CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 27 ianuarie 2011(1)
Cauza C‑401/09 P
Evropaïki Dynamiki – Proigmena Systimata Tilepikoinonion Pliroforikis kai Tilematikis AE
împotriva
Băncii Centrale Europene
„Recurs – Contracte de achiziții publice de servicii – Banca Centrală Europeană – Grup de întreprinderi – Dreptul individual la acțiune al membrilor unui consorțiu – Control jurisidicțional al aplicării dreptului național de către organisme ale Uniunii”
1. Prin prezentul recurs, societatea Evropaïki Dynamiki (denumită în continuare și „recurenta”) solicită anularea Ordonanței Tribunalului din 2 iulie 2009, Evropaïki Dynamiki/BCE(2). Prin această ordonanță a fost respinsă, în parte ca vădit inadmisibilă și în parte ca vădit nefondată, acțiunea formulată de reclamantă împotriva scrisorii Băncii Centrale Europene (BCE) din 31 iulie 2006 prin care i s‑a comunicat faptul că nu fusese admisă la etapele ulterioare ale unei proceduri de cerere de ofertă pentru prestarea de servicii informatice.
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
1. Regimul juridic al contractelor de achiziții publice ale BCE
2. Contractele de achiziții publice ale BCE erau reglementate, la data faptelor, de Circulara administrativă nr. 8/2003 din 16 septembrie 2003. Nu erau de directă aplicare nici directivele în materie de contracte de achiziții publice, destinate prin însăși natura lor statelor membre, nici normele aplicabile instituțiilor, care erau cuprinse în special în Regulamentul financiar(3) și în Regulamentul de stabilire a normelor de aplicare(4) a acestuia.
3. Dispozițiile Circularei administrative nr. 8/2003 nu prezintă o relevanță directă în prezentul recurs: ne vom limita, așadar, să le amintim, atunci când acest lucru se va dovedi necesar, în cuprinsul prezentelor concluzii.
2. Regulamentul de procedură al Tribunalului
4. Articolul 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede:
„Cererea prin care se solicită Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității, necompetenței sau cu privire la un incident, fără a intra în dezbaterea fondului, se formulează prin înscris separat.
Cererea cuprinde expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, concluziile și, în anexă, înscrisurile justificative.”
B – Dreptul german
5. Astfel cum se va vedea în reconstituirea situației de fapt din cauză, soluția prezentului litigiu depinde, în parte, de aplicarea anumitor norme de drept național aplicabile contractului pe care BCE intenționa să îl încheie cu câștigătorul declarat în urma procedurii de cerere de ofertă. Mai exact, este în discuție Legea din 7 august 1972 privind furnizarea de forță de muncă temporară (Arbeitnehmerüberlassungsgesetz, denumită în continuare „AÜG”).
6. Articolul 1 din AÜG prevede în special următoarele:
„1. Angajatorii care intenționează ca, în scopuri comerciale, să pună la dispoziția terților […] lucrători […] pentru efectuarea unor prestații în muncă trebuie să dețină autorizația.
[…]”.
II – Situația de fapt
7. La 19 iulie 2005, BCE a publicat un anunț de participare(5) cu privire la o procedură de negociere pentru „prestarea de servicii de consultanță și dezvoltare”(6) în domeniul informatic.
8. Versiunea originală a anunțului excludea, la punctul III.1.3, posibilitatea grupurilor de întreprinderi și a consorțiilor de a participa la procedură. Cu toate acestea, la 11 august 2005, a fost publicată o rectificare(7) prin care acest punct a fost modificat în sensul admiterii participării atât a consorțiilor, cât și a grupurilor temporare de întreprinderi.
9. Recurenta a participat la procedură în calitate de membră a consorțiului E2Bank, constituit din aceasta și din societatea italiană Engineering Ingegneria Informatica SpA.
10. Documentele trimise de BCE potențialilor ofertanți, în special invitația de participare la procedură și anexele corespunzătoare acesteia, menționau printre altele obligația ca toți concurenții să dețină autorizația prevăzută la articolul 1 din AÜG (denumită în continuare „autorizația”). Deținerea unei asemenea autorizații ar fi fost, cu toate acestea, necesară doar la momentul semnării eventualului contract: oferta consorțiului E2Bank a fost, prin urmare, considerată completă și conformă cu cerințele de participare, întrucât, deși cele două societăți care intrau în componența sa nu dețineau documentul în discuție, acestea se obligaseră să îl obțină în timp util.
11. Consorțiul E2Bank a trecut cu succes de prima etapă a procedurii de atribuire și a fost înscris în „shortlist”, lista celor mai buni ofertanți. În continuare însă, oferta sa a fost plasată pe poziția a patra și, prin urmare, a fost eliminată din faza finală a selecției, la care urmau să participe numai cei mai buni trei ofertanți. Recurenta a fost informată cu privire la acest aspect prin scrisoarea din 31 iulie 2006 pe care aceasta a atacat‑o la Tribunal.
III – Acțiunea în fața Tribunalului și decizia atacată
12. Acțiunea formulată la Tribunal de recurenta din prezenta procedură, care a acționat în numele consorțiului E2Bank, se întemeia pe opt motive.
13. Cu toate acestea, înainte de a analiza motivele invocate în susținerea acțiunii formulate, Tribunalul a respins o excepție de inadmisibilitate invocată de BCE, întemeiată pe pretinsa lipsă a interesului reclamantei de a exercita acțiunea, determinată de faptul că aceasta nu deținea autorizația de a furniza forță de muncă temporară și, astfel cum a recunoscut ea însăși, nu ar fi putut să o obțină niciodată. Tribunalul a arătat că unul dintre motivele invocate de aceasta privea chiar obligația de a deține autorizația menționată: prin urmare, acțiunea trebuia considerată admisibilă în măsura în care prin aceasta se urmărea tocmai obținerea scutirii de obligația referitoare la autorizație.
14. Tribunalul a trecut, așadar, la examinarea motivelor acțiunii pornind de la ultimul dintre acestea, respectiv cel referitor la pretinsa nelegalitate a clauzei cu privire la obligația de a deține autorizația. În cadrul acțiunii formulate în fața Tribunalului, Evropaïki Dynamiki nu a susținut doar nelegalitatea condiției, ci și faptul că, în cursul procedurii, a constatat că nu putea obține autorizația. Astfel, în cazul întreprinderilor stabilite în străinătate, autoritățile germane ar acorda autorizația numai întreprinderilor care o dețin deja în propria țară de origine, iar în temeiul dreptului statului membru în care este stabilită Evropaïki Dynamiki (Grecia), aceasta este acordată numai întreprinderilor care au ca obiect de activitate exclusiv furnizarea de forță de muncă temporară. Întrucât obiectul de activitate al Evropaïki Dynamiki nu consta exclusiv în furnizarea de forță de muncă temporară, aceasta nu ar fi putut niciodată să obțină autorizația în Grecia și, în consecință, nici în Germania.
