—

pentru domnul Visciano, de G. Nucifero, avvocato;

—

pentru Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS), de V. Triolo, G. Fabiani și P. Tadris, avvocati;

—

pentru guvernul italian, de doamna I. Bruni, în calitate de agent, asistată de doamna W. Ferrante, avvocato dello Stato;

—

pentru guvernul spaniol, de doamna B. Plaza Cruz, în calitate de agent;

—

pentru guvernul olandez, de doamnele C. M. Wissels și C. ten Dam, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna L. Pignataro-Nolin și de domnul J. Enegren, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 3 și 4 din Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului (JO L 283, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 197).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Visciano, pe de o parte, și Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) (Institutul național al asigurărilor sociale), pe de altă parte, cu privire la creanțe salariale neonorate.

3

Primul considerent al Directivei 80/987 prevede:

„[…] este necesară asigurarea protecției lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului, în special pentru a garanta plata creanțelor salariale […]”

4

Articolul 1 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă, creanțe salariale existente față de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 alineatul (1).

(2)   Cu titlu excepțional, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive creanțele salariale ale anumitor categorii de salariați, în temeiul caracterului special al contractului de muncă sau al raportului de muncă sau din cauza existenței altor forme de garantare care asigură salariaților o protecție echivalentă celei care rezultă din prezenta directivă.

Categoriile de salariați prevăzute în primul paragraf sunt enumerate în anexă.”

5

Potrivit articolului 2 alineatul (2) din directiva menționată:

„Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale cu privire la definirea termenilor «lucrător salariat», «angajator», «remunerație», «drept dobândit», «drept în curs de a fi dobândit».”

6

Articolul 3 din Directiva 80/987 prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare în vederea asigurării de către instituțiile de garantare, în conformitate cu articolul 4, a plății creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă și care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate.

(2)   La alegerea statelor membre, data prevăzută la alineatul (1) este:

7

Potrivit articolului 4 alineatele (1)-(3) din această directivă:

„(1)   Statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare.

(2)   În cazul în care statele membre își exercită dreptul prevăzut la alineatul (1), acestea trebuie să asigure:

(3)   Cu toate acestea, pentru a evita plata unor sume care ar depăși finalitatea socială a prezentei directive, statele membre pot stabili un plafon de garantare a plății creanțelor salariale.

[…]”

8

Articolul 5 din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc modalitățile de organizare, finanțare și funcționare a instituțiilor de garantare, cu respectarea în special a următoarelor principii:

9

Articolul 9 din Directiva 80/987 prevede:

„Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a aplica sau de a introduce acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile salariaților.”

10

În temeiul articolului 10 litera (a) din directiva menționată, aceasta „nu aduce atingere posibilității statelor membre de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor”.

11

În aplicarea Directivei 80/987, Legea nr. 297 din 29 mai 1982 (GURI nr. 147 din ) privind regimul tratamentului aplicabil la încetarea raportului de muncă și dispoziții în materie de pensii prevede, la articolul 2, crearea unui fond de garantare destinat să se substituie angajatorului în cazul în care insolvabilitatea acestuia îl împiedică să plătească indemnizația de încetare a raportului de muncă prevăzută la articolul 2120 din Codul civil, ce revine lucrătorilor sau avânzilor-cauză ai acestora (denumit în continuare „Fondul”).

12

În plus, această dispoziție prevede:

[…]”

13

Potrivit articolului 94 din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942, o cerere de înscriere în pasiv produce efectele cererii de chemare în judecată și împiedică prescrierea termenelor.

14

În temeiul articolelor 2943 și 2945 din Codul civil, prescripția este întreruptă prin notificarea actului de inițiere a unui proces și până când hotărârea pronunțată dobândește autoritate de lucru judecat.

15

Articolele 1 și 2 din Decretul legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992 de transpunere a Directivei 80/987 (GURI din , supliment ordinar nr. 36, p. 26, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 80/92”) reglementează garantarea creanțelor salariale și intervenția Fondului, care este administrat de INPS.

