Cauza C‑303/08

Land Baden‑Württemberg

împotriva

Metin Bozkurt

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesverwaltungsgericht)

„Acordul de asociere CEE‑Turcia — Reîntregirea familiei — Articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere — Soț al unei lucrătoare turce care a locuit cu aceasta mai mult de cinci ani — Păstrarea dreptului de ședere după divorț — Condamnarea persoanei în cauză pentru exercitarea de violențe asupra fostei sale soții — Abuz de drept”

Sumarul hotărârii

1. Acorduri internaționale — Acordul de asociere CEE‑Turcia — Consiliul de asociere instituit prin Acordul de asociere CEE‑Turcia — Decizia nr. 1/80 — Reîntregirea familiei

(Protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, art. 59; Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE‑Turcia, art. 7 primul paragraf)

2. Acorduri internaționale — Acordul de asociere CEE‑Turcia — Consiliul de asociere instituit prin Acordul de asociere CEE‑Turcia — Decizia nr. 1/80 — Reîntregirea familiei

[Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE‑Turcia, art. 7 primul paragraf și art. 14 alin. (1)]

1. Articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE‑Turcia trebuie interpretat în sensul că un resortisant turc care, în calitatea sa de membru al familiei unei lucrătoare turce încadrate pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru și datorită șederii împreună cu soția în cursul unei perioade neîntrerupte de cel puțin cinci ani, beneficiază de drepturile aferente statutului juridic conferit în temeiul celei de a doua liniuțe a dispoziției menționate nu pierde beneficiul acestor drepturi din cauza divorțului pronunțat la o dată ulterioară dobândirii acestora.

Drepturile legal dobândite de un resortisant turc în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 există, astfel, independent de menținerea condițiilor care erau necesare pentru a da naștere acestor drepturi, astfel încât acel membru al familiei deja titular al unor drepturi în temeiul deciziei menționate este în poziția de a‑și consolida treptat situația în statul membru gazdă și de a se integra în mod durabil, ducând o viață independentă de cea a persoanei prin intermediul căreia a obținut aceste drepturi.

O astfel de interpretare a articolului 7 primul paragraf menționat anterior nu este incompatibilă cu cerințele articolului 59 din protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, în condițiile în care situația unui membru al familiei unui lucrător migrant turc nu poate fi în mod util comparată cu aceea a unui membru al familiei unui resortisant dintr‑un stat membru, având în vedere diferențele importante ce există între situațiile lor juridice.

(a se vedea punctele 40, 45 și 46 și dispozitiv 1)

2. Nu constituie un abuz de drept faptul că un resortisant turc se prevalează de un drept legal dobândit în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE‑Turcia, chiar dacă persoana în cauză, după ce a obținut beneficiul acestui drept prin intermediul fostei sale soții, a săvârșit împotriva acesteia o infracțiune gravă pentru care a fost condamnat penal.

În schimb, articolul 14 alineatul (1) din aceeași decizie nu se opune ca o măsură de expulzare să fie adoptată împotriva unui resortisant turc care a făcut obiectul unor condamnări penale, în cazul în care conduita personală a acestuia constituie o amenințare actuală, reală și suficient de gravă, de natură să afecteze un interes fundamental al societății. Revine instanței naționale competente sarcina de a aprecia dacă aceasta este situația. Instanța competentă trebuie, în plus, să asigure respectarea principiului proporționalității, precum și a drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză. Mai precis, o măsură de expulzare întemeiată pe articolul 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 nu poate fi decisă decât dacă din conduita individuală a persoanei în cauză reiese un risc concret de noi perturbări grave ale ordinii publice.

(a se vedea punctele 60 și 61 și dispozitiv 2)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

22 decembrie 2010(*)

„Acordul de asociere CEE‑Turcia – Reîntregirea familiei – Articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere – Soț al unei lucrătoare turce care a locuit cu aceasta mai mult de cinci ani – Păstrarea dreptului de ședere după divorț – Condamnarea persoanei în cauză pentru exercitarea de violențe asupra fostei sale soții – Abuz de drept”

În cauza C‑303/08,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesverwaltungsgericht (Germania), prin decizia din 24 aprilie 2008, primită de Curte la 8 iulie 2008, în procedura

Land Baden‑Württemberg

împotriva

Metin Bozkurt,

cu participarea:

Vertreter des Bundesinteresses beim Bundesverwaltungsgericht,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii J.‑J. Kasel (raportor), A. Borg Barthet, E. Levits și doamna M. Berger, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Land Baden‑Württemberg, de domnul M. Schenk, în calitate de agent;

