiană („per un’inadempienza imputabile all’agente commerciale”), precum și în poloneză („z powodu uchybienia przypisywanego przedstawicielowi handlowemu”).
42 Trebuie adăugat că articolul 18 litera (a) din directivă, fiind o excepție de la dreptul la indemnizație a agentului, este de strictă interpretare. Prin urmare, această dispoziție nu poate fi interpretată astfel încât să se adauge o cauză de decădere din dreptul la indemnizație care nu este expres prevăzută de această dispoziție.
43 În aceste condiții, în situația în care comitentul află despre neîndeplinirea obligațiilor de către agentul comercial numai după rezilierea contractului, aplicarea mecanismului prevăzut la articolul 18 litera (a) din directivă nu mai este posibilă. În consecință, agentul comercial nu poate fi privat de dreptul său la indemnizație în temeiul acestei dispoziții atunci când, după notificarea rezilierii contractului prin intermediul unui preaviz, comitentul constată existența unei neîndepliniri a obligațiilor de către acest agent care era de natură să justifice rezilierea imediată a acestui contract.
44 Cu toate acestea, trebuie adăugat că, potrivit articolului 17 alineatul (2) litera (a) a doua liniuță din directivă, agentul comercial are dreptul la indemnizație în cazul și în măsura în care plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că respectivul comportament al agentului poate fi luat în considerare în cadrul analizei privind stabilirea caracterului echitabil al indemnizației sale.
45 Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 18 litera (a) din directivă se opune posibilității ca un agent comercial independent să fie privat de indemnizația sa de clientelă atunci când comitentul constată existența unei neîndepliniri a obligațiilor de către agentul comercial ce a avut loc după notificarea rezilierii contractului prin intermediul unui preaviz și înainte de expirarea acestuia, care era de natură să justifice o reziliere fără preaviz a contractului în cauză.
Cu privire la cheltuielile de judecată
46 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 18 litera (a) din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți se opune posibilității ca un agent comercial independent să fie privat de indemnizația sa de clientelă atunci când comitentul constată existența unei neîndepliniri a obligațiilor de către agentul comercial ce a avut loc după notificarea rezilierii contractului prin intermediul unui preaviz, dar înainte de expirarea acestuia, care era de natură să justifice o reziliere fără preaviz a contractului în cauză.
Semnături
* Limba de procedură: germana.