16

Articolul 1 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 80/92 prevede în cadrul titlului „Garantarea creanțelor salariale”:

„În cazul în care angajatorul face obiectul unei proceduri de faliment, de concordat preventiv, de lichidare administrativă forțată sau al unei proceduri de administrare extraordinară […], lucrătorul angajat sau avânzii-cauză ai acestuia pot obține, la cerere, plata de către Fond […], a creanțelor salariale prevăzute la articolul 2”.

17

Potrivit articolului 2 alineatele 1-5 din Decretul legislativ nr. 80/92:

„1.   Plata efectuată de Fond […] conform articolului 1 privește creanțele salariale, altele decât cele care corespund indemnizației de încetare a raportului de muncă, referitoare la ultimele trei luni ale raportului de muncă care se situează înăuntrul unei perioade de 12 luni care precedă:

2.   Plata efectuată de Fond în sensul alineatului 1 nu poate depăși o sumă egală cu de trei ori plafonul indemnizației de șomaj excepționale, după deducerea reținerilor pentru securitatea socială.

3.   Obținerea sumelor plătite de Fond în temeiul prezentului articol este reglementată de dispozițiile alineatelor 2, 3, 4, 5, ale alineatului 7 prima teză și ale alineatului 10 ale articolului 2 din Legea nr. 297 din 29 mai 1982. Sumele plătite de Fond sunt reglementate de dispozițiile articolului 2 alineatul 7 a doua teză din legea menționată.

4.   Plata menționată la alineatul 1 al prezentului articol nu poate fi cumulată, până la obținerea sumelor vizate:

5.   Termenul de prescripție a dreptului la prestația menționată la alineatul 1 este de un an. Dobânzile și efectele deprecierii monetare se calculează începând de la data introducerii cererii”.

18

Din decizia de trimitere rezultă că domnul Visciano a exercitat o activitate profesională salarizată în cadrul societății de supraveghere Metropoli S.c.a.r.l. până la 9 noiembrie 2000, dată la care, ca urmare a deschiderii procedurii de lichidare administrativă forțată pentru insolvabilitate, intervenită prin Decretul ministerial din , a făcut obiectul unei proceduri de concediere colectivă.

19

La 8 iunie 2001, acesta a introdus, în temeiul articolelor 1 și 2 din Decretul legislativ nr. 80/92, o cerere prin care urmărea să obțină plata de către Fond a creanțelor pentru activitatea efectuată în ultimele trei luni ale raportului de muncă.

20

INPS nu i-a vărsat totalitatea salariilor rămase neplătite în limita unei sume reprezentând de trei ori plafonul indemnizației de șomaj excepționale, ci a dedus din această sumă avansurile din salariu obținute de la angajator și a lichidat astfel o sumă inferioară celei pe care ar fi trebuit să o primească domnul Visciano.

21

În urma Hotărârii din 4 martie 2004, Barsotti și alții (C-19/01, C-50/01 și C-84/01, Rec., p. I-2005), la , domnul Visciano a sesizat Tribunale di Napoli pentru a i se recunoaște dreptul de a încasa diferența dintre suma care îi fusese plătită de INPS și suma maximă care îi revenea, fără deducere.

22

INPS a invocat prescripția anuală a creanței pentru motivul că această creanță reprezenta o obligație de natură socială autonomă și distinctă de creanța invocată împotriva angajatorului, care excludea aplicarea Decretului regal nr. 267 din 16 martie 1942.

23

Instanța de trimitere arată că jurisprudența elaborată de Corte suprema di cassazione cu privire la calificarea sumelor neplătite de angajator nu este constantă și apreciază că posibilitatea de a admite cererea este condiționată de problema prescripției, care depinde la rândul său de calificarea atribuită creanței invocate de reclamant.

24

În consecință, Tribunale di Napoli a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite calificarea drept „prestații de securitate socială” a creanțelor salariale ale lucrătorilor pentru motivul că acestea sunt garantate de Fond.

26

În această privință, este necesar să se amintească, pe de o parte, că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 80/987 impune statelor membre să ia măsurile necesare în vederea asigurării de către instituțiile de garantare, în conformitate cu articolul 4 din directiva menționată, a plății creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau din raporturi de muncă și care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate (Hotărârea din 11 septembrie 2003, Walcher, C-201/01, Rec., p. I-8827, punctul 31).

27

Pe de altă parte, finalitatea socială a Directivei 80/987 constă în asigurarea pentru toți lucrătorii salariați a unei protecții comunitare minime în caz de insolvabilitate a angajatorului, prin plata creanțelor izvorâte din contracte de muncă sau din raporturi de muncă și care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate (Hotărârea Barsotti și alții, citată anterior, punctul 35 și jurisprudența citată).

28

Cu toate acestea, conform articolului 2 alineatul (2) din Directiva 80/987, dreptului național îi revine obligația de a preciza termenul „remunerație” și de a defini conținutul acestuia (Hotărârea din 16 decembrie 2004, Olaso Valero, C-520/03, Rec., p. I-12065, punctul 31 și jurisprudența citată).

29

În consecință, dreptului național îi revine, așadar, obligația de a defini natura juridică a unor creanțe precum cele în cauză în acțiunea principală.

30

În această privință, este necesar să se constate că Directiva 80/987 nu precizează care sunt procedurile jurisdicționale și normele privind prescripția aplicabile creanțelor salariale în caz de faliment al angajatorului.

31

Rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare în sensul că articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 nu se opun unei reglementări naționale care permite calificarea drept „prestații de securitate socială” a creanțelor salariale ale lucrătorilor atunci când acestea sunt plătite de o instituție de garantare.

32

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, pentru aplicarea articolelor 4 și 5 din Directiva 80/987, este suficient ca o reglementare națională să utilizeze o creanță inițială a lucrătorului salariat ca simplu termen de comparație sau dacă această creanță trebuie protejată prin intervenția Fondului la fel ca orice altă creanță salarială.

33

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, este necesar să se considere că regimul juridic aplicabil creanțelor salariale ale lucrătorilor trebuie de asemenea definit de dreptul național.

34

Rezultă că creanța salarială inițială a lucrătorului salariat poate numai să constituie un termen de comparație care să permită stabilirea cuantumului prestației care trebuie garantată de Fond.

35

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că Directiva 80/987 nu se opune unei reglementări naționale care utilizează ca simplu termen de comparație creanța salarială inițială a lucrătorului salariat pentru a stabili prestația care trebuie garantată prin intervenția Fondului.

36

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în cadrul unei cereri formulate de un lucrător salariat prin care acesta urmărește să obțină de la un fond de garantare plata creanțelor care privesc salarizarea, Directiva 80/987 se opune aplicării unui regim al prescripției mai puțin favorabil în raport cu cel aplicat creanțelor de natură similară.

37

Directiva 80/987 nu cuprinde nicio dispoziție care să reglementeze problema dacă statele membre pot să prevadă un termen de prescripție pentru introducerea cererii unui lucrător salariat prin care acesta urmărește să obțină plata de către Fond, potrivit modalităților stabilite prin directiva menționată, a remunerațiilor neplătite de angajatorul insolvabil.

38

Astfel, articolele 4, 5 și 10 din Directiva 80/987, care permit statelor membre nu numai să stabilească modalitățile de organizare, de finanțare și de funcționare a instituției de garantare, ci și să limiteze în anumite împrejurări protecția pe care aceasta urmărește să o asigure lucrătorilor salariați, nu prevăd o limitare în timp a drepturilor de care lucrătorii salariați beneficiază în temeiul acestei directive și nici o limitare a posibilității statelor membre de a prevedea un termen de prescripție (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2003, Pflücke, C-125/01, Rec., p. I-9375, punctul 31).

39

În aceste condiții, statele membre sunt în principiu libere să prevadă în dreptul național dispoziții care stabilesc un termen de prescripție pentru introducerea cererii unui lucrător salariat prin care acesta urmărește să obțină, potrivit modalităților stabilite prin Directiva 80/987, plata creanțelor sale privind salarizarea, cu condiția totuși ca aceste dispoziții să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri asemănătoare din dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu poată fi concepute astfel încât să facă imposibilă sau excesiv de dificilă în practică exercitarea drepturilor recunoscute de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității) (a se vedea Hotărârea Pflücke, citată anterior, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

40

În această privință, instanța de trimitere consideră că trebuie să se verifice dacă o calificare a creanțelor lucrătorului față de Fond drept prestații de securitate socială având drept consecință neaplicarea normelor privind întreruperea termenului de prescripție prevăzute pentru creanțele înscrise în pasivul falimentului este sau nu este contrară principiilor echivalenței și efectivității.