15. În cadrul examinării acestui motiv, după ce a amintit că în documentele procedurii de cerere de ofertă era clar menționat faptul că dreptul german ar fi guvernat contractul, fără ca acest aspect să fi fost contestat de Evropaïki Dynamiki, Tribunalul a statuat că interpretarea efectuată de BCE cu privire la dreptul național era corectă și a apreciat, așadar, că dreptul german impune în mod efectiv deținerea autorizației pentru desfășurarea activităților indicate în anunțul de participare la procedura de cerere de ofertă. În ceea ce privește problemele ce decurg din faptul că Evropaïki Dynamiki este stabilită în Grecia și, prin urmare, nu ar fi putut obține autorizația de la autoritățile germane, Tribunalul a remarcat faptul că, în cadrul acțiunii în anulare formulate în temeiul articolului 230 CE, nu se poate examina caracterul eventual discriminatoriu sau, mai general, contrar dreptului Uniunii al unei dispoziții naționale.
16. Întrucât cel de al optulea motiv a fost astfel respins, Tribunalul a observat că, după cum recunoștea ea însăși, pentru admiterea sa, Evropaïki Dynamiki nu ar fi putut obține autorizația de a pune la dispoziție lucrători temporari. Prin urmare, odată ce s‑a decis cu privire la legalitatea respectivei clauze, nu ar mai fi fost necesară examinarea celorlalte șapte motive, din moment ce, în orice caz, acestea nu ar fi putut oricum să conducă la atribuirea contractului de achiziții publice reclamantei, în lipsa autorizației menționate. În consecință, Tribunalul a declarat primele șapte motive ale acțiunii drept vădit inadmisibile. Acțiunea a fost, așadar, respinsă în totalitate.
IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților
17. Prezentul recurs a fost depus la grefă la 3 octombrie 2009. Prin intermediul acestuia, recurenta, acționând în numele consorțiului E2Bank, solicită Curții:
– anularea ordonanței atacate;
– anularea actelor prin care BCE a exclus‑o pe recurentă de la procedură și a atribuit contractul de achiziții publice unui alt ofertant;
– obligarea BCE la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în primă instanță.
18. BCE solicită în schimb Curții:
– respingerea recursului;
– obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
V – Cu privire la admisibilitatea recursului
19. BCE a invocat o excepție de inadmisibilitate a recursului: pentru motive evidente, această excepție va fi analizată cu prioritate în cadrul examinării noastre.
A – Argumentele părților
20. BCE susține că mandatul pentru a introduce acțiunea acordat recurentei de cealaltă societate membră a consorțiului E2Bank, mandat depus împreună cu acțiunea în primă instanță, se referea numai la procedura în fața Tribunalului și, prin urmare, nu trebuie considerat valabil pentru procedura în fața Curții. În consecință, recurenta nu ar fi avut dreptul de a formula recursul în numele consorțiului.
21. În plus, potrivit BCE, membrii individuali ai unui grup de întreprinderi nu ar deține un drept autonom de a ataca deciziile care privesc grupul în ansamblul său: Evropaïki Dynamiki nu ar fi, așadar, autorizată să formuleze recursul în mod individual, ca simplă membră a consorțiului.
22. În consecință, recursul ar trebui considerat în totalitate inadmisibil.
23. În cadrul memoriului în replică, recurenta a contestat ambele aspecte ale excepției de inadmisibilitate ridicate de BCE.
24. Pe de o parte, mandatul acordat recurentei nu ar fi limitat doar la procedura în fața Tribunalului, ci ar include și eventuala procedură într‑o cale de atac.
25. Pe de altă parte, membrii individuali ai unui consorțiu ar deține un drept autonom de a ataca actele care cauzează prejudicii consorțiului însuși. Recurenta subliniază că, în plus, consorțiul E2Bank nu avea personalitate juridică și că ea avea rolul de partener principal în cadrul consorțiului, în timp ce cealaltă societate membră a consorțiului ar fi avut o poziție total subordonată, comparabilă cu aceea a unui subcontractant.
B – Apreciere
26. În opinia noastră, excepția de inadmisibilitate ridicată de BCE nu trebuie admisă. În cele ce urmează vom expune motivele pe care ne întemeiem poziția, analizând separat interpretarea mandatului și dreptul de a acționa în justiție al membrilor individuali ai unui grup de întreprinderi.
1. Interpretarea mandatului acordat recurentei
27. În primul rând, însuși modul în care este formulat mandatul acordat recurentei la 11 septembrie 2006 nu exclude în mod categoric posibilitatea ca acesta să fie valabil nu doar pentru procedura în fața Tribunalului, ci și pentru un eventual recurs la Curtea de Justiție.
28. Este adevărat că, în prima parte a mandatului, societatea Evropaïki Dynamiki este autorizată să „întreprindă toate acțiunile legale necesare, în numele său propriu și al consorțiului E2Bank, prin intermediul avocaților aleși de ea, în fața Tribunalului de Primă Instanță”. Însă, imediat după aceasta se precizează că „prezentul mandat […] va produce efecte atât cât va fi necesar pentru a îndeplini toate acțiunile legale, astfel cum sunt prevăzute de dispozițiile aplicabile”.
29. Este clar că o astfel de formulare nu este cea mai fericită. Cu toate acestea, prezența clauzei finale, care se referă la îndeplinirea tuturor acțiunilor legale, nu permite să se excludă în mod absolut validitatea mandatului și pentru recursul în fața Curții. În viziunea unui participant la o procedură de cerere de ofertă care decide să formuleze o acțiune, referirea la Tribunal poate fi interpretată și ca fiind o indicație generică și aproape pleonastică referitoare la instanța în fața căreia este depusă acțiunea la începutul unei proceduri care poate ajunge să se finalizeze, în cazul unui recurs, în fața Curții. Din această perspectivă, clauza finală poate fi interpretată drept o confirmare a validității mandatului pentru ambele grade de jurisdicție.
30. Reținem, așadar, că mandatul acordat recurentei pentru a acționa în numele consorțiului E2Bank poate fi considerat valabil și pentru procedura recursului în fața Curții.
2. Cu privire la dreptul autonom de a declara recurs al membrilor unui grup
31. În cazul în care Curtea nu va împărtăși interpretarea largă a mandatului pe care am prezentat‑o la punctele anterioare și, în orice caz, în scopul unei analize exhaustive, vom trece la examinarea problematicii referitoare la posibilitatea membrilor unui grup de întreprinderi ca, în general, să poată ataca în mod autonom un act îndreptat împotriva grupului însuși.
32. Aceasta nu este o problemă absolut nouă, însă Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe asupra unor asemenea aspecte în împrejurări similare celor din speță. Astfel, până în acest moment, deciziile s‑au concentrat asupra problemei compatibilității dispozițiilor naționale în materie cu Directiva 89/665 (așa‑numită „Directiva căi de atac”)(8).
