—

pentru Pontina Ambiente Srl, de F. Zadotti, ragioniere, și de A. Presutti, avvocato;

—

pentru guvernul italian, de doamna I. Bruni, în calitate de agent, asistată de G. De Bellis, avvocato dello Stato;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii A. Aresu și J.-B. Laignelot, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 12 CE, 14 CE, 43 CE și 46 CE, a articolului 10 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri (JO L 182, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 94), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din (JO L 284, p. 1, denumită în continuare „Directiva 1999/31”), precum și a Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale (JO L 200, p. 35, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 226).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Pontina Ambiente Srl (denumită în continuare „Pontina Ambiente”), pe de o parte, și Regione Lazio, pe de altă parte, în legătură cu două decizii de impunere prin care se constată plata tardivă de către Pontina Ambiente a taxei speciale privind depozitele de deșeuri solide pentru al treilea și al patrulea trimestru 2004 și prin care se aplică acesteia sancțiuni și se dispune plata de dobânzi.

3

Considerentul (29) al Directivei 1999/31 are următorul cuprins:

„[Î]ntrucât trebuie luate măsuri pentru a garanta faptul că prețurile pentru evacuarea deșeurilor în depozitele de deșeuri acoperă toate costurile care apar la instalarea și exploatarea depozitului de deșeuri, inclusiv, pe cât posibil, garanțiile financiare sau echivalentul acestora pe care operatorul depozitului de deșeuri trebuie să le depună, precum și costurile estimative pentru închiderea amplasamentului, inclusiv cele pentru perioada posttratare”.

4

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 1999/31 prevede:

„În vederea îndeplinirii cerințelor stabilite de Directiva 75/442/CEE [a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din (JO L 135, p. 32, denumită în continuare «Directiva 75/442»)], în special articolele 3 și 4, prezenta directivă urmărește ca, prin intermediul unor cerințe tehnice și de exploatare stricte privind deșeurile și depozitele de deșeuri, să ofere măsuri, proceduri și linii directoare pentru a preveni sau a reduce, pe cât posibil, efectele negative asupra mediului și, mai ales, poluarea apelor de suprafață, a apelor subterane, a solului, a aerului și a mediului în general, inclusiv efectul de seră, precum și orice alte riscuri ulterioare pentru sănătatea umană pe care le pot avea activitățile de depozitare a deșeurilor pe durata întregului ciclu de viață al depozitului de deșeuri.”

5

Potrivit articolului 2 din Directiva 1999/31:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

6

Articolul 10 din Directiva 1999/31 prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura de faptul că toate costurile determinate de instalarea și de exploatarea unui depozit de deșeuri, inclusiv, pe cât posibil, costul garanției financiare sau al echivalentului acesteia menționat la articolul 8 litera (a) punctul (iv), precum și costurile estimative pentru închidere și operațiile posttratare pentru o perioadă de minimum 30 de ani sunt acoperite de prețul stabilit de operator pentru evacuarea oricărui tip de deșeu în depozitul respectiv. În funcție de cerințele formulate de Directiva 90/313/CEE a Consiliului din 7 iunie 1990 privind accesul liber la informații referitoare la mediu [JO L 158, p. 56], statele membre asigură transparența activității de culegere a datelor și de utilizare a oricărei informații necesare referitoare la cost.”

7

Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 75/442 are următorul cuprins:

„Statele membre iau măsuri adecvate pentru a încuraja:

8

Articolul 1 din Directiva 2000/35 prevede că dispozițiile acesteia se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.

9

Potrivit articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35, „tranzacții comerciale” înseamnă „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost”.

10

Articolul 3 din Directiva 2000/35, intitulat „Dobânzi în cazul întârzierii efectuării plăților”, prevede printre altele că statele membre garantează că sunt exigibile dobânzi pentru întârzierea efectuării plăților și că acestea pot fi solicitate de creditorul care și-a îndeplinit obligațiile contractuale și legale și care nu a primit la timp suma datorată, cu excepția cazurilor în care debitorul nu este răspunzător pentru întârziere.

