Cauza T‑543/08

RWE AG

și

RWE Dea AG

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața cerii de parafină — Piața gaciului de parafină — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE — Stabilirea prețurilor și împărțirea piețelor — Răspunderea unei societăți‑mamă pentru încălcările normelor de concurență săvârșite de filiala sa și de o întreprindere comună deținută parțial de aceasta — Influență decisivă exercitată de societatea‑mamă — Prezumție în cazul deținerii unei participații de 100 % — Succesiune — Proporționalitate — Egalitate de tratament — Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor — Fond”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a treia) din 11 iulie 2014

1. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta – Prezumție refragabilă – Obligații în materia probelor ale societății care intenționează să răstoarne această prezumție – Elemente insuficiente pentru răsturnarea prezumției

   [art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

2. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Aplicabilitate în cazul stabilirii răspunderii în sarcina societăților‑mamă pentru încălcarea săvârșită de întreprinderea comună a acestora

   [art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

3. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Imputarea comportamentului anticoncurențial al unei întreprinderi comune celor două societăți‑mamă care o dețin în părți egale – Condiții – Exercitarea efectivă de către cele două societăți‑mamă a unei influențe decisive – Noțiunea de conducere comună – Sarcina probei care revine Comisiei

   (art. 81 CE; Regulamentul nr. 139/2004 al Consiliului)

4. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Condiții – Necesitatea unui comportament care a facilitat constatarea încălcării de către Comisie – Putere de apreciere a Comisiei

   [Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

5. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Respectarea unui termen rezonabil – Obligația Comisiei de a avertiza întreprinderile vizate de o investigație cu privire la posibilitatea de adoptare a unor măsuri de cercetare sau de investigare înainte de trimiterea oricărei comunicări privind obiecțiunile – Inexistență

   (art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului)

6. Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie prin care se aplică amenzi pentru o încălcare a normelor de concurență și care privește mai mulți destinatari – Imputarea practicilor unei filiale societății‑mamă a acesteia – Necesitatea unei motivări explicite – Conținut

   (art. 81 CE și 253 CE)

7. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Cifra de afaceri luată în considerare – An de referință – Ultimul an complet al încălcării – Caracterul excepțional al acesteia – Luare în considerare a unei perioade de referință mai mari – Cifră de afaceri medie în perioada de referință care o depășește pe cea din perioada anterioară – Încălcarea principiului proporționalității – Inexistență

   [Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (3); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctele 6 și 13]

8. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Putere de apreciere a Comisiei – Control jurisdicțional – Competența de fond a instanței Uniunii – Întindere

   (art. 261 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 31)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 25-28, 32, 36-44, 49, 50, 59-62, 66, 67 și 69)

2.  În materia concurenței, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă din cauza apartenenței acesteia la aceeași întreprindere atunci când această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață deoarece, în această privință, se află sub influența decisivă a societății‑mamă.

   Comportamentul pe piață al filialei se află sub influența decisivă a societății‑mamă în special în cazul în care filiala aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă.

   Comportamentul pe piață al filialei se află, în principiu, de asemenea sub influența decisivă a societății‑mamă atunci când aceasta reține numai prerogativa de definire sau de aprobare a anumitor decizii comerciale strategice, eventual de către reprezentanții săi în organele filialei, în timp ce prerogativa de definire a politicii comerciale stricto sensu a filialei este delegată conducătorilor care au sarcina administrării operaționale a acesteia, aleși de societatea‑mamă și care reprezintă și promovează interesele sale comerciale.

   Aceste principii se aplică și în cazul stabilirii răspunderii uneia sau mai multor societăți‑mamă pentru o încălcare săvârșită de întreprinderea comună a acestora.

   (a se vedea punctele 29-31 și 33)

3.  În materia concurenței, pentru a putea imputa comportamentul anticoncurențial al unei întreprinderi comune celor două societăți‑mamă care o dețin în părți egale, în temeiul articolului 81 CE, Comisia nu se poate întemeia numai pe capacitatea de influență decisivă a acestei societăți‑mamă, astfel cum s‑a reținut în cadrul aplicării Regulamentului nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi cu ocazia demonstrării controlului, fără să fie necesar să verifice dacă această influență a fost exercitată efectiv. Dimpotrivă, Comisia are, în principiu, obligația de a demonstra existența unei asemenea influențe decisive pe baza unui ansamblu de elemente de fapt. Printre aceste elemente se numără cumulul de funcții, de către aceleași persoane fizice, în conducerea societății‑mamă și în cea a filialei sau a întreprinderii comune sau faptul că aceste societăți aveau obligația de a urma directivele emise de conducerea lor unică fără a putea adopta un comportament independent pe piață.

   În plus, exercitarea efectivă a unei influențe decisive de către una sau mai multe societăți‑mamă asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune poate fi demonstrat și prin examinarea modalităților de luare a deciziei în cadrul acesteia. Deși prerogativa sau posibilitatea de a determina deciziile comerciale ale întreprinderii comune se încadrează, în sine, doar în simpla capacitate de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului său comercial și, astfel, în noțiunea „control” în sensul Regulamentului nr. 139/2004, Comisia și instanțele Uniunii pot prezuma că actele cu putere de lege și clauzele acordurilor referitoare la funcționarea întreprinderii respective, în special cele din contractul care instituie întreprinderea comună și cele din convențiile acționarilor cu privire la dreptul de vot, au fost puse în aplicare și au fost respectate. Într‑o asemenea situație, examinarea exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune poate consta într‑o analiză abstractă a documentelor încheiate înainte de începerea funcționării acesteia, urmând modelul analizei privind controlul. Cu toate acestea, întrucât examinarea privind exercitarea efectivă a unei influențe decisive este retrospectivă și poate astfel să se întemeieze pe elemente concrete, atât Comisia, cât și părțile interesate pot dovedi că deciziile comerciale ale întreprinderii comune au fost determinate potrivit unor modalități diferite de cele care rezultau doar din examinarea abstractă a acordurilor referitoare la funcționarea întreprinderii comune.

   Influența societăților‑mamă asupra conducerii operaționale a întreprinderii comune, exercitată prin intermediul membrilor consiliului de administrație al acesteia care sunt desemnați de societățile‑mamă, este pe deplin pertinentă pentru aprecierea existenței unei unități economice între acestea și întreprinderea comună respectivă. Cu toate acestea, Comisia nu a demonstrat că întreprinderea comună în cauză fusese administrată de cele două societăți‑mamă în strânsă colaborare și că deciziile luate în consiliul de administrație reflectau voința fiecărei societăți‑mamă în sarcina căreia s‑a stabilit răspunderea. O asemenea constatare nu putea fi dedusă din examinarea abstractă a acordurilor privind funcționarea întreprinderii comune. Comisia nu a prezentat nici elemente de fapt concrete în această privință, precum, în special, procesele‑verbale ale reuniunilor consiliului de administrație.

   Rezultă că, în prezența unor elemente de fapt pertinente invocate de una dintre cele două societăți‑mamă în ceea ce privește inexistența unei conduceri comune, pentru a dovedi o asemenea conducere comună, Comisia nu poate să își întemeieze aprecierea doar pe clauzele din acordul privind întreprinderea comună.

   (a se vedea punctele 101, 102, 107, 108, 114, 115, 119, 123 și 124)

4.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 140-147, 151 și 162-168)

5.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 175-179)

6.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 188-213)

7.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 215-227)

8.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 256-258)