33. În acest context, Curtea a avut ocazia să considere drept compatibile cu dreptul comunitar atât o dispoziție națională care admitea doar acțiunea formulată de toți membrii unei asocieri temporare de întreprinderi(9), cât și o dispoziție care, dimpotrivă, permitea și o acțiune formulată numai de o întreprindere din cadrul asocierii(10). Aceasta deoarece Directiva 89/665 se limitează să enunțe „condițiile minimale care trebuie să fie îndeplinite de căile de atac reglementate în ordinea juridică națională în scopul de a garanta respectarea prevederilor de drept comunitar în domeniul achizițiilor publice”(11).
34. În schimb, în materie de reparare a prejudiciilor, se consideră că dreptul Uniunii impune recunoașterea unui drept individual la acțiune pentru fiecare întreprindere care intră în componența unei asocieri temporare(12).
35. Directiva 89/665 nu este aplicabilă, ca atare, contractelor de achiziții publice încheiate de instituții sau de BCE, din moment ce constituie un document ai cărui destinatari sunt statele membre. Cu toate acestea, directiva reprezintă forma de exprimare, aplicată într‑un domeniu specific, a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, ce constituie un principiu general al dreptului Uniunii(13). Acest principiu este consacrat în prezent, astfel cum este bine cunoscut, și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, care, în temeiul articolului 6 TUE, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor(14).
36. În acest sens, trebuie arătat că Directiva 89/665 se caracterizează în general printr‑o intenție clară și evidentă de a favoriza formularea de acțiuni. Aceasta stabilește un nivel minim de protecție jurisdicțională care trebuie recunoscut, permițând însă statelor membre să asigure, de exemplu, astfel cum s‑a arătat mai sus, dreptul la acțiune unui grup mai larg de justițiabili decât cel prevăzut de directivă. De altfel, această concluzie reiese în mod evident chiar din lectura textului, care la articolul 1 prevede că posibilitatea de a formula o acțiune trebuie asigurată „cel puțin” destinatarilor unei măsuri defavorabile(15).
37. În speță, este cert faptul că destinatarul actului atacat este consorțiul în ansamblul său, astfel cum în hotărârile Curții citate mai sus destinatari erau asocierile temporare. Cu toate acestea, este de asemenea cert faptul că societatea Evropaïki Dynamiki, în calitate de membră a acestui consorțiu, are un interes practic în a obține anularea unui act care, potrivit susținerilor sale, a cauzat în mod nelegal prejudicii consorțiului din care făcea parte.
38. Așadar, în lipsa unei limitări exprese a dreptului la acțiune, apreciem că trebuie recunoscut un asemenea drept atât consorțiului ca atare, cât și, în mod individual, fiecărei întreprinderi din care se compune. Dacă legiuitorul ar fi decis ca, în cazul contractelor de achiziții publice încheiate de instituții ale Uniunii, să recunoască dreptul la acțiune numai consorțiului în ansamblul său, ar fi trebuit să decidă astfel în mod expres. Întrucât acest lucru nu s‑a întâmplat, trebuie să prevaleze principiul care favorizează formularea de acțiuni în justiție.
39. De altfel, în ordonanța citată anterior pronunțată în cauza Consorzio Elisoccorso San Raffaele, Curtea a subliniat că dispoziția națională care permite dreptul individual la acțiune al fiecărei întreprinderi membre a unui consorțiu nu este nicidecum contrară directivei, ci, dimpotrivă, contribuie la atingerea obiectivelor acesteia(16).
40. Nu se poate neglija nici faptul că, în speță, consorțiul era, se pare, lipsit de personalitate juridică. În acest context, dreptul individual la acțiune al societăților membre ale consorțiului ar putea fi confirmat de natura „transparentă” a asocierii(17).
41. În opinia noastră, nu ar trebui admisă obiecția invocată de BCE potrivit căreia recunoașterea unui drept individual la acțiune membrilor unui consorțiu ar determina un risc inacceptabil de pronunțare a unor hotărâri contradictorii. Într‑adevăr, prin însăși natura oricărei situații juridice, este inerent riscul ca, în raport cu aceasta, să intervină mai multe hotărâri judecătorești, eventual chiar contradictorii. În plus, în spiritul Directivei 89/665, obiectivul principal este acela de a putea ajunge, în cel mai mare număr de cazuri posibil, la obținerea anulării procedurilor nelegale: în general, un astfel de obiectiv este mai bine atins prin intermediul unei interpretări largi decât printr‑o interpretare restrictivă a dreptului la acțiune.
42. În opinia noastră, nu se poate susține nici faptul că eventualii participanți la consorțiu ar putea să nu mai aibă interesul de a exercita acțiunea, astfel încât admiterea acțiunii individuale a unei întreprinderi ar risca să inițieze o procedură care să nu (mai) răspundă intereselor celorlalte întreprinderi membre ale consorțiului. O obiecție asemănătoare a fost deja respinsă de Curte(18) și, în orice caz, aceasta poate fi utilizată și într‑un sens contrar celui indicat de BCE. Astfel, dacă dezacordul unui singur membru al unui consorțiu cu privire la formularea unei acțiuni ar fi opozabil și tuturor celorlalți membri ai acestuia, s‑ar crea posibilitatea unor eventuale abuzuri, din moment ce societatea căreia îi este atribuit un contract de achiziții publice ar putea întotdeauna să împiedice formularea de acțiuni, astfel încât cel puțin un membru al consorțiilor concurente nu va mai avea interesul de a formula o acțiune: aceasta ar fi situația, de exemplu, ca urmare a oferirii de către câștigător a unui contract de subachiziție.
43. În concluzie, chiar dacă mandatul acordat societății Evropaïki Dynamiki, membră a consorțiului E2Bank, ar trebui interpretat ca fiind valabil doar pentru procedura din fața Tribunalului, ar trebui ca recurentei să i se recunoască oricum capacitatea de a ataca în mod autonom o decizie care privește consorțiul din care făcea parte.
44. Prin urmare, recursul trebuie considerat admisibil.
VI – Cu privire la fond
45. În susținerea recursului, recurenta invocă patru motive, care privesc încălcarea articolului 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, interpretarea eronată a noțiunii de interes de a exercita acțiunea, aplicarea legislației germane în materie de muncă temporară și, respectiv, încălcarea obligației de motivare. În cele ce urmează, vom analiza motivele în ordinea pe care o apreciem ca fiind cea mai potrivită pentru a ne prezenta în mod logic argumentele: în special, examinarea celui de al treilea motiv va trebui să preceadă examinarea celui de al doilea.
A – Cu privire la primul motiv, referitor la încălcarea articolului 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului
1. Argumentele părților
46. Prin intermediul primului motiv de recurs, Evropaïki Dynamiki susține că Tribunalul ar fi încălcat articolul 114 din Regulamentul de procedură propriu în măsura în care a apreciat drept admisibilă excepția de inadmisibilitate invocată de BCE, cu toate că aceasta nu a fost formulată prin înscris separat.
