LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

din 1 iulie 2008¹(1)

Cauza C‑195/08 PPU

Rinau

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Lietuvos Aukščiausiasis teismas (Lituania)]

„Procedură preliminară de urgență – Regulamentul «Bruxelles IIB» – Cerere de refuz al recunoașterii unei hotărâri de înapoiere a unui copil – Condiții pentru examinarea cererii”

1.        Un copil născut în Germania în anul 2005, dintr‑un tată german și o mamă lituaniană, căsătoriți la momentul nașterii copilului, însă, în prezent, divorțați, se găsește în momentul de față în Lituania alături de mama sa, împotriva voinței tatălui. În cadrul procedurii de divorț, instanțele germane au încredințat copilul tatălui și au dispus înapoierea sa la respectivul părinte. Lietuvos Aukščiausiasis teismas (Curtea Supremă din Lituania) adresează un număr de șase întrebări privind examinarea unei cereri formulate de mamă în vederea obținerii unei decizii de refuz al recunoașterii acestor aspecte din cadrul hotărârii de divorț.

2.        La nivelul dreptului comunitar, într‑o astfel de situație, este aplicabil Regulamentul „Bruxelles IIB”(2) în coroborare cu Convenția de la Haga din 1980(3). Nu vom cita in extenso dispozițiile relevante din cele două acte, însă ne vom referi la acestea în cadrul analizei efectuate.

3.        Principalele elemente care alcătuiesc cadrul factual și procedural al litigiului pot fi rezumate sub forma unui tabel sinoptic. În cadrul tabelului elaborat mai jos:

–        indicațiile redate cu caractere îngroșate privesc, pe de o parte, procedura de divorț în Germania, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri de divorț, prin care copilul a fost definitiv încredințat tatălui și prin care s‑a dispus înapoierea acestuia la părintele respectiv, și, pe de altă parte, procedura inițiată de mamă în Lituania, prin care urmărește obținerea refuzului recunoașterii acestor două aspecte din hotărârea menționată, procedură care a dat naștere trimiterii preliminare cu care a fost sesizată Curtea;

–        indicațiile redate cu caractere aldine privesc o procedură distinctă, inițiată de tată în Lituania, prin care urmărește pronunțarea de către instanțele din acest stat a unei decizii de înapoiere a copilului în Germania; ca urmare a diferitelor contestații depuse și suspendări ale ordonanței pronunțate, această procedură se află în desfășurare în Lituania în paralel cu procedura care a determinat trimiterea preliminară.

4.        În procedura în care a fost adresată trimiterea preliminară, Lietuvos Aukščiausiasis teismas din Lituania trebuie să statueze dacă este necesar să caseze decizia pronunțată de Lietuvos apeliacinis teismas la 14 septembrie 2007, prin care a fost respinsă cererea formulată de mamă în vederea obținerii unei hotărâri de refuz al recunoașterii a sentinței de divorț, în măsura în care prin aceasta copilul este încredințat tatălui și se dispune înapoierea sa în Germania.

5.        În ceea ce privește înapoierea copilului, Lietuvos apeliacinis teismas constatase că, în temeiul articolului 11 alineatul (8) din regulament, fără a aduce atingere unei hotărâri(5) de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4. În temeiul articolului 42 alineatul (1), care face parte din această secțiune, o astfel de hotărâre ulterioară este recunoscută și are forță executorie într‑un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se formuleze opoziție împotriva recunoașterii sale în cazul în care hotărârea este executorie și a fost certificată în statul membru de origine. Amtsgericht Oranienburg a eliberat certificatul respectiv, indicând că erau îndeplinite toate condițiile pentru eliberarea sa. Întrucât această decizie ar fi trebuit executată directă, fără a se recurge la procedura specială de exequatur, cererea prin care se urmărea refuzul recunoașterii sale era inadmisibilă.

6.        Lietuvos apeliacinis teismas amintește totodată că, la 15 martie 2007, dispusese înapoierea copilului în temeiul regulamentului și al convenției. hotărârea pronunțată de Amtsgericht Oranienburg la 20 iunie 2007 trebuia prin urmare să fie pusă direct în executare potrivit dispozițiilor din capitolul III secțiunea 4 din regulament, fără a se recurge la procedura specială de exequatur. Lietuvos apeliacinis teismas a înlăturat argumentul potrivit căruia din articolul 11 alineatul (8) din regulament reiese că înapoierea copilului, în lipsa unei proceduri de recunoaștere a hotărârii judecătorești, nu trebuie să fie aplicată decât în cazul în care o hotărâre judecătorească de neînapoiere este adoptată în temeiul articolului 13 din convenție. Potrivit Lietuvos apeliacinis teismas, formularea „fără a aduce atingere unei hotărâri” arată că, și în cazul existenței unei astfel de hotărâri, înapoierea este posibilă în temeiul regulamentului, fără a se aplica procedura de recunoaștere a hotărârii judecătorești. În cazul în care o hotărâre de întoarcere a fost deja adoptată în temeiul convenției, aceasta trebuie executată în același timp precum hotărârea analogă, adoptată în temeiul regulamentului, fără a se recurge la procedura prealabilă de recunoaștere [articolul 42 alineatul (1) din regulament].

7.        În ceea ce privește încredințarea copilului, Lietuvos apeliacinis teismas a decis că, în lipsa unei cereri de recunoaștere a acestei părți din hotărârea judecătorească, cererea de refuz al recunoașterii nu putea fi examinată.

8.        Cu ocazia examinării recursului, Lietuvos Aukščiausiasis teismas a întâmpinat o serie de dificultăți de interpretare.

9.        Mai întâi, articolul 21 alineatul (3) din regulament prevede că orice parte interesată poate solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii. Potrivit articolului 31 alineatul (1), persoana împotriva căreia se solicită executarea nu poate să prezinte observații, în această fază a procedurii. În speță, tocmai persoana împotriva căreia se solicită executarea a prezentat cererea de refuz al recunoașterii, iar cealaltă parte nu a formulat cerere de recunoaștere. În aceste condiții, poate persoana împotriva căreia se solicită executarea hotărârii să solicite refuzul recunoașterii hotărârii respective și, în cazul unui răspuns afirmativ, cum anume trebuie interpretat articolul 31 alineatul (1)?

10.      În continuare, potrivit articolului 40 alineatul (2) din regulament, dispozițiile din secțiunea 4 nu îl împiedică pe un titular al răspunderii părintești să solicite recunoașterea și executarea unei hotărâri. În speță, mama este cea care a sesizat Lietuvos apeliacinis teismas cu o cerere de refuz alrecunoașterii. Este permisă o astfel de cerere? Și, în cazul unui răspuns afirmativ, instanța sesizată trebuie să verifice motivele de refuz al recunoașterii pe baza articolului 23 din regulament? Care este logica cerinței impuse la articolul 21 alineatul (3) potrivit căreia posibilitatea de a solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii nu aduce atingere secțiunii 4, care reglementează executarea anumitor hotărâri prin care se dispune înapoierea copilului?

11.      Deși regulamentul nu stabilește în mod direct care este instanța competentă să examineze aspectul înapoierii copilului, articolul 11 alineatul (6) din acesta dispune că, în cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din convenție, aceasta trebuie să transmită o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere instanței competente din statul membru al reședinței obișnuite înaintea reținerii ilicite a copilului. De aici ar rezulta în speță că instanța germană nu ar avea dreptul să se pronunțe asupra aspectelor privind înapoierea copilului. În cazul în care instanța germană ar dispune înapoierea și ar elibera un certificat, această hotărâre ar fi recunoscută în mod direct și executorie în Lituania fără a fi nevoie de procedura specială de exequatur [articolul 11 alineatul (8) și articolul 42 din regulament]. Or, întrucât Lietuvos apeliacinis teismas dispusese deja înapoierea copilului, era instanța germană competentă să examineze acest aspect în temeiul articolului 11 și să elibereze un certificat în temeiul articolului 42? Adoptarea hotărârii prin care se dispune înapoierea și eliberarea certificatului erau în concordanță cu obiectivele și cu procedurile regulamentului?

12.      În sfârșit, în temeiul articolului 24 din regulament, competența unei instanțe germane nu poate fi controlată de instanța lituaniană, care nu poate verifica nici dacă această competență respectă criteriul ordinii publice. Cu toate acestea, după ce a verificat motivele de refuz al recunoașterii definite la articolul 23 din regulament, instanța sesizată cu cererea de refuz al recunoașterii trebuie să adopte o decizie. În cazul în care nu constată existența unor motive de refuz al recunoașterii, va trebui să recunoască hotărârea germană. În această ipoteză, două hotărâri de înapoiere a copilului vor fi executorii în Lituania – hotărârea tribunalului german și cea a Lietuvos apeliacinis teismas. În aceste condiții, instanța sesizată cu cererea de refuz al recunoașterii trebuie să recunoască hotărârea prin care se dispune înapoierea, chiar dacă instanța din statul membru de origine nu a respectat o procedură instituită prin regulament?

13.      Lietuvos Aukščiausiasis teismas adresează, așadar, următoarele întrebări:

„1)      O parte interesată în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003 poate solicita refuzul recunoașterii unei hotărâri judecătorești, fără să fi fost formulată o cerere de recunoaștere a hotărârii respective?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, atunci când examinează cererea de refuz al recunoașterii hotărârii formulată de persoana față de care hotărârea este executorie, cum trebuie instanța națională să aplice articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, care prevede că «[…] [nici] persoana împotriva căreia se solicită executarea, [nici] copilul [nu pot], în această fază a procedurii, să prezinte observații»?

3)      Instanța națională la care titularul răspunderii părintești a formulat cererea de refuz al recunoașterii hotărârii instanței din statul membru de origine, prin care se dispune înapoierea copilului care domiciliază la titular în statul de origine, hotărâre pentru care s‑a eliberat un certificat în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie să o examineze pe baza dispozițiilor capitolului III secțiunile 1 și 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, astfel cum prevede articolul 40 alineatul (2) din regulament?

4)      Care este semnificația condiției impuse prin articolul 21 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 «[f]ără a aduce atingere secțiunii 4»?

5)      Adoptarea unei decizii privind înapoierea copilului și eliberarea certificatului menționat la articolul 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 de către instanța din statul membru de origine, după ce instanța din statul membru în care este reținut în mod ilicit copilul a pronunțat o hotărâre prin care se dispune înapoierea copilului în statul de origine, sunt conforme cu obiectivele și cu procedurile din Regulamentul nr. 2201/2003?

6)      Interzicerea controlului competenței instanței judecătorești de origine prevăzută la articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 înseamnă că instanța națională în fața căreia a fost formulată cererea de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii judecătorești pronunțate de o instanță străină, care nu ar putea să verifice competența instanței din statul de origine și care nu a constatat alte motive de refuz al recunoașterii hotărârilor definite la articolul 23 din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie să recunoască hotărârea prin care se dispune înapoierea copilului de către instanța din statul membru de origine dacă aceasta din urmă nu a respectat procedura prevăzută de regulament în vederea soluționării chestiunii înapoierii copilului?”

14.      Întrucât Curtea a decis să soluționeze trimiterea preliminară potrivit procedurii de urgență reglementate la articolul 104c din Regulamentul de procedură, au fost depuse observații scrise de către mamă, de către tată, de către guvernul lituanian și de către Comisia Comunităților Europene, singurele părți abilitate să intervină în această fază a procedurii. Aceleași părți, alături de guvernele german, francez, leton, olandez și al Regatului Unit, au participat la ședința din 26 și din 27 iunie 2008.

 Analiză

 Obiectivele și principiile convenției și ale regulamentului

15.      Raportul Pérez‑Vera cu privire la convenție rezumă obiectivele acesteia, enunțate la articolul 1, după cum urmează: „dat fiind că un element caracteristic al situațiilor reglementate rezidă în aceea că răpitorul pretinde ca acțiunea sa să fie declarată legală de autoritățile competente din statul de refugiu, un mijloc eficace de descurajare a acestuia este privarea acțiunilor sale de orice consecință pe plan practic și juridic. Pentru a înfăptui aceasta, convenția consacră în primul rând între obiectivele sale restabilirea statu quo‑ului, prin intermediul «înapoierii imediate a copiilor deplasați sau reținuți în mod ilegal în toate statele contractante»”(6). [traducere liberă]

16.      Din preambulul regulamentului și, mai cu seamă, din considerentele (17), (21), (23) și (24), precum și din prevederile articolului 11 reiese în mod clar că acesta are în vedere aceleași obiective, urmărind să asigure, în principiu și în lipsa unor împrejurări deosebite, înapoierea rapidă și automată a copilului în statul membru al reședinței obișnuite înainte de deplasarea sa ilicită(7).

17.      În plus, în special din considerentele (12) și (17), precum și din dispozițiile articolelor 8, 10 și 11 rezultă că regulamentul vizează deopotrivă să atribuie instanțelor din statul menționat competența de fond în ceea ce privește soluționarea chestiunilor privind încredințarea și dreptul de vizită și să păstreze această competență, confirmând totodată rolul instanțelor din statul membru în care a fost deplasat copilul, în ceea ce privește înapoierea acestuia.

18.      Un principiu care stă la baza întregului regulament este acela al cooperării și încrederii reciproce dintre instanțele și autoritățile statelor membre, ceea ce implică în fond recunoașterea și executarea în mod automat a hotărârilor pronunțate de instanțele statui membru unde își avea reședința obișnuită copilul(8) [a se vedea în special considerentele (18), (21), (23) și (25), precum și articolele 21, 24, 26 și 42].

19.      Importanța fundamentală a acestui principiu a fost evidențiată cu prilejul ședinței, atunci când avocatul care o reprezenta pe mamă a sugerat că instanțele lituaniene ar putea considera că obiectivitatea tribunalelor germane nu ar fi garantată în cadrul unui litigiu între un tată german și o mamă lituaniană. Este evident că admiterea unui refuz al recunoașterii întemeiat pe astfel de îndoieli (fie că sunt sau nu sunt împărtășite de instanțele lituaniene) ar anula complet întregul sistem instituit prin regulament. Acest fapt ar fi total incompatibil cu obiectivul de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție la care au subscris toate statele membre în cadrul tratatelor.

20.      În sfârșit, nu încape nicio îndoială că cel mai important principiu care stă atât la baza convenției, cât și a regulamentului este respectarea interesului superior al copilului [a se vedea în special preambulul convenției, considerentele (12) și (13), precum și articolele 12, 15 și 23 din regulament; a se vedea de asemenea articolul 3 din Convenția ONU privind drepturile copilului(9) și articolul 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(10)].

21.      Acest principiu a fost deopotrivă invocat cu putere cu ocazia ședinței și nu putem decât să ne raliem concluziei că interesul superior al copilului trebuie cu adevărat să prevaleze în toate împrejurările.

22.      Cu toate acestea, am dori să nuanțăm aceste afirmații în ceea ce privește înapoierea copilului în statul membru al reședinței obișnuite. În mod evident, convenția și regulamentul se întemeiază pe principiul că, în cazul deplasării sau al neînapoierii ilicite a unui copil, interesul său superior impune cu adevărat întotdeauna înapoierea sa, cu singura excepție a unor circumstanțe specifice, expuse la articolele 13 și 20 din convenție [articolul 13 litera (b) trebuind coroborat cu articolul 11 alineatul (4) din regulament]. Considerăm această observație pe deplin coerentă și chiar necesară. Nu ar putea exista niciun interes al copilului de a se lăsa purtat din stat membru în stat membru de un părinte aflat în căutarea instanței pe care o consideră cea mai disponibilă să îi acorde câștig de cauză. Adăugăm totodată că înapoierea copilului în statul membru al reședinței obișnuite nu presupune totuși în mod obligatoriu întoarcerea sa la părintele părăsit și separarea de părintele care l‑a răpit. Acestea reprezintă aspecte distincte, care trebuie soluționate de instanța competentă luând în considerare toate aspectele afective, psihologice și materiale specifice situației și acordând prioritate, la luarea deciziei, interesului superior al copilului.

23.      Prin urmare, în principal în lumina acestor obiective și principii, este necesar, în opinia noastră, să fie interpretate dispozițiile regulamentului.

24.      Cu toate acestea, se impune a constata că, în speță, scopul fundamental de a priva acțiunea părintelui care a răpit copilul de orice consecințe pe plan practic și juridic prin asigurarea înapoierii imediate și efective a copilului este foarte departe de a fi fost atins.

25.      Fără a fi posibil ca, pornind de la informațiile de care dispune Curtea, să fie identificați cu precizie și cu certitudine toți factorii care au contribuit la apariția acestei situații, se pare, în orice caz, că nu a funcționat în mod ideal cooperarea dintre instanțele și autoritățile centrale preconizată de convenție și de regulament. Pe de altă parte, analizând retrospectiv, pare evident că rezultatul urmărit de convenție și de regulament nu ar fi părut tot atât de îndepărtat dacă tatăl s‑ar fi adresat direct Amtsgericht Oranienburg de îndată ce Klaipėdos apygardos teismas a pronunțat decizia privind neînapoierea copilului(11).

26.      În orice caz, considerăm utilă, înainte de a încerca să oferim un răspuns întrebărilor adresate de Lietuvos Aukščiausiasis teismas, examinarea derulării procedurii din perspectiva dispozițiilor relevante ale convenției și ale regulamentului.

 Derularea procedurii, privită din perspectiva dispozițiilor relevante

27.      Pentru început, este necontestat și totodată incontestabil că instanțele germane erau competente să soluționeze acțiunea de divorț potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (a) din regulament, la momentul formulării acțiunii fiind întrunite toate condițiile privind reședința impuse de regulament.

28.      În continuare, pare cert că ne aflăm în prezența unui caz de „neînapoiere ilicită” a copilului în sensul convenției (articolul 3) și al regulamentului (articolul 2 punctul 11). La data la care mama și‑a făcut cunoscută intenția de a nu reveni în Germania alături de copil, acesta fusese încredințat efectiv în comun celor doi părinți, în temeiul dreptului german, iar tatăl nu își dăduse acordul decât pentru o deplasare de două săptămâni în Lituania.

29.      Astfel, nefiind întrunite condițiile prevăzute la articolul 10 din regulament pentru transferul de competență, instanțele din statul membru al reședinței obișnuite a copilului imediat înaintea neînapoierii sale ilicite – mai exact Germania – păstrau competența consacrată la articolul 8 pentru a soluționa orice problemă legată de răspunderea părintească. Urmând o logică elementară – confirmată, dacă mai era nevoie, de articolul 12 alineatul (1) din regulament – instanța în cauză era cea pe rolul căreia se găsea acțiunea de divorț, mai exact Amtsgericht Oranienburg.

30.      Copilul ar fi trebuit să revină în Germania la 6 august 2006. Întrucât mama își anunțase intenția de a se deplasa în Lituania alături de copil, tatăl a sesizat mai întâi instanța competentă în materia răspunderii părintești (Amtsgericht Oranienburg), care, la 14 august 2006, i‑a încredințat copilul în mod exclusiv, cu titlu provizoriu. În recursul declarat de mamă, această încredințare a fost confirmată de Branderburgisches Oberlandesgericht la 11 octombrie 2006.

31.      Se poate observa în acest moment că, în temeiul articolului 21 alineatul (1) din regulament, încredințarea provizorie a copilului trebuia să fie recunoscută în Lituania „fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură” – însă, pe baza alineatului (3) al aceluiași articol, tatăl ar fi putut să solicite recunoașterea hotărârii de încredințare sau mama ar fi putut solicita un refuz al recunoașterii, „în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2”. Totuși, niciunul dintre aceste demersuri nu a fost întreprins.

32.      În continuare, la 30 octombrie 2006, în special în temeiul articolului 12 din convenție, tatăl a solicitat instanței lituaniene competente (în speță Klaipėdos apygardos teismas) să dispună înapoierea copilului. Evidențiem că, deși nu a întreprins acest demers decât după ce copilul i‑a fost încredințat în mod exclusiv, decizie confirmată ulterior, nimic nu îl împiedica pe tată să formuleze această cerere de îndată ce s‑ar fi concretizat neînapoierea copilului.

33.      Odată sesizat, tribunalul lituanian era, în principiu, ținut să dispună înapoierea copilului, întrucât nu expirase perioada de un an prevăzută la articolul 12 din convenție. De asemenea, tribunalul în cauză ar fi trebuit să pronunțe această hotărâre în termenul de șase săptămâni de la momentul sesizării [articolul 11 alineatul (3) din regulament]. Motivele pentru care ar fi putut refuza înapoierea erau limitate la cele enumerate la articolul 13 din convenție, astfel cum este completat de articolul 11 alineatele (4) și (5) din regulament și de articolul 20 din convenție.

34.      În speță, tribunalul ituanian a pronunțat decizia – de refuz al înapoierii – la 22 decembrie 2006, cu puțin peste șapte săptămâni după ce a fost sesizat(12).

35.      În această etapă, tribunalul în cauză ar fi trebuit ca, în temeiul articolului 11 alineatul (6) din regulament, să transmită imediat o copie a deciziei pronunțate și a documentelor relevante către instanța competentă sau către autoritatea centrală în Germania, astfel încât instanța germană să le primească în termen de o lună. Potrivit explicațiilor furnizate cu ocazia ședinței, în realitate avocatul tatălui este cel care a notificat mai întâi decizia autorității centrale germane, o traducere fiind trimisă ulterior de autoritatea centrală lituaniană.

36.      În continuare, la cererea tatălui, Amtsgericht Oranienburg ar fi putut, pe baza articolului 11 alineatul (8) din regulament, să dispună înapoierea copilului. Acționând astfel, tribunalul menționat ar fi avut ultimul cuvânt. În cazul în care, după examinarea problemei încredințării copilului potrivit articolului 11 alineatul (7), tribunalul ar fi dispus înapoierea și ar fi certificat decizia respectivă în conformitate cu articolul 42 din regulament, aceasta ar fi devenit executorie în Lituania în condițiile prevăzute la articolele 42-45.

37.      Cu toate acestea, în loc să se prevaleze de această posibilitate, tatăl a declarat apel împotriva hotărârii de neînapoiere în fața Lietuvos apeliacinis teismas, care, la 15 martie 2007, a anulat hotărârea și a dispus înapoierea copilului în termen de o lună(13).

38.      Se pare că această ultimă ordonanță ar fi trebuit executată în termenul prevăzut, deoarece din hotărârea pronunțată de Lietuvos Aukščiausiasis teismas la 7 ianuarie 2008 reiese că articolul 2 alineatul (6) din legea lituaniană de punere în aplicare a regulamentului interzice în mod expres recursul în acest caz. Executarea imediată ar fi fost de altfel conformă obiectivelor fundamentale ale convenției și ale regulamentului.

39.      Cu toate acestea, ca urmare a unei cereri de redeschidere a procedurii introduse de mamă și a incidentelor procedurale ce au urmat, hotărârea nu a fost executată nici până în prezent. Dimpotrivă, executarea deciziei pronunțate de Lietuvos apeliacinis teismas a fost suspendată în mai multe rânduri, inclusiv de către Lietuvos Aukščiausiasis teismas – în pofida faptului că această instanță însăși(14) a indicat, în cadrul hotărârii de autorizare a redeschiderii procedurii, că o astfel de suspendare era exclusă.

40.      Chiar dacă executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță a unui stat membru pe teritoriul propriu reprezintă un aspect de drept intern, nu putem decât să conchidem, în această etapă, că situația care rezultă ca urmare a acestor suspendări succesive – faptul că, la aproape doi ani de la neînapoiere și la mai bine de cincisprezece luni de la pronunțarea hotărârii de înapoiere, copilul încă nu se află înapoi în Germania – este total incompatibilă cu obiectivele fundamentale ale convenției și ale regulamentului.

41.      Să analizăm acum hotărârea de divorț pronunțată de Amtsgericht Oranienburg la 20 iunie 2007, prin care copilul a fost încredințat definitiv numai tatălui și s‑a dispus (din nou) înapoierea sa (hotărâre confirmată la 17 februarie 2008 de Branderburgisches Oberlandesgericht). Această hotărâre a fost certificată potrivit articolului 42 din regulament, ceea ce implică în mod normal faptul că înapoierea „este recunoscută și executorie” în Lituania „fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale”.

42.      Constatăm că certificatul care însoțea această hotărâre a fost eliberat prin completarea formularului prevăzut și conține toate informațiile și afirmațiile necesare, precum și că hotărârea însăși arată că, potrivit articolului 42 alineatul (2) din regulament, a) ascultarea copilului a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta acestuia, b) părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate (mama nefiind prezentă, fiind însă reprezentată(15)) și c) motivele neînapoierii indicate de Klaipėdos apygardos teismas în hotărârea de neînapoiere (ordonanța din 22 decembrie 2006, anulată în prezent, sub rezerva unei redeschideri a procedurii) au fost examinate și înlăturate. Astfel, chiar dacă procedura de trimitere prevăzută la articolul 11 alineatul (6) din regulament nu a fost respectată în mod formal în toate detaliile sale, scopul urmărit de această procedură a fost în realitate atins și reiese cu claritate din hotărârea pronunțată de Amtsgericht Oranienburg la 20 iunie 2007, ca și din hotărârea pronunțată de Branderburgisches Oberlandesgericht la 20 februarie 2008 de respingere a recursului declarat de mamă că aceste două instanțe s‑au pronunțat în deplină cunoștință de cauză.

43.      Din perspectiva prevederilor regulamentului, statutul acestei hotărâri și al certificatului care o însoțea suscită o serie de neclarități în rândul instanței de trimitere, exprimate prin intermediul celei de a cincea întrebări. Considerăm util să abordăm mai întâi această întrebare, deoarece ni se pare cea mai importantă, iar soluționarea sa ar putea indica răspunsul la mai multe alte întrebări.

 A cincea întrebare

44.      Prin intermediul acestei întrebări, Lietuvos Aukščiausiasis teismas solicită în esență să se stabilească dacă, în circumstanțele procedurale din speță, tribunalul german avea dreptul, potrivit dispozițiilor regulamentului, să dispună înapoierea copilului și să elibereze certificatul prevăzut la articolul 42 din regulament.

45.      În opinia noastră, trebuie pentru început să distingem între două aspecte: hotărârea de înapoiere și certificarea hotărârii.

 Hotărârea de înapoiere 

46.      În ceea ce privește competența instanței din statul membru al reședinței obișnuite de a dispune înapoierea copilului, trebuie în continuare să se distingă două posibile temeiuri ale competenței: articolul 8 din regulament [în coroborare cu articolul 10 și, eventual, cu articolul 12 alineatul (1)], și articolul 11 din regulament, în special alineatul (8) (în coroborare cu prevederile convenției).

47.      Cu ocazia ședinței, s‑a dovedit că statele membre și Comisia susțin puncte de vedere foarte diferite, chiar diametral opuse, cu privire la înțelesul acestor dispoziții. Pe de o parte, există interpretarea potrivit căreia, într‑o primă etapă, numai instanțele din statul membru în care se găsește copilul sunt competente, în cadrul convenției și al articolului 11 din regulament, să dispună întoarcerea acestuia, iar această competență nu poate fi exercitată de instanțele statului membru al reședinței obișnuite decât în cazul în care și din momentul în care există o hotărâre de neînapoiere definitivă și executorie a unei instanțe din statul membru în care se găsește copilul. Pe de altă parte, există punctul de vedere potrivit căruia instanțele din statul membru al reședinței obișnuite sunt de asemenea, în orice moment, competente să dispună înapoierea sa fie în temeiul articolului 8 din regulament (în coroborare cu articolul 10), fie în cadrul convenției și al articolului 11 din regulament(16).

