—

pentru Comune di Casoria, de M. Spagna, avvocato;

—

pentru guvernul italian, de doamna I. Bruni, în calitate de agent, asistată de doamna M. Russo, avvocatessa dello Stato;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna D. Recchia și de domnul J.-B. Laignelot, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 15 litera (a) din Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile (JO L 114, p. 9, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 45) și în special a principiului denumit „poluatorul plătește”.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societățile hoteliere Futura Immobiliare srl Hotel Futura, Meeting Hotel, Hotel Blanc, Hotel Clyton și Business srl (denumite în continuare, împreună, „Futura Immobiliare și alții”), pe de o parte, și Comune di Casoria, pe de altă parte, în legătură cu stabilirea nivelului taxei pentru eliminarea deșeurilor solide urbane interne (denumită în continuare „taxa pe deșeuri”) datorate de aceste societăți pentru anii 2006 și 2007.

3

Considerentele (1), (6) și (14) ale Directivei 2006/12 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/12 prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

5

Articolul 8 din directiva menționată prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că orice deținător de deșeuri:

6

Articolul 15 din aceeași directivă are următorul cuprins:

„În conformitate cu principiul «poluatorul plătește», costurile de eliminare a deșeurilor trebuie suportate de:

7

Potrivit articolului 20 din Directiva 2006/12:

„Prin urmare, Directiva 75/442/CEE se abrogă, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre referitoare la termenele de transpunere în legislația internă, prevăzute de partea B din anexa III. Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa IV.”

8

Anexa III B la Directiva 2006/12 menționează ca termen-limită de transpunere a Directivei 75/442 data de 17 iulie 1977.

9

Decretul legislativ nr. 507 din 15 noiembrie 1993 de modificare și armonizare a impozitelor locale de publicitate și a taxelor de afișaj public, a taxei de ocupare a spațiilor și zonelor publice ale comunelor și provinciilor, precum și a taxei de eliminare a deșeurilor solide urbane, în temeiul articolului 4 din Legea nr. 421 din privind reorganizarea finanțelor teritoriale (supliment ordinar la GURI nr. 108 din , denumit în continuare „Decretul nr. 507/1993”) a instituit, în capitolul III, taxa pe deșeuri.

10

În această privință, articolul 58 alineatul 1 din Decretul nr. 507/1993 prevede:

„Pentru serviciul de eliminare a deșeurilor solide urbane interne, prestat în regim de monopol în cadrul aglomerării, a secțiunilor de comune, a centrelor rezidențiale și eventual extins la zonele teritoriilor comunelor de tip risipit, comunele trebuie să instituie o taxă anuală [pe deșeuri] care face obiectul unui regulament corespunzător, aplicabilă pe baza unui tarif cu respectarea prevederilor și a criteriilor enunțate în următoarele reguli.”

11

Articolul 62 alineatele 1 și 4 din Decretul nr. 507/1993, intitulat „Condiția de supunere la plata taxei [pe deșeuri] și scutiri”, prevede:

„1.   Această taxă [pe deșeuri] este datorată de ocupanții sau de deținătorii localurilor și ai suprafețelor neacoperite, indiferent de destinația acestora, cu excepția suprafețelor neacoperite alipite sau accesorii unor locuințe civile care nu sunt spații verzi, existente în zonele teritoriului comunal în care este instituit și pus în aplicare acest serviciu sau cel puțin prestat în mod continuu […].

[…]

4.   În ansamblurile imobiliare cu destinația de locuințe în care se exercită o activitate economică și profesională, regulamentul poate stipula că taxa [pe deșeuri] este datorată pe baza baremului prevăzut pentru activitatea specifică în cauză și că este proporțională cu suprafața afectată acestei activități.”

12

Potrivit articolului 65 din Decretul nr. 507/1993, intitulat „Proporționalitate și tarife”, taxa pe deșeuri poate fi proporțională sau calculată pe baza cantității și a calității medii obișnuite, pe unitatea de suprafață taxabilă, ale deșeurilor urbane solide interne și asimilate care pot fi produse în localurile și pe suprafețele pentru tipul de folosință căruia sunt destinate și pe baza costului de eliminare. În plus, potrivit alineatului 2 al acestui articol, revine comunelor sarcina de a stabili tarifele pentru fiecare categorie sau subcategorie omogenă în funcție de rata de acoperire a costului reținut în limitele legii, înmulțind costul eliminării pe unitatea de suprafață taxabilă verificată – prevăzut pentru anul următor – cu unul sau mai mulți coeficienți de producere cantitativă și calitativă a deșeurilor.

13

Articolul 68 din Decretul nr. 507/1993, intitulat „Reglementare”, are următorul cuprins:

„1.   În vederea aplicării taxei [pe deșeuri], comunele trebuie să adopte un regulament corespunzător care să conțină:

[…].

2.   În vederea stabilirii comparative a tarifelor, categoriile și eventualele subcategorii trebuie organizate ținând seama în măsura posibilului de următoarele grupuri de activitate sau de folosință:

[…]

[…]”

14

Potrivit articolului 69 alineatele 1 și 2 din Decretul nr. 507/1993:

„1.   Comunele decid, cel târziu la 31 octombrie, pe baza clasamentului și a criteriilor de progresivitate care figurează în regulament, tarifele pe unitatea de suprafață a localurilor și zonelor cuprinse în diverse categorii sau subcategorii care se vor aplica anul următor. În lipsa unei decizii în termenul prevăzut, tarifele aprobate pentru anul în curs se consideră a fi prorogate pentru anul următor.

2.   În vederea asigurării controlului legalității sale, decizia trebuie să menționeze motivele raporturilor existente între tarife, datele recapitulative și previzionale privind costurile serviciului repartizate în funcție de clasificarea lor economică, precum și datele și circumstanțele care au condus la sporirea acoperirii minime obligatorii a costului […]”

15

Decretul legislativ nr. 22 din 5 februarie 1997 de transpunere a Directivei 91/156/CEE privind deșeurile, a Directivei 91/689/CEE privind deșeurile periculoase și a Directivei 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje (supliment ordinar la GURI nr. 33 din , denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 22/1997”) prevede suprimarea taxei pe deșeuri și introducerea unui sistem tarifar.

16

Potrivit indicațiilor instanței de trimitere, tariful se compune dintr-o parte fixă care vizează acoperirea costurilor principale ale serviciului de gestionare a deșeurilor, stabilită în funcție de suprafața imobilelor ocupate sau deținute. Acesta se compune de asemenea dintr-o parte variabilă, calculată în funcție de cantitatea de deșeuri predate efectiv spre colectare.

17

Decretul legislativ nr. 22/1997 a fost abrogat prin articolul 264 din Decretul legislativ nr. 152 din 3 aprilie 2006 privind normele în materie de mediu (supliment ordinar la GURI nr. 96 din ). Sistemul instituit de acesta din urmă se inspiră în mare parte din cel prevăzut în Decretul legislativ nr. 22/1997.

18

Cu toate acestea, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, punerea în aplicare completă a sistemului tarifar prevăzut de Decretul legislativ nr. 152 din 3 aprilie 2006 nu a avut încă loc, astfel încât, pentru anii 2006 și 2007, în Comune di Casoria a rămas aplicabilă taxa pe deșeuri astfel cum este prevăzută de Decretul nr. 507/1993.

19

Futura Immobiliare și alții sunt societăți hoteliere cu sediul pe teritoriul Comune de Casoria. În această calitate, sunt supuse la plata taxei pe deșeuri. Însă, potrivit modului de aplicare a taxei respective, societățile hoteliere ar datora un impozit mai mare decât particularii care ocupă spații de locuit.

20

Considerând că acest tratament diferențiat este ilegal, Futura Immobiliare srl Hotel Futura a formulat o acțiune în anulare, pe de o parte, a unei decizii din 25 mai 2006 a Commissione straordinaria privind stabilirea taxei pe deșeuri pentru anul 2006 și, pe de altă parte, a unei decizii a Giunta municipale (Consiliul Municipal) din Casoria din , precum și a altor acte conexe acestor decizii.

21

Futura Immobiliare și alții au formulat de asemenea o acțiune în anularea altor două decizii ale Commissione straordinaria din 4 aprilie 2007 privind adoptarea regulamentului de punere în aplicare a taxei pe deșeuri și, respectiv, stabilirea baremului costurilor și tarifelor acesteia pentru exercițiul financiar 2007, precum și a altor acte conexe acestor decizii.

22

Tribunale administrativo regionale della Campania, la care au fost formulate acțiunile, a hotărât conexarea acestor cauze.

23

În cadrul acțiunilor îndreptate împotriva actelor și deciziilor menționate, Futura Immobiliare și alții arată în special că nivelul taxei pe deșeuri stabilit pentru hoteluri este disproporționat în raport cu cel prevăzut pentru locuințe și că, în realitate, tariful s-ar baza mai degrabă pe capacitatea acestora de a genera venituri decât pe capacitatea de a produce deșeuri. Potrivit acestor societăți hoteliere, taxa menționată nu ține seama de gradul de ocupare a camerelor, nici de existența sau de inexistența serviciului de alimentație, care poate produce mai multe deșeuri, și nici de caracterul sezonier al activității hoteliere și de impactul suprafețelor exploatate afectate serviciilor, care ar rămâne, prin urmare, nelocuite.

24

Or, chiar dacă tarifele pentru hoteluri și pentru locuințele private ar fi considerate comparabile, având în vedere nivelul corespunzător de producție a deșeurilor, actele și deciziile atacate ar fi prevăzut un nivel de opt-nouă ori mai mare pentru structurile hoteliere. În plus, tariful reținut nu ar indica nicidecum metoda aplicată și nici datele privind cantitățile și calitatea medie obișnuită a deșeurilor care pot fi produse pe unitatea de suprafață în funcție de destinația localurilor.

25

Considerând că dispozițiile aplicabile ale dreptului național nu par conforme dreptului comunitar, Tribunale amministrativo regionale della Campania a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Reglementarea națională prevăzută la articolul 58 și următoarele din [Decretul legislativ nr. 507/1993] și în normele tranzitorii care au prelungit valabilitatea acestuia […], care permite menținerea unui sistem cu caracter fiscal pentru acoperirea costurilor serviciului de eliminare a deșeurilor și care amână introducerea unui sistem tarifar în care costul serviciului este suportat de persoanele care produc și colectează deșeurile, este compatibilă cu articolul 15 din Directiva [2006/12] și cu principiul «poluatorul plătește»?”

26

Comune di Casoria arată, în esență, că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este inadmisibilă în măsura în care vizează Directiva 2006/12, al cărei termen de transpunere nu expirase încă și că, în calitate de directivă, acest act nu este direct aplicabil în cadrul ordinii juridice italiene.

27

În ceea ce îl privește, guvernul italian consideră că cererea respectivă este inadmisibilă în măsura în care, pentru a răspunde acesteia, Curtea ar trebui să se pronunțe asupra compatibilității reglementării naționale cu dreptul comunitar. În plus, acest guvern consideră că instanța de trimitere nu expune în mod suficient de adecvat elementele de fapt și de drept care trebuie să permită Curții furnizarea unui răspuns util.

28

În primul rând, în ceea ce privește argumentația guvernului italian, trebuie amintit că, în cadrul unei trimiteri preliminare, deși nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar a unei dispoziții naționale, aceasta este totuși competentă să furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului comunitar care sunt de natură să permită instanței naționale să aprecieze această compatibilitate în vederea soluționării cauzei deduse judecății sale (Hotărârea din 221 mai 2008, citiworks, C-439/06, Rep., p. I-3913, punctul 21 și jurisprudența citată).

29

Pe de altă parte, rezultă dintr-o jurisprudență constantă că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care să îi fie utilă instanței naționale impune ca aceasta din urmă să definească situația de fapt și contextul normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (Hotărârea din 10 martie 2009, Heinrich, C-345/06, Rep., p. I-1659, punctul 30 și jurisprudența citată).

30

Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea consideră că este suficient de lămurită de indicațiile instanței de trimitere atât cu privire la elementele de fapt, cât și cu privire la cele de drept care caracterizează litigiul din acțiunea principală.

31

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentația prezentată de Comune di Casoria, trebuie arătat că, astfel cum reiese din considerentul (1) al Directivei 2006/12, aceasta a realizat, în scopul clarității, codificarea Directivei 75/442, al cărei termen de transpunere a expirat la 17 iulie 1977.

32

Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 22 din concluziile prezentate, rezultă în mod clar din articolul 20 din Directiva 2006/12 coroborat cu anexa III B la aceasta că abrogarea Directivei 75/442 la data intrării în vigoare a Directivei 2006/12 s-a realizat fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre referitoare la termenele de transpunere în legislația internă a directivei astfel abrogate.

33

Prin urmare, în măsura în care articolul 15 din Directiva 2006/12 este redactat în termeni în substanță identici cu cei ai articolului 11 din Directiva 75/442, intrarea în vigoare a Directivei 2006/12 nu a avut ca efect acordarea unui nou termen statelor membre pentru a realiza transpunerea acestui articol 15.

34

În plus, contrar susținerilor Comune di Casoria, potrivit articolului 234 CE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, asupra interpretării actelor adoptate de instituțiile Comunității Europene, indiferent dacă sunt sau nu sunt direct aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 mai 1976, Mazzalai, 111/75, Rec., p. 657, punctul 7, și Hotărârea din , Palmisani, C-261/95, Rec., p. I-4025, punctul 21).

35

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată de Tribunale amministrativo regionale della Campania.

36

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 15 litera (a) din Directiva 2006/12 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede, în scopul finanțării unui serviciu de gestionare și de eliminare a deșeurilor urbane, o taxă calculată pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri produse de utilizatorii acestui serviciu, iar nu pe baza cantității de deșeuri efectiv produse și predate spre colectare de către aceștia.

37

Instanța ridică în special problema dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că toate costurile suportate de „deținătorul” deșeurilor, care le predă spre colectare în scopul eliminării, trebuie să fie proporționale cu cantitatea de deșeuri efectiv predate.

38

Comune di Casoria și guvernul italian consideră că statele membre dispun de o marjă de manevră importantă în punerea în aplicare a principiului „poluatorul plătește” și aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre transpunerea unei directive, în speță articolul 15 din Directiva 2006/12. În această privință, guvernul italian invită Curtea să recunoască statelor membre aceeași marjă de manevră pe care ar fi recunoscut-o instituțiilor comunitare în interpretarea articolului 130 R din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 174 CE), reținută în Hotărârea din 14 iulie 1998, Safety Hi-Tech (C-284/95, Rec., p. I-4301).

39

În orice caz, guvernul menționat consideră că sistemul italian bazat pe o taxă este pe deplin compatibil cu principiul „poluatorul plătește”, întrucât costul gestionării și eliminării deșeurilor este pus în sarcina celor care pot influența producerea acestora. În plus, parametrii utilizați pentru calcularea taxei respective, precum capacitatea diferitelor categorii de utilizatori de producere a deșeurilor sau calitatea deșeurilor produse, ar fi pe deplin pertinenți.

40

Comisia Comunităților Europene subliniază că Directiva 2006/12 nu definește modalitățile prin care statele membre trebuie să își organizeze sistemul de alocare a costurilor pentru colectarea și eliminarea deșeurilor urbane și că, în această privință, acestea sunt competente cu privire la forma și la mijloacele pentru atingerea obiectivului de alocare a costurilor menționate celor care au produs deșeurile.