– pentru guvernul german, de domnii M. Lumma și N. Graf Vitzthum, în calitate de agenți;

– pentru guvernul danez, de domnii J. Bering Liisberg și R. Holdgaard, în calitate de agenți;

– pentru guvernul italian, de doamna G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de doamna W. Ferrante, avvocato dello Stato;

– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii V. Kreuschitz și G. Rozet, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 8 iulie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii (denumită în continuare „Decizia nr. 1/80”). Consiliul de asociere a fost înființat prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la 12 septembrie 1963, la Ankara, de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia din urmă prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Land Baden‑Württemberg (denumit în continuare „landul”), pe de o parte, și domnul Bozkurt, resortisant turc, pe de altă parte, în legătură cu o procedură de expulzare a persoanei în cauză de pe teritoriul Germaniei.

Cadrul juridic

3 Articolul 59 din protocolul adițional, semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37), are următorul cuprins:

„În domeniile acoperite de prezentul protocol, Turcia nu poate beneficia de un tratament mai favorabil decât cel pe care statele membre și‑l acordă reciproc în temeiul Tratatului de instituire a Comunității.” [traducere neoficială]

4 Secțiunea I din capitolul II din Decizia nr. 1/80, intitulat „Dispoziții sociale”, privește „[a]specte privind angajarea în muncă și libera circulație a lucrătorilor”. Această secțiune cuprinde articolele 6-16 din decizia menționată.

5 Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80:

„Sub rezerva dispozițiilor articolului 7 referitor la accesul liber la încadrarea în muncă a membrilor familiei sale, lucrătorul turc care este încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru:

– are dreptul, în acest stat membru, după un an în care a fost încadrat în muncă în mod legal, la reînnoirea permisului său de muncă la același angajator, dacă acesta dispune de un loc de muncă;

– are dreptul, în acest stat membru, după trei ani în care a fost încadrat în muncă în mod legal și sub rezerva priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Comunității, să accepte o altă ofertă din partea unui angajator, la alegerea sa, făcută în condiții obișnuite și înregistrată la serviciile de ocupare a forței de muncă din acest stat membru, în cadrul aceleiași profesii;

– beneficiază, în acest stat membru, după patru ani în care a fost încadrat în muncă în mod legal, de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea sa.” [traducere neoficială]

6 Articolul 7 din Decizia nr. 1/80 prevede:

„Membrii familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru, care au fost autorizați să se alăture acestuia:

– au dreptul să accepte – sub rezerva priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Comunității – orice ofertă de încadrare în muncă, dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin trei ani;

– beneficiază, pe teritoriul acestui stat, de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea lor, dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin cinci ani.

Copiii lucrătorilor turci care au urmat o formare profesională în țara gazdă vor putea să accepte orice ofertă de încadrare în muncă în statul membru respectiv, indiferent de durata pentru care au avut reședința în acest stat membru, cu condiția ca unul dintre părinții lor să fi fost în mod legal încadrat în muncă în statul membru respectiv de cel puțin trei ani.” [traducere neoficială]

7 Articolul 14 alineatul (1) din aceeași decizie are următorul cuprins:

„Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicate sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică.” [traducere neoficială]

Acțiunea principală și întrebările preliminare

8 Domnului Bozkurt, născut în Turcia în anul 1959, i s‑a admis intrarea pe teritoriul german în luna aprilie 1992.

9 În cursul lunii septembrie 1993, acesta s‑a căsătorit cu o resortisantă turcă ce exercita o activitate salariată în mod legal în Germania și care, în acest temei, era titulara unui permis de ședere permanentă. Soția a obținut cetățenia germană în anul 1999.

10 În urma căsătoriei, domnul Bozkurt a obținut, în cursul lunii octombrie 1993, un permis de ședere pe durată limitată, care a fost transformat în luna octombrie 1998, și anume după ce persoana în cauză a îndeplinit condiția privind reședința de cinci ani prevăzută la articolul 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80, într‑un permis de ședere permanentă.

11 Din luna iunie 2000, domnul Bozkurt s‑a separat în fapt de soția sa. Divorțul soților a fost pronunțat în noiembrie 2003.

12 În cursul șederii sale în Germania, domnul Bozkurt a lucrat pentru diferiți angajatori. Potrivit instanței de trimitere, duratele exacte ale perioadelor de încadrare în muncă nu au putut fi totuși stabilite în lipsa unor informații precise și a unor documente justificative furnizate în acest scop de persoana în cauză.

13 De la începutul anului 2000, domnul Bozkurt a fost în concediu medical timp de aproximativ 18 luni, perioadă în care a fost operat de o tumoare la creier.

14 La sfârșitul acestei perioade de încetare a muncii, domnul Bozkurt a fost concediat de angajatorul său. De atunci, domnul Bozkurt este șomer și primește ajutor social de la stat în temeiul părții II din Codul legislației sociale (Sozialgesetzbuch, Teil II). Găzduit inițial într‑un centru municipal de primire, acesta trăiește din luna noiembrie 2005 într‑un mic apartament închiriat de la fratele său.

15 În condițiile în care fusese deja condamnat în 1996 și în 2000 pentru vătămare corporală, precum și pentru distrugere, în cursul lunii mai 2004, s‑a stabilit vinovăția domnului Bozkurt pentru viol și lovire săvârșite asupra fostei sale soții cu ocazia unei șederi în Turcia în luna iulie 2002. Întrucât apelul persoanei în cauză a fost admis în parte, pedeapsa aplicată a fost stabilită definitiv la 17 ianuarie 2005 la doi ani de închisoare cu suspendare condiționată pe întreaga durată a pedepsei, astfel încât domnul Bozkurt, care se afla în detenție preventivă, a fost pus în libertate.

16 Printr‑un decret din 26 iulie 2005, landul a decis expulzarea domnului Bozkurt cu executare imediată (denumit în continuare „decretul de expulzare”), întemeindu‑se pe ultima condamnare a acestuia, care ar confirma predispoziția acestuia spre violență. Landul a considerat că persoana în cauză nu se poate prevala de drepturile rezultate din articolul 6 sau 7 din Decizia nr. 1/80, pentru motivul că acesta nu găsise un nou loc de muncă într‑un termen rezonabil după concediere și nici nu depunea eforturi serioase în acest scop.

17 După ce domnul Bozkurt a formulat o acțiune împotriva decretului de expulzare, Verwaltungsgericht Stuttgart a dispus inițial suspendarea acestui decret și, ulterior, anularea sa printr‑o hotărâre din 5 iulie 2006.

18 Apelul declarat de land împotriva acestei hotărâri a fost respins printr‑o hotărâre din 14 martie 2007 de Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg. Astfel, aceasta instanță a considerat că, având în vedere perioadele de până la acel moment în care domnul Bozkurt a locuit în mod legal în Germania, acesta din urmă putea să invoce un drept de ședere în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80. Prin urmare, decretul de expulzare ar fi nelegal din cauza faptului că nu era conform condițiilor aplicabile resortisanților Uniunii, care, potrivit jurisprudenței Curții, trebuie să fie respectate în ceea ce privește resortisanții turci care sunt titulari ai unui drept de ședere în temeiul Deciziei nr. 1/80. Această instanță a considerat în plus că împrejurările că domnul Bozkurt era șomer din anul 2000 și că era posibil să nu mai reia niciodată munca din cauza bolii sale grave și că petrecuse aproximativ nouă luni în detenție nu însemnau că acesta își pierduse statutul juridic pe care i‑l conferă dispoziția menționată din Decizia nr. 1/80, având în vedere jurisprudența Curții potrivit căreia dreptul de ședere, din momentul în care este dobândit, este independent de aspectul dacă se mențin condițiile care au determinat dobândirea acestui drept.

19 În acest condiții, landul a sesizat Bundesverwaltungsgericht cu un recurs, invocând, pe de o parte, că domnul Bozkurt pierduse între timp dreptul de ședere în Germania din cauza excluderii sale de pe piața muncii și că, pe de altă parte, acesta nu putea în mod valabil să se întemeieze pe articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, din moment ce adusese atingere în mod grav integrității fizice a persoanei datorită căreia și‑a dobândit drepturile.

20 Deși împărtășește analiza juridică dezvoltată de Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg în hotărârea din 14 martie 2007, Bundesverwaltungsgericht consideră că, pentru a statua asupra litigiului cu care este sesizat, este important să se determine dacă, la data la care a fost adoptat decretul de expulzare, domnul Bozkurt putea să se prevaleze de protecția conferită de articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80.

21 În această privință, instanța de trimitere apreciază că nu există încă jurisprudență a Curții cu privire la aspectul dacă dreptul de ședere într‑un stat membru, dobândit de un resortisant turc în calitatea sa de membru al familiei unui lucrător turc legal integrat pe piața muncii acestui stat, se pierde sau nu se pierde ca urmare a desfacerii căsătoriei după dobândirea în mod corespunzător a dreptului în cauză.

22 În plus, instanța menționată își pune întrebarea dacă, având în vedere circumstanțele de fapt deosebite care caracterizează acțiunea principală, un resortisant turc precum domnul Bozkurt poate în mod valabil să invoce un drept de ședere în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, fără ca o astfel de atitudine să poată fi considerată ca având un caracter abuziv. Mai precis, ar fi necesar să se determine dacă beneficiarul unui drept legal dobândit poate fi decăzut din acesta în cazul în care s‑ar dovedi ulterior nedemn față de persoana datorită căreia anterior a dobândit drepturile.

23 Considerând că, în aceste condiții, soluția litigiului cu care este sesizat necesită interpretarea Deciziei nr. 1/80, Bundesverwaltungsgericht a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Dreptul de muncă și dreptul de ședere dobândite, în calitate de membru de familie, în temeiul articolului 7 [primul paragraf] a doua liniuță din Decizia nr. 1/80 […], de soțul unui lucrător turc care este încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru subzistă și după desfacerea căsătoriei?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

2) Faptul că un cetățean turc invocă un drept de ședere în temeiul articolului 7 [primul paragraf] a doua liniuță din Decizia nr. 1/80 […], în condițiile în care a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru viol și vătămare corporală săvârșite împotriva fostei sale soții după dobândirea acestui statut juridic prin intermediul acesteia, constituie un abuz de drept?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

24 Din dosar reiese că resortisantul turc în cauză în acțiunea principală îndeplinea toate condițiile necesare pentru a beneficia în mod legal de statutul juridic prevăzut la articolul 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80 înainte de desfacerea căsătoriei sale.

25 În aceste condiții, întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie înțeleasă în sensul prin aceasta se urmărește să se stabilească în esență dacă articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că un resortisant turc precum reclamantul din acțiunea principală care, în calitatea sa de membru al familiei unei lucrătoare turce încadrate pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru și datorită șederii împreună cu soția în cursul unei perioade neîntrerupte de cel puțin cinci ani, beneficiază de drepturile aferente statutului juridic conferit în temeiul celei de a doua liniuțe a dispoziției menționate pierde beneficiul acestor drepturi din cauza divorțului pronunțat la o dată ulterioară dobândirii acestora.

26 Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar, în primul rând, să se sublinieze că, astfel cum reiese chiar din modul de redactare a articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, dobândirea drepturilor prevăzute la această dispoziție este supusă îndeplinirii a două condiții cumulative prealabile, și anume, pe de o parte, faptul că persoana în cauză trebuie să fie membru al familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii în statul membru gazdă și, pe de altă parte, aceasta să fi fost autorizată de către organele competente din acest stat să se alăture respectivului lucrător. Nu se contestă că, în speță, aceste condiții erau îndeplinite atât de domnul Bozkurt, cât și de soția sa.

27 În al doilea rând, conform sistemului instituit de părțile contractante în cadrul dispoziției menționate, drepturile conferite de aceasta resortisantului turc care îndeplinește condițiile amintite la punctul precedent se extind în mod progresiv în funcție de durata șederii efective cu lucrătorul turc deja prezent în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă.

28 Astfel, după o asemenea ședere legală timp de trei ani, resortisantul turc în cauză devine titular al dreptului de a accepta orice ofertă de încadrare în muncă, sub unica rezervă a priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Uniunii Europene (articolul 7 primul paragraf prima liniuță din Decizia nr. 1/80).

29 După încă doi ani în care locuiește în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă, același resortisant turc beneficiază de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea sa (articolul 7 primul paragraf a doua liniuță din aceeași decizie). În speță, domnul Bozkurt îndeplinește în mod incontestabil acest criteriu.

30 Trebuie să se precizeze în acest context că, spre deosebire de sistemul prevăzut în cadrul articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80, întemeiat pe exercitarea unei activități legale în cursul anumitor perioade, criteriul relevant pentru aplicarea articolului 7 primul paragraf din aceeași decizie este astfel șederea legală împreună cu lucrătorul migrant turc. După o astfel de ședere legală pentru o anumită durată, persoanei în cauză i se acordă dreptul de exercitare a unei activități, fără totuși ca această din urmă dispoziție să prevadă în această privință o obligație sau să facă din aceasta o condiție pentru dobândirea unui drept garantat prin Decizia nr. 1/80 (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 7 iulie 2005, Aydinli, C‑373/03, Rec., p. I‑6181, punctele 29 și 31, Hotărârea din 18 iulie 2007, Derin, C‑325/05, Rep., p. I‑6495, punctul 56, și Hotărârea din 25 septembrie 2008, Er, C‑453/07, Rep., p. I‑7299, punctele 31-34). Situația unui resortisant turc precum cel în cauză în acțiunea principală din punctul de vedere al încadrării în muncă este, așadar, lipsită de orice relevanță.

31 În al treilea rând, trebuie să se sublinieze că, în mai multe rânduri, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că, pe de o parte, articolul 7 primul paragraf menționat produce un efect direct și că, pe de altă parte, perioadele de ședere, astfel cum sunt enunțate la această dispoziție, necesită recunoașterea unui drept corelativ de ședere, în caz contrar fiind lipsite de orice efect (a se vedea printre altele Hotărârea Er, citată anterior, punctele 25 și 26, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Altun, C‑337/07, Rep., p. I‑10323, punctele 20 și 21).

32 În al patrulea rând, trebuie să se sublinieze că sistemul de dobândire progresivă a drepturilor prevăzut la articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 urmărește un dublu obiectiv.

33 Într‑o primă etapă, înainte de expirarea perioadei inițiale de trei ani, dispoziția menționată urmărește să permită prezența membrilor familiei lucrătorului migrant împreună cu acesta din urmă, în scopul de a favoriza astfel, prin intermediul reîntregirii familiei, încadrarea în muncă și șederea lucrătorului turc integrat deja legal în statul membru gazdă (a se vedea printre altele Hotărârea din 17 aprilie 1997, Kadiman, C‑351/95, Rec., p. I‑2133, punctele 35 și 36, Hotărârea din 22 iunie 2000, Eyüp, C‑65/98, Rec., p. I‑4747, punctul 26, și Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Cetinkaya, C‑467/02, Rec., p. I‑10895, punctul 25).

34 În continuare, aceeași dispoziție înțelege să consolideze inserarea durabilă a familiei lucrătorului migrant turc în statul membru gazdă, acordând membrului de familie respectiv, după trei ani de ședere legală, posibilitatea de a avea acces el însuși la piața muncii. Scopul esențial astfel urmărit este consolidarea poziției membrului de familie respectiv, care se află, în acest stadiu, deja legal integrat în statul membru gazdă, oferindu‑i mijloacele de a se întreține singur în statul în cauză și, așadar, de a‑și crea o situație autonomă în raport cu cea a lucrătorului migrant (a se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Eyüp, punctul 26, Cetinkaya, punctul 25, Aydinli, punctul 23, precum și Derin, punctele 50 și 71).

35 Curtea a dedus din aceasta că, deși membru de familie este, în principiu și fără motive legitime, obligat să locuiască efectiv cu lucrătorul migrant atât timp cât nu are el însuși dreptul de acces la piața muncii – cu alte cuvinte, înainte de expirarea perioadei de trei ani –, în schimb nu aceasta este situația dacă persoana în cauză a dobândit acest drept în mod legal în temeiul articolului 7 primul paragraf prima liniuță din Decizia nr. 1/80 și cu atât mai mult dacă, după cinci ani, acesta este titularul unui drept necondiționat de încadrare în muncă (a se vedea Hotărârea Derin, citată anterior, punctul 51 și jurisprudența citată).

36 Astfel, din momentul în care condițiile prevăzute la articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 sunt îndeplinite, această dispoziție conferă membrului familiei unui lucrător turc un drept propriu de acces la piața muncii în statul membru gazdă, precum și, în mod corelativ, dreptul de a‑și continua dreptul de ședere pe teritoriul acestuia.

37 Desigur, aceste drepturi își au originea în poziția pe care a ocupat‑o în trecut părintele lucrător turc pe teritoriul aceluiași stat și prin intermediul căreia membrul familiei sale a dobândit dreptul de ședere.

38 Cu toate acestea, astfel cum în mod întemeiat susține Comisia Comunităților Europene în observațiile scrise, atunci când membrul familiei unui astfel de lucrător a obținut el însuși un drept individual în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, acesta a atins gradul de integrare suficient în statul membru gazdă pentru ca situația sa să poată fi privită ca fiind separabilă de cea a părintelui său care făcuse posibil accesul său pe teritoriul acestui stat și, prin urmare, autonomă în raport cu cea a părintelui respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Derin, punctele 50 și 71, precum și Altun, punctele 59 și 63).

39 O astfel de interpretare se impune de asemenea având în vedere finalitatea Deciziei nr. 1/80 considerată în ansamblu, cu privire la care s‑a considerat în mod repetat că urmărește a ameliora situația migranților turci în statul membru gazdă prin favorizarea integrării treptate, în cadrul acestuia, a resortisanților turci care îndeplinesc condițiile prevăzute la una dintre dispozițiile acestei decizii și care, în acest mod, beneficiază de drepturile pe care aceasta le conferă (a se vedea printre altele Hotărârea din 16 martie 2000, Ergat, C‑329/97, Rec., p. I‑1487, punctele 43 și 44, și Hotărârile citate anterior Derin, punctul 53, precum și Altun, punctele 28 și 29).

40 Or, în această viziune, Curtea a considerat că drepturi precum cele legal dobândite de domnul Bozkurt în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 există independent de menținerea condițiilor care erau necesare pentru a da naștere acestor drepturi (a se vedea Hotărârile citate anterior Ergat, punctul 40, Cetinkaya, punctul 31, Aydinli, punctul 26, Derin, punctul 53, și Altun, punctul 36), astfel încât acel membru al familiei deja titular al unor drepturi în temeiul deciziei menționate este în poziția de a‑și consolida treptat situația în statul membru gazdă și de a se integra în mod durabil, ducând o viață independentă de cea a persoanei prin intermediul căreia a obținut aceste drepturi (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Ergat, citată anterior, punctele 43 și 44).

41 Interpretarea amintită la punctul precedent nu este decât expresia principiului mai general al respectării drepturilor dobândite, consacrat prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, Kus (C‑237/91, Rec., p. I‑6781, punctele 21 și 22), principiu potrivit căruia, atunci când resortisantul turc poate în mod valabil să se prevaleze de drepturi în temeiul unei dispoziții a Deciziei nr. 1/80, aceste drepturi nu mai depind de menținerea împrejurărilor care le‑au dat naștere, o condiție de această natură nefiind impusă prin această decizie. În cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Kus menționate, împrejurarea în cauză era chiar o căsătorie care permisese resortisantului turc în cauză să intre pe teritoriul statului membru gazdă, această căsătorie fiind urmată de un divorț intervenit la un moment la care persoana în cauză dobândise deja drepturi, în speță în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80. Este important de amintit că, prin punctul 22 din Hotărârea din 5 octombrie 1994, Eroglu (C‑355/93, Rec., p. I‑5113), același principiu a devenit aplicabil în cadrul articolului 7 din aceeași decizie (a se vedea în același sens printre altele Hotărârile citate anterior Ergat, punctul 40, Aydinli, punctul 26, Derin, punctul 50, precum și Altun, punctele 42 și 43).

42 În ceea ce privește, în al cincilea rând, împrejurările care au determinat pierderea drepturilor pe care articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 le recunoaște membrilor familiei unui lucrător turc care îndeplinesc condițiile prevăzute la paragraful menționat, potrivit de asemenea unei jurisprudențe constante, limitările acestor drepturi nu pot fi decât de două tipuri, și anume fie faptul că prezența migrantului turc pe teritoriul statului membru gazdă constituie, din cauza comportamentului său personal, un pericol efectiv și grav pentru ordinea publică, pentru siguranța sau pentru sănătatea publică, în sensul articolului 14 alineatul (1) din aceeași decizie, fie împrejurarea că persoana în cauză a părăsit teritoriul acestui stat pentru o perioadă semnificativă și fără motive legitime (a se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Er, punctul 30, și Altun, punctul 62).

43 Caracterul exhaustiv al limitărilor enunțate la punctul precedent a fost reafirmat de Curte în mod constant (a se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Cetinkaya, punctul 38, Derin, punctul 54, Er, punctul 30, și Altun, punctul 62).

44 Din toate argumentele care precedă trebuie dedus că divorțul soților, atunci când este pronunțat după dobândirea în mod corespunzător de către membrul de familie respectiv a drepturilor conferite de articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, este lipsit de orice relevanță din punctul de vedere al menținerii drepturilor menționate în favoarea titularului lor, chiar dacă, inițial, acesta din urmă nu le‑a putut obține decât prin intermediul fostului soț.

45 În sfârșit, trebuie să se precizeze că interpretarea dată la punctul precedent nu este incompatibilă cu cerințele articolului 59 din protocolul adițional semnat la 23 noiembrie 1970. Astfel, precum a subliniat avocatul general la punctele 50-52 din concluzii, pentru motive similare celor dezvoltate de Curte la punctele 62-67 din Hotărârea Derin, citată anterior, precum și la punctul 21 din Hotărârea din 4 octombrie 2007, Polat (C‑349/06, Rep., p. I‑8167), situația unui membru al familiei unui lucrător migrant turc nu poate fi în mod util comparată cu aceea a unui membru al familiei unui resortisant dintr‑un stat membru, având în vedere diferențele importante ce există între situațiile lor juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2010, Bekleyen, C‑462/08, Rep., p. I‑563, punctele 35-38 și 43).

46 Având în vedere cele ce precedă, este necesar, așadar, să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că un resortisant turc precum reclamantul din acțiunea principală care, în calitatea sa de membru al familiei unei lucrătoare turce încadrate pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru și datorită șederii împreună cu soția în cursul unei perioade neîntrerupte de cel puțin cinci ani, beneficiază de drepturile aferente statutului juridic conferit în temeiul celei de a doua liniuțe a dispoziției menționate nu pierde beneficiul acestor drepturi din cauza divorțului pronunțat la o dată ulterioară dobândirii acestora.

Cu privire la a doua întrebare

47 Potrivit unei jurisprudențe constante, justițiabilii nu pot să se prevaleze în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept al Uniunii, iar instanțele naționale pot, judecând de la caz la caz, în temeiul unor elemente obiective, să țină cont de comportamentul abuziv sau fraudulos al persoanelor interesate pentru a le refuza, atunci când este cazul, acordarea beneficiului dispozițiilor dreptului menționat (a se vedea printre altele Hotărârea din 9 martie 1999, Centros, C‑212/97, Rec., p. I‑1459, punctul 25, Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții, C‑255/02, Rec., p. I‑1609, punctul 68, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Tum și Dari, C‑16/05, Rep., p. I‑7415, punctul 64).

48 Astfel, Curtea a exclus ca perioade de încadrare în muncă pe care resortisantul turc nu le putuse desfășura decât din cauza unui comportament fraudulos care a condus la o condamnare să poată fi considerate ca fiind legale pentru aplicarea articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80, întrucât persoana în cauză nu îndeplinea, în realitate, condițiile prevăzute la această dispoziție și nu a beneficiat din acest motiv în mod legal de un drept în temeiul acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 1997, Kol, C‑285/95, Rec., p. I‑3069, punctele 26 și 27, precum și Hotărârea din 11 mai 2000, Savas, C‑37/98, Rec., p. I‑2927, punctul 61).

49 Astfel, nu se poate admite ca un resortisant turc să încerce să obțină în mod neîntemeiat dreptul de a beneficia de avantaje garantate de una dintre dispozițiile Deciziei nr. 1/80.

50 Cu toate acestea, în speță, din dosarul transmis Curții de instanța de trimitere rezultă că instanțele naționale care s‑au pronunțat pe fond în cauza aflată în prezent pe rolul Bundesverwaltungsgericht au constatat în mod expres că domnul Bozkurt beneficia în mod legal de statutul juridic prevăzut la articolul 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80. În cele din urmă, nu s‑a menționat în fața Curții niciun element de natură să lase să se înțeleagă că, în acțiunea principală, ar fi fost vorba despre o căsătorie fictivă, încheiată cu unicul scop de a obține în mod abuziv beneficii prevăzute de dreptul asocierii CEE‑Turcia.

51 În aceste condiții, trebuie să se constate că, în acțiunea principală, domnul Bozkurt nu face decât să își exercite drepturi care îi sunt conferite în mod expres prin Decizia nr. 1/80 și pentru obținerea cărora a îndeplinit toate condițiile necesare.

52 Or, faptul că un astfel de resortisant turc se prevalează din plin de dreptul de a beneficia de drepturile garantate prin decizia menționată și pe care l‑a dobândit în mod legal în trecut nu poate, ca atare, să fie considerat ca reprezentând un abuz de drept.

53 Instanța de trimitere, fără a adresa totuși o întrebare referitoare la interpretarea articolului 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80, se întreabă dacă, în circumstanțele speciale ale acțiunii principale, invocarea de către domnul Bozkurt a statutului juridic dobândit în temeiul articolului 7 primul paragraf din aceeași decizie nu poate să aducă atingere ordinii publice, având în vedere infracțiunea gravă pe care a comis‑o ulterior acestei dobândiri împotriva aceleiași persoane care îi permisese să beneficieze de statutul menționat.

54 În această privință, trebuie să se precizeze că articolul 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 este cel care oferă cadrul juridic adecvat care permite să se aprecieze în ce măsură un resortisant turc care a făcut obiectul unor condamnări penale poate fi privat, prin intermediul unei expulzări din statul membru gazdă, de drepturile de care acesta beneficiază în mod direct în temeiul acestei decizii (a se vedea printre altele Hotărârea Derin, citată anterior, punctul 74).

55 În ceea ce privește stabilirea domeniului de aplicare al excepției de ordine publică prevăzute la dispoziția menționată, este necesar, conform unei jurisprudențe constante, să se facă trimitere la interpretarea dată aceleiași excepții în materie de liberă circulație a lucrătorilor resortisanți ai statelor membre ale Uniunii (a se vedea printre altele Hotărârea Polat, citată anterior, punctul 30).

56 Curtea a subliniat mereu că excepția menționată reprezintă o derogare de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, care trebuie interpretată strict și a cărei întindere nu poate fi determinată în mod unilateral de statele membre (a se vedea printre altele Hotărârea Polat, citată anterior, punctul 33 și jurisprudența citată).

57 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, recurgerea de către o autoritate națională la noțiunea de ordine publică presupune, pe lângă perturbarea ordinii sociale pe care o constituie orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale și suficient de grave, care afectează un interes fundamental al societății (Hotărârea Polat, citată anterior, punctul 34 și jurisprudența citată).

58 De asemenea, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita personală a persoanei în cauză. Astfel de măsuri nu pot fi, așadar, dispuse în mod automat în urma unei condamnări penale și în scop de prevenire generală (Hotărârea Polat, citată anterior, punctele 31 și 35).

59 Astfel, existența unei condamnări penale poate fi reținută numai în măsura în care împrejurările care au dus la această condamnare indică existența unei conduite individuale ce reprezintă o amenințare efectivă pentru ordinea publică (Hotărârea Polat, citată anterior, punctul 32 și jurisprudența citată).

60 Prin urmare, revine autorităților naționale în cauză să realizeze o apreciere de la caz la caz a comportamentului personal al autorului infracțiunii, precum și a caracterului actual, real și suficient de grav al pericolului pe care îl reprezintă pentru ordinea și siguranța publică și, în plus, aceste autorități trebuie să respecte atât principiul proporționalității, cât și drepturile fundamentale ale persoanei în cauză. Mai precis, o măsură de expulzare întemeiată pe articolul 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 nu poate fi decisă decât dacă din conduita individuală a persoanei în cauză reiese un risc concret de noi perturbări grave ale ordinii publice (a se vedea Hotărârea Derin, citată anterior, punctul 74).

61 Ținând seama de toate considerațiile care precedă, se impune să se răspundă la a doua întrebare că:

– nu constituie un abuz de drept faptul că un resortisant turc precum reclamantul din acțiunea principală se prevalează de un drept legal dobândit în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, chiar dacă persoana în cauză, după ce a obținut beneficiul acestui drept prin intermediul fostei sale soții, a săvârșit împotriva acesteia o infracțiune gravă pentru care a fost condamnat penal;

– în schimb, articolul 14 alineatul (1) din aceeași decizie nu se opune ca o măsură de expulzare să fie adoptată împotriva unui resortisant turc care a făcut obiectul unor condamnări penale, în măsura în care conduita personală a acestuia constituie o amenințare actuală, reală și suficient de gravă, de natură să afecteze un interes fundamental al societății. Revine instanței naționale competente sarcina de a aprecia dacă aceasta este situația în acțiunea principală.

Cu privire la cheltuielile de judecată

62 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1) Articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii, adoptată de Consiliul de asociere înființat prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, trebuie interpretat în sensul că un resortisant turc precum reclamantul din acțiunea principală care, în calitatea sa de membru al familiei unei lucrătoare turce încadrate pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru și datorită șederii împreună cu soția în cursul unei perioade neîntrerupte de cel puțin cinci ani, beneficiază de drepturile aferente statutului juridic conferit în temeiul celei de a doua liniuțe a dispoziției menționate nu pierde beneficiul acestor drepturi din cauza divorțului pronunțat la o dată ulterioară dobândirii acestora.

2) Nu constituie un abuz de drept faptul că un resortisant turc precum reclamantul din acțiunea principală se prevalează de un drept legal dobândit în temeiul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, chiar dacă persoana în cauză, după ce a obținut beneficiul acestui drept prin intermediul fostei sale soții, a săvârșit împotriva acesteia o infracțiune gravă pentru care a fost condamnat penal.

Semnături

* Limba de procedură: germana.