11

Pentru a favoriza scăderea cantității de deșeuri produse, precum și recuperarea de deșeuri, de materii prime și de energie, articolul 3 alineatul 24 din Legea nr. 549 din 28 decembrie 1995 privind măsuri de raționalizare a finanțelor publice (supliment ordinar la GURI nr. 302 din , denumită în continuare „Legea nr. 549/95”) instituie o taxă specială pentru depozitele de deșeuri solide.

12

Potrivit articolului 3 alineatul 25 din Legea nr. 549/95, faptul generator al acestei taxe este eliminarea deșeurilor solide în depozite de deșeuri.

13

Din articolul 3 alineatul 26 din Legea nr. 549/95 rezultă că datorează această taxă operatorul întreprinderii de depozitare definitivă, care are obligația de a repercuta această taxă asupra colectivității care depozitează deșeurile.

14

Articolul 3 alineatul 27 din Legea nr. 549/95 prevede că taxa specială pentru eliminarea deșeurilor solide în depozite de deșeuri este datorată regiunilor.

15

Potrivit articolului 3 alineatele 28 și 29 din Legea nr. 549/95, suma care trebuie plătită se determină prin înmulțirea valorii acestei taxe cu cantitatea de deșeuri depozitată exprimată în kilograme, precum și cu un coeficient corector care ține cont de greutatea specifică, de calitatea și de condițiile de depozitare a deșeurilor.

16

Articolul 3 alineatul 31 din Legea nr. 549/95 prevede o sancțiune pecuniară în caz de neplată, de plată parțială sau cu întârziere a taxei menționate, care poate atinge 400% față de cuantumul taxei referitoare la operațiunea efectuată.

17

Articolul 1 alineatul 1 și articolul 2 litera a) din Decretul legislativ nr. 231 din 9 octombrie 2002 privind transpunerea Directivei 2000/35 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale (GURI nr. 249 din , p. 16) preiau în esență cuprinsul articolelor 1 și 2 din această directivă.

18

Pontina Ambiente, cu sediul în Roma, efectuează colectarea și eliminarea deșeurilor. Activitatea sa constă printre altele în primirea, într-un depozit de deșeuri prevăzut în acest scop, a deșeurilor solide provenind de la diverse comunități din Regione Lazio, în depozitarea acestora și în tratarea lor pentru obținerea de produse derivate și de compost, precum și în reducerea volumului lor.

19

În temeiul Legii nr. 549/95 și al legii naționale de punere în aplicare, Pontina Ambiente este supusă plății trimestriale, în favoarea Regione Lazio, a taxei speciale pentru depozitarea deșeurilor solide, care trebuie plătită cel târziu în cursul lunii următoare încheierii trimestrului civil în care au fost efectuate operațiunile de depozitare. Pontina Ambiente este obligată să repercuteze această taxă asupra comunelor care depun deșeurile în depozite.

20

Societatea menționată a plătit cu întârziere taxa aferentă celui de al treilea și celui de al patrulea trimestru 2004, ceea ce a determinat autoritățile competente din Regione Lazio să îi adreseze două decizii de impunere în cursul lunii octombrie 2006 și, în același timp, să îi aplice sancțiunile pecuniare prevăzute la articolul 3 alineatul 31 din Legea nr. 549/95.

21

La 4 ianuarie 2007, Pontina Ambiente a sesizat Commissione tributaria provinciale di Roma cu o cerere de anulare a măsurilor adoptate de Regione Lazio.

22

Pontina Ambiente a contestat dispozițiile Legii nr. 549/95 în măsura în care desemnează operatorul depozitului drept persoană care datorează taxa în cauză. Aceasta a contestat de asemenea sancțiunile care i-au fost aplicate din cauza întârzierii la plata acestei taxe către Regione Lazio, cu toate că la originea acestei întârzieri se află comunele vizate. Ea a denunțat faptul că plata taxei menționate de către operatorul depozitului nu este condiționată de plata de către comunele în cauză a prestației de servicii furnizate și că nu se prevede nicio sancțiune pentru aceste comune.

23

Societatea menționată a invocat printre altele o incompatibilitate a anumitor modalități de aplicare a taxei în cauză în ceea ce privește determinarea persoanei care o datorează și regimul sancțiunilor în caz de plată cu întârziere a taxei cu dreptul Uniunii și, mai exact, cu articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE, 46 CE, cu articolul 10 din Directiva 1999/31, precum și cu dispozițiile relevante din Directiva 2000/35.

24

Apreciind că respectivele critici formulate de Pontina Ambiente ar putea fi fondate, Commissione tributaria provinciale di Roma a decis după cum urmează:

„Ținând cont de faptul că articolul 3 alineatele 26 și 31 din Legea nr. 549/95 […] în interpretarea administrației fiscale și în limitele literale indiscutabile ale acestei dispoziții ar putea fi contrar articolelor 12 [CE], 14 [CE], 43 [CE] și 46 [CE], precum și articolului 10 din Directiva 1999/31 […] și considerentelor [(7), (10), (16) și (19)] […] ale Directivei 2000/35 […], având, prin urmare, în vedere faptul că se pune o problemă de compatibilitate cu ordinea juridică comunitară a normei naționale citate anterior, suspendă judecarea cauzei și executarea deciziilor de impunere și trimite Curții problema spre soluționare […] în cadrul competențelor sale specifice.”

25

Comisia Comunităților Europene pune în discuție admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare în măsura în care, pe de o parte, instanța de trimitere nu a formulat în mod expres o întrebare și, pe de altă parte, cererea menționată solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii.

26

Pe de altă parte, guvernul italian și Comisia arată că decizia de trimitere nu cuprinde nicio indicație care să permită să se înțeleagă rațiunea pentru care cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare vizează articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE și 46 CE.

27

Trebuie amintit că, pe de o parte, în cadrul unei trimiteri preliminare, deși nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei dispoziții naționale, aceasta este totuși competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care sunt de natură să îi permită să aprecieze această compatibilitate în vederea soluționării cauzei deduse judecății sale (Hotărârea din 16 iulie 2009, Futura Immobiliare și alții, C-254/08, Rep., p. I-6995, punctul 28 și jurisprudența citată).

28

Pe de altă parte, trebuie să se constate că, deși instanța de trimitere nu a formulat în mod expres o întrebare, ea a furnizat totuși suficiente indicații, atât privind elementele de fapt, cât și privind elementele de drept care caracterizează acțiunea principală, pentru a permite Curții să înțeleagă obiectul cererii sale și să îi furnizeze o interpretare a dispozițiilor relevante de drept al Uniunii care poate fi utilă pentru soluționarea litigiului menționat.

29

Aceasta este situația în ceea ce privește articolul 10 din Directiva 1999/31 și Directiva 2000/35. În schimb, decizia de trimitere nu furnizează nicio explicație privind relevanța cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare în măsura în care vizează articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE și 46 CE. Mai exact, ea nu precizează prin ce anume articolele menționate ar putea fi aplicabile în situația pe care o descrie și care, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 35-38 din concluzii, pare a fi pur internă unui singur stat membru și a nu prezenta niciun element care să o pună în legătură cu o situație transfrontalieră.

30

În aceste condiții, trebuie să se constate că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă în măsura în care nu vizează articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE și 46 CE.

31

Din indicațiile furnizate de instanța de trimitere se poate deduce că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare se referă la următoarele întrebări:

32

Potrivit articolului 10 din Directiva 1999/31, statele membre iau măsurile necesare pentru ca toate costurile determinate de instalarea și de exploatarea unui depozit de deșeuri să fie acoperite de prețul stabilit de operatorul unui astfel de depozit pentru evacuarea oricărui tip de deșeu în depozitul respectiv.

33

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 49 din concluzii, articolul 10 din Directiva 1999/31 nu impune statelor membre nicio metodă precisă în privința finanțării costurilor depozitării deșeurilor. Prin urmare, în stadiul actual al dreptului Uniunii, în măsura în care nu există nicio reglementare adoptată în temeiul articolului 175 CE care să impună statelor membre o metodă precisă în ceea ce privește finanțarea acestor costuri, această finanțare poate, la alegerea statului membru în cauză, să fie asigurată în mod diferit, fie prin intermediul unei taxe, fie al unei redevențe, fie prin orice altă modalitate (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Futura Immobiliare și alții, citată anterior, punctul 48).

34

Rezultă că articolul 10 din Directiva 1999/31 nu se opune ca un stat membru să instaureze o taxă pentru deșeurile depozitate care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deșeuri și repercutată asupra deținătorului deșeurilor care le-a depozitat. Acest articol nu se opune nici pronunțării unor sancțiuni care să penalizeze operatorul menționat care plătește taxa respectivă cu întârziere, instaurarea unor astfel de sancțiuni, precum și identificarea persoanei care este supusă unei astfel de taxe intrând în competența statelor membre.

35

Articolul 10 din Directiva 1999/31 impune totuși, astfel cum rezultă și din considerentul (29) al acestei directive, că statele membre iau măsuri pentru a garanta că prețul solicitat pentru evacuarea deșeurilor în depozite de deșeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile care apar la instalarea și exploatarea depozitului de deșeuri.

36

Această cerință este o expresie a principiului „poluatorul plătește”, care implică, după cum Curtea s-a pronunțat deja în contextul Directivei 75/442 și al Directivei 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile (JO L 114, p. 9, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 45), că respectivul cost al eliminării deșeurilor este suportat de deținătorii acestora (a se vedea Hotărârea din , Van de Walle și alții, C-1/03, Rec., p. I-7613, punctul 57, Hotărârea din , Commune de Mesquer, C-188/07, Rep., p. I-4501, punctul 71, precum și Hotărârea Futura Immobiliare și alții, citată anterior, punctele 44 și 45 și jurisprudența citată). Ea se înscrie în obiectul Directivei 1999/31, care, potrivit articolului 1 alineatul (1), urmărește îndeplinirea cerințelor Directivei 75/442, în special ale articolului 3, care impune printre altele statelor membre să adopte măsurile adecvate pentru promovarea prevenirii sau reducerii cantităților de deșeuri produse.

37

De aici rezultă în special că, oricare ar fi normele naționale care reglementează depozitele de deșeuri, normele respective trebuie să garanteze că totalitatea cheltuielilor de exploatare a unui astfel de depozit sunt suportate efectiv de deținătorii care depozitează deșeuri în vederea eliminării.

38

Prin urmare, dacă un stat membru poate instaura o taxă pentru deșeuri care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deșeuri și rambursată acestuia de colectivitățile care depozitează deșeuri, acest lucru este posibil numai cu condiția ca respectivul dispozitiv fiscal să fie însoțit de măsuri prin care se urmărește să se garanteze că rambursarea taxei intervine efectiv și în termen scurt, pentru a nu da naștere, în sarcina operatorului, unor cheltuieli de exploatare excesive legate de întârzierile la plată din partea colectivităților menționate și a aduce astfel atingere principiului „poluatorul plătește”. Astfel, a da naștere, în sarcina operatorului, unor astfel de cheltuieli ar conduce la imputarea, în sarcina operatorului menționat, a costurilor legate de eliminarea unor deșeuri pe care nu le-a generat, ci cărora le asigură pur și simplu eliminarea în cadrul activităților sale de prestator de servicii.