41

Întemeindu-se pe Comunicarea Comisiei către Consiliu privind alocarea costurilor și acțiunile întreprinse de autoritățile publice în probleme de mediu – Principii și modalități de punere în aplicare, anexată la Recomandarea 75/436/Euratom, CECO, CEE a Consiliului din 3 martie 1975 privind alocarea costurilor și acțiunile întreprinse de autoritățile publice în probleme de mediu (JO L 194, p. 1), Comisia consideră că reglementarea statelor membre trebuie să prevadă în special o corelație între cantitatea de deșeuri produsă și suma plătită pentru serviciul de eliminare a acestora.

42

În special, reglementările naționale ar putea prevedea un sistem de identificare a anumitor categorii de utilizatori, producători de deșeuri, în scopul de a le impune o taxă calculată pe baza estimărilor cantității de deșeuri pe care le produc aceste categorii. Articolul 15 din Directiva 2006/12 nu ar impune, așadar, ca respectiva taxă să fie calculată pe baza cantității de deșeuri efectiv produse de fiecare utilizator. Totuși, potrivit Comisiei, astfel de reglementări naționale nu ar trebuie să aibă ca efect excluderea de la efortul de finanțare a anumitor categorii de producători de deșeuri.

43

În temeiul articolului 8 din Directiva 2006/12, orice „deținător de deșeuri” este obligat fie să le predea unei societăți private sau publice de colectare a deșeurilor sau unei întreprinderi care realizează operațiunile enumerate în anexele II A sau II B la această directivă, fie să asigure prin mijloace proprii recuperarea sau eliminarea deșeurilor, în conformitate cu dispozițiile acesteia.

44

Prin urmare, într-o situație precum cea din acțiunea principală, în care deținătorii de deșeuri le predau unei societăți de colectare a deșeurilor, articolul 15 litera (a) din Directiva 2006/12 prevede că, în conformitate cu principiul „poluatorul plătește”, costul eliminării deșeurilor trebuie suportat de acești deținători.

45

Această obligație financiară revine deținătorilor respectivi în temeiul contribuției proprii la producerea deșeurilor (a se vedea Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer, C-188/07, Rep., p. I-4501, punctul 77).

46

În ceea ce privește finanțarea costului de gestionare și de eliminare a deșeurilor urbane, în măsura în care este vorba despre un serviciu prestat în mod colectiv unui ansamblu de „deținători”, statele membre au obligația, în temeiul articolului 15 litera (a) din Directiva 2006/12, de a se asigura că, în principiu, ansamblul utilizatorilor acestui serviciu, în calitatea lor de „deținători” în sensul articolului 1 din aceeași directivă, suportă în mod colectiv costul global al eliminării deșeurilor respective.

47

Deși statele membre destinatare ale Directivei 2006/12 sunt datoare să respecte rezultatul care trebuie atins cât privește acoperirea costurilor asociate eliminării deșeurilor, conform articolului 249 CE, acestea păstrează competența în ceea ce privește forma și mijloacele necesare obținerii acestui rezultat (a se vedea Hotărârea Commune de Mesquer, citată anterior, punctul 80).

48

Astfel cum în mod întemeiat a arătat Comisia, în stadiul actual al dreptului comunitar, nu există nicio reglementare adoptată în temeiul articolului 175 CE care să impună statelor membre o metodă precisă în ceea ce privește finanțarea costului de eliminare a deșeurilor urbane, astfel încât această finanțare poate, la alegerea statului membru în cauză, să fie asigurată fie prin intermediul unei taxe, fie al unei redevențe, fie prin orice altă modalitate.

49

Trebuie totuși subliniat în primul rând că, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 40 din concluziile prezentate, adesea este dificil sau chiar costisitor să se stabilească volumul exact al deșeurilor urbane predate spre colectare de fiecare „deținător”.

50

În aceste condiții, recurgerea la criterii întemeiate, pe de o parte, pe capacitatea „deținătorilor” de producere a deșeurilor, calculată în funcție de suprafața bunurilor imobile pe care le ocupă, precum și de afectarea acestora și/sau, pe de altă parte, pe natura deșeurilor produse, poate permite calcularea costurilor de eliminare a acestor deșeuri și repartizarea lor între diferiții „deținători”, în măsura în care acești doi parametri sunt de natură să influențeze în mod direct cuantumul costurilor menționate.

51

Din acest punct de vedere, o reglementare națională care prevede, în scopul finanțării gestionării și eliminării deșeurilor urbane, o taxă calculată pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri produse, și nu pe baza cantității de deșeuri efectiv produse și predate spre colectare, nu poate fi considerată, în stadiul actual al dreptului comunitar, contrară articolului 15 litera (a) din Directiva 2006/12.

52

În al doilea rând, principiul „poluatorul plătește” nu se opune posibilității ca statele membre să adapteze, în funcție de categorii de utilizatori stabilite după capacitatea fiecăruia de a produce deșeuri urbane, contribuția fiecăreia dintre aceste categorii la costul global necesar finanțării sistemului de gestionare și de eliminare a deșeurilor urbane.

53

În acțiunea principală, în ceea ce privește calcularea taxei pe deșeuri, rezultă că unitățile hoteliere constituie o categorie de „deținători” și că, în opinia susținută de Futura Immobiliare și alții, aceștia ar fi tratați într-un mod mai puțin favorabil decât particularii.

54

În această privință, trebuie să se constate că, în scopul calculării unei taxe de eliminare a deșeurilor, o diferențiere fiscală între categorii de utilizatori ai serviciului de colectare și de eliminare a deșeurilor urbane, precum cea operată de reglementarea națională în cauză în acțiunea principală între societățile hoteliere și particulari, în funcție de criterii obiective legate direct de costul acestui serviciu, precum capacitatea lor de producere a deșeurilor sau natura deșeurilor produse, se poate dovedi adecvată atingerii obiectivului de finanțare a serviciului menționat.

55

Deși diferențierea fiscală astfel operată nu trebuie să depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv de finanțare, trebuie totuși subliniat că, în acest domeniu și în stadiul actual al dreptului comunitar, autoritățile naționale competente dispun de o marjă amplă de apreciere în ceea ce privește stabilirea modalităților de calcul al unei astfel de taxe.

56

Astfel, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza elementelor de fapt și de drept care i-au fost prezentate, dacă taxa pe deșeuri în cauză în acțiunea principală nu conduce la a impune în sarcina anumitor „deținători”, în speță unități hoteliere, costuri vădit disproporționate în raport cu volumele sau cu natura deșeurilor pe care le pot produce.

57

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea formulată că articolul 15 litera (a) din Directiva 2006/12 trebuie interpretat în sensul că, în stadiul actual al dreptului comunitar, nu se opune unei reglementări naționale care prevede, în scopul finanțării unui serviciu de gestionare și de eliminare a deșeurilor urbane, o taxă calculată pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri generat de utilizatorii acestui serviciu, și nu pe baza cantității de deșeuri efectiv produse și predate spre colectare de către aceștia. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza elementelor de fapt și de drept care i-au fost prezentate, dacă taxa pe deșeuri în cauză în acțiunea principală nu conduce la a impune în sarcina anumitor „deținători”, în speță unități hoteliere, costuri vădit disproporționate în raport cu volumele sau cu natura deșeurilor pe care le pot produce.

58

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 15 litera (a) din Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile trebuie interpretat în sensul că, în stadiul actual al dreptului comunitar, nu se opune unei reglementări naționale care prevede, în scopul finanțării unui serviciu de gestionare și de eliminare a deșeurilor urbane, o taxă calculată pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri generat de utilizatorii acestui serviciu, și nu pe baza cantității de deșeuri efectiv produse și predate spre colectare de către aceștia.

Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza elementelor de fapt și de drept care i-au fost prezentate, dacă taxa de eliminare a deșeurilor solide urbane în cauză în acțiunea principală nu conduce la a impune în sarcina anumitor „deținători”, în speță unități hoteliere, costuri vădit disproporționate în raport cu volumele sau cu natura deșeurilor pe care le pot produce.