41

În ceea ce privește principiul echivalenței, trebuie să se arate de la bun început că solicitarea privind plata remunerațiilor neîncasate adresată de lucrătorul salariat Fondului și cea adresată de un lucrător angajatorului în stare de insolvabilitate nu sunt asemănătoare. Aceasta reiese în special din cuprinsul articolului 4 din Directiva 80/987, care dă statelor membre posibilitatea de a limita obligația de plată a instituțiilor de garantare.

42

În consecință, existența unor regimuri privind termene de prescripție diferite nu aduce atingere principiului echivalenței.

43

În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a recunoscut compatibilitatea cu dreptul comunitar a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor, sub sancțiunea decăderii, în vederea asigurării securității juridice, stabilire care protejează în același timp și contribuabilul, și administrația interesată (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1998, Aprile, C-228/96, Rec., p. I-7141, punctul 19 și jurisprudența citată). Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.

44

În această privință, trebuie să se amintească faptul că, referitor la plata creanțelor salariale care prezintă, prin însăși natura lor, o foarte mare importanță pentru persoanele interesate, este necesar ca durata scurtă a termenului de prescripție să nu aibă drept consecință ca acestea din urmă să nu reușească, în practică, să respecte termenul menționat și să nu beneficieze, așadar, de protecția pe care Directiva 80/987 urmărește în mod special să le-o asigure (a se vedea Hotărârea Pflücke, citată anterior, punctul 37).

45

Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat deja că un termen de decădere de un an pentru introducerea unei acțiuni având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a transpunerii tardive în dreptul intern a Directivei 80/987 pare a fi rezonabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani, C-261/95, Rec., p. I-4025, punctul 29).

46

Totuși, rezultă de asemenea din cuprinsul punctului 39 din Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer (C-62/00, Rec., p. I-6325), că, pentru a îndeplini funcția de garantare a securității juridice, un termen de prescripție trebuie stabilit în avans. O situație caracterizată printr-o incertitudine juridică importantă poate constitui o încălcare a principiului efectivității, întrucât repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar imputabile unui stat membru ar putea deveni în practică excesiv de dificilă dacă aceștia nu ar putea să stabilească termenul de prescripție aplicabil cu un grad rezonabil de certitudine (Hotărârea din , Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 33 și jurisprudența citată).

47

În acțiunea principală, trebuie arătat că, potrivit instanței de trimitere, pe de o parte, Decretul legislativ nr. 80/92 stabilește la un an termenul de prescripție, însă nu determină momentul de la care acesta începe să curgă (dies a quo).

48

Pe de altă parte, această instanță arată că, într-o primă fază, jurisprudența elaborată de Corte suprema di cassazione a calificat drept salarială natura prestațiilor vărsate de Fond, natură identică cu aceea a salariilor plătite de angajator, calificare având drept consecință faptul că prestațiilor menționate li se aplicau termenele de prescripție, precum și normele privind întreruperea acestora care existau în cadrul procedurii colective a falimentului. Într-o a doua fază, această instanță supremă a considerat că obligația ce revine Fondului are ca obiect o prestație de securitate socială, independentă de obligația salarială a angajatorului, având drept consecință în special neaplicarea normelor privind întreruperea termenelor de prescripție menționate mai sus.

49

Aceste două constatări sunt susceptibile să creeze incertitudini juridice care pot constitui o încălcare a principiului efectivității dacă se verifică, ceea ce revine instanței naționale să examineze, că aceste incertitudini juridice pot explica tardivitatea acțiunii domnului Visciano în fața instanței menționate.

50

În consecință, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că, în cadrul unei cereri formulate de un lucrător salariat prin care acesta urmărește să obțină de la un fond de garantare plata creanțelor care privesc salarizarea, Directiva 80/987 nu se opune aplicării unui termen de prescripție de un an (principiul echivalenței). Cu toate acestea, revine instanței naționale obligația de a examina dacă reglementarea acestuia nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității).

51

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: