CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 10 februarie 2010¹(1)

Cauza C‑569/08

Internetportal und Marketing GmbH

împotriva

Richard Schlicht

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Oberster Gerichsthof (Austria)]

„Internet – Domeniu de nivel superior «.eu» – Regulamentul (CE) nr. 874/2004 – Articolul 21 – Înregistrarea unui domeniu de către titularul unei mărci naționale dobândite cu unicul scop de a permite această înregistrare în prima parte a înregistrării pe etape – Noțiunea «drept» – Noțiunea «interes legitim» – Noțiunea «rea‑credință» – Articolul 11 – Reguli de transcriere a caracterelor speciale – Marcă națională înregistrată cu rea‑credință”

I –    Introducere

1.        Prezenta cauză se bazează pe o decizie de trimitere pronunțată de Oberster Gerichtshof (Austria) în temeiul articolului 234 CE, prin care instanța de trimitere a sesizat Curtea cu cinci întrebări privind interpretarea articolului 21 din Regulamentul (CE) nr. 874/2004(2).

2.        Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu între întreprinderea Internetportal und Marketing GmbH, care exploatează site‑uri internet și comercializează produse pe internet (denumită în continuare „reclamanta”), pe de o parte, și domnul Richard Schlicht, titularul mărcii Benelux „Reifen” pe care intenționează să o utilizeze pentru noi produse de curățat, în special pentru geamuri(3) (denumit în continuare „pârâtul”), pe de altă parte, având ca obiect numele de domeniu „reifen.eu”.

3.        Întrebările se referă în esență la criteriile de stabilire a existenței unui „drept”, a unui „interes legitim” și a „relei‑credințe” în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 874/2004.

II – Cadrul juridic

4.        Regulamentul (CE) nr. 733/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 aprilie 2002 privind punerea în aplicare a domeniului de nivel 1 „.eu”(4) cuprinde, potrivit articolului 1 din acesta, regulile generale de punere în aplicare a domeniului de nivel superior „.eu”, inclusiv desemnarea unui registru, și stabilește cadrul general de politici în care va funcționa registrul.

5.        Conform considerentului (16), această politică generală trebuie să garanteze că deținătorii de drepturi anterioare recunoscute sau stabilite de dreptul național și/sau comunitar și organismele publice în materie de înregistrări speculative și abuzive de nume de domeniu vor beneficia de o perioadă determinată („sunrise period”) în care înregistrarea numelor lor de domenii „este rezervată exclusiv” acestor deținători de drepturi anterioare și acestor organisme publice.

6.        Articolul 5 („Cadrul politicii”) din Regulamentul nr. 733/2002 este formulat astfel:

„(1)      […] Comisia adoptă norme de politică publică privind punerea în aplicare și funcționarea TLD‑ului «.eu» și principii de politică publică privind înregistrarea. Politica publică cuprinde:

a)      o politică de reglementare extrajudiciară a litigiilor;

b)      politica publică privind înregistrarea speculativă și abuzivă a numelor de domenii, inclusiv posibilitatea înregistrării numelor de domenii pe etape, asigurând deținătorilor de drepturi anterioare recunoscute sau stabilite prin dreptul intern și[/sau] comunitar, precum și organismelor publice posibilitățile corespunzătoare de a-și înregistra numele;

[…]”

7.        Regulamentul nr. 874/2004, adoptat în temeiul articolului menționat, prevede în considerentul (12):

„Pentru a proteja drepturile anterioare recunoscute de Comunitate sau de legislația internă, trebuie instituită o procedură de înregistrare pe etape. Înregistrarea pe etape trebuie să se producă în două etape, pentru a garanta că titularii de drepturi anterioare au ocaziile adecvate de a înregistra numele pentru care dețin drepturi anterioare. […] În continuare, alocarea numelui trebuie să se facă pe baza principiului «primul venit, primul servit» în cazul în care există doi sau mai mulți solicitanți pentru un nume de domeniu, fiecare având un drept anterior.”

8.        Articolul 3 („Cererile de înregistrare a numelor de domenii”) din Regulamentul nr. 874/2004 prevede:

„Cererile de înregistrare includ toate elementele următoare:

[…]

(c)      o declarație transmisă electronic de partea solicitantă, prin care aceasta declară că, după știința sa, cererea pentru numele de domeniu se face cu bună‑credință și nu încalcă drepturile unei părți terțe.

[…]”

9.        Articolul 10 („Părțile eligibile și numele pe care acestea le pot înregistra”) din Regulamentul nr. 874/2004 este formulat astfel:

„(1)      Titularii de drepturi anterioare recunoscute sau instituite prin legislația internă și/sau comunitară […] pot solicita nume de domenii într‑o perioadă de înregistrare pe etape care precedă înregistrarea generală a domeniului «.eu».

«Drepturile anterioare» includ, inter alia, mărci înregistrate naționale și comunitare, indicații geografice ale denumirii de origine și, în măsura în care sunt protejate de legislația internă din țările unde sunt deținute: mărci neînregistrate, denumiri comerciale, identificatori de întreprinderi, nume de societăți comerciale, nume de familie și titluri distincte ale unor opere literare și artistice protejate.

[…]

(2)      Înregistrarea pe baza unui drept anterior constă în înregistrarea numelui complet pentru care există dreptul anterior, așa cum este înscris în documentația care atestă existența dreptului în cauză.

[…]”

10.      Articolul 11 („Caractere speciale”) din Regulamentul nr. 874/2004 prevede următoarele:

„Pentru a înregistra nume complete, în cazul în care astfel de nume conțin un spațiu între elementele textuale sau cuvintele care le compun, se consideră, în cazul scrierii lor ca nume de domenii solicitate, că numele respective scrise cu liniuță între cuvintele componente sau într‑un singur cuvânt sunt echivalentul numelor complete.

În cazurile în care un nume pentru care sunt revendicate drepturi anterioare conține caractere speciale, spații sau semne de punctuație, acestea se elimină în întregime din numele de domeniu corespondent, fiind înlocuite [a se citi «se înlocuiesc»] cu liniuțe sau, atunci când este posibil, cu o versiune rescrisă [cu caractere normale] a numelui.

Caracterele speciale și semnele de punctuație menționate în paragraful al doilea includ:

~ @ # $ % ^ & * ( ) + = <> { } [ ] \ / : ; ' , . ?

[…] În toate celelalte privințe, numele de domeniu este identic cu elementele textuale sau cuvintele din componența numelui care beneficiază de dreptul anterior.”

11.      Articolul 12 („Principiile de înregistrare pe etape”) din Regulamentul nr. 874/2004 este formulat astfel:

„(1)      Înregistrarea pe etape […] începe […] doar atunci când sunt îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 6 primul paragraf […].

Registrul publică pe site‑ul web data la care începe înregistrarea pe etape cu cel puțin două luni înaintea datei respective și informează toate birourile de înregistrare acreditate cu privire la acestea.

[…]

(2)      Perioada de înregistrare pe etape durează patru luni. Înregistrarea generală a numelor de domenii [«landrush period»] nu începe decât după încheierea perioadei de înregistrare pe etape.

Înregistrarea pe etape cuprinde două părți de câte două luni fiecare.

În prima parte a înregistrării pe etape, pot fi solicitate ca nume de domenii de către titularii sau titularii de drepturi anterioare și de către organismele publice menționate la articolul 10 alineatul (1) numai mărcile înregistrate naționale sau comunitare, indicațiile geografice, precum și numele și acronimele menționate la articolul 10 alineatul (3).

În cea de‑a doua parte a înregistrării pe etape, pot fi solicitate ca nume de domenii de către titularii de drepturi anterioare numele care pot fi înregistrate în prima parte, precum și cele bazate pe orice alte drepturi anterioare.

(3)      Cererea de înregistrare a unui nume de domeniu pe baza unui drept anterior descris la articolul 10 alineatele (1) și (2) cuprinde o trimitere la temeiul legal de drept intern sau comunitar pe baza căruia s‑a acordat dreptul la nume, precum și alte informații semnificative, precum numărul de înregistrare al mărcii, informații privind publicarea într‑un jurnal oficial sau într‑o publicație guvernamentală, informații privind înregistrarea la asociații profesionale sau de afaceri și la camere de comerț.

[…]      

(6)      Pentru soluționarea unui litigiu privind un nume de domeniu se aplică normele menționate de capitolul VI.”

12.      Articolul 21 („Înregistrările speculative și abuzive”) din Regulamentul nr. 874/2004 este formulat astfel:

„(1)      Un nume de domeniu înregistrat este revocat, folosind o procedură extrajudiciară sau judiciară corespunzătoare, în cazul în care numele în cauză este identic sau asemănător până la a genera confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară, cum ar fi drepturile menționate la articolul 10 alineatul (1) și care:

(a)      a fost înregistrat de un titular care nu avea drepturi sau un interes legitim față de nume sau

(b)      a fost înregistrat sau este folosit cu rea‑credință.

(2)      Interesul legitim în sensul alineatului (1) litera (a) poate fi demonstrat în următoarele cazuri:

(a)      înaintea oricărei informări privind o procedură de soluționare alternativă a litigiilor (SAL) titularul unui nume de domeniu a folosit numele de domeniu sau un nume corespunzător numelui de domeniu pentru a oferi bunuri sau servicii sau a făcut pregătiri demonstrabile în acest sens;

(b)      titularul unui nume de domeniu, fiind o întreprindere, organizație sau persoană fizică, este cunoscut de obicei pe baza numelui de domeniu, chiar și în absența unui drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară;

(c)      titularul unui nume de domeniu folosește numele domeniului în mod legitim și necomercial sau corect, fără intenția de a induce în eroare consumatorii sau de a prejudicia reputația unui nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară.

(3)      Reaua‑credință în sensul alineatului (1) litera (b) poate fi demonstrată în următoarele cazuri:

(a)      împrejurările arată că numele domeniului a fost înregistrat sau dobândit cu scopul principal de a‑l vinde, închiria sau transfera în alt mod titularului unui nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară sau unei autorități publice sau

(b)      numele de domeniu a fost înregistrat pentru a împiedica titularul unui nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară sau un organism public să reflecte numele într‑un nume de domeniu corespunzător, cu condiția ca:

(i)      un astfel de comportament să poată fi demonstrat sau

(ii)      numele de domeniu să nu fi fost folosit în mod semnificativ timp de doi ani de la înregistrare sau

(iii) în împrejurările în care, în momentul inițierii procedurii SAL, titularul unui nume de domeniu pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară sau titularul unui nume de domeniu al unui organism public și‑a declarat intenția de a folosi numele domeniului într‑un mod semnificativ, dar nu procedează astfel timp de șase luni de la data inițierii procedurii SAL;

(c)      numele de domeniu a fost înregistrat cu scopul principal de a afecta activitățile profesionale ale unui concurent sau

(d)      numele de domeniu a fost folosit în mod intenționat pentru a atrage utilizatorii de Internet, în scopuri comerciale, către site‑ul web al titularului unui nume de domeniu sau către altă locație on‑line, prin crearea unei asemănări sau confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară sau un nume de organism public, asemănarea fiind determinată de sursa, afilierea sau sprijinirea site‑ului web sau locația pe un site web a unui produs sau serviciu sau locația titularului unui nume de domeniu sau

(e)      numele de domeniu înregistrat este un nume personal pentru care nu există nicio legătură demonstrabilă între titularul numelui de domeniu și numele de domeniu înregistrat.

[…]”

13.      Articolul 22 („Procedura de soluționare alternativă a litigiilor”, denumită în continuare „procedura ADR”)(5) din Regulamentul nr. 874/2004 prevede următoarele:

„(1)      Procedura de soluționare alternativă a litigiilor poate fi inițiată de orice parte în cazul în care:

(a)      înregistrarea este speculativă sau abuzivă în sensul articolului 21 sau

(b)      o decizie adoptată de registru este în conflict cu prezentul regulament sau cu Regulamentul (CE) nr. 733/2002.

[…]

(11)      În cazul unei proceduri împotriva titularului unui nume de domeniu, comisia de soluționare alternativă a litigiului decide dacă numele domeniului respectiv urmează să fie revocat, în cazul în care descoperă că înregistrarea este abuzivă sau speculativă în sensul articolului 21. Numele de domeniu se transferă reclamantului, în cazul în care acesta îl solicită și în cazul în care reclamantul îndeplinește criteriile de eligibilitate generale stabilite la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 733/2002.

[…]

(13)      Rezultatele soluționării alternative a litigiului sunt obligatorii pentru părți și pentru registru, cu excepția cazului în care se introduce o acțiune în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării către părți a rezultatului acestei proceduri.”

III – Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

14.      Reclamanta exploatează site‑uri Internet și comercializează produse prin intermediul acestei rețele. Pentru a putea înregistra domenii în cadrul primei părți a procedurii de înregistrare pe etape, aceasta a solicitat cu succes la registrul suedez al mărcilor înregistrarea ca mărci a 33 de denumiri generice germane, utilizând de fiecare dată caracterul special „&” plasat anterior și posterior sau între fiecare literă. Cererea reclamantei din 11 august 2005 avea ca obiect înregistrarea mărcii verbale „&R&E&I&F&E&N&” pentru clasa internațională 9 (centuri de siguranță), înregistrare care a fost efectuată la 25 noiembrie 2005.

15.      Reclamanta nu a avut niciodată intenția să utilizeze această marcă pentru centuri de siguranță ci, potrivit unei declarații a PricewaterhouseCoopers, societate însărcinată de EUDR cu examinarea cererilor de înregistrare a domeniilor, aceasta a considerat că, în urma înregistrării acestei mărci ca domeniu de nivel superior „.eu” în temeiul „regulii de transcriere”, caracterele „&” trebuie înlăturate și că, în consecință, termenul „pneuri” era menținut, iar acesta din urmă, ca termen generic, nu trebuia în niciun caz, în opinia sa, să fie protejat în temeiul dreptului mărcilor.

16.      În fapt, în prima parte a procedurii de înregistrare pe etape, domeniul „www.reifen.eu” a fost înregistrat în favoarea reclamantei, pe baza mărcii sale suedeze „&R&E&I&F&E&N&”. Reclamanta a introdus cererea de înregistrare a 180 de nume de domeniu compuse din denumiri generice. Prin domeniul „www.reifen.eu”, reclamanta are ca obiectiv exploatarea unui site internet pentru comerțul cu pneuri, dar, potrivit instanței de trimitere, aceasta nu a făcut încă pregătiri semnificative în vederea realizării acestui site, având în vedere procedura în curs și procedura extrajudiciară prealabilă. La momentul înregistrării domeniului, reclamanta nu îl cunoștea pe pârât.

17.      Pârâtul este titularul mărcii verbale „Reifen” (pneuri) solicitată la 10 noiembrie 2005 la Oficiul pentru Mărci Benelux și înregistrată la 28 noiembrie 2005 pentru clasele 3 (înălbitori pentru spălare; produse de curățat și în special produse pentru curățarea ferestrelor ce conțin nanoparticule) și 35 (servicii de asistență la comercializarea acestor produse de curățare).

18.      Pe de altă parte, la 10 noiembrie 2005, pârâtul a solicitat înregistrarea mărcii verbale comunitare „Reifen” pentru clasa 3 (produse pentru curățarea suprafețelor din sticlă ale ferestrelor și a suprafețelor superioare ale panourilor solare, în special produsele ce conțin nanoparticule) și pentru clasa 35 (curățarea suprafețelor din sticlă și a panourilor solare pentru terți). Pârâtul intenționează să comercializeze în toată Europa, sub această marcă, „produse pentru curățarea suprafețelor superioare din sticlă” și a încredințat dezvoltarea mărcii în cauză întreprinderii BERGOLIN GmbH & Co KG. La 10 octombrie 2006, un eșantion din soluția pentru curățare I (REIFEN A) era deja disponibilă.

19.      Pârâtul s‑a opus înregistrării numelui de domeniu „www.reifen.eu” în favoarea reclamantei în fața tribunalului ceh de arbitraj care, printr‑o decizie din 24 iulie 2006(6), a admis cererea sa și a retras reclamantei numele de domeniu „reifen” pentru a‑l transfera pârâtului.

20.      Tribunalul de arbitraj a considerat că jurisprudența sa anterioară în cauze împotriva registrului (EUDR) trebuia aplicată prin analogie în prezenta procedură inițiată împotriva titularului domeniului. Potrivit acestei jurisprudențe, caracterul „&” cuprins într‑o marcă nu ar trebui înlăturat, ci ar trebui exprimat prin caractere normale. Reclamanta ar fi dorit în mod vădit să eludeze norma tehnică prevăzută la articolul 11 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 874/2004 într‑o serie de cazuri. În consecință, aceasta ar fi fost de rea‑credință la depunerea cererii de înregistrare a domeniului în litigiu.

21.      Prin urmare, reclamanta a introdus la 23 august 2006, cu respectarea termenului prevăzut la articolul 22 alineatul (13) din Regulamentul nr. 874/2004, o acțiune prin care solicita să se constate că numele de domeniu „reifen” ca domeniu de nivel superior „.eu” nu îi este retras și nu îi este cedat pârâtului; cu titlu subsidiar, aceasta solicită să se constate că decizia din 24 iulie 2006 a tribunalului de arbitraj este nelegală și, în special, că reclamanta nu poate ceda pârâtului numele de domeniu „reifen” ca domeniu de nivel superior „.eu” și că numele de domeniu „reifen” nu îi este retras.

22.      În fața instanțelor naționale de grad inferior, argumentele părților s‑au focalizat în esență pe următoarele chestiuni.

23.      Reclamanta consideră că, prin înregistrarea mărcii suedeze „&R&E&I&F&E&N&” în temeiul regulii de transcriere prevăzute la articolul 11 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 874/2004, nu ar fi făcut decât să utilizeze regula menționată pentru a‑și asigura cea mai bună poziție de pornire posibilă în prima parte a procedurii de înregistrare pe etape. Această intenție nu ar fi „de rea‑credință” în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 874/2004 și nici măcar abuzivă.

24.      Astfel, reclamanta ar dispune de o marcă înregistrată în temeiul căreia ar fi obținut domeniul „www.reifen.eu” conform principiului „primul sosit, primul servit”. În plus, aceasta ar avea un interes legitim în ceea ce privește denumirea generică „Reifen”, deoarece dorește să creeze un site internet tematic cu această denumire. Mai mult, înregistrarea domeniului „reifen.eu” nu ar fi fost efectuată în scopul de a împiedica utilizarea internetului de către pârât, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu ar fi cunoscut nicidecum activitățile pârâtului și nici produsele sale. În sfârșit, numărul de mărci și de nume de domeniu înregistrate de aceasta, precum și utilizarea lor ar fi lipsite de pertinență în speță.

25.      Reclamanta apreciază de asemenea că înregistrarea pe etape ar avea ca unic scop protejarea titularilor de drepturi anterioare, dar nu ar fi avut drept obiectiv ca denumirile generice să fie solicitate numai în faza de înregistrare generală. În consecință, nimic nu s‑ar opune ca denumirile generice să facă obiectul unei cereri de înregistrare ca nume de domenii încă din prima parte a înregistrării pe etape. Articolul 11 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 874/2004 nu ar fi fost aplicat în mod incorect, întrucât cele trei posibilități pe care le prevede (eliminarea completă, înlocuirea cu liniuțe sau cu caractere normale) ar fi echivalente, iar expresia „atunci când este posibil” ar însemna doar că cea de a treia alternativă nu ar fi întotdeauna posibilă.

26.      Pârâtul solicită respingerea cererii în măsura în care reclamanta ar fi eludat în mod abuziv și cu rea‑credință finalitatea Regulamentului nr. 874/2004; aceasta ar consta în a împiedica înregistrarea în masă și sistematică a numelor de domeniu și în a permite înregistrarea denumirilor generice numai în faza de înregistrare generală. Așadar, solicitând înregistrarea în masă a unor „pseudomărci” care nu sunt destinate a fi utilizate pe piață pentru a putea solicita înregistrarea unor nume de domeniu generice încă din prima parte a înregistrării pe etape, rezervată titularilor de drepturi anterioare, pentru a le putea comercializa ulterior prin intermediul unor site‑uri internet, reclamanta ar fi acționat ca un cybersquatter („domain grabber”).

27.      Aceasta s‑ar fi servit de asemenea cu intenție de o interpretare în mod previzibil incorectă a articolului 11 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 874/2004, întrucât, în mod normal, caracterul special „&” nu ar fi trebuit să fie eliminat, ci ar fi trebuit să fie rescris cu caractere normale. Acesta este motivul pentru care ar fi vorba despre o înregistrare cu rea‑credință în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004. O „pseudomarcă” solicitată numai în vederea obținerii înregistrării preferențiale a unui nume de domeniu nu ar constitui un drept anterior în sensul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 874/2004, astfel încât retragerea domeniului s‑ar putea întemeia de asemenea pe articolul 21 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat.

28.      Cererea a fost respinsă în primă instanță, iar instanța de apel a confirmat această hotărâre.

29.      Reclamanta a introdus un recurs extraordinar la Oberster Gerichtshof împotriva hotărârii pronunțate în apel. Considerând că soluționarea litigiului depinde de interpretarea dreptului comunitar și în special de interpretarea articolului 21 din Regulamentul nr. 874/2004, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul […] nr. 874/2004 […] trebuie interpretat în sensul că, potrivit acestei dispoziții, există un drept inclusiv:

a)      în cazul în care o marcă a fost înregistrată cu unicul scop de a se putea solicita, în prima parte a procedurii de înregistrare pe etape, înregistrarea unui nume de domeniu care corespunde unei denumiri generice – preluate din limba germană –, fără intenția de a utiliza marca menționată pentru produse sau servicii?

b)      în cazul în care marca pe baza căreia a fost înregistrat domeniul și care corespunde unei denumiri generice – preluate din limba germană – se îndepărtează de numele de domeniu în măsura în care conține caractere speciale ce au fost eliminate din numele de domeniu, deși ar fi putut fi exprimate prin caractere normale, iar eliminarea acestora are drept efect faptul că numele de domeniu se poate distinge de marcă fără a se crea un risc de confuzie?

2)      Articolul 21 alineatul (1) litera (a) din regulamentul […] menționat trebuie interpretat în sensul că interesul legitim există numai în cazurile prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (a)-(c)?

În cazul unui răspuns negativ la această întrebare:

3)      Există un interes legitim, în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din regulament […], și în cazul în care titularul numelui de domeniu care corespunde unei denumiri generice – preluate din limba germană – intenționează să îl utilizeze pentru un site internet tematic?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima și la a treia întrebare:

4)      Articolul 21 alineatul (3) din regulament […] trebuie interpretat în sensul că numai împrejurările enumerate la literele (a)-(e) ale acestei dispoziții se pot afla la originea relei‑credințe, în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din același regulament […]?

În cazul unui răspuns negativ la această întrebare:

5)      Se poate de asemenea considera că există rea‑credință, în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul […] nr. 874/2004, în cazul în care numele de domeniu a fost înregistrat în prima parte a procedurii de înregistrare pe etape pe baza unei mărci ce corespunde unei denumiri generice – preluate din limba germană –, marcă pe care titularul numelui de domeniu a dobândit‑o cu unicul scop de a putea solicita înregistrarea numelui de domeniu în prima parte a procedurii de înregistrare pe etape și de a devansa astfel alte persoane interesate și, prin urmare, în orice caz, și pe titularii de drepturi asupra mărcii?”

IV – Procedura în fața Curții

30.      Ordonanța de trimitere a fost notificată Curții la 23 decembrie 2008.

31.      Reclamanta, pârâtul, Republica Cehă, Republica Italiană și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise în termenul prevăzut și în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.

32.      Reprezentanții reclamantei, ai pârâtului, ai guvernului ceh și ai Comisiei s‑au prezentat la ședința din 10 decembrie 2009 pentru a prezenta observații orale.

V –    Principalele argumente ale părților

A –    Considerații introductive

33.      Reclamanta arată, cu titlu preliminar, că legitimarea sa procesuală decurgând din marca „&R&E&I&F&E&N&” a fost admisă de European Registry for Internet Domains (EURID) la momentul înregistrării domeniului „www.reifen.eu”. În consecință, pârâtul ar fi trebuit să invoce eventualele neregularități în această privință în cadrul unei proceduri îndreptate împotriva registrului în temeiul articolului 22 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004, iar nu în cadrul unei proceduri îndreptate împotriva însuși titularului domeniului. Așadar, decizia EURID de a înregistra domeniul „www.reifen.eu” în favoarea reclamantei nu ar mai putea fi reexaminată în cadrul unei proceduri inter partes.

B –    Cu privire la prima întrebare litera a)

34.      Potrivit reclamantei, considerațiile instanței de trimitere cu privire la prima întrebare litera a) vizează numai procedura împotriva registrului. Dacă persoana care formulează opoziție împotriva titularului unui nume de domeniu apreciază că registrul a admis în mod greșit legitimitatea titularului numelui de domeniu pentru perioada „sunrise”, aceasta ar fi trebuit să inițieze o procedură împotriva registrului. În final, reclamanta propune să se răspundă în mod afirmativ la prima parte a primei întrebări.

35.      În opinia pârâtului, în cazul în care o marcă este înregistrată fără nicio intenție de utilizare, în unicul scop de a beneficia de anumite avantaje legale, ar fi vorba despre o „pseudomarcă”. Or, a recunoaște acest gen de mărci ca drepturi în sensul articolului 10 alineatul (1) sau al articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 ar însemna să se autorizeze și chiar să se încurajeze o eludare și un abuz în raport cu dispozițiile specifice ale acestui regulament, care au fost adoptate tocmai în vederea protecției deținătorilor de „adevărate” drepturi anterioare. Argumentul potrivit căruia această finalitate nu ar fi amenințată atunci când o „denumire generică” este înregistrată ca nume de domeniu nu ține cont de faptul că drepturile anterioare care pot fi invocate, în sensul articolului 10 alineatul (1) sau al articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004, se pot referi și la denumiri generice.

36.      Republica Cehă, susținută în linii mari de Republica Italiană, consideră că trebuie înainte de orice să se stabilească dacă marca în discuție în litigiul principal a fost înregistrată cu rea‑credință. Faptul că marca a fost înregistrată exclusiv în scopul de a garanta participarea la prima etapă a înregistrării numelor de domeniu ar demonstra că reclamanta era, de la început, animată de o intenție neloială și că urmărea un alt obiectiv decât acela pentru care sunt destinate mărcile. Reclamanta ar fi încercat astfel să se prevaleze de un avantaj nejustificat sau să dezavantajeze concurența.

37.      În plus, reclamanta ar fi utilizat cu intenție caracterele „&” în numele mărcii într‑un mod neobișnuit și absurd din punct de vedere lingvistic. Caracterul speculativ și oportunist al utilizării caracterelor „&” ar fi demonstrat și de faptul că reclamanta a înregistrat în total 33 de mărci pentru denumiri generice utilizând de fiecare dată caracterul „&” între literele individuale. Din moment ce instanța națională ajunge la concluzia că înregistrarea mărcii în cauză nu a fost efectuată cu bună‑credință, nu se poate considera, în opinia Republicii Cehe și a Republicii Italiene, că dreptul ce decurge din această marcă este un drept în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004.

38.      Comisia susține că nici Directiva 89/104/CEE(7) și nici Regulamentul (CE) nr. 40/94(8) nu condiționează înregistrarea unui semn ca marcă de intenția titularului prezumat al mărcii de a utiliza semnul ca marcă pentru produsele sau serviciile pe care le reunește. În consecință, împrejurarea că o marcă a fost dobândită numai în scopul de a se putea solicita, în temeiul său, înregistrarea unui nume de domeniu în prima parte a înregistrării pe etape ar fi lipsit de importanță pentru stabilirea faptului dacă titularul numelui de domeniu care posedă în paralel o marcă poate invoca un drept pe baza acestei mărci în sensul primei posibilități prevăzute la articolul 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004.

39.      În ceea ce privește faptul că numele de domeniu înregistrat pe baza mărcii corespunde unei denumiri generice într‑o limbă oficială a Comunității, Comisia subliniază că, deși o asemenea împrejurare ar putea fi semnificativă în contextul articolului 3 alineatul (1) literele (b)-(d) din Directiva 89/104 sau al articolului 7 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul nr. 40/94, și anume pentru a stabili dacă un motiv de refuz absolut se opune înregistrării mărcii înseși, această împrejurare ar fi lipsită de importanță în cadrul aplicării Regulamentului nr. 874/2004.

40.      Pe de altă parte, Comisia amintește că, potrivit jurisprudenței Curții, articolul 3 alineatul (1) literele (b)-(c) din directivă nu se opune înregistrării într‑un stat membru, ca marcă națională, a unei vocabule împrumutate din limba unui alt stat membru în care este lipsită de caracter distinctiv sau este descriptivă în ceea ce privește produsele sau serviciile pentru care este solicitată înregistrarea, cu excepția cazului în care mediile interesate din statul membru în care se solicită înregistrarea sunt în măsură să identifice semnificația acestei vocabule(9).

C –    Cu privire la prima întrebare litera b)

41.      Reclamanta apreciază că cele trei alternative prevăzute la articolul 11 din regulament ar fi echivalente, ceea ce ar decurge din modul de redactare a articolului menționat. De altfel, reclamanta pune de asemenea în discuție buna‑credință a pârâtului la momentul înregistrării mărcii sale, care ar fi fost efectuată, în opinia reclamantei, cu unicul scop de a obține o mai bună poziție de plecare în vederea obținerii domeniului www.reifen.eu.

42.      Pârâtul consideră că nu există identitate între marca înregistrată și numele domeniului în litigiu întrucât, în opinia sa, caracterul special „&” ar fi trebuit exprimat prin „und” [„și”], iar nu eliminat. Prin urmare, reclamanta nu ar avea niciun drept la numele de domeniu www.reifen.eu.

43.      Potrivit Republicii Cehe, pentru stabilirea existenței dreptului în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004, este irelevant ce reguli de transcriere a reținut reclamanta pentru transcrierea mărcii sub forma unui nume de domeniu. Articolul 11 din regulament nu ar acorda prioritate niciuneia dintre posibilitățile de transcriere a caracterelor speciale.

44.      În opinia Republicii Italiene, nu există niciun drept atunci când marca pe care se întemeiază înregistrarea domeniului se îndepărtează de numele de domeniu în măsura în care aceasta conține caractere speciale care au fost eliminate.

45.      Comisia aduce un răspuns comun unei părți a primei întrebări litera b), precum și celei de a doua și celei de a cincea întrebări (a se vedea mai sus). În orice caz și cu titlu preliminar, această instituție atrage atenția că prezența unui interes legitim în sensul celei de a doua posibilități prevăzute de dispozițiile articolului 21 alineatul (1) litera (a) coroborate cu dispozițiile articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 874/2004, pe de o parte, și absența relei‑credințe în sensul dispozițiilor articolului 21 alineatul (1) litera (b) coroborate cu dispozițiile articolului 21 alineatul (3), pe de altă parte, constituie un fapt unic. Acest punct de vedere ar fi confirmat de alegerea utilizării numelui de domeniu de către titularul numelui de domeniu drept criteriu pertinent atât la alineatul (2) litera (a), cât și la alineatul (3) litera (b) punctele (ii) și (iii) ale articolului 21 din Regulamentul nr. 874/2004.

D –    Cu privire la a doua întrebare

46.      Reclamanta, Republica Cehă și Comisia apreciază că enumerările de la articolul 21 alineatul (2) literele (a)-(c) nu sunt exhaustive. În schimb, opinia pârâtului și a Republicii Italiene este în sens contrar.

E –    Cu privire la a treia întrebare

47.      Reclamanta și Republica Cehă consideră că, deși reclamanta nu a utilizat numele de domeniu înainte de nașterea litigiului sau nu a dovedit că a făcut pregătiri în sensul articolului 21 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004, și având în vedere caracterul demonstrativ și neexhaustiv al dispoziției menționate, intenția de a administra un site internet ar putea fi un motiv suficient pentru a dovedi un interes legitim.

48.      În opinia pârâtului, declararea unei anumite intenții de a utiliza numele de domeniu nu ar fi suficientă pentru a constitui un interes legitim. Or, o simplă declarație de utilizare nu ar corespunde niciuneia dintre situațiile prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (a)-(c).

F –    Cu privire la a patra întrebare

49.      Reclamanta și pârâtul, precum și Republica Cehă și Comisia apreciază că enumerările de la articolul 21 alineatul (3) literele (a)-(e) din Regulamentul nr. 874/2004 nu sunt exhaustive.

G –    Cu privire la a cincea întrebare

50.      Reclamanta susține că o interpretare a articolului 21 din Regulamentul nr. 874/2004 care permite invocarea unor neregularități privind registrul chiar și după expirarea termenului de 40 de zile prevăzut pentru introducerea unui asemenea recurs împotriva registrului („sunrise appeal period”) ar încălca principiul securității juridice.

51.      În plus, aceasta neagă că ar fi acționat cu rea‑credință, întrucât cazurile de „rea‑credință” prevăzute la articolul 21 alineatul (3) din Regulamentul nr. 874/2004 vizează combaterea fenomenului de cybersquatting („domain grabbing”). Or, în speță, ar fi vorba despre înregistrarea unor domenii constând în termeni generici, ceea ce nu poate în niciun caz să aducă atingere drepturilor terților, expresiile generice neputând face obiectul unor drepturi exclusive. Cybersquattingul ar fi, așadar, exclus prin definiție în cazurile de înregistrare a unor domenii constând în termeni generici. În consecință, reclamanta nu ar fi acționat cu rea‑credință în sensul articolului 21 alineatul (3) din regulamentul menționat.

52.      Pârâtul și Republica Cehă consideră că reaua‑credință în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 este stabilită dacă numele de domeniu a fost înregistrat în prima etapă a înregistrării pe etape pe baza unei mărci pe care titularul numelui de domeniu nu a obținut‑o decât în scopul de a putea solicita înregistrarea unui nume de domeniu în prima etapă și de a avea astfel prioritate față de celelalte persoane interesate, inclusiv față de titularii de drepturi asupra mărcii.

53.      În opinia Comisiei, dacă persoana care solicită revocarea numelui de domeniu a depus, la rândul său, o cerere de înregistrare a aceluiași nume de domeniu în prima parte a înregistrării pe etape și dacă această cerere a fost respinsă având în vedere anterioritatea cererii depuse de titularul numelui de domeniu, conform principiului „primul venit, primul servit” prevăzut la articolul 14 din Regulamentul nr. 874/2004, titularul numelui de domeniu în litigiu nu se poate opune revocării menționate invocând cea de a doua posibilitate prevăzută la articolul 21 alineatul (1) litera (a) și dispozițiile articolului 21 alineatul (1) litera (b) coroborate cu dispozițiile articolului 21 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 874/2004 decât dacă înregistrarea s‑a desfășurat conform prevederilor capitolului IV și în special ale articolului 11 din regulamentul menționat. În ceea ce privește cea din urmă dispoziție, Comisia apreciază că cele trei opțiuni prevăzute de aceasta pentru tratamentul aplicat caracterelor speciale pot fi ierarhizate astfel:

–      dacă un caracter special are o anumită valoare semantică – precum în cazul caracterelor speciale următoare: $ % & + = –, poate fi avută în vedere numai exprimarea acestora printr‑o vocabulă corespunzătoare;

–      dacă un caracter special nu are valoare semantică, dar este utilizat ca element separator – precum în cazul caracterelor speciale următoare: # <> { } [ ] \ / : ; , . ? –, acesta ar trebui să fie înlocuit printr‑o liniuță;

–      numai în situația în care un caracter special nu are nici valoare semantică și nici funcție de separare – precum în cazul caracterelor speciale următoare: ~ ^ * ' –, ar trebui eliminat în totalitate.

54.      Așadar, în speță, caracterul special „&” prezent de mai multe ori în cadrul mărcii nu ar fi trebuit să fie eliminat complet la înregistrarea numelui de domeniu, ci ar fi trebuit exprimat printr‑o vocabulă corespunzătoare [„und” (și)]. În consecință, înregistrarea numelui de domeniu în litigiu, „www.reifen.eu”, nu ar fi conformă articolului 11 din Regulamentul nr. 874/2004.

VI – Analiză juridică

A –    Cu privire la observațiile preliminare ale reclamantei

55.      În observațiile preliminare, reclamanta susține în esență că nu i se pot opune eventuale neregularități săvârșite de registru în ceea ce privește înregistrarea numelui de domeniu; în orice caz, aceste neregularități ar fi trebuit invocate în cadrul unei proceduri îndreptate împotriva registrului în temeiul articolului 22 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004, iar nu în cadrul unei proceduri îndreptate împotriva însuși titularului domeniului.

56.      Susținerile reclamantei ridică problema suprapunerii dintre procedura ADR și procedurile judiciare și, în special, problema dacă faptul de a nu iniția o procedură împotriva unei decizii adoptate de registru în temeiul articolului 22 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 aduce atingere, prin efectul decăderii, motivelor care ar fi putut fi invocate în cadrul procedurii ADR împotriva deciziei menționate.

57.      Chiar dacă această întrebare nu a fost adresată oficial de instanța de trimitere, un răspuns îi poate fi util(10) în măsura în care prima întrebare, atât la litera a) (privind condițiile de înregistrare a mărcii în Suedia), cât și la litera b) (privind eventuala aplicare greșită a regulilor de transcriere a caracterelor speciale), se referă la motive care ar fi putut face obiectul unei proceduri îndreptate împotriva unei decizii a registrului. Întrucât pârâtul nu s‑a îndreptat decât împotriva reclamantei, rămâne de analizat eventuala decădere din dreptul de a invoca motivele menționate.

58.      În acest context, trebuie subliniat, pe de o parte, că procedura ADR instituită de Regulamentul nr. 874/2004 nu a fost concepută ca o procedură arbitrală în sens strict, ci mai curând ca o procedură cvasiadministrativă care nu exclude angajarea în paralel sau a posteriori a unei proceduri în fața instanțelor naționale(11). În plus, din această procedură ADR lipsesc în mod intenționat anumite caracteristici specifice procedurilor jurisdicționale, precum audierea părților și activitățile de cercetare judecătorească în vederea prezentării de probe, ceea ce are ca efect reducerea întinderii dreptului la apărare în beneficiul eficacității(12).

59.      Această configurație specifică a procedurii ADR se explică, pe de o parte, prin preocuparea legiuitorului de a prevedea proceduri scurte astfel încât să minimizeze costurile pentru operatori, astfel cum sugerase deja Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) cu privire la normele UDRP (Uniform Domain‑name Dispute Resolution Policy) ale Internet Corporation for Assigned Names and Numbers (ICANN)(13). Pe de altă parte, scopul este de a proteja titularii de „drepturi anterioare”, în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 874/2004, în special față de riscul de cybersquatting sau „domain grabbing”, care l‑a determinat să instituie o procedură care prin însăși structura sa tinde să favorizeze titularii acestor drepturi anterioare(14) în raport cu titularii de nume de domeniu(15).

60.      Având în vedere cele prezentate mai sus, ar fi contrar înseși ideii de stat de drept să se considere că anumite motive nu pot fi invocate decât în cadrul procedurii ADR și că, dacă nu au fost prezentate în cadrul unei astfel de proceduri, nu mai sunt admisibile în fața instanțelor naționale. O asemenea interpretare ar priva de efect util dispozițiile articolului 22 alineatul (13) coroborat cu articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 874/2004, potrivit cărora revocarea unui nume de domeniu este de asemenea posibilă în fața instanțelor judiciare și după finalizarea procedurii ADR.

61.      Pe de altă parte, decăderea din dreptul de a invoca motive care nu au fost invocate împotriva registrului EURID în cadrul unei proceduri ADR în temeiul articolului 22 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 ar fi contrară spiritului acestei dispoziții. Astfel, acest articol permite oricărei părți să inițieze o procedură ADR fie împotriva înregistrării speculative sau abuzive, fie împotriva registrului. Or, dacă o parte care nu inițiază o procedură decât împotriva unei înregistrări abuzive ar risca să piardă posibilitatea de a invoca motivele respective împotriva registrului, aceasta ar trebui, prin urmare, să inițieze întotdeauna ambele proceduri pentru a‑și putea prezenta argumentele și în fața instanțelor judiciare. Din modul de redactare a articolului 22 alineatul (1) nu reiese însă nicio obligație de a iniția ambele proceduri, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca motivele care nu au fost formulate în fața tribunalului de arbitraj ceh.

62.      În concluzie, observațiile preliminare ale reclamantei sunt lipsite de pertinență și, prin urmare, nu trebuie luate în considerare.

B –    Cu privire la prima întrebare

1.      Răspuns la prima întrebare litera a)

63.      Prin intermediul primei întrebări litera a), instanța de trimitere dorește să afle, în esență, dacă îndoielile sale cu privire la înregistrarea cu bună‑credință a mărcii „&R&E&I&F&E&N&” în Suedia împiedică existența formală a acestui drept asupra mărcii, astfel încât ar putea să interpreteze noțiunea „drept” prevăzută la articolul 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 în sensul în care să infirme existența sa în circumstanțele din speță.

64.      Cu privire la acest aspect, trebuie să se constate mai întâi, după cum arată Comisia în mod întemeiat în observațiile sale, că nici Directiva 89/104 și nici Regulamentul privind marca comunitară nu condiționează înregistrarea unui semn de intenția titularului său de a‑l utiliza pentru produsele sau serviciile solicitate. Mai mult, articolul 10 din directiva menționată, precum și articolul 15 din Regulamentul nr. 207/2009 acordă oricărui titular al unei mărci naționale sau, respectiv, comunitare un termen de cinci ani de la data înregistrării mărcii, în care are posibilitatea de a nu realiza o utilizare serioasă a acesteia(16).

65.      În plus, potrivit jurisprudenței Curții, articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din directivă nu se opune înregistrării într‑un stat membru, ca marcă națională, a unei vocabule preluate din limba unui alt stat membru în care este lipsită de caracter distinctiv sau este descriptivă în ceea ce privește produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea, cu excepția cazului în care mediile interesate din statul membru în care se solicită înregistrarea sunt în măsură să identifice semnificația acestei vocabule. Astfel, din cauza diferențelor lingvistice, culturale, sociale și economice dintre statele membre, o marcă lipsită de caracter distinctiv sau descriptivă în ceea ce privește produsele sau serviciile în cauză într‑un stat membru poate să nu fie astfel în alt stat membru(17).

66.      Mai mult, reaua‑credință nu se numără printre motivele absolute de refuz al mărcii comunitare (articolul 7 din Regulamentul nr. 207/2009) și, la nivel național, aceasta poate constitui un motiv de refuz sau de anulare, potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104. Or, din cuprinsul articolului 3 alineatul (2) reiese că statele membre nu au obligația de a include reaua‑credință în legislația națională privind mărcile ca motiv absolut de refuz sau drept cauză de nulitate.

67.      Prin urmare, chiar dacă se presupune că dreptul suedez prevede posibilitatea de a anula pentru rea‑credință o marcă înregistrată și având în vedere efectul constitutiv al înregistrării mărcilor, numai autoritățile administrative naționale, în speță suedeze, au competența de a declara nulitatea mărcii care face obiectul acțiunii principale, prin intermediul procedurilor prevăzute în acest scop de dreptul național sau prin intermediul autorităților judiciare naționale pe cale de acțiune ori de cerere reconvențională în cadrul unui litigiu cu care acestea au fost sesizate.

68.      Acest punct de vedere pare de asemenea să răspundă în mai mare măsură necesității de celeritate a procedurii ADR descrise anterior, în măsura în care articolul 21 alineatul (1) litera (a) coroborat cu articolul 22 din Regulamentul nr. 874/2009 nu urmărește să confere instanței cehe de arbitraj competența de a se pronunța cu privire la validitatea drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială pe care se bazează înregistrarea unui nume de domeniu, ci vizează numai să constate existența, chiar și numai formală, a acestor drepturi.

69.      Astfel, chiar și în cazul în care o marcă ar trebui să facă obiectul unor proceduri în vederea constatării decăderii din drepturile conferite de aceasta sau în vederea declarării nulității sale, atâta timp cât nu a făcut obiectul unei declarații în acest sens, acest fapt nu este suficient pentru ca marca să fie considerată un „drept” în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004. În schimb, simplul fapt de a fi introdus o cerere de înregistrare a mărcii nu poate justifica existența unui drept, ci, cel mult, a unui interes legitim(18).

70.      În concluzie, vom reține că îndoielile cu privire la eventuala înregistrare cu rea‑credință a unei mărci nu pot infirma existența acestui gen de drept de proprietate industrială și că, prin urmare, în cazul în care titularul unui nume de domeniu a întemeiat acest nume pe o marcă națională, beneficiază de un drept în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004. Aceste îndoieli, generate în special de circumstanțele în care s‑a produs înregistrarea mărcii naționale în litigiu în cauza principală, cum ar fi faptul că este vorba despre un nume generic în limba germană, pot fi eventual luate în considerare în examinarea relei‑credințe în sensul aceluiași articol 21 alineatul (1) litera (b).

71.      Din cele de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare litera a) că articolul 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci naționale are un drept în sensul acestei dispoziții în măsura în care aceasta nu a fost anulată de autoritățile sau instanțele competente și potrivit procedurilor prevăzute în dreptul național pentru rea‑credință sau pentru alte cauze.

2.      Răspunsul la prima întrebare litera b)

72.      Prin intermediul primei întrebări litera b), Oberster Gerichtshof dorește să afle dacă, în cazul în care lipsa de identitate între marca al cărei titular este reclamanta și numele de domeniu pe care aceasta l‑a obținut este cauzată de aplicarea greșită a regulilor de transcriere prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 874/2004, nu se mai poate considera că reclamanta are un „drept” în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat.

73.      Cu privire la acest aspect, trebuie făcute observațiile următoare.

74.      În primul rând, faptul că termenul utilizat ca marcă este o vocabulă generică într‑o limbă a Comunității, în speță limba germană, este lipsit de pertinență pentru a aprecia efectul aplicării greșite a regulilor de transcriere, având în vedere că atribuirea de nume de domeniu „.eu” compuse din termeni generici în limbile Comunității nu a fost interzisă de Regulamentul nr. 874/2004 și nici de Regulamentul nr. 733/2002.

75.      În al doilea rând, reiese în mod clar din cuprinsul articolului 11 din Regulamentul nr. 874/2004, în special din ultima teză a acestuia(19), că principiul înregistrării de nume de domeniu ce provin din drepturi anterioare constă în identitatea sau asemănarea maximă dintre cele două.

76.      În al treilea rând, în ceea ce privește alternativele pentru transcrierea caracterelor speciale prevăzute la articolul 11 al doilea și al treilea paragraf, trebuie subliniat că, spre deosebire de cele susținute de Comisie, textul acestei dispoziții nu stabilește o ierarhie între cele trei soluții (eliminare, înlocuire sau exprimare prin caractere normale), ci numai în ceea ce privește a treia soluție, înlocuirea caracterelor speciale cu caractere normale. Astfel, cerința substituirii caracterelor speciale în această a treia ipoteză „atunci când este posibil” trebuie interpretată ca fiind soluția preferată a legiuitorului în raport cu celelalte două soluții(20).

77.      Totuși, expresia „atunci când este posibil” nu trebuie interpretată în sensul că o înlocuire a caracterelor speciale se efectuează în mod obligatoriu de fiecare dată când caracterul special în discuție, în speță „&”, are un conținut semantic, în speță „and” (în engleză). Trebuie să se ia în considerare faptul că ideea care stă la baza articolului 11 este, potrivit primului paragraf al acestuia, în special de a oferi o soluție satisfăcătoare cu privire la numele complete compuse din mai multe cuvinte sau elemente de text sau din cuvinte separate prin spații cum ar fi, de exemplu, marca „X&Y”. Evident, acest gen de nume se confruntă cu constrângerile tehnice ale înregistrării numelor de domeniu. Scopul regulilor de transcriere este, așadar, acela de a depăși aceste obstacole.

78.      În aceste condiții, chiar dacă înlocuirea caracterelor speciale este preferată față de alte soluții, nu este vorba despre aplicarea automată a acesteia în cazul în care registrul se confruntă cu o cerere care cuprinde un asemenea caracter. Dimpotrivă, este necesar să se recurgă la înlocuire într‑un mod care să țină cont nu numai de posibilitatea de a transpune semnul incompatibil din punct de vedere tehnic cu numele de domeniu prin caractere normale, ci și de faptul că transpunerea trebuie să conducă la un rezultat care să ofere o anumită coerență cu dreptul anterior.

79.      Astfel, deși este adevărat că respectivul caracter „&”, utilizat în mod normal ca legătură între două cuvinte, poate avea un conținut semantic ușor de tradus în toate limbile Comunității, utilizarea cvasiabuzivă făcută de reclamantă putea fi percepută ca o denaturare a conținutului semantic menționat. Astfel, poziționarea acestuia anterior și posterior fiecăreia dintre literele ce compun cuvântul german „Reifen” („&R&E&I&F&E&N&”) ar fi lipsită de orice logică, în special în raport cu modul în care simbolul „&” este utilizat în mod obișnuit. Or, toate aceste constatări necesită aprecieri de fapt care nu sunt de competența Curții.

80.      Rezultă că, dacă în opinia instanței naționale, singura care, în cadrul procedurii preliminare, are competența de a examina situația de fapt din litigiul cu care este sesizată, în circumstanțele din speță, caracterul „&” nu avea sau își pierduse conținutul semantic, nu s‑ar putea reproșa registrului faptul că a procedat la eliminarea caracterului menționat la înregistrarea numelui de domeniu. În acest caz, diferența dintre semnul înregistrat ca marcă și numele de domeniu ar fi justificată: pe cale de consecință, înregistrarea ar fi fost corectă, iar reclamanta ar fi înregistrat în mod corespunzător dreptul său anterior, devenind astfel titular al unui „drept” în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004.

81.      Trebuie, așadar, să se răspundă la prima întrebare litera b) că un drept în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 există inclusiv în cazul în care marca pe care se bazează înregistrarea domeniului se îndepărtează de la numele de domeniu ca urmare a eliminării corecte din acesta a caracterelor speciale pe care le conținea marca menționată. Revine instanței de trimitere obligația de a analiza dacă respectivele caractere speciale ar fi putut fi exprimate prin intermediul unor caractere normale.

C –    Cu privire la a doua și la a treia întrebare

82.      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere ridică problema modalităților de demonstrare a unui „interes legitim” în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 în circumstanțele cazului cu care aceasta este sesizată; instanța de trimitere solicită în special să se stabilească, pe de o parte, dacă lista situațiilor prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (a)-(c) din același regulament are caracter exhaustiv și, pe de altă parte, în cazul în care se răspunde în mod negativ la această întrebare, dacă simpla dorință de a utiliza un nume de domeniu pentru un site internet tematic este suficientă pentru îndeplinirea condițiilor privind interesul legitim menționat.

83.      Mai întâi, având în vedere, pe de o parte, că din răspunsul la prima întrebare decurge existența unui „drept” în sensul articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 874/2004 și, pe de altă parte, caracterul alternativ al acestui „drept” și al „interesului legitim” pentru îndeplinirea primei condiții de aplicare a dispoziției menționate, răspunsul la a doua și la a treia întrebare nu mai prezintă, practic, nicio utilitate pentru instanța de trimitere. Prin urmare, dezvoltările de mai jos sunt prezentate numai cu titlu subsidiar.

84.      În ceea ce privește caracterul exhaustiv al situațiilor prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (a)-(c), trebuie să se constate, mai întâi, că efectuarea unei comparații între diferitele versiuni lingvistice ale textului dispoziției menționate revelează existența unei erori în versiunea germană. Astfel, aceasta este formulată după cum urmează: „(2) Ein berechtigtes Interesse im Sinne von Absatz 1, Buchstabe a) liegt vor, wenn: […]”. Această formulare, care ar putea fi tradusă literal „Există un interes legitim în sensul alineatului (1) litera (a) atunci când […]”, introduce o nuanță categorică potrivit căreia nu s‑ar putea stabili existența unui interes legitim decât în cazurile expres prevăzute, detaliate în continuare.

85.      Or, cuprinsul mai multora dintre celelalte versiuni lingvistice arată că legiuitorul comunitar nu a urmărit să limiteze mijloacele de probă cu privire la eventuala existență a acestui interes legitim la cazurile descrise la literele (a), (b) și (c). Aceasta reiese în mod clar din utilizarea verbului „a putea”, care demonstrează tocmai caracterul neexhaustiv al exemplelor respective(21).

86.      Această interpretare literală a textului este confirmată de un argument teleologic; astfel, dintre obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 874/2004 trebuie subliniată celeritatea procedurilor în fața juriilor ADR. În acest context, regulile de interpretare, în special a termenilor cu puternic conținut juridic precum „interes legitim” sau „rea‑credință”, trebuie considerate drept un ajutor oferit de legiuitor juriilor ADR, în măsura în care acestea pot fi compuse dintr‑o singură persoană(22), iar membrii lor nu sunt în mod obligatoriu juriști(23).

87.      În plus, din punct de vedere sistematic, enumerarea cazurilor în care poate exista un interes legitim este necesară întrucât regulamentul, la articolul 10 la care face trimitere articolul 21 alineatul (1), conține deja o definiție foarte suplă a noțiunii „drept”, în special în ceea ce privește drepturile anterioare, sau trimite la reglementările naționale și comunitare. Or, în regulament nu este cuprinsă nicio definiție a „interesului legitim”, noțiune care nu este menționată în afara articolului 21 din respectivul text normativ. Așadar, în scopul de a facilita sarcina juriilor, precum și în lipsa unei dispoziții care să cuprindă definiții pertinente pentru aplicarea regulamentului, singurul articol ce putea să prevadă indicații cu privire la această noțiune era același articol 21. În plus, având în vedere că lista drepturilor este, prin însăși natura sa, deschisă și neexhaustivă, nu se poate înțelege motivul pentru care situația ar trebui să fie diferită în ceea ce privește lista referitoare la „interesul legitim”.

88.      Așadar, odată stabilit caracterul neexhaustiv al situațiilor prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (a)-(c) din Regulamentul nr. 874/2004, trebuie analizată problema dacă simpla intenție de a utiliza un nume de domeniu este suficientă pentru îndeplinirea condiției referitoare la interesul legitim.

89.      În acest context, trebuie subliniat că cele trei ipoteze menționate de această dispoziție necesită în mod expres sau presupun o utilizare a numelui. Numai prima ipoteză permite ca această utilizare să nu fie necesară în cazul în care titularul acestui nume a făcut pregătiri demonstrabile pentru a oferi produse sau servicii.

90.      Or, simpla declarație de intenție privind utilizarea numelui de domeniu nu ar putea fi considerată drept o pregătire în vederea oferirii de produse sau de servicii; securitatea juridică necesită o probă privind existența unui plan de acțiune care să prevadă măsuri concrete în vederea întreprinderii activității respective în cel mai scurt timp. Dacă, de exemplu, un „business plan” detaliat ar trebui admis ca mijloc de probă în această privință, ar trebui ca și alte documente din care rezultă un progres mai puțin minuțios, cum ar fi proiecte de contracte de societate, de dezvoltare a unui site internet etc., să demonstreze existența interesului legitim menționat(24).

91.      În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta nu ar fi început, la data faptelor, să își pregătească activitatea în așteptarea soluționării acestui contencios, trebuie subliniat că, deși această atitudine ar putea fi considerată prudentă, ea ar putea demonstra de asemenea că reclamanta nu urmărește altceva decât înregistrarea numelui de domeniu. Or, în lipsa oricărui suport material, acest unic scop nu poate fi considerat „legitim” în „sunrise period”, ci numai în „landrush period”, care nu supune cererile niciunei condiții.

92.      Totuși, întrucât aceste aprecieri cu privire la intențiile și la demararea unei activități în susținerea numelui de domeniu țin de situația de fapt, revine instanței naționale obligația de a analiza, în lumina tuturor elementelor de fapt din cauza cu care este sesizată, dacă titularul numelui de domeniu a dovedit efectiv existența unui asemenea plan sau a prezentat documentele ori alte mijloace de probă fără de care un interes legitim nu poate fi dedus din simpla intenție de exploatare.

D –    Cu privire la a patra și la a cincea întrebare

93.      Prin intermediul acestor două întrebări, care trebuie analizate împreună, Oberster Gerichtshof urmărește să afle, în esență, dacă, pe de o parte, comportamentul reclamantei este de rea‑credință în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 și, pe de altă parte, dacă lista de criterii utilizate ca probe ale relei‑credințe potrivit articolului 21 alineatul (3) este sau nu este exhaustivă.

94.      În primul rând, în ceea ce privește caracterul exhaustiv al listei de criterii prevăzute la articolul 21 alineatul (3) pentru dovedirea relei‑credințe, trebuie semnalat doar că, din nou, versiunea germană a Regulamentului nr. 874/2004 este afectată de o eroare. Astfel, ca și în cazul celei de a doua întrebări(25), o simplă comparație între versiunile lingvistice arată că formularea din limba germană „Bösgläubigkeit im Sinne von Absatz 1 Buchstabe b) liegt vor, wenn” este prea categorică și că, din punct de vedere gramatical, limitează cazurile de rea‑credință la cele descrise în lista de la articolul 21 alineatul (3). În schimb, toate celelalte limbi(26) introduc o nuanță importantă prin adăugarea verbului „a putea”, astfel încât cazurile din lista menționată figurează cu titlu de exemplu fără a‑i acorda, așadar, caracter exhaustiv. În aceste condiții, versiunea germană trebuie interpretată în lumina celorlalte versiuni lingvistice(27).

95.      Această interpretare literală a textului este confirmată, în primul rând, de același argument teleologic invocat cu privire la interpretarea alineatului (2) al dispoziției menționate, referitor la caracterul sumar al procedurilor ADR și la eventuala lipsă de pregătire juridică a membrilor juriilor, ceea ce ar fi determinat dorința legiuitorului de a prevedea exemple pentru a le oferi un ajutor prevăzând exemple(28).

96.      Referitor la reaua‑credință, trebuie adăugat că, având în vedere scopul regulamentului de a preveni sau de a evita cybersquattingul, legiuitorul european a dorit să furnizeze juriilor menționate exemple tipice pentru acest gen de comportament pe care le consideră în orice caz contrare bunei‑credințe.

97.      De asemenea, din punct de vedere sistematic, trebuie constatat că buna‑credință este cerută la articolul 3 primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 sub forma unei declarații anexate la cererea de înregistrare a numelui de domeniu, ca element necesar în vederea validării cererii menționate. Din moment ce, potrivit articolului 20 primul paragraf litera (c) din același regulament, registrul poate revoca din proprie inițiativă un nume de domeniu în cazul în care titularul nu a respectat condițiile de înregistrare, revocarea ca urmare a lipsei bunei‑credințe presupune, așadar, verificarea de către registru a unei cauze de rea‑credință; or, nu este prevăzută nicio limitare în ceea ce privește temeiurile posibile ale relei‑credințe. Având în vedere că este vorba despre o clauză generală, ar fi dificil de înțeles ca legiuitorul să fi atribuit registrului competența de a interpreta din oficiu și fără restricții reaua‑credință, în timp ce, dacă lista prevăzută la articolul 21 alineatul (3) ar fi considerată exhaustivă, acesta ar limita competența organelor extrajudiciare sau judiciare de a interpreta reaua‑credință la cauzele expres enumerate în lista prevăzută de această dispoziție.

98.      Întrebarea adresată de instanța de trimitere era totuși importantă în măsura în care aceasta se îndoiește că atitudinea reclamantei corespunde uneia dintre situațiile expres enumerate în lista prevăzută la articolul 21 alineatul (3). Dacă aceste criterii, care de altfel indică toate comportamente tipice de cybersquatting, ar fi fost exhaustive, atunci instanța de trimitere ar fi trebuit să stabilească inexistența relei‑credințe.

99.      În al doilea rând, admiterea altor cauze care pot sta la baza relei‑credințe în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 face necesară, așadar, identificarea criteriilor pertinente pentru analiza relei‑credințe din partea reclamantei.

100. În această privință, Curtea a explicat deja că existența relei‑credințe trebuie apreciată în mod global, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță(29). Chiar dacă aceasta s‑a pronunțat astfel în cadrul unei cauze din domeniul dreptului mărcilor privind interpretarea articolului 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94, nimic nu se opune unei aplicări prin analogie a aceluiași raționament. Astfel, în ambele ipoteze este vorba despre obținerea unor drepturi (fie un drept asupra mărcii, fie un drept de utilizare exclusivă a unui nume de domeniu) prin înregistrarea la un registru oficial.

101. În ceea ce privește factorii menționați în întrebările preliminare care pot avea relevanță pentru aprecierea relei‑credințe a reclamantei, și anume:

–        condițiile în care a fost dobândită marca, în scopul de a putea solicita înregistrarea numelui de domeniu în prima fază;

–        faptul că este vorba despre un nume generic preluat din limba germană și

–        utilizarea eventual abuzivă a semnului „&” cu scopul de a influența aplicarea regulilor de transcriere prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 874/2004,

trebuie aduse următoarele precizări.

102. Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că faptul că titularul unei mărci nu a avut drept scop, prin înregistrarea mărcii într‑un stat membru în care nu are nicio activitate profesională legată de aceasta, decât să își asigure o mai bună poziție față de concurenți la acordarea numelui de domeniu nu constituie, în sine, o dovadă de rea‑credință din partea sa.

103. Astfel, chiar Regulamentul nr. 874/2004, prevăzând o „sunrise period”, permite titularilor de drepturi anterioare, printre care mărcile înregistrate, să solicite numele de domeniu corespunzător acestui drept anterior cu prioritate față de solicitanții care nu dispun de acest gen de drepturi. Așadar, împrejurarea că și‑a creat o poziție mai favorabilă nu poate fi considerată „de rea‑credință” decât dacă un cumul de alți factori demonstrează că nu ar fi avut acest avantaj în circumstanțe normale și că această situație favorabilă este consecința unui comportament conștient contrar practicilor comerciale loiale. Este vorba tocmai despre examinarea acestor alte elemente circumstanțiale care ar putea dovedi reaua‑credință din partea reclamantei.

104. Astfel, în ceea ce privește condițiile de obținere a mărcii „&R&E&I&F&E&N&”, cu toate că titularul unui semn este liber să aleagă țara în care dorește să îl înregistreze, nu este mai puțin adevărat că o marcă înregistrată într‑o țară în care titularul său nu intenționează în niciun caz să o utilizeze, după cum pare să reiasă din dosarul supus Curții de instanța de trimitere, nu este destinată să își îndeplinească funcția esențială, care este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului sau a serviciului(30). Astfel, întrucât reclamanta nu este prezentă pe piața suedeză, marca menționată nu ar proteja niciun produs și niciun serviciu pe această piață.

105. Totuși, acest element nu este suficient în sine pentru a califica drept rea‑credință comportamentul reclamantei, în măsura în care, astfel cum s‑a semnalat, Directiva 89/104 nu obligă titularul unei mărci să o utilizeze timp de până la cinci ani după data înregistrării. Așadar, intenția vădită, precum în speță, de a nu vinde produse și nici servicii în Suedia, în special centuri de siguranță, întrucât dorea să comercializeze pneuri, poate fi un alt indiciu că marca a fost obținută într‑un scop diferit de funcția sa esențială sau chiar de celelalte funcții ale acesteia, precum aceea de a garanta calitatea produsului sau a serviciului în cauză, ori funcțiile de comunicare, de investiție sau de publicitate(31).

106. În acest context, înregistrarea în Suedia, țară negermanofonă, a unei mărci verbale preluate din germană merită o atenție specială.

107. Astfel, acest factor este fără îndoială de natură să demonstreze că marca nu îndeplinea decât o funcție auxiliară, dar necesară, în scopul obținerii numelui de domeniu. În contextul unui comportament loial, reclamanta nu ar fi putut înregistra marca „Reifen” într‑o țară germanofonă, întrucât semnele verbale generice sunt lipsite de caracter distinctiv, în special în cazul în care sunt descriptive(32). Or, protecția mărcii ar trebui răspundă nevoilor titularului tocmai în aceste țări, piața sa operațională, aceea a pneurilor, fiind limitată, potrivit instanței de trimitere, la țările germanofone menționate.

108. Desigur, numele generice nu sunt excluse din registrele „.de” sau „.at”, astfel cum nu sunt excluse din registrul „.eu”(33). Însă, întrucât reclamanta nu putea obține înregistrarea mărcii generice „Reifen” pentru piețele germanofone, în care intenționa să își desfășoare activitatea, aceasta ar fi trebuit să aștepte deschiderea fazei numite „landrush” pentru a încerca să obțină numele de domeniu pe picior de egalitate cu celelalte persoane care doresc să înregistreze același nume, în temeiul principiului „primul venit, primul servit”(34), versiune modernă a adagiului roman „prior tempore potior iure”(35).

109. Or, prin artificiul înregistrării unei mărci pe care nu intenționa să o utilizeze, reclamanta nu a făcut decât să evite așteptarea fazei de deschidere generalizată („landrush period”) în detrimentul altor persoane interesate de același nume de domeniu, împotriva, așadar, a spiritului regulamentului care dorea ca regula „primul venit, primul servit” să se aplice și în această perioadă.

110. În sfârșit, trebuie să se ia în considerare și utilizarea eventual abuzivă a semnului „&” realizată de reclamantă în scopul de a influența aplicarea regulilor de transcriere prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 874/2004.

111. Astfel, cel de al doilea factor care a contribuit la obținerea de către reclamantă a numelui de domeniu prin evitarea concurenței din faza „landrush” a fost înscrierea mărcii utilizând în mod disproporționat și ilogic simbolul „&”. În acest mod, în cadrul semnului „&R&E&I&F&E&N&”, simbolul „&” ar avea tendința de a‑și pierde semnificația tradițională („and”, „și”) pentru a deveni doar un fel de suport, de fond ornamental al cuvântului dorit cu adevărat, ceea ce ar justifica eliminarea sa, iar nu transcrierea sa la momentul înregistrării.

112. De altfel, înregistrarea în masă a unui număr de 33 de mărci în registrul suedez, toate prin același procedeu, utilizând simbolul „&”, poate de asemenea constitui un indiciu pentru confirmarea lipsei de bună‑credință a titularului numelui de domeniu, în măsura în care aceste înregistrări ar putea să intre, după caz, sub incidența uneia dintre circumstanțele descrise la articolul 21 alineatul (3) literele (a), (b) sau (d), comportamente tipice pentru „domain grabbing”.

113. Toate aceste circumstanțe amintesc principiul „abuzului de drept”, cu privire la care Curtea a stabilit deja că dovada unei practici abuzive necesită un ansamblu de împrejurări obiective din care rezultă că, în pofida unei respectări formale a condițiilor prevăzute de reglementarea comunitară, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins, precum și un element subiectiv care constă în voința de a obține un avantaj rezultat din reglementarea comunitară prin crearea artificială a condițiilor necesare pentru obținerea sa(36).

114. Având în vedere considerațiile anterioare, trebuie să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare că, în vederea examinării relei‑credințe în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 coroborat cu alineatul (3) al acestuia, ale cărui criterii nu sunt exhaustive, instanța națională este ținută să ia în considerare toți factorii pertinenți din speță, dintre care în special:

–        condițiile în care a fost dobândită marca, în special intenția de a nu o utiliza pe piața pentru care a fost solicitată protecția;

–        faptul că este vorba despre un nume generic preluat din limba germană și

–        utilizarea eventual abuzivă a semnului „&” în scopul de a influența aplicarea regulilor de transcriere prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 874/2004,

în măsura în care unicul scop al înregistrării este de a putea solicita înregistrarea numelui de domeniu corespunzător mărcii în prima parte a înregistrării numelor de domeniu („sunrise period”) prevăzută de regulamentul menționat.

VII – Sinteză

115. Analiza efectuată în prezentele concluzii ne determină să sugerăm o soluție potrivit căreia, deși existența unui drept al reclamantei în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 874/2004 ni se pare dificil de negat, un cumul de factori ar putea totuși să demonstreze reaua sa credință.

116. Astfel, obținerea unei mărci naționale constituie un drept care face ca titularul să beneficieze de poziția juridică cerută de dispoziția menționată, numai anularea acestei mărci în conformitate cu procedurile naționale pertinente putând să îi retragă respectivul beneficiu. Or, diferența dintre marcă și numele de domeniu ar fi consecința unei aplicări aparent corecte a regulilor de transcriere, astfel încât nici această diferență nu îi poate fi imputată pentru a i se revoca dreptul în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (a).

117. Totuși, diversele etape întreprinse de reclamantă constituie verigile unui lanț la capătul căruia se află înregistrarea numelui de domeniu. În pofida faptului că toți acești pași, luați în considerare separat, sunt în mod formal valabili, procesul în ansamblu lasă să se întrevadă intenția de a eluda regulile regulamentului prin intermediul unei mărci care nu îi este necesară decât pentru a putea profita de prima etapă a înregistrării numelor de domeniu. Acționând astfel, reclamanta obține un avantaj față de alte persoane interesate de același nume de domeniu, care în plus este un termen generic în limba germană, avantaj pe care nu l‑ar fi avut dacă s‑ar fi comportat în mod loial.