47. BCE consideră acest motiv neîntemeiat, din moment ce articolul 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului impune ca cererea prin care se invocă o excepție de inadmisibilitate să se formuleze prin înscris separat numai când prin aceasta se solicită Tribunalului să se pronunțe separat cu privire la acest incident, fără a intra în dezbaterea fondului.
2. Apreciere
48. Cu titlu introductiv, trebuie clarificat dacă motivul este admisibil. Astfel, acesta nu urmărește să modifice dispozitivul ordonanței atacate: într‑adevăr, în practică, respingerea unei excepții de inadmisibilitate, astfel cum a făcut Tribunalul, și declararea acesteia drept inadmisibilă, astfel cum susține recurenta că ar fi trebuit să se întâmple, produc același rezultat.
49. În Hotărârea pronunțată în cauza Franța/Comafrica și alții, Curtea a admis că partea căreia i s‑a respins o excepție de inadmisibilitate de către Tribunal poate ataca acea parte a hotărârii, deși a obținut câștig de cauză pe fond(19). Cu toate acestea, în speță, partea care solicită modificarea fragmentului din ordonanță referitor la excepția de inadmisibilitate nu este cea care a invocat‑o (BCE), ci recurenta, potrivit căreia excepția ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă.
50. Or, apreciem că, din punctul de vedere al recurentei, faptul că o excepție de inadmisibilitate este declarată inadmisibilă echivalează cu respingerea acesteia. Astfel, dacă se consideră că, în cadrul aceleiași cauze, problema admisibilității și analiza pe fond fac obiectul a două decizii distincte, este clar că situația din prezenta cauză și aceea din Hotărârea pronunțată în cauza Franța/Comafrica și alții, citată la punctul anterior, sunt diferite. Astfel, în timp ce în respectiva hotărâre, prin exercitarea căii de atac se urmărea să se obțină modificarea deciziei cu privire la admisibilitate (acțiune declarată inadmisibilă, în loc să fie respinsă pe fond), în prezenta cauză, decizia cu privire la admisibilitate ar rămâne oricum aceeași (excepție de inadmisibilitate respinsă ca inadmisibilă în loc să fie respinsă ca neîntemeiată). Altfel spus, eventuala admitere a motivului în discuție nu ar schimba oricum faptul că excepția de inadmisibilitate ar fi respinsă.
51. Prin urmare, înclinăm să apreciem că recurenta nu are interes să invoce primul dintre motivele sale de recurs. În special, considerăm că prezenta situație este sub anumite aspecte similară celei în care o parte care a obținut câștig de cauză pe fond critică faptul că instanța de prim grad a omis să se pronunțe cu privire la o excepție de inadmisibilitate invocată de aceasta. Este consacrat faptul că, în asemenea cazuri, jurisprudența Curții nu admite existența unui interes de a exercita acțiunea(20). Aceasta deoarece, în realitate, nu a existat o decizie cu privire la admisibilitate care să poată fi modificată. În speță, este adevărat, s‑a adoptat o decizie cu privire la inadmisibilitate, însă nu se solicită ca aceasta să fie modificată. Numai partea care a căzut în pretenții cu privire la acest aspect ar avea posibilitatea de a ataca decizia, respectiv BCE.
52. Reținem, așadar, că primul motiv trebuie considerat inadmisibil.
53. În orice caz, independent de admisibilitatea sa, motivul este neîntemeiat. Astfel, trebuie observat faptul că articolul 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, ca de altfel și articolul 91 din Regulamentul de procedură al Curții, nu impune ca orice excepție de inadmisibilitate să fie formulată prin înscris separat. În schimb, formularea prin înscris separat este necesară, astfel cum rezultă în mod clar din aceste dispoziții, numai în cazul în care partea care o invocă intenționează să solicite instanței să se pronunțe cu privire la admisibilitate „fără a intra în dezbaterea fondului”. Această situație se reflectă de altfel atât în practica Tribunalului, cât și în cea a Curții, din care rezultă că în mod frecvent excepțiile de inadmisibilitate invocate în mod obișnuit în documentele prezentate în apărare sunt analizate împreună cu fondul cauzei.
54. Prin urmare, primul motiv de recurs trebuie respins.
B – Cu privire la al treilea motiv, referitor la obligația de a deține autorizația de a furniza forță de muncă temporară
1. Argumentele părților
55. Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, recurenta susține că în mod eronat Tribunalul ar fi validat obligația impusă de BCE contractanților, în sensul de a deține sau de a obține autorizația prevăzută de dreptul german pentru a furniza forță de muncă temporară. Recurenta susține că, în realitate, legislația germană nu ar impune nicio formalitate de acest tip într‑o situație precum cea din prezenta cauză. Recurenta ar fi încheiat deja alte contracte tot cu BCE și anterior nu i s‑ar fi impus niciodată să obțină autorizația.
56. În ceea ce o privește, BCE susține însă că o parte dintre prestațiile ce trebuiau furnizate pentru executarea contractului intră în mod clar în domeniul de aplicare al AÜG, având drept consecință obligația ca societatea care pune la dispoziție lucrători temporari să dețină autorizația. Prin urmare, Tribunalul nu ar fi săvârșit în acest sens nicio eroare de drept.
2. Apreciere
a) Cu privire la admisibilitatea motivului
57. Deși părțile nu s‑au referit la acest aspect, este necesar ca mai întâi să clarificăm dacă motivul, care în esență reia al optulea motiv invocat în fața Tribunalului, este admisibil.
58. Nu ne referim aici la inadmisibilitatea care, potrivit apărării BCE în primă instanță, ar fi caracterizat în întregime acțiunea recurentei din cauza nedeținerii autorizației de către aceasta din urmă. Astfel cum s‑a arătat deja, această excepție a fost respinsă în mod întemeiat de Tribunal.
59. Inadmisibilitatea pe care trebuie să o analizăm aici privește în schimb, în mod specific, motivul referitor la obligația de a deține autorizația și derivă din faptul că, astfel cum rezultă în mod clar și nu este contestat de părți, recurenta nu a fost exclusă de la procedură din cauza lipsei autorizației. Astfel cum s‑a văzut din reconstituirea situației de fapt care a stat la baza litigiului, într‑adevăr, consorțiul din care făcea parte Evropaïki Dynamiki nu a fost niciodată exclus de la procedură pentru neîndeplinirea condițiilor, din moment ce deținerea autorizației ar fi fost necesară numai la momentul eventualei semnări a contractului cu BCE. Dimpotrivă, ceea ce s‑a întâmplat a fost faptul că, după prima etapă de selecție a candidaților, la care recurenta a fost admisă, oferta sa nu a fost considerată una dintre cele mai bune trei oferte care au fost admise în faza finală a selecției.
60. Tribunalul ar fi putut, așadar, să aprecieze că, din moment ce clauzele anunțului de participare care impuneau deținerea autorizației nu au cauzat în practică niciun prejudiciu recurentei, aceasta nu avea niciun interes să le atace. Trebuie amintit în acest sens că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, instanțele Uniunii pot verifica și din oficiu existența interesului de a exercita acțiunea(21).
61. Cu toate acestea, reținem că, în lumina împrejurărilor cauzei, alegerea Tribunalului de a analiza fondul motivului a fost întemeiată. Trebuie să se observe astfel că o eventuală declarare a inadmisibilității celui de al optulea motiv ar fi avut oricum drept consecință declararea primelor șapte motive drept inadmisibile, din moment ce recurenta din prezenta procedură arătase în acțiunea formulată că nu ar fi putut să obțină autorizația de a furniza forță de muncă temporară. Altfel spus, s‑ar fi ajuns la situația paradoxală în care unele motive (primele șapte) ar fi fost declarate inadmisibile ca urmare a nerespectării unei cerințe a cărei obligativitate, ce face obiectul celui de al optulea motiv, nu ar fi putut fi contestată întrucât nu produsese niciun prejudiciu concret recurentei.
62. Așadar, deși consorțiul din care făcea parte Evropaïki Dynamiki nu a fost exclus ca urmare a nerespectării obligației de a obține autorizația, în mod întemeiat Tribunalul a trecut la examinarea fondului celui de al optulea motiv. Este de altfel relativ frecventă situația în care instanțele Uniunii, în loc să detalieze analiza admisibilității, resping un motiv direct pe fond(22).
b) Cu privire la fondul motivului
63. Cu toate că problema nu a fost dezbătută de părți în mod explicit și aprofundat, examinarea pe fond a celui de al treilea motiv impune formularea unor considerații cu privire la tipul de control pe care Curtea îl poate exercita, în general, în raport cu aplicarea unor dispoziții de drept național de către organismele Uniunii. Esența prezentului motiv constă astfel, după cum s‑a văzut, într‑o contradicție în ceea ce privește interpretarea legislației germane referitoare la furnizarea de forță de muncă temporară.
i) Considerații generale cu privire la dreptul național în fața instanței Uniunii
64. Sectorul contractelor de achiziții publice încheiate de organismele Uniunii se încadrează fără îndoială în domeniile în care se pot observa cu mai mare ușurință suprapuneri între dreptul Uniunii și legislațiile naționale. Astfel, în general, în procedurile de cerere de ofertă emise de instituții sunt adesea prevăzute clauze cu privire la respectarea legislației naționale a statului în care trebuie să se efectueze activitățile care fac obiectul contractului de achiziții publice(23). În măsura în care dispozițiile tratatelor sau ale protocoalelor anexate acestora nu prevăd excepții sau norme speciale, nu se explică în ce mod organismele Uniunii ar putea să eludeze aplicarea dispozițiilor în vigoare în locurile unde acestea își desfășoară activitatea. Se poate remarca și faptul că Regulamentul de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului financiar (care, trebuie amintit, nu este aplicabil în speță), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 478/2007(24), prevede la articolul 130 alineatul (4) litera (c) că, „atunci când instituțiile sunt autorități contractante, contractului i se aplică dreptul comunitar, completat, dacă este necesar, de legea națională specificată în contract”(25).
65. În speță, contractul pe care ofertantul selecționat l‑ar fi încheiat cu BCE cuprindea două categorii de activități care se diferențiau în mod clar. Una dintre acestea era o clasică prestare de servicii de consultanță și dezvoltare, cealaltă se referea în schimb la furnizarea de personal destinat să fie pus la dispoziția BCE, în baza cererilor exprimate periodic de aceasta din urmă, pentru a efectua anumite activități la sediul acesteia. Necesitatea de a deține autorizația prevăzută de AÜG corespunde, bineînțeles, activităților din această a doua categorie.
66. Examinarea prezentului motiv impune, așadar, într‑o anumită măsură instanței Uniunii să interpreteze un drept național, în acest caz, cel german. Nu încape îndoială că o situație precum cea din speță este destul de delicată. Astfel, încă de la început, Curtea a statuat în mod clar că rolul său este acela de a interpreta dreptul comunitar, iar nu cel național(26). În plus, Statutul Curții prevede în mod expres, la articolul 58, că recursul înaintat Curții împotriva hotărârilor Tribunalului poate fi întemeiat, pe lângă viciile de competență și de procedură, pe „încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal”. Pe de altă parte însă, prin însuși faptul că procedura de cerere de ofertă organizată de o instituție poate conține referiri la dreptul național, este inevitabil ca instanțele Uniunii să fie puse „în contact” cu acesta. În plus, aici ne aflăm într‑o situație în care instanța Uniunii nu trebuie să aplice dreptul național, ci numai să verifice interpretarea dată acestuia de un organism al Uniunii într‑o etapă (cea a procedurii administrative pentru atribuirea contractului) în care instanțele naționale nu au posibilitatea de a interveni. Ce abordare ar trebui reținută în asemenea cazuri(27)?
67. O posibilă soluție a problemei reiese dintr‑o jurisprudență a Tribunalului, care se regăsește într‑o anumită măsură și în ordonanța atacată, potrivit căreia controlul instanțelor Uniunii nu se extinde la interpretarea și la aplicarea dreptului național ca atare, ci se limitează la verificarea faptului că instituția vizată nu a săvârșit erori grave și vădite în interpretarea dispozițiilor naționale a căror respectare este necesară pentru executarea contractului de achiziții publice(28). Apreciem totuși că această jurisprudență nu este întru totul convingătoare, deoarece riscă să lase, cel puțin parțial, în afara controlului jurisdicțional anumite părți ale practicii administrative a instituțiilor comunitare.
68. Pe de altă parte, trebuie să se observe că, în general, instanțelor Uniunii li se solicită adesea să interpreteze dreptul național al unui stat membru.
69. În primul rând, acest lucru se întâmplă, în mod evident, în cazul acțiunilor în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, care presupun o decizie cu privire la posibila încălcare a dreptului Uniunii printr‑o dispoziție națională. În asemenea cazuri, este cert că o astfel de dispoziție națională trebuie apreciată și, prin urmare, interpretată.
70. În al doilea rând, articolul 272 TFUE, care corespunde fostului articol 238 CE, stabilește competența Curții de a se pronunța „în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia”. În astfel de cazuri, este absolut normal ca instanțele Uniunii să interpreteze dreptul național aplicabil, luând eventual în considerare și jurisprudența națională relevantă(29).
71. În speță, obiectul controlului jurisdicțional îl constituie un act adoptat de un organism al Uniunii. În acest context, apreciem că, în pofida tuturor rezervelor pe care le ridică speța, instanța Uniunii nu se poate sustrage de la obligația de a analiza toate actele administrative care fac obiectul controlului său, inclusiv partea din aceste acte în care s‑a efectuat o apreciere a dreptului național.
72. În special, ni s‑ar părea superficial să se considere că interpretarea dreptului național efectuată de instituții poate fi controlată de instanțele Uniunii doar pentru a verifica eventuale denaturări sau erori vădite. În opinia noastră, atunci când dreptul național este „încorporat” de o instituție în actul juridic pe care l‑a emis, acest drept național devine parte integrantă a cadrului juridic pe care instanțele Uniunii trebuie să îl ia în considerare în aprecierea pe care o realizează.
73. Acest lucru nu aduce atingere principiului potrivit căruia interpretul natural al dreptului național este, în mod evident, instanța națională. La acest tip de „încorporare” a dreptului național în dreptul Uniunii, pe care l‑am descris la punctul anterior, se ajunge prin includerea acestuia într‑un act al unei instituții sau al unui alt organism al Uniunii și produce, așadar, efecte numai în acest caz special, fără ca vreo generalizare să fie posibilă. În plus, astfel cum am arătat deja, obiectul controlului jurisdicțional al instanței Uniunii nu îl constituie în speță dreptul național ca atare, ci numai un act juridic al unui organism al Uniunii, care conține în cuprinsul său o apreciere/interpretare a dreptului național.
74. În plus, în interpretarea și la aplicarea dreptului național, instanța Uniunii va trebui să țină întotdeauna cont de modul în care acest drept este interpretat și aplicat de instanțele statului membru de la care emană(30).
75. A nu permite controlul asupra interpretării pe care organismele Uniunii o dau dreptului național ar risca, în opinia noastră, să compromită și dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, prevăzut în prezent și de Carta drepturilor fundamentale(31).
76. Tribunalul a acționat, așadar, în mod corect atunci când a analizat în detaliu legislația germană aplicată de BCE, ținând de asemenea cont de jurisprudența națională în materie.
ii) Cu privire la interpretarea dreptului german efectuată de Tribunal
77. În speță, apreciem că interpretarea cadrului normativ german realizată de Tribunal este convingătoare și că argumentele prezentate de recurentă împotriva acesteia nu pot fi admise.
78. Legislația germană în materie de furnizare de forță de muncă, astfel cum este interpretată de jurisprudența națională, impune, contrar susținerilor recurentei, deținerea autorizației atât de către societățile a căror activitate principală nu este furnizarea de forță de muncă(32), cât și de către societățile stabilite în străinătate care furnizează forță de muncă în Germania, din moment ce legislația națională nu prevede nicio excepție în acest sens. Nu se poate să nu se observe că acest lucru este în concordanță cu admiterea de către Curte a faptului că, având în vedere caracterul sensibil al materiei furnizării de forță de muncă, statele membre pot condiționa exercitarea unei asemenea activități pe teritoriul lor de deținerea unei autorizații naționale speciale(33).
79. Pe de o parte, dacă recurenta ar fi demonstrat că îndeplinea cerințele pentru a furniza forță de muncă în conformitate cu legislația unui alt stat membru, și în special cu cea a statului membru unde era stabilită (ar fi putut fi vorba despre o autorizație expresă sau despre o autorizație recunoscută în mod implicit tuturor operatorilor economici din acest stat), și ar fi susținut de asemenea echivalența acestor cerințe cu cele impuse de legislația germană, în conformitate cu jurisprudența Curții citată la punctul anterior, BCE ar fi putut eventual să ridice problema admisibilității ofertei sale chiar în lipsa autorizației prevăzute de dreptul german. Cu toate acestea, recurenta a furnizat numai indicații generice, negând de fapt și deținerea autorizației prevăzute de dreptul elen.
80. Pe de altă parte, chiar dacă s‑ar intenționa să se admită existența unor îndoieli cu privire la interpretarea legislației germane, alegerea BCE de a solicita deținerea autorizației ar fi oricum la adăpost de critici. Astfel, în cazul în care ar exista o singură posibilitate ca administrația statului membru vizat să considere activitatea care trebuie desfășurată ca fiind supusă obligației de autorizare, comportamentul instituției Uniunii prin care deținerea acestei autorizații ar fi impusă concurenților la procedura de cerere de ofertă ar fi, în opinia noastră, prudentă și întru totul compatibilă cu principiul unei bune administrări.
81. În sfârșit, observăm că, astfel cum în mod corect a evidențiat și Tribunalul în ordonanța atacată, faptul că recurenta a obținut deja atribuirea unor contracte de achiziții publice în Germania fără ca vreodată să trebuiască să obțină autorizația este total lipsit de relevanță. Pe de o parte, astfel cum s‑a arătat, autorizația este necesară numai pentru furnizarea de forță de muncă, iar nu pentru simpla prestare de servicii, care este, fără îndoială, activitatea cea mai obișnuită a unei societăți precum recurenta. În al doilea rând, faptul că unele atribuiri anterioare au avut loc eventual fără respectarea legii nu exonerează BCE de obligația de a o respecta.
82. Prin urmare, la finalul acestei părți a analizei noastre, considerăm că și al treilea motiv al recurentei trebuie respins.
C – Cu privire la al doilea motiv, referitor la existența unui interes al recurentei de a exercita acțiunea și după respingerea de către Tribunal a celui de al optulea motiv
1. Argumentele părților
83. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul ar fi trebuit să analizeze primele șapte motive ale acțiunii chiar și după ce l‑a respins pe al optulea și nu ar fi trebuit să considere că lipsea interesul de a exercita acțiunea. Jurisprudența Curții ar demonstra astfel că noțiunea de interes de a exercita acțiunea trebuie interpretată în sens larg. Aceeași Directivă căi de atac ar confirma o asemenea abordare.
84. Recurenta susține în plus(34) că, și dacă s‑ar admite că al optulea motiv ar fi trebuit respins și, prin urmare, confirmată legalitatea cerinței autorizării, autorizația însăși ar fi putut fi obținută nu de recurentă, ci de o filială a acesteia stabilită în Germania.
85. În ceea ce o privește, BCE susține caracterul întemeiat al aprecierii Tribunalului. Atât din analiza legislației, cât și a jurisprudenței ar reieși că, într‑un caz precum cel din prezenta cauză, odată ce al optulea motiv al acțiunii a fost respins, recurenta nu mai avea interesul de a exercita acțiunea, din moment ce ea însăși a recunoscut că nu deținea și că nu putea obține autorizația solicitată.
2. Apreciere
86. Arătăm de la bun început că, în opinia noastră, Tribunalul a decis în mod întemeiat că, în cazul respingerii celui de al optulea motiv, nu mai era necesar să se răspundă la primele șapte motive. Astfel cum reiese din ordonanța atacată, jurisprudența este constantă în acest sens. Prin respingerea celui de al optulea motiv și prin confirmarea, așadar, a obligației de a deține autorizația pentru încheierea contractului, recurenta nu mai avea posibilitatea de a obține câștig de cauză prin intermediul propriei acțiuni în justiție(35).
87. Cu toate acestea, ne‑am putea întreba dacă, într‑o situație precum cea din prezenta cauză, nu s‑ar ridica mai degrabă problema caracterului inoperant al primelor șapte motive decât a inadmisibilității acestora pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea. Astfel, în general, potrivit jurisprudenței, este inoperant motivul care, cu toate că este admis, nu ar putea produce efectul urmărit de reclamant. Caracterul inoperant al unui motiv nu depinde de admisibilitatea acestuia(36).
88. Considerăm totuși că în speță ar fi preferabilă calificarea primelor șapte motive mai curând drept inadmisibile decât drept inoperante. Astfel, în general, caracterul inoperant al unui motiv este consecința incapacității acestuia de a produce o modificare a actului atacat. De regulă, este inoperant un motiv care critică un aspect al unui act, de exemplu, o parte a motivării, în cazurile în care legalitatea actului se poate întemeia exclusiv și pe alte aspecte, cum ar fi alte părți ale motivării. Cu toate acestea, în cazul nostru, dacă primele șapte motive ar fi fost admise, acest lucru ar fi putut implica anularea actului și chiar înlocuirea acestuia cu un act cu un conținut diferit: totuși, în orice caz, drept consecință a lipsei autorizației, în niciun caz recurenta nu putea obține atribuirea contractului de achiziții publice. Altfel spus, lipsa necesității de a examina primele șapte motive nu era determinată de însăși natura acestora, ci de situația individuală specifică a recurentei.
89. Pe de altă parte, chiar și în cazul în care primele șapte motive ar fi trebuit să fie calificate drept inoperante în loc de inadmisibile, al doilea motiv de recurs ar fi trebuit să fie oricum respins. Astfel, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, „în cazul în care motivarea unei hotărâri a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului comunitar, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind temeinic pentru alte motive de drept, recursul trebuie respins”(37). Altfel spus, chiar în cazul în care primele șapte motive ar fi trebuit să fie declarate inoperante, Curtea s‑ar putea limita să efectueze o substituire de motive.
90. Nu poate fi admisă argumentarea recurentei potrivit căreia aceasta ar fi avut în continuare un interes cu privire la primele șapte motive, din moment ce ar fi putut totuși să obțină autorizația prevăzută, eventual prin înființarea unei filiale pe teritoriul german.
91. În acest sens, trebuie astfel să se observe că, în cadrul acțiunii formulate în fața Tribunalului, recurenta din prezenta procedură descrisese în mod clar o situație de imposibilitate absolută de a obține autorizația. Recurenta nu a arătat niciunde în acea acțiune că ar fi putut totuși să obțină documentul în discuție sau că cealaltă societate din consorțiu ar fi putut face acest lucru. Dimpotrivă, acțiunea menționa faptul că autorizația nu ar fi putut fi obținută. Nu este posibil ca Tribunalul să fie cenzurat pentru că a analizat un motiv care a fost astfel prezentat de reclamant, întrucât acestuia îi revine obligația de a-și prezenta argumentele în mod diligent și corect.
92. Prin urmare, și al doilea motiv trebuie respins.
D – Cu privire la al patrulea motiv, referitor la o încălcare a obligației de motivare
93. Al patrulea motiv al recurentei este intitulat „Neaplicarea dispozițiilor referitoare la obligația de motivare ce revine autorității contractante [articolul 253 CE, articolul 12 alineatul (1) din Directiva 92/50, articolul 100 alineatul (2) din Regulamentul financiar, articolul 149 alineatul (2) Regulamentul de stabilire a normelor de aplicare a regulamentului financiar]”. Prin intermediul acestui motiv, recurenta susține că Tribunalul nu ar fi aplicat în mod corect în speță dispozițiile privind obligația de motivare a actelor Uniunii, referindu‑se în special la faptul că BCE nu ar fi furnizat recurentei informații suficiente cu privire la decizia de a nu considera oferta sa drept cea mai bună.
94. În opinia noastră, motivul, prezentat foarte pe scurt de recurentă, trebuie considerat inadmisibil.
95. În primul rând, nu este clar care parte a ordonanței atacate este criticată. Astfel cum s‑a arătat, Tribunalul a analizat numai motivul referitor la obligația de a obține de la autoritățile germane autorizația de a pune la dispoziție forță de muncă, apreciind, așadar, drept inadmisibile celelalte motive ale acțiunii. Problema caracterului suficient sau insuficient al informațiilor furnizate de BCE recurentei nu a fost – în mod întemeiat – analizată de Tribunal.
96. În al doilea rând, motivul este prezentat într‑un mod atât de concis și de confuz, făcând, în plus, trimitere la o serie de dispoziții care, astfel cum s‑a arătat, nu sunt aplicabile în speță, încât nu atinge, în opinia noastră, nivelul minim care să permită Curții să îl înțeleagă și să se pronunțe asupra sa. În special, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, simpla enunțare abstractă a unui motiv de recurs care nu este susținută de nicio indicație mai exactă nu poate fi suficientă pentru a se considera îndeplinită obligația de motivare a recursului(38).
97. Pe de altă parte, dacă, pentru acuratețea analizei, motivul ar fi interpretat în sensul că ar critica alegerea Tribunalului de a nu răspunde la unele dintre argumentele prezentate de recurenta din prezenta procedură în primă instanță (avem în vedere în special al cincilea motiv al acțiunii, care, cel puțin în parte, este similar), va fi suficient să se facă trimitere la ceea ce am arătat mai sus cu privire la examinarea de către Tribunal a primelor șapte motive ale acțiunii inițiale(39). Astfel cum s‑a arătat, alegerea Tribunalului de a nu examina pe fond aceste motive a fost întemeiată.
98. În concluzie, nici al patrulea motiv de recurs nu poate fi admis.
VII – Concluzie
99. În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții:
– să respingă recursul;
– să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată.
1 – Limba originală: italiana.
2 – T‑279/06.
3 – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198).
4 – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3).
5 – JO S 137, anunțul 2005/S 137‑135354.
6 – În versiunea originală în limba engleză, titlul anunțului vorbește despre „provision of IT consultancy and IT development services”.
7 – JO S 154, Anunțul 2005/S 154‑153356.
8 – Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237).
9 – Hotărârea din 8 septembrie 2005, Espace Trianon și Sofibail (C‑129/04, Rec., p. I‑7805, punctul 26).
10 – Ordonanța din 4 octombrie 2007, Consorzio Elisoccorso San Raffaele (C‑492/06, Rep., p. I‑8189, punctul 31).
11 – Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex (C‑327/00, Rec., p. I‑1877, punctul 47).
12 – Hotărârea din 6 mai 2010, Club Hotel Loutraki și alții (C‑145/08 și C‑149/08, Rep., p. I‑4165, punctul 80).
13 – Cu privire la natura principiului protecției jurisdicționale efective, a se vedea Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 37 și jurisprudența citată). Pentru un exemplu de aplicare a principiilor prevăzute de Directiva 89/665 într‑un domeniu în care aceasta nu era aplicabilă ca atare, a se vedea Hotărârea Club Hotel Loutraki și alții, citată la nota de subsol 12 (punctele 69-74).
14 – Pentru o aplicare a Cartei ca atare, cu noua sa valoare juridică, a se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Volker și Markus Schecke (C‑92/09 și C‑93/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 45 și urm.).
15 – Trebuie observat că versiunea în limba italiană a directivei, în urma modificărilor introduse prin Directiva 2007/66/CE din 11 decembrie 2007 (JO L 335, p. 31), nu mai conține, la articolul 1 alineatul (3), precizarea „cel puțin”. În mod evident însă, este vorba despre o eroare de redactare, astfel cum reiese din compararea cu celelalte versiuni lingvistice, în care precizarea a fost menținută. Cu privire la interpretarea textelor normative ale Uniunii în cazul unei singure versiuni lingvistice diferite, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 27 martie 1990, Criket St. Thomas (C‑372/88, Rec., p. I‑1345, punctul 18), și Hotărârea din 19 aprilie 2007, Velvet & Steel Immobilien (C‑455/05, Rep., p. I‑3225, punctul 19).
16 – Ordonanța Consorzio Elisoccorso San Raffaele, citată la nota de subsol 10 (punctul 30).
17 – Acesta este raționamentul urmat de Tribunal, care, într‑o cauză similară, referitoare tot la recurenta din prezenta cauză, a admis dreptul individual la acțiune: Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2010, Evropaïki Dynamiki/Comisia (T‑50/05, Rep., p. II‑1071, punctul 40).
18 – Ordonanța Consorzio Elisoccorso San Raffaele, citată la nota de subsol 10 (punctul 30). În această cauză, obiecția fusese ridicată de guvernul cipriot.
19 – Hotărârea din 21 februarie 1999, Franța/Comafrica și alții (C‑73/97 P, Rec., p. I‑185). Pentru analiza acestei probleme specifice, a se vedea Concluziile avocatului general Mischo prezentate la 25 iunie 1998 în această cauză (punctele 11-16).
20 – Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer (C‑23/00 P, Rec., p. I‑1873, punctul 52), și Hotărârea din 22 noiembrie 2007, Cofradía de pescadores „San Pedro” de Bermeo și alții/Consiliul (C‑6/06 P, punctul 21).
21 – Posibilitatea instanței ca, din oficiu, după ascultarea părților, să se pronunțe asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică este prevăzută la articolul 92 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții și la articolul 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Din acestea, jurisprudența Curții a dedus posibilitatea de a invoca din oficiu, în cadrul unui recurs declarat împotriva unei hotărâri a Tribunalului, lipsa interesului de a exercita acțiunea, chiar intervenită ulterior. A se vedea Hotărârea din 19 octombrie 1995, Rendo și alții/Comisia (C‑19/93 P, Rec., p. I‑3319, punctul 13), și Hotărârea din 3 septembrie 2009, Moser Baer India/Consiliul (C‑535/06 P, Rep., p. I‑7051, punctul 24).
22 – A se vedea nota de subsol 20 de mai sus. A se vedea de asemenea Hotărârea din 25 martie 2010, Sviluppo Italia Basilicata/Comisia (C‑414/08 P, Rep., p. I‑2559, punctele 51-52).
23 – Tribunalul a elaborat în acest sens o jurisprudență potrivit căreia, „în conformitate cu principiile bunei administrări și cooperării loiale între instituțiile comunitare și statele membre, instituțiile sunt obligate să se asigure că cerințele prevăzute într‑un anunț de cerere de ofertă nu îi determină pe potențialii ofertanți să încalce legislația națională aplicabilă activității pe care o desfășoară” (Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, AICS/Parlamentul European, T‑139/99, Rec., p. II‑2849, punctul 41). Din cunoștințele noastre, Curtea nu a avut până în prezent ocazia să se pronunțe cu privire la acest aspect.
24 – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 478/2007 al Comisiei din 23 aprilie 2007 de modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2342/2002 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 111, p. 13).
25 – Sublinierea noastră. Trebuie amintit, cu titlu incident, că în speță era prevăzut că, odată atribuit contractul de achiziții publice, acesta ar fi fost guvernat în întregime de dreptul german, iar competența jurisdicțională corespunzătoare ar fi aparținut instanțelor germane.
26 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 15 iulie 1960, Präsident și alții/Înalta Autoritate (36/59-38/59 și 40/59, Rec., p. 827, în special p. 859). Din motive evidente, Curtea a subliniat în mod special această cerință în cadrul cauzelor având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare. A se vedea, ca exemplu reprezentativ, Hotărârea din 10 iunie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289, punctul 63 și jurisprudența citată).
27 – Pe de altă parte, subliniem că pe rolul Curții se află o altă cauză care ar putea contribui la clarificarea situației din prezenta cauză: obiectul principal al acesteia îl constituie interpretarea legislației italiene în materie de mărci. Este vorba despre cauza Edwin/OAPI (C‑263/09 P; a se vedea comunicarea recursului publicată în JO din 12 septembrie 2009, C 220, p. 25).
28 – Hotărârea Tribunalului AICS/Parlamentul European, citată la nota de subsol 23 (punctele 40-42).
29 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 26 noiembrie 1985, Comisia/CO.DE.MI. (318/81, Rec., p. 3693, punctul 24).
30 – A se vedea în special hotărârea citată la nota de subsol 29.
31 – A se vedea de asemenea punctul 35 din prezentele concluzii.
32 – A se vedea hotărârea pronunțată de Bundesarbeitsgericht la 8 noiembrie 1978, 5 AZR 261/77.
33 – Hotărârea din 17 decembrie 1981, Webb (279/80, Rec., p. 3305, punctele 18-21). Pe de altă parte, recurenta a negat în mod explicit, în observațiile sale, faptul că a contestat compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislației germane privind furnizarea de forță de muncă.
34 – Acest argument este dezvoltat de recurentă în cadrul celui de al treilea motiv, dar din punct de vedere logic acesta apare a fi mai degrabă în legătură cu al doilea motiv.
35 – Pentru un caz similar acestuia, în care lipsa interesului de a exercita acțiunea determină respingerea unei părți a motivelor, a se vedea Hotărârea din 20 mai 1987, Souna/Comisia (432/85, Rec., p. 2229, punctul 20).
36 – A se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2000, EFMA/Consiliul (C‑46/98 P, Rec., p. I‑7079, punctul 38), și Hotărârea din 30 septembrie 2003, Eurocoton și alții/Consiliul (C‑76/01 P, Rec., p. I‑10091, punctul 52).
37 – Hotărârea din 9 iunie 1992, Lestelle/Comisia (C‑30/91 P, Rec., p. I‑3755, punctul 28). A se vedea și Hotărârea din 15 decembrie 1994, Finsider/Comisia (C‑320/92 P, Rec., p. I‑5697, punctul 37).
38 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia (C‑51/92 P, Rec., p. I‑4235, punctul 113).
39 – A se vedea punctul 86 din prezentele concluzii.