48.      Date fiind aceste divergențe în interpretare, considerăm că este esențial ca acest aspect al regulamentului să fie clarificat în mod foarte precis de Curte.

49.      Din punctul nostru de vedere, am înlătura de la bun început ipoteza că instanțele din statul membru în care se găsește copilul se bucură de competență exclusivă până în momentul în care adoptă o hotărâre de neînapoiere.

50.      Desigur, articolul 12 din convenție are în vedere că aceste instanțe sunt cele sesizate cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri de neînapoiere și pare într‑adevăr logic ca cererea să le fie adresată în primul rând, deoarece hotărârea acestora nu ar necesita în niciun caz o procedură de exequatur pentru a fi executată. Este de asemenea adevărat că modul de redactare a articolului 11 din regulament lasă să se presupună că este avută în vedere, mai întâi, o hotărâre pronunțată în statul membru în care se găsește copilul.

51.      Cu toate acestea, amintim că în cadrul convenției nu se prevede nicio normă de competență și remarcăm că nicio dispoziție a regulamentului nu limitează în mod explicit la nivelul instanțelor din statul membru în care se găsește copilul competența de a dispune înapoierea acestuia. Respectiva competență este prin urmare indisputabilă, însă nimic nu impune ca aceasta să fie exclusivă.

52.      Pe de altă parte, competența generală în materia răspunderii părintești presupune în mod obligatoriu un drept de a dispune înapoierea copilului răpit.

53.      Astfel, potrivit articolului 2 punctul 7 din regulament, răspunderea părintească include în special încredințarea, iar, potrivit punctului 9 al aceluiași articol, încredințarea cuprinde special dreptul de a decide asupra locului de reședință al copilului. Secțiunea 2 a capitolului II este intitulată „Răspunderea părintească” și cuprinde, printre altele, articolul 11, denumit „Înapoierea copilului”. În plus, dat fiind că articolul 10 litera (b) punctul iv are în vedere o „hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului […] pronunțată de instanța judecătorească din statul membru al reședinței obișnuite imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite”(17), trebuie să deducem că aceleași instanțe pot pronunța de asemenea o hotărâre de încredințare care implică înapoierea. În sfârșit, în cazul în care o instanță este competentă, în temeiul articolului 8 sau al articolului 12 din regulament, să soluționeze orice aspect în materia răspunderii părintești, așadar, în materia încredințării (alături de o cerere de divorț, după caz), este de neconceput ca această competență să nu includă puterea de a asigura prezența efectivă a copilului alături de persoana căreia i‑a fost încredințat. Iar această putere trebuie să includă, la rândul său, dreptul de a lua orice măsură provizorie care se dovedește necesară în cursul procedurii. A interzice unei instanțe competente în materia răspunderii părintești să dispună înapoierea copilului ar însemna a o priva de orice competență concretă de a decide asupra încredințării provizorii sau definitive.

54.      Prin urmare, ajungem la concluzia că, în cazul răpirii unui copil, la început, este posibil să se solicite pronunțarea unei hotărâri de înapoiere a acestuia atât instanței competente din statul membru în care se găsește, fie instanței competente din statul membru al reședinței sale obișnuite, fie chiar și instanței competente chemate să soluționeze o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, dacă aceasta se află într‑un al treilea stat membru(18).

55.      În schimb, efectele hotărârii pronunțate pot diferi în funcție de instanța aleasă.

56.      În cazul în care hotărârea implică înapoierea copilului, aceasta va fi, prin ipoteză, executorie în statul membru în care se găsește copilul dacă este pronunțată de o instanță din acest stat. Dacă este pronunțată de o instanță dintr‑un alt stat membru, hotărârea va fi recunoscută în statul membru în care se găsește copilul, în temeiul articolului 21 alineatul (1) din regulament, fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură [sub rezerva posibilității unei cereri de refuz al recunoașterii în temeiul articolului 21 alineatul (3) pentru unul dintre motivele limitativ enunțate la articolul 23], însă executarea sa va necesita o încuviințare a executării, solicitată potrivit procedurilor instituite în capitolul III secțiunea 2 din regulament (mai precis articolele 28-36). Această procedură se dovedește necesară, deoarece singurele hotărâri executorii într‑un alt stat membru fără o astfel de încuviințare sunt cele pronunțate în temeiul articolului 11 alineatul (8) din regulament (mai exact după o primă hotărâre de neînapoiere emisă în aplicarea articolului 13 din convenție) și certificate potrivit articolului 42 alineatul (2) din regulament.

57.      În cazul în care hotărârea nu implică înapoierea copilului și dacă este pronunțată de o instanță dintr‑un alt stat membru decât acela în care se găsește copilul, în mod vădit nu se va solicita recunoașterea sau executarea acesteia în niciun stat, însă căile de atac împotriva acesteia, potrivit dreptului național, vor rămâne deschise.

58.      În schimb, în cazul în care hotărârea de neînapoiere este pronunțată de o instanță competentă din statul membru în care se găsește copilul, se activează mecanismul prevăzut la articolul 11 alineatele (6)-(8) din regulament – notificarea hotărârii către instanța competentă din statul membru al reședinței obișnuite, convocarea părților de către aceasta și examinarea problemei încredințării copilului și, în sfârșit, posibilitatea ca această instanță să dispună înapoierea copilului printr‑o hotărâre care, în oricare alt stat membru, va fi automat executorie și nesupusă căilor de atac dacă este certificată potrivit articolului 42 alineatul (2).

59.      Astfel, instanța competentă din statul membru al reședinței obișnuite poate, în temeiul competenței instituite deja la articolele 8, 10 și, eventual, 12 din regulament, să dispună înapoierea copilului în conformitate cu articolul 11 alineatul (8), în cazul în care a fost pronunțată o hotărâre de neînapoiere în aplicarea articolului 13 din convenție. În acest caz, hotărârea sa nu va necesita o încuviințare a executării potrivit procedurii prevăzute în secțiunea 2 a capitolului III.

60.      Cu toate acestea, întrebarea adresată de instanța de trimitere presupune existența prealabilă nu a unei hotărâri de neînapoiere în aplicarea articolului 13 din convenție, ci a unei hotărâri de înapoiere pronunțate în temeiul articolului 12 din convenție de către o instanță competentă din statul membru în care se găsește copilul. Într‑un astfel de caz, va putea instanța competentă din statul membru al reședinței obișnuite să dispună, la rândul său, înapoierea copilului?

61.      În mod evident, o astfel de întrebare nu poate să se ivească decât în împrejurări deosebite, astfel cum sunt cele din speță. Este de la sine înțeles că, în orice ipoteză imaginabilă, copilul va fi înapoiat în statul membru al reședinței obișnuite ca urmare a primei hotărâri de înapoiere, cu atât mai mult cu cât termenul foarte strict pentru adoptarea unei decizii nu este adecvat declarării unui apel(19). Prin urmare, este întru totul de înțeles, astfel cum a observat guvernul olandez cu ocazia ședinței, ca legiuitorul să nu fi avut în mod expres în vedere în cadrul regulamentului situația puțin probabilă cu care ne confruntăm în speță.

62.      Vom încerca totuși să identificăm, printre dispozițiile regulamentului, interpretate în conformitate cu obiectivele sale fundamentale, un răspuns adecvat pentru această situație specifică.

63.      În primul rând, putem consulta articolul 19 din regulament, referitor la litispendență. Potrivit alineatelor (2) și (3) ale acestuia, în cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate. În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea primei instanțe. Din acestea deducem că, în mod normal, atât timp cât o procedură vizând pronunțarea unei hotărâri de înapoiere este în desfășurare în statul membru în care se găsește copilul, instanța din statul membru al reședinței obișnuite nu trebuie să examineze aceeași problemă. În măsura în care se aplică termenul de șase săptămâni impus la articolul 11 alineatul (3), un astfel de rezultat nu are efect dilatoriu asupra procedurii de înapoiere, în vreme ce derularea paralelă a două proceduri având același obiect poate da naștere unei serii de complicații.

64.      Cu toate acestea, de îndată ce instanța din statul membru în care se găsește de fapt copilul a pronunțat o hotărâre, dispare cazul de litispendență și, prin urmare, orice obstacol care stătea în calea exercitării competenței de către instanța din statul membru al reședinței obișnuite. O astfel de competență este confirmată în mod expres la articolul 11 alineatul (8) din regulament, în cazul unei prime hotărâri de neînapoiere, și nu mai există niciun motiv pentru a o exclude (dedusă din articolele 8 și 10), în cazul unei prime hotărâri de înapoiere a copilului. Singura diferență, în acest caz, este că dispozițiile speciale ale articolului 11 alineatul (8) nu vor fi aplicabile și, în practică, o a doua hotărâre de înapoiere va fi în mod normal redundantă.

65.      Fără a urma în mod obligatoriu sugestia Comisiei potrivit căreia, în cazul în care instanța din statul membru în care se găsește copilul nu a luat nicio decizie într‑un anumit termen, ne aflăm de facto în prezența unei hotărâri de neînapoiere capabile să declanșeze aplicarea articolului 11 alineatul (8), considerăm că regula privind litispendența de la articolul 19 trebuie să fie interpretată sub rezerva termenului de șase săptămâni impus la articolul 11 alineatul (3) și că orice depășire a acestui termen poate, de asemenea, să ducă la înlăturarea obstacolului care stătea în calea exercitării competenței, în temeiul articolelor 8 și 10, de către instanța din statul membru al reședinței obișnuite.

66.      Pe cale de consecință, pentru a rezuma analiza privind această parte a celei de a cincea întrebări, pronunțarea unei hotărâri de înapoiere a copilului de către instanța din statul membru al reședinței sale obișnuite după ce a fost adoptată o hotărâre de întoarcere de către instanța din statul membru în care se găsește copilul nu este nicidecum incompatibilă cu obiectivele și cu procedurile instituite prin regulament.

 Certificarea hotărârii

67.      Instanța de trimitere întreabă deopotrivă dacă, odată ce a fost pronunțată hotărârea, eliberarea certificatului menționat la articolul 42 din regulament este conformă cu obiectivele și cu procedurile menționate.

68.      Cel puțin în abstract, răspunsul la această întrebare este mai simplu. Certificatul în discuție nu poate în niciun caz să fie eliberat decât în circumstanțele prevăzute la articolul 11 alineatul (8) din regulament [articolul 42 face trimitere la articolul 40 alineatul (1) litera (b), care, la rândul său, trimite la articolul 11 alineatul (8)]. Pronunțarea unei hotărâri de înapoiere în aceste împrejurări presupune pronunțarea prealabilă a unei hotărâri de neînapoiere în aplicarea articolului 13 din convenție. Desigur, privită izolat, formularea „fără a aduce atingere unei hotărâri pronunțate în conformitate cu articolul 13 din convenție” (sublinierea noastră) ar putea fi interpretată în sensul „fie că s‑a pronunțat sau nu s‑a pronunțat o hotărâre”(20). Cu toate acestea, o interpretare sistematică a alineatelor (6)-(8) ale articolului 11 exclude o astfel de ipoteză. Pe de altă parte, certificatul menționat la articolul 42 nu poate fi eliberat decât dacă, în special, instanța pronunță hotărârea luând în considerare motivele și probele pe baza cărora a fost pronunțată hotărârea adoptată în temeiul articolului 13 din convenție [articolul 42 alineatul (2) litera (c)].

69.      Din acestea deducem că, în principiu, eliberarea certificatului prevăzut la articolul 42 din regulament de către instanța din statul membru al reședinței obișnuite, privind o hotărâre de neînapoiere pe care a pronunțat‑o după ce instanța din statul membru în care se găsește copilul a pronunțat ea însăși o hotărâre de înapoiere, nu este conformă cu procedurile instituite de regulament.

 Competența de a elibera, în speță, certificatul prevăzut la articolul 42

70.      Formularea celei de a cincea întrebări preliminare omite cu toate acestea orice menționare a unui element al speței care nu poate fi ignorat dacă se dorește oferirea unui răspuns util pentru instanța de trimitere.

71.      Astfel, Hotărârea pronunțată de Amtsgericht Oranienburg la 20 iunie 2007, și anume cea atacată în procedura relevantă, a fost precedată, desigur, de hotărârea Lietuvos apeliacinis teismas din 15 martie 2007 prin care se dispunea de asemenea înapoierea copilului, însă a fost totodată precedată și de hotărârea Klaipėdos apygardos teismas din 22 decembrie 2006, care reprezenta, nici mai mult, nici mai puțin, decât o „hotărâre de neînapoiere pronunțată în aplicarea articolului 13 din convenție”, în sensul articolului 11 alineatul (8) din regulament.

72.      Această împrejurare ar putea afecta compatibilitatea certificatului eliberat de Amtsgericht Oranienburg cu privire la hotărârea sa cu regulamentul? Cu alte cuvinte, era Amtsgericht Oranienburg îndreptățit să considere îndeplinite toate condițiile impuse la articolul 11 alineatele (6)-(8)?

73.      Cu ocazia ședinței s‑a dovedit că majoritatea statelor membre care au prezentat observații susțineau că răspunsul trebuie să fie unul negativ – numai o hotărâre de neînapoiere definitivă, executorie și care a dobândit puterea de lucru judecat ar putea să conducă la aplicarea acestor dispoziții. Or, în speță, hotărârea pronunțată de Klaipėdos apygardos teismas la 22 decembrie 2007 fusese atacată nu doar în apel, ci și anulată înainte de pronunțarea hotărârii Amtsgericht Oranienburg din 20 iunie 2006. În plus, s‑a confirmat că hotărârea din 22 decembrie 2006 nu fusese nicicând învestită cu forță executorie.

74.      Nu împărtășim această analiză.

75.      La articolul 11 se utilizează formulele „instanța judecătorească pronunță hotărârea” [alineatul (3) al doilea paragraf], „[î]n cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere” [alineatul (6)] și „[f]ără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din [c]onvenți[e]” [alineatul (18)](21). În cuprinsul altor dispoziții, atunci când se dorește detalierea caracterului executoriu al unei hotărâri, regulamentul conține formulări explicite (a se vedea în special articolele 28, 36 și 44). Cu toate acestea, niciun element din textul articolului 11 nu indică faptul că hotărârea de neînapoiere trebuie să fie executorie, și nici măcar în vigoare, la momentul când instanța din statul membru al reședinței obișnuite statuează în contextul articolului 11 alineatul (8)(22).

76.      Dimpotrivă, textul menționat pare chiar să nu acorde nicio importanță viitorului acestei hotărâri. Nu se prevede, explicit sau implicit, nicio cale de atac în statul membru în care se găsește copilul. Alineatul (6) impune instanței care a pronunțat hotărârea să transmită de îndată hotărârea alături de orice alt document relevant autorităților din statul membru al reședinței obișnuite, astfel încât să fie primite de instanța competentă din acest stat într‑un termen imperativ de o lună de la data hotărârii de neînapoiere. Această notificare dă naștere unui nou termen de trei luni, potrivit alineatului (7), pentru ca părțile să își prezinte observațiile în vederea examinării, de către instanța statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, a problemei încredințării, ceea ce îi va permite să dispună înapoierea copilului în modul prevăzut la alineatul (8), cu toate efectele forței executorii ce decurg de la articolul 42, în cazul în care a fost eliberat un certificat.

77.      Această serie de obligații și de demersuri formează un tot unitar și se activează de îndată ce a fost pronunțată hotărârea de neînapoiere. Singurul factor prevăzut care ar putea duce la întreruperea sa este nedepunerea de observații de către părți la instanța din statul membru al reședinței obișnuite [alineatul (7) al doilea paragraf], ceea ce ar echivala, în realitate, cu o desistare din partea părintelui părăsit.

78.      În cazul în care o hotărâre de neînapoiere pronunțată de instanța din statul membru în care se găsește copilul este infirmată ulterior de o instanță superioară, elementele esențiale rămân neschimbate. Astfel: a) hotărârea a fost pronunțată; b) copilul nu a fost înapoiat; c) termenele curg în continuare și d) instanța din statul membru al reședinței obișnuite este în continuare singura competentă să decidă asupra încredințării copilului, ceea ce presupune în mod obligatoriu puterea de a asigura prezența sa efectivă alături de persoana căreia îi este încredințat, inclusiv pe calea măsurilor provizorii.

79.      Este pe deplin concordant cu obiectivele și cu economia generală a regulamentului în ceea ce privește cazurile de răpire de minori să interpretăm alineatele (6)-(8) ale articolului 11 în sensul că acestea sunt aplicabile în pofida oricărei căi de atac ce poate fi declarată împotriva hotărârii inițiale de neînapoiere în statul membru în care a fost pronunțată. Scopul acestor alineate este acela de a transfera răspunderea definitivă în privința deciziei de înapoiere a copilului către instanța competentă să decidă, atât cu titlu provizoriu, cât și cu titlu definitiv, asupra încredințării (ceea ce presupune în mod necesar puterea de a asigura prezența efectivă a copilului alături de persoana căreia îi este încredințat), în cel mai scurt timp, astfel încât hotărârea definitivă cu privire la înapoiere să fie pronunțată cât mai rapid posibil.

80.      Această interpretare nu lezează nici drepturile sau interesele procedurale ale părților. Părintele care a răpit copilul nu va avea niciun interes să conteste o hotărâre de neînapoiere pronunțată în statul membru în care se găsește copilul, iar părintele părăsit va fi în mod firesc mai în măsură să își prezinte argumentele în fața instanței din statul membru al reședinței obișnuite.

81.      În schimb, interpretarea contrară ar introduce în mod obligatoriu termene suplimentare în cadrul procesului de înapoiere a copilului, a cărui celeritate reprezintă una dintre cerințele primordiale atât ale convenției, cât și ale regulamentului. În cazuri extreme, astfel cum se întâmplă în prezenta speță, aceasta ar putea permite tergiversări aparent fără sfârșit, care compromit în mod iremediabil corecta aplicare a acestor două instrumente.

82.      În opinia noastră, textul nu ne obligă să interpretăm regulamentul în acest mod, iar o asemenea interpretare s‑ar dovedi contrară unuia dintre principalele sale obiective.

83.      Prin urmare, în speță, anularea ulterioară a hotărârii pronunțate de Klaipėdos apygardos teismas la 22 decembrie 2006 de către Lietuvos apeliacinis teismas la 15 martie 2007 nu a împiedicat nicidecum Amtsgericht Oranienburg să dispună, la 20 iunie 2007, înapoierea copilului în conformitate cu prevederile articolului 11 alineatul (8) din regulament.

84.      Pe cale de consecință, această instanță era competentă să elibereze certificatul prevăzut la articolul 42, ceea ce presupune că hotărârea pronunțată, certificată în mod corespunzător, era executorie în Lituania, „fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale”.

85.      Pentru a răspunde unui aspect sesizat de mamă și reluat de instanța de trimitere, privitor la raporturile dintre hotărârea Lietuvos apeliacinis teismas din 15 martie 2007 și cea a Amtsgericht Oranienburg din 20 iunie 2007, ambele implicând înapoierea copilului, am indica pentru început că, întrucât cele două hotărâri au aceleași obiect, nu ar trebui să reprezinte un impediment una în calea celeilalte. Cu toate acestea, în cazul în care situația ar prezenta o problemă de drept procedural în statul membru în care se găsește copilul, ar fi necesară adaptarea dispozițiilor legale relevante sau interpretarea și aplicarea acestora în conformitate cu finalitatea regulamentului. Iar dacă cele două hotărâri prevăd modalități diferite de înapoiere, va prevala hotărârea instanței din statul membru al reședinței obișnuite, deoarece această instanță este cea competentă să decidă asupra oricăror aspecte privind răspunderea părintească. Pe de altă parte, nici convenția, nici regulamentul nu prevăd ca instanța din statul membru în care se găsește copilul să impună condiții prin hotărârea pronunțată. Rolul instanței se limitează la asigurarea (în măsura în care motivele de respingere prevăzute la articolele 13 și 20 din convenție sunt îndepărtate) a înapoierii copilului în statul membru al reședinței sale obișnuite, scop în care autoritățile și instanțele competente vor lua măsurile necesare pentru a asigura binele copilului și respectarea intereselor sale.

 Posibilitatea instanței din statul membru în care se găsește copilul să examineze validitatea unui certificat eliberat în temeiul articolului 42

86.      Rămâne de analizat un ultim aspect al acestei întrebări, care a fost dezbătut în cadrul observațiilor scrise și cu ocazia ședinței, dar care, în cazul în care Curtea dă curs analizei noastre, nu ar avea nicio repercusiune în speță: dacă instanța din statul membru al reședinței obișnuite dispune înapoierea sa și certifică hotărârea în conformitate cu articolul 42 alineatul (2) din regulament, deși nu era competentă în acest sens, deoarece nu este îndeplinită condiția existenței unei hotărâri anterioare de neînapoiere, pronunțată de instanța din statul membru în care se găsește copilul, va putea această din urmă instanță să verifice competența în cauză și, în caz afirmativ, să nu recunoască validitatea certificatului?

87.      În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie unul negativ.

88.      Pentru început, este clar că regulamentul nu prevede nicio verificare de această natură. Dimpotrivă, faptul că, în cazul în care a fost eliberat un certificat conform prevederilor articolului 42 alineatul (2), hotărârea „este recunoscută și executorie într‑un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale” exclude în mod explicit un astfel de control.

89.      O astfel de excludere este conformă cu obiectivul ca hotărârea adoptată în condițiile prevăzute la articolul 11 alineatul (8) să fie definitivă [amintim că, atunci când s‑a pronunțat hotărârea respectivă, termenul de șase săptămâni prevăzut la articolul 11 alineatul (3) era deja de mult depășit], precum și cu principiul încrederii și recunoașterii reciproce între instanțele din statele membre.

90.      Acest rezultat nu dăunează, în plus, drepturilor părintelui care a răpit copilul.

91.      În primul rând, articolul 42 instituie o serie de garanții procedurale înainte ca instanța din statul membru de origine să fie în măsură să elibereze un astfel de certificat.

92.      În al doilea rând, deși articolul 43 exclude orice cale de atac împotriva certificatului ca atare, părintele care a răpit copilul poate să formuleze în orice caz (potrivit normelor procedurale din statul membru de origine) acțiune împotriva hotărârii certificate ca atare. În cazul în care instanța de apel îi acordă câștig de cauză – de exemplu, pentru motivul că elementele prevăzute la alineatele (6) și (7) ale articolului 11 nu au fost luate în considerare –, aceasta va anula hotărârea și, astfel, deopotrivă, efectele certificatului.

93.      Pe de altă parte, regulamentul însuși prevede că „[c]ertificatul nu‑și produce efectele decât în limitele caracterului executoriu al hotărârii judecătorești” (articolul 44). În plus, articolul 47 precizează că „o hotărâre judecătorească certificată în conformitate cu […] articolul 42 alineatul (1) nu se poate executa în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre executorie pronunțată ulterior”. O sentință în apel care infirmă prima hotărâre îndeplinește această condiție și, prin urmare, ar împiedica executarea hotărârii certificate.

94.      Partea care ar dori să conteste certificatul nu este prin urmare privată de căile de atac; demersul adecvat este solicitarea anulării hotărârii atacate.

95.      În opinia noastră, această posibilitate este pe deplin suficientă pentru a proteja părintele care a răpit copilul împotriva oricărei hotărâri arbitrare a unei instanțe din statul membru al reședinței obișnuite.

96.      Adăugăm că, în cazul din speță, regulamentul impune instanței din statul membru de executare să dea dovadă de încrederea reciprocă de care depinde spațiul de libertate, securitate și justiție, fără ca prin aceasta să fie cerută o încredere oarbă. Dimpotrivă, sistemul instituit solicită instanței exclusiv să recunoască și să respecte integritatea, obiectivitatea și independența unei instanțe dintr‑un alt stat membru, a cărei hotărâre poate fi atacată în apel de partea împotriva căreia se solicită executarea, în același mod în care respectă hotărârile pronunțate de instanțele din propriul stat. În definitiv, aceasta nu reprezintă o cerință de neîndeplinit.

 A șasea întrebare

97.      Deoarece analiza privitoare la a cincea întrebare ne‑a condus la concluzia că hotărârea din 20 iunie 2007 a fost pronunțată cu respectarea procedurii prevăzute de regulament, a șasea întrebare preliminară, care se bazează pe ipoteza nerespectării procedurii amintite, devine lipsită de obiect în speță.

98.      Cu toate acestea, putem sublinia că de la articolele 21 și 31 alineatul (2) din regulament, coroborate, reiese că, în general, o hotărâre în materia răspunderii părintești trebuie recunoscută și executată într‑un alt stat membru, cu excepția cazului în care există un motiv de refuz al recunoașterii prevăzut la articolul 23 și în care controlul competenței instanței de origine este în mod expres exclus prin articolul 24.

99.      Din analiza efectuată la punctele 86-96 de mai sus rezultă de asemenea că verificarea respectării procedurii prevăzute la articolul 11 din regulament este, la rândul său, exclusă.

 A patra întrebare

100. Primele patru întrebări privesc cererea formulată de mamă pentru pronunțarea unei hotărâri de refuz al recunoașterii hotărârii în litigiu a Amtsgericht Oranienburg din 20 iunie 2007, în măsura în care aceasta statuează asupra încredințării și înapoierii copilului. Considerăm oportun să începem prin analizarea celei de a patra întrebări.

101. Instanța de trimitere dorește să se stabilească care este înțelesul condiției „fără a aduce atingere secțiunii 4” de la articolul 21 alineatul (3) din regulament.

102. Articolul 21 alineatul (3) primul paragraf din regulament prevede:

„Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii.”

103. Prin urmare, acesta prevede o regulă generală (articolul 21 acoperind toate deciziile în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești), care permite oricărei părți interesate să solicite recunoașterea sau refuzul recunoașterii unei hotărâri pronunțate în temeiul regulamentului, eventual sub rezerva prevederilor din capitolul III secțiunea 4.

104. Respectiva secțiune privește anumite hotărâri privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea copilului. În ultimă instanță, aceasta se aplică înapoierii unui copil ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului menționate la articolul 11 alineatul (8) [articolul 40 alineatul (1) litera (b)]. Despre acest ultim tip de hotărâre este vorba în speță.

105. Prin urmare, orice parte interesată poate solicita refuzul recunoașterii unei hotărâri prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată în condițiile prevăzute la articolul 11 alineatul (8), cu excepția cazului în care aceasta se dovedește a nu fi compatibilă cu vreuna dintre dispozițiile din capitolul III secțiunea 4 care, în calitate de lex specialis, se va aplica cu prioritate asupra regulii generale.

106. În cadrul acestei secțiuni, articolul 42 alineatul (1) prevede, printre altele:

„Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b), care rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într‑un stat membru, este recunoscută și executorie într‑un alt stat membru […] fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2).”

107. Astfel, într‑un caz precum cel din speță, în care un astfel de certificat a fost eliberat, înțelesul concret al condiției „fără a aduce atingere secțiunii 4”, enunțată la articolul 21 alineatul (3) din regulament, este că nu va fi posibil să se formuleze opoziție la recunoașterea hotărârii certificate și nici, a fortiori, să se introducă o cerere de sine stătătoare prin care se urmărește obținerea unei declarații de refuz al recunoașterii.

 A treia întrebare

108. Concluzia la care am ajuns referitor la a patra întrebare, care presupune că nu poate fi introdusă nicio cerere de refuz al recunoașterii împotriva unei hotărâri de înapoiere a copilului, pronunțată în condițiile prevăzute la articolul 11 alineatul (8) din regulament și certificată în conformitate cu prevederile articolului 42 alineatul (2), face să devină caducă a treia întrebare, care se bazează pe ipoteza că o astfel de cerere este posibilă.

109. Astfel, într‑un asemenea caz, nu este permisă efectuarea niciunui control asupra hotărârii sau a certificatului de către instanța din statul membru în care se găsește copilul, nici din oficiu, nici la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea.

 Prima și a doua întrebare

110. Aceeași concluzie se impune și în cazul primei și al celei de a doua întrebări, în măsura în care acestea privesc cererea de refuz al recunoașterii părții din hotărâre prin care se dispune înapoierea copilului.

111. Cu toate acestea, spre deosebire de celelalte întrebări, implicațiile acestor două întrebări nu se limitează la hotărârea prin care se dispune înapoierea copilului. În măsura în care mama dorește de asemenea pronunțarea unei hotărâri de refuz al recunoașterii părții din hotărâre prin care copilul este încredințat tatălui, aceste întrebări pot să rămână pertinente. Astfel, spre deosebire de hotărârea prin care se dispune înapoierea, acest aspect nu este reglementat de capitolul III secțiunea 4 din regulament, care exclude orice opoziție la recunoașterea unei hotărâri de înapoiere certificată în mod corespunzător în conformitate cu articolul 42 alineatul (2).

112. Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă o parte interesată, în sensul articolului 21 din regulament, poate solicita refuzul recunoașterii unei hotărâri judecătorești fără să fi fost formulată o cerere de recunoaștere și, în caz afirmativ, în ce mod va trebui instanța care examinează o astfel de cerere introdusă de persoana împotriva căreia se solicită executarea hotărârii să aplice articolul 31 alineatul (1), potrivit căruia această persoană nu poate prezenta observații în această fază a procedurii.

113. Articolul 21 din regulament face parte din capitolul III secțiunea 1, intitulat „Recunoaștere”. Alineatul (1) al acestui articol prevede că hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru „se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură”. Cu toate acestea, potrivit alineatului (3) (fără a aduce atingere secțiunii 4 – care, astfel cum am indicat deja, nu este relevantă în materia hotărârilor de încredințare a copilului), „orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii”. La articolul 23 este indicat un număr de șapte motive de refuz al recunoașterii hotărârilor în materia răspunderii părintești.

114. Secțiunea 2 a capitolului III este denumită „Cerere de încuviințare a executării”. Articolul 28 alineatul (1) prevede că „[h]otărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într‑un alt stat membru după ce s‑a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate”. Articolul 31 prevede, la alineatul (1), că instanța judecătorească sesizată prin cerere pronunță o hotărâre în termen scurt, „fără ca persoana împotriva căreia se solicită executarea […] să poată, în această fază a procedurii, să prezinte observații”. Alineatul (2) prevede că „[c]ererea poate fi respinsă numai pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 22, 23 și 24” – care reprezintă, în totalitatea lor, motive de refuz al recunoașterii. Articolul 33 prevede că oricare dintre părți poate exercita, în termen de o lună [alineatul (5)], o cale de atac împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării [alineatul (1)] și că o astfel de acțiune se soluționează în conformitate cu normele ce reglementează procedura contradictorie [alineatul (3)].

115. Putem înțelege originea îndoielilor de care este cuprinsă Lietuvos Aukščiausiasis teismas. Potrivit articolului 21 alineatul (3), se pare că persoana împotriva căreia s‑ar putea executa hotărârea (care, în mod evident, este o „persoană interesată”) poate solicita o hotărâre de refuz al recunoașterii primei hotărâri, însă articolul 31 alineatul (1) pare să excludă posibilitatea ca această persoană(23) să prezinte observații în această fază.

116. Pentru a soluționa această dilemă, în opinia noastră, este necesar să se țină seama de deosebirea dintre „recunoaștere” și „încuviințarea executării” unei hotărâri. În anumite contexte, cele două sunt în mod obligatoriu interdependente. Astfel, se întâmplă, spre exemplu, în cazul unei hotărâri care presupune înapoierea unui copil, în cazul căreia recunoașterea validității fără încuviințarea executării nu ar avea niciun sens. În schimb, nu este nicidecum nevoie de „încuviințarea executării” în cazul unei hotărâri de divorț pentru a‑i permite unuia dintre foștii soți să se recăsătorească, fiind suficientă o simplă recunoaștere a validității hotărârii. În ceea ce privește exercitarea răspunderii părintești, totul depinde de circumstanțele concrete. În cazul unui dezacord din partea părintelui căruia nu i‑a fost încredințată exercitarea răspunderii, o încuviințare a executării va fi necesară. În cazul acordului dintre părinți, o simplă recunoaștere este de ajuns.

117. Capitolul III secțiunea 1 din regulament privește recunoașterea. Articolul 21 alineatul (1) prevede caracterul automat al acestei recunoașteri în cazul oricărei hotărâri ce intră sub incidența regulamentului. Este clar că legiuitorul comunitar a dorit ca toate aceste hotărâri să beneficieze în mod sistematic de o recunoaștere automată întemeiată pe principiul încrederii reciproce [a se vedea considerentele (21) și (23) ale regulamentului]. Alineatul (3) al aceluiași articol permite totuși formularea unei cereri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii „în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2”. Întrucât secțiunea 2 privește cererile de încuviințare a executării, deducem că este vorba despre situații în care recunoașterea și punerea în executare sunt, ambele, necesare. Astfel se întâmplă, precum în prezenta cauză, când copilul este încredințat tatălui, deoarece mama se opune.

118. Pe de altă parte, din articolul 31 din regulament reiese în mod clar că procedura de încuviințare a executării (care acoperă prin urmare și cererile de recunoaștere și de refuz al recunoașterii) trebuie să fie rapidă și simplificată. Această cerință pare să fie întru totul în concordanță cu principiul recunoașterii automate pe baza încrederii reciproce.

119. Astfel, orice solicitare a recunoașterii sau a refuzului recunoașterii unei hotărâri prin care se dispune încredințarea unui copil trebuie să fie conformă cu procedurile instituite în secțiunea 2. Problema care pare să apară într‑un context precum cel din speță este aceea a aparentei inegalități de forțe dintre cele două părți, prin prisma textului articolului 31 alineatul (1). În cazul în care părintele căruia i‑a fost încredințat copilul dorește să obțină recunoașterea și executarea hotărârii, are posibilitatea de a formula observațiile care i se par oportune, în timp ce aceeași posibilitate este exclusă în cazul celuilalt părinte. În schimb, atunci când celălalt părinte cere o hotărâre de recunoaștere, situația nu stă invers, cel puțin în cazul în care prevederea în cauză este interpretată literal.

120. În cuprinsul observațiilor formulate în fața Curții, s‑a sugerat să se interpreteze articolul 31 alineatul (1), care pare să aibă în vedere cu precădere cererile de recunoaștere sau de încuviințare a executării, fie drept aplicabil mutatis mutandis cererilor de refuz al recunoașterii (mai exact prin interpretarea formulării „persoana împotriva căreia se solicită executarea”), fie ca inaplicabil în cazul unor astfel de cereri.

121. În ceea ce ne privește, considerăm că nu există niciun motiv imperativ pentru a îndepărta o interpretare și o aplicare literale. Existența unei inegalități de forțe nu poate fi negată, însă este conformă cu primatul acordat încrederii și recunoașterii reciproce, este mai puțin importantă decât s‑ar putea crede și nu este de natură să priveze partea dezavantajată de posibilitatea de a‑și susține argumentele.

122. Pe de o parte, în cazul unei cereri de recunoaștere și de încuviințare a executării introduse de părintele căruia i‑a fost încredințat copilul, este evident că instanța sesizată trebuie în orice caz să verifice eventuala existență a motivelor de refuz al recunoașterii la care face trimitere articolul 31 alineatul (2). Or, acestea reprezintă singurele motive pe care ar putea să le invoce celălalt părinte. Acesta nu este, prin urmare, privat de posibilitatea de a‑și prezenta argumentele privind motivele de refuz.

123. Pe de altă parte, în cazul în care acest din urmă părinte este cel care solicită refuzul recunoașterii hotărârii, cererea nu poate fi introdusă decât prin intermediul unui înscris care expune motivele pentru un refuz al recunoașterii. Chiar dacă acest părinte nu poate să își dezvolte motivele în această fază a procedurii, în timp ce părintele căruia i‑a fost încredințat copilul poate prezenta observațiile pe care le crede utile, punctul său de vedere va fi în orice caz luat în considerare de instanța sesizată. În realitate, suntem în prezența unei proceduri limitate la un singur schimb de argumente între părți, ceea ce nu este ieșit din comun în cazul unei proceduri rapide și simplificate.

124. În ambele cazuri, cele două părți pot declara apel potrivit normelor care reglementează procedura contradictorie, în temeiul articolului 33 din regulament.

125. Sistemul instituit asigură astfel un echilibru rezonabil între obiectivul de asigurare a recunoașterii și executării hotărârilor, în temeiul principiului încrederii reciproce, printr‑o procedură rapidă și simplificată, și dreptul la un proces echitabil, de care, în definitiv, nicio parte nu este privată.

 Concluzie

126. Pentru totalitatea motivelor pe care le‑am expus mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Lietuvos Aukščiausiasis teismas după cum urmează:

„Prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, trebuie interpretate în sensul că:

–        pronunțarea unei hotărâri de înapoiere a copilului de către instanța din statul membru al reședinței obișnuite după ce a fost adoptată o hotărâre de întoarcere de către instanța din statul membru în care se găsește copilul nu este nicidecum incompatibilă cu obiectivele și cu procedurile instituite prin regulament;

–        în principiu, eliberarea certificatului prevăzut la articolul 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 de către instanța din statul membru al reședinței obișnuite a copilului, privind o hotărâre de neînapoiere pe care a pronunțat‑o după ce instanța din statul membru în care se găsește copilul a pronunțat ea însăși o hotărâre de înapoiere, nu este conformă cu procedurile instituite de regulament;

–        faptul că o hotărâre de neînapoiere este pronunțată de instanța din statul membru în care se găsește copilul este suficient pentru a declanșa procedurile prevăzute la articolul 11 alineatele (6)-(8) din Regulamentul nr. 2201/2003, oricare ar fi viitorul acestei hotărâri, și mai cu seamă în cazul în care este ulterior atacată în apel sau anulată;

–        în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru a pronunțat o hotărâre prin care dispune înapoierea unui copil și a certificat această hotărâre în conformitate cu prevederile articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, competența sa de a acționa ca atare nu poate fi contestată decât prin declararea unui apel împotriva hotărârii pronunțate în fața instanței superioare competente în același stat membru, ceea ce exclude orice verificare din partea instanțelor din statul membru solicitat;

–        în cazul în care a fost eliberat un astfel de certificat, nu este posibil să se facă opoziție la recunoașterea hotărârii certificate și nici, a fortiori, să se introducă o cerere de sine stătătoare prin care se urmărește obținerea unei declarații de refuz al recunoașterii;

–        în ceea ce privește alte hotărâri judecătorești pentru care nu se exclude opoziția la recunoaștere în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003, o parte interesată în sensul articolului 21 din regulamentul menționat poate solicita refuzul recunoașterii acestora, fără a fi nevoie să fi fost formulată în prealabil o cerere de recunoaștere;

–        într‑un astfel de caz, prevederile articolului 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 acordă părții respective dreptul să expună în cadrul cererii sale introductive motivele pentru refuzul recunoașterii solicitat, însă nu și să răspundă la argumentele prezentate de cealaltă parte în această fază a procedurii.”

1 – Limbile originale: franceza și engleza.

2 – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183, denumit în continuare „regulamentul”).

3 – Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii încheiată la Haga, la 25 octombrie 1980, denumită în continuare „convenția” sau „Convenția de la Haga”. Putem evidenția că, spre deosebire de regulament, convenția nu cuprinde norme de competență. În această privință, regulamentul se inspiră din normele cuprinse în Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești încheiată la Haga, la 19 octombrie 1996, care nu este încă în vigoare în raporturile dintre toate statele membre, în special între Republica Federală Germania și Republica Lituania. Subliniem că, în temeiul articolului 60, regulamentul prevalează asupra convenției în măsura în care aceasta privește materiile reglementate de regulament.

4 –      Vom folosi această denumire, deși oarecum imprecis, pentru celeritate, în vederea desemnării atât a Klaipėdos apylinkės teismas (Judecătoria din Klaipėda), organ de primă instanță, cât și a Klaipėdos apygardos teismas (Tribunalul Regional din Klaipėda), organ care s‑a pronunțat în apel.

5 – Potrivit articolului 2 punctul 4 din regulament, „hotărâre judecătorească” înseamnă orice hotărâre de divorț, de separare de drept sau de anulare a unei căsătorii, precum și orice hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească pronunțată de o instanță judecătorească a unui stat membru, oricare ar fi denumirea hotărârii, inclusiv termenii „decizie”, „sentință” sau „ordonanță”.

6 – Raport disponibil pe pagina de internet a Conferinței de la Haga de drept internațional privat, punctul 16. Putem adăuga, drept justificare, că „[p]ărintele care deplasează copilul dispune de un aliat necondiționat: timpul. Cu cât timpul presează mai tare, cu atât se vor destrăma mai puternic legăturile care uneau vechiul mediu familial și cu atât va fi mai dificil să se solicite revenirea la statu quo ante” [traducere liberă] (Hugues Fulchiron, „La lutte contre les enlèvements d’enfants”, în Le nouveau droit communautaire du divorce et de la responsabilité parentale, Dalloz, 2005). Înapoierea imediată și efectivă a copilului reprezintă, așadar, o exigență imperativă.

7 – A se vedea de asemenea „Guide pratique pour l’application du nouveau règlement Bruxelles II” (document întocmit de serviciile specializate ale Comisiei în consultare cu rețeaua judiciarã europeanã, denumit în continuare „ghidul practic”), secțiunea VII, p. 37: „Regulamentul vizeazã descurajarea răpirilor de copii între statele membre și, dacă, în pofida tuturor eforturilor, acestea au loc, asigurarea înapoierii rapide a copilului în statul său de origine.”

8 – Vom utiliza în continuare formula prescurtată „stat membru al reședinței obișnuite” pentru a desemna statul din care a fost deplasat copilul și în care își avea reședința obișnuită înainte de deplasare.

9 – Din 20 noiembrie 1989, ratificată de toate statele membre.

10 – JO 2000, C 364, p. 1 (sau, mai recent, JO 2007, C 303, p. 1).

11 – A se vedea punctul 34 și următoarele.

12 – Nu dispunem de această decizie, dar pare evident că refuzul se baza pe articolul 13 punctul b) din convenție, care prevede această posibilitate dacă „există un risc grav ca înapoierea copilului să‑l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să‑l situeze într‑o situație intolerabilă”.

13 – Putem observa că, potrivit informațiilor furnizate de agentul guvernului german cu ocazia ședinței, această hotărâre a fost comunicată de autoritatea centrală lituaniană autorității centrale germane, care a comunicat‑o avocatului tatălui, însă, din eroare, nu și Amtsgericht Oranienburg. Cu toate acestea, din hotărârea pronunțată de această instanță la 20 iunie 2007, precum și din hotărârea de confirmare a Branderburgisches Oberlandesgericht din 20 februarie 2008 rezultă că aceste instanțe luaseră cunoștință despre hotărâre.

14 – Dar într‑o compunere diferită, potrivit unei informații furnizate cu ocazia ședinței de reprezentantul tatălui.

15 – Din hotărârile germane care sunt cuprinse în dosar rezultă că mama a fost reprezentată și a putut formula observații, deși nu a fost prezentă, cu ocazia procedurilor finalizate cu pronunțarea celor două hotărâri de către Amtsgericht Oranienburg la 14 august 2006 și la 20 iunie 2007, și că aceasta a fost prezentă personal și ascultată în cadrul procedurii finalizate cu pronunțarea hotărârii de confirmare de către Branderburgisches Oberlandesgericht la 20 februarie 2008. Aceste elemente au fost confirmate cu ocazia ședinței în fața Curții de Justiție, la care mama a fost de asemenea prezentă.

16 – În măsura în care articolele 12 și 13 din convenție nu conțin norme de competență, ci instrucțiuni adresate oricărei instanțe competente, și în care articolul 11 alineatele (1)-(5) din regulament fac trimitere la acestea.

17 – Sublinierea noastră.

18 – Este evident că, prin utilizarea termenilor „în legătură cu această cerere”, cererea trebuie să fi fost efectiv introdusă; nu este suficient ca instanța să fi fost, ipotetic, competentă să se pronunțe asupra unei astfel de cereri.

19 – Ghidul practic al Comisiei arată, la punctul VII.2.4, că, pentru a garanta respectarea termenului de șase săptămâni stabilit la articolul 11 alineatul (3), dreptul intern al statelor membre ar trebui a) să excludă posibilitatea de a declara apel împotriva unei hotărâri care presupune înapoierea copilului, sau b) să prevadă posibilitatea declarării apelului, dar să indice că hotărârea este executorie pe durata apelului, sau c) să asigure judecarea accelerată a apelului. Se poate observa deopotrivă că, în aceeași ordine de idei, dreptul lituanian pare să excludă orice recurs împotriva hotărârii pronunțate în cauză de Lietuvos apeliacinis teismas la 15 martie 2007, prin care s‑a dispus înapoierea copilului (deși o serie de alte proceduri tinzând la redeschiderea procedurii nu par a fi excluse în speță).

20 – Versiunea în limba spaniolă, „aun cuando se haya dictado una resolución de no restitución”, pare a se preta chiar și mai bine unei astfel de interpretări.

21 – În fiecare caz, sublinierea noastră. La alineatul (8), anumite versiuni lingvistice omit echivalentul cuvântului „pronunțate”, deoarece nu este necesar din punct de vedere gramatical.

22 – Cu toate acestea, este clar că este nevoie să fi existat o hotărâre de neînapoiere – a se vedea considerațiile expuse la punctul 64 de mai sus.

23 – Chiar dacă poate părea oarecum straniu, în cazul în care o hotărâre prevede încredințarea copilului, să se vorbească despre executarea acestei hotărâri împotriva celuilalt părinte, considerăm că reiese cu claritate din economia generală a capitolului III secțiunea 2 din regulament că noțiunea „persoană împotriva căreia se solicită executarea” include părintele căruia nu i‑a fost încredințat copilul.