39

În orice caz, la fel cum o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală, calculată pe baza cantității de deșeuri depozitate, constituie un cost de exploatare în sensul articolului 10 din Directiva 1999/31, fiind necesar să fie inclus în prețul care trebuie plătit operatorului unui depozit de deșeuri de către deținătorul care a depozitat deșeuri, toate costurile legate de recuperarea sumelor datorate cu acest titlu de acesta din urmă operatorului menționat și în special costurile care rezultă din întârzierea la plata acestor sume, din care eventualele costuri ocazionate pentru evitarea unei sancțiuni pecuniare, trebuie, pentru îndeplinirea cerințelor articolului 10 din Directiva 1999/31, să se repercuteze în acest preț.

40

Situația este aceeași pentru sancțiunile pecuniare aplicate operatorului unui depozit de deșeuri din cauza întârzierii la plata unei astfel de taxe, atunci când această întârziere are drept cauză întârzierea deținătorului deșeurilor la plata sumelor datorate în temeiul acestei taxe, ceea ce este de competența instanței naționale să verifice.

41

Ținând cont de cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 10 din Directiva 1999/31 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care supune operatorul unui depozit de deșeuri la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea locală care a depozitat deșeurile și ce prevede sancțiuni pecuniare pentru acesta în cazul plății cu întârziere a acestei taxe, cu condiția totuși ca această reglementare să fie însoțită de măsuri prin care se garantează că rambursarea taxei menționate are loc efectiv și în termen scurt și că toate costurile legate de recuperare și în special costurile care rezultă din întârzierea la plata sumelor datorate operatorului în acest temei de colectivitatea locală menționată, inclusiv sancțiunile pecuniare aplicate eventual acestuia și având drept cauză această întârziere, se repercutează în prețul care trebuie plătit de această colectivitate operatorului menționat. Este de competența instanței naționale să verifice dacă sunt îndeplinite aceste condiții.

42

După ce la articolul 1 prevede că dispozițiile sale se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale, Directiva 2000/35 definește la articolul 2 punctul 1 „tranzacțiile comerciale” ca fiind „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost”.

43

Aceste dispoziții au fost transpuse în termeni similari în ordinea juridică italiană prin Decretul legislativ nr. 231 din 9 octombrie 2002.

44

În speță, în ceea ce privește, în cauza principală, relația dintre operatorul unui depozit de deșeuri și colectivitatea care depozitează deșeuri, rezultă din indicațiile cuprinse în decizia de trimitere că acest operator furnizează un serviciu acestei colectivități, și anume eliminarea deșeurilor depozitate, iar colectivitatea menționată îi plătește în contraprestație o sumă care cuprinde, potrivit articolului 3 alineatul 26 din Legea nr. 549/95, valoarea taxei speciale achitate de acesta.

45

Rezultă că, prin urmare, contrar celor susținute de guvernul italian, relația dintre operatorul unui depozit de deșeuri și colectivitatea care depozitează deșeuri constituie o tranzacție între o întreprindere și o colectivitate publică, ce conduce la o prestare de servicii contra cost și, așadar, la o tranzacție comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35.

46

Prin urmare, plățile efectuate ca remunerație pentru o astfel de tranzacție intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/35.

47

Rezultă că, într-o situație precum cea din cauza principală, statele membre trebuie să se asigure că, potrivit articolului 3 din Directiva 2000/35, sunt exigibile dobânzi pentru întârzierea efectuării plății sumelor datorate în acest temei de către colectivitatea locală care depozitează deșeuri operatorului unui depozit de deșeuri, sume care cuprind, dacă este cazul, după cum s-a arătat la punctul 38 din prezenta hotărâre, valoarea taxei achitate de acest operator și care trebuie rambursată de colectivitatea locală care a depozitat aceste deșeuri.

48

Rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 1, articolul 2 punctul 1 și articolul 3 din Directiva 2000/35 trebuie interpretate în sensul că sumele datorate operatorului unui depozit de deșeuri de către o colectivitate locală care a depozitat deșeuri, sume precum cele datorate în temeiul rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și statele membre trebuie să se asigure, prin urmare, potrivit articolului 3 din directivă, că acest operator poate solicita dobânzi în caz de întârziere la plata sumelor menționate imputabilă acestei colectivități locale.

49

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: