26.4.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 107/19

1)

Articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 (1) din 20 octombrie 1980, în măsura în care prevăd plata creanțelor salariale ale lucrătorilor salariați, care privesc salarizarea, permit ca astfel de creanțe, în momentul în care sunt valorificate în raport cu instituția de garantare, să fie private de natura lor salarială inițială și să primească calificarea diferită de asigurare socială, numai pentru faptul că plata lor a fost încredințată de către statul membru unei instituții a asigurărilor sociale și că, prin urmare, în reglementarea națională, termenul „salarizare” este înlocuit de termenul „prestație de asigurare socială”?

2)

Având în vedere finalitatea socială a directivei este suficient ca reglementarea națională să utilizeze creanța salarială inițială a lucrătorului salariat ca un simplu termen de comparație, în raport cu care să poată determina per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția instituției de garantare, sau este necesar ca respectiva creanță salarială a lucrătorului în raport cu angajatorul insolvabil să fie protejată, prin intervenția instituției de garantare, asigurându-i-se un conținut, garanții, termene și modalități de exercitare similare celor recunoscute oricărei alte creanțe de dreptul muncii în aceeași ordine juridică?

3)

Principiile care rezultă din reglementarea comunitară și în special principiile echivalenței și efectivității permit aplicarea, pentru creanțele salariale ale lucrătorilor salariați, care privesc salarizarea pe o perioadă determinată conform articolului 4 din Directiva 80/987, a unui regim al prescripției mai puțin favorabil în raport cu cel aplicat creanțelor de natură similară?