Cauza T-58/08 P

Comisia Comunităților Europene

împotriva

Anton Pieter Roodhuijzen

„Recurs — Funcție publică — Funcționari — Asigurări sociale — Sistemul comun de asigurări de boală — Asigurarea partenerului necăsătorit”

Hotărârea Tribunalului (Camera de recursuri) din 5 octombrie 2009   II ‐ 3801

Sumarul hotărârii

  1. Procedură – Acțiune – Competența instanței comunitare – Limite – Interdicția de a se pronunța ultra petita

  2. Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare în caz de boală – Domeniu de aplicare personal – Partener necăsătorit al unui funcționar – Noțiune – Competență a instanței comunitare de interpretare a acesteia

    [Statutul funcționarilor, art. 72 alin. (1); anexa VII, art. 1 alin. (2) lit. (c) pct. (i)]

  3. Drept comunitar – Interpretare – Principii – Interpretare autonomă – Limite – Trimitere, în anumite cazuri, la dreptul statelor membre

  4. Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare în caz de boală – Domeniu de aplicare personal – Partener necăsătorit al unui funcționar – Noțiune – Noțiune statutară autonomă

    [Statutul funcționarilor, art. 72 alin. (1); anexa VII, art. 1 alin. (2) lit. (c) pct. (i)]

  1.  Astfel cum instanța comunitară sesizată cu o acțiune în anulare nu se poate pronunța ultra petita, aceasta nu este abilitată nici să redefinească obiectul principal al acțiunii, nici să formuleze din oficiu un motiv, în afara cazurilor particulare în care interesul public impune intervenția instanței menționate. În cadrul litigiului stabilit de părți, deși nu trebuie să se pronunțe decât cu privire la cererea părților, instanța comunitară nu poate fi ținută numai de argumentele invocate de părți în sprijinul pretențiilor lor, în caz contrar fiind în situația de a fi constrânsă, eventual, să își întemeieze decizia pe considerente juridice eronate.

    Într-un litigiu în care părțile se află pe poziții opuse în raport cu interpretarea și cu aplicarea unei dispoziții de drept comunitar, revine instanței comunitare sarcina să aplice normele de drept relevante pentru soluționarea litigiului în cazul faptelor care îi sunt prezentate de părți. În temeiul principiului iura novit curia, determinarea sensului legii nu intră în domeniul de aplicare al principiului liberei dispoziții a părților în raport cu litigiul și, în consecință, instanța comunitară nu are obligația de a informa părțile în legătură cu interpretarea pe care intenționează să o rețină în scopul de a le permite să își formuleze poziția cu privire la aceasta.

    (a se vedea punctele 34-36)

  2.  Este de competența Tribunalului Funcției Publice să interpreteze și să aplice noțiunea statutară „uniune consensuală”, vizată la articolul 72 alineatul (1) din statut și la articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut, în măsura în care prin acestea din urmă nu se impune o decizie de competența exclusivă a statului membru vizat și supusă controlului jurisdicțional propriu ordinii juridice a statului menționat.

    Interpretarea autonomă a noțiunii „uniune consensuală” nu afectează competența exclusivă a statelor membre în domeniul stării civile a persoanelor și în cel al determinării prestațiilor care decurg din aceasta. Astfel, în măsura în care definiția dată se raportează la o noțiune statutară, în mod obligatoriu, domeniul său de aplicare se află în limitele statutului. Aceasta reglementează numai acordarea anumitor avantaje sociale stabilite prin statut în favoarea funcționarilor sau a agenților Comunităților Europene și nu produce niciun efect în statele membre, care determină în mod liber punerea în aplicare a unor regimuri legale prin care se acordă recunoaștere juridică altor forme de uniune decât căsătoria.

    (a se vedea punctele 44, 45 și 87)

  3.  Termenii unei dispoziții de drept comunitar care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în general, să primească o interpretare autonomă, care trebuie căutată ținând seama de contextul dispoziției și al obiectivului urmărit prin reglementarea respectivă. Totuși, în lipsa unei trimiteri exprese la dreptul statelor membre, aplicarea dreptului comunitar poate implica, dacă este cazul, o trimitere la dreptul statelor membre, atunci când instanța comunitară nu poate identifica în dreptul comunitar sau în principiile sale generale elementele care să îi permită să precizeze cuprinsul și domeniul de aplicare ale unei dispoziții comunitare prin intermediul unei interpretări autonome.

    (a se vedea punctul 70)

  4.  În ceea ce privește drepturile la prestații de asigurări de sănătate prevăzute de statut la articolul 72 alineatul (1), noțiunea „uniune consensuală” este o noțiune unică. Astfel, având în vedere caracterul deosebit de eterogen al legislațiilor naționale în ce privește punerea în aplicare a regimurilor legale de acordare a recunoașterii juridice unor diferite alte forme de uniune decât căsătoria, noțiunea „funcționar înregistrat ca partener stabil în cadrul unei uniuni consensuale”, menționată la articolul 1 alineatul (2) litera (c) teza introductivă din anexa VII la statut, nu poate fi interpretată ea însăși drept o referire la un regim al „uniunii consensuale înregistrate” clar identificat în toate statele membre. Sub acest aspect și în acest stadiu al evoluției diferitelor sisteme de drept naționale, noțiunea „uniune consensuală înregistrată” se distinge astfel de noțiunea „căsătorie”, al cărei contur este clar determinat în toate statele membre.

    Prin urmare, noțiunea „uniune consensuală înregistrată” vizată în statut poate fi definită numai în raport cu ansamblul dispozițiilor relevante din statut, în special în lumina indicațiilor ce rezultă din condițiile enunțate la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut. Astfel, în lipsa noțiunii general admise „uniune consensuală înregistrată”, simpla referire la o astfel de uniune din teza introductivă a acestui articol nu furnizează o indicație suficientă referitoare la definiția acestei noțiuni. De altfel, termenul „înregistrată” din teza introductivă sus-menționată se referă numai la anumite elemente de formalism care sunt precizate în prima condiție enunțată la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut și nu este posibil, așadar, să se înțeleagă că această referire impune condiția specifică a „înregistrării” sau „reglementarea prin lege” a uniunii consensuale, precum în cazul căsătoriei.

    În plus, noțiunea „uniune consensuală”, astfel cum este dedusă din condițiile enunțate la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut, trebuie interpretată în lumina considerentului (8) al Regulamentului nr. 723/2004, în care legiuitorul comunitar a intenționat să extindă, în anumite condiții, avantajele acordate cuplurilor căsătorite la „funcționarii angajați într-o uniune consensuală recunoscută de către un stat membru ca uniune stabilă”.

    Prin urmare, existența unei uniuni consensuale în sensul statutului implică, pe de o parte, o uniune între două persoane, fără a se lua în considerare persoanele aflate în întreținere, și, pe de altă parte, elemente de formalism, precum furnizarea unui document oficial care atestă statutul de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale a persoanelor interesate și recunoașterea de statul membru vizat a caracterului oficial al acestui document.

    Din ansamblul acestor considerații rezultă că dispozițiile relevante ale statutului permit să se stabilească existența unor asemănări între noțiunea „uniune consensuală” și căsătorie. Totuși, aceste dispoziții nu impun ca „uniunea consensuală” să fie asimilabilă căsătoriei. O astfel de cerință ar echivala cu instituirea unei condiții suplimentare, care nu este prevăzută prin statut, ce ar conduce la discriminări față de anumiți funcționari ca urmare a formei abstracte a uniunii consensuale a acestora, chiar dacă legislația națională aplicabilă recunoaște această uniune consensuală, iar condițiile statutare impuse sunt îndeplinite. Deși, pentru recunoașterea existenței unei „uniuni consensuale”, statutul impune dovada unei conviețuiri caracterizate printr-o anumită stabilitate, acesta nu impune ca partenerii să fie legați prin drepturi și obligații reciproce specifice. Asemănarea cu căsătoria impusă prin statut rezultă tocmai dintr-o astfel de conviețuire, precum și din cerința privind unele elemente de formalism.

    (a se vedea punctele 73, 75-77, 81-86, 91 și 96)