118. Astfel, prin comportamentul său abuziv, aceasta împiedică celelalte persoane interesate să participe la acordarea numelui de domeniu în temeiul regulii „primul venit, primul servit”. A accepta acest comportament ca o „lovitură de geniu” ar însemna să fie premiat în locul celui mai rapid cel mai ingenios, cel care ar găsi scurtătura cea mai avantajoasă, în contradicție cu însuși spiritul regulamentului.

VIII – Concluzie

119. Având în vedere considerațiile de mai sus, sugerăm Curții să răspundă întrebărilor adresate de Oberster Gerichtshof după cum urmează:

„1)      Articolul 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei din 28 aprilie 2004 de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior «.eu» și a principiilor de înregistrare trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci naționale are un drept în sensul acestui dispoziții, în măsura în care marca menționată nu a fost anulată de autoritățile sau instanțele competente și în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul național pentru rea‑credință sau pentru altă cauză.

Acest drept există chiar și în cazul în care marca pe care se bazează înregistrarea domeniului se îndepărtează de numele de domeniu ca urmare a eliminării corecte din cadrul acestuia a caracterelor speciale pe care le conținea marca menționată. Revine instanței de trimitere obligația de a examina dacă respectivele caractere speciale ar fi putut fi exprimate prin intermediul unor caractere normale.

2)      În vederea examinării relei‑credințe în sensul articolului 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 874/2004 coroborat cu alineatul (3) al acestui articol, ale cărui criterii nu sunt exhaustive, instanța națională este ținută să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici din speță, dintre care în special:

–      condițiile în care a fost dobândită marca, în special intenția de a nu utiliza marca pe piața pentru care a fost solicitată protecția;

–      faptul că este vorba despre un nume generic preluat din limba germană și

–      utilizarea eventual abuzivă a semnului «&» în scopul de a influența aplicarea regulilor de transcriere prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 874/2004,

în măsura în care unicul scop al înregistrării mărcii este de a putea solicita numele de domeniu corespunzător mărcii în prima parte a înregistrării numelor de domeniu («sunrise period») prevăzută de regulamentul menționat.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – Regulamentul Comisiei din 28 aprilie 2004 de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior „.eu” și a principiilor de înregistrare (JO L 162, p. 40, Ediție specială, 13/vol. 45, p. 71).

3 – Potrivit instanței de trimitere, numele mărcii este compus din primele trei litere ale cuvintelor germane „Reinigungsmittel” (produse de curățat) și „Fenster” (fereastră); dar cuvântul „Reifen” în sine înseamnă pneu.

4 – JO L 113, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 240.

5 – Acronim ce provine din sintagma engleză „Alternative Dispute Resolution”, mai cunoscută și mai utilizată în limbajul tehnic din acest domeniu.

6 – În cauza 00910.

7 – Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92).

8 – Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146). Acest regulament a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1), în vigoare de la 13 aprilie 2009. Totuși, nu este vorba decât despre o versiune codificată care nu modifică substanțial principalele dispoziții.

9 – Hotărârea din 9 martie 2006, Matratzen Concord (C‑421/04, Rec., p. I‑2303).

10 – Este stabilit în jurisprudența Curții să se furnizeze instanțelor de trimitere răspunsuri utile pentru soluționarea cauzelor în cadrul cărora au fost adresate întrebările preliminare; a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner și Elser (C‑41/90, Rec., p. I‑1979, punctul 16), Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier (C‑445/06, Rep., p. I‑2119, punctul 29), și Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Sturgeon și alții (C‑402/07 și C‑432/07, Rep., p. I‑10923, punctul 28).

11 – În acest sens, regula A5 din Regulile de soluționare alternativă a disputei .eu („Reguli ADR”; a se vedea http://www.adreu.eurid.eu/html/ro/adr/adr_rules/rules_rom.pdf) prevede că „[c]onducerea procedurii ADR nu va fi prejudiciată de nicio procedură judecătorească, cu excepția prevederilor paragrafului A4(c) anterior”, paragraf care este formulat astfel: „Juriul va termina procedura ADR dacă ia cunoștință de faptul că disputa ce face subiectul plângerii a fost încheiată prin hotărâre definitivă de un tribunal cu jurisdicție competentă sau de un organ alternativ de soluționare a disputelor”. În plus, din aceste dispoziții rezultă că procedura nu ar fi obligatorie, spre deosebire de cele susținute; în acest sens, Muñoz, R., „L’enregistrement d’un nom de domaine «.eu»”, în Journal des tribunaux – Droit Européen, 2005, nr. 120, p. 164.

12 – Bettinger, T., „Alternative Streitbeilegung für «.EU»”, în Wettbewerb in Recht und Praxis, nr. 5/2006, p. 551.

13 – Fromkin, M., „ICANN’s Uniform Dispute Resolution Policy, Causes and (Partial) cures”, în Brooklyn Law Review, tomul 67, primăvara 2002, nr. 3, p. 636.

14 – Acest fapt a fost denunțat ca inechitabil, în măsura în care, pentru a ne referi numai la detalii, dreptul titularului mărcii de a se adresa instanțelor nu este limitat în timp, în timp ce titularul unui nume de domeniu atacat nu dispune decât de 30 de zile pentru a sesiza instanțele naționale cu privire la decizia Curții de arbitraj. Defossez, A., „Conflits entre titulaires de nom de domaine .eu et de droit de marque: une première analyse”, în Revue du Droit de l’Union Européenne, nr. 2/2007, p. 375.

15 – Această situație tipică pentru acest gen de proceduri, cunoscută ca „trademark bias”, nu a rămas la adăpost de critici. A se vedea Fromkin, M., citat anterior, p. 674. A se vedea de asemenea Tardieu‑Guigues, E., „«Eurostar.eu», la première contestation judiciaire de l’enregistrement d’un nom de domaine en «.eu»”, în Revue LAMY droit de l’immatériel, nr. 15, aprilie 2006, p. 35, pentru care „principiile generale care guvernează soluționarea conflictelor prin intermediul procedurilor de soluționare extrajudiciară nu sunt în interesul solicitanților [de nume de domeniu]”.

16 – Cu privire la noțiunea „utilizare serioasă”, a se vedea în special Hotărârea din 14 iunie 2007, Häupl (C‑246/05, Rep., p. I‑4673), Hotărârea din 9 decembrie 2008, Verein Radetzky‑Orden (C‑442/07, Rep., p. I‑9187), și Hotărârea din 15 ianuarie 2009, Silberquelle (C‑495/07, Rep., p. I‑137).

17 – Hotărârea Matratzen Concord, citată anterior, punctele 25 și 32, și Hotărârea din 25 octombrie 2007, Develey/OAPI (C‑238/06 P, Rep., p. I‑9375, punctul 58).

18 – Acesta pare să fie și criteriul urmat de curtea cehă de arbitraj; Scheunemann, K., Die .eu. Domain – Registrierung und Streitbeilegung, Nomos, Baden‑Baden, 2008, p. 240.

19 – Care este formulată astfel: „[…] În toate celelalte privințe, numele de domeniu este identic cu elementele textuale sau cuvintele din componența numelui care beneficiază de dreptul anterior”.

20 – Această interpretare pare să fi fost preferată și de juriile ADR, ceea ce totuși nu a putut limita fraudele; Mietzel, J. G., „Die ersten 200 ADR‑Entscheidungen zu .eu‑Domains – Im Spagat zwischen Recht und Gerechtigkeit”, în Multimedia und Recht, nr. 5/2007, p. 284.

21 – Astfel, aceeași dispoziție este formulată după cum urmează: în engleză, „A legitimate interest within the meaning of point (a) of paragraph 1 may be demonstrated where”; în franceză, „L’existence d’un intérêt légitime au sens du paragraphe 1, point a), peut être démontrée quand:”; în italiană, „Il legittimo interesse ai sensi del paragrafo 1, lettera a), può essere dimostrato ove:”; în spaniolă, „Podrá quedar demostrada la existencia de intereses legítimos a efectos de la letra a) del apartado 1 en los casos en que:”; în olandeză, „Een gewettigd belang in de zin van lid 1, onder a), kan worden aangetoond wanneer:” și, în slovenă, „Legitimen interes v smislu točke (a) odstavka 1 se lahko izkaže, če:” (sublinierea noastră).

22 – Conform articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 874/2004.

23 – Astfel reiese din articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 874/2004, care nu impune acestora decât „să aibă competențele [și experiența] necesare”.

24 – Aceasta este, cel puțin, teza susținută de o parte a doctrinei; Bettinger, T., Willoughby, A., și Abel, S. M., Domain Law and Practice – An International Handbook, Oxford, 2005, p. 278, și Scheunemann, K., op. cit., p. 245.

25 – A se vedea punctele 84 și 85 din prezentele concluzii.

26 – În engleză, „Bad faith, within the meaning of point (b) of paragraph 1 may be demonstrated, where:”; în franceză, „La mauvaise foi au sens du paragraphe 1, point b), peut être démontrée quand:”; în italiană, „La malafede ai sensi del paragrafo 1, lettera b), può essere dimostrata ove:”; în spaniolă, „Podrá quedar demostrada la mala fe a efectos de la letra b) del apartado 1 en los casos en que […]”; în olandeză, „Kwade trouw in de zin van lid 1, onder b), kan worden aangetoond wanneer:” și, în slovenă, „Nepoštenost v smislu točke (b) odstavka 1 se lahko izkaže, če:” (sublinierea noastră).

27 – O poziție contrară, în sensul caracterului exhaustiv al listei, a fost susținută cu argumentul că adăugarea clauzei generale de bună‑credință la clauzele expres prevăzute ar risca să conducă la o interpretare diferită în funcție de diferitele instanțe naționale, cu criterii ce țin de dreptul mărcilor, nearmonizate cu cele privind numele de domeniu; Kipping, D., Das Recht der .eu‑Domains, Carl Heymanns, Köln/München, 2008, p. 40. Or, metoda comparării versiunilor lingvistice a fost utilizată în mod tradițional de Curte pentru a stabili sensul textelor normative comunitare. În cazul în care, precum în speță, eroarea nu apare decât în una dintre limbi, toate celelalte având același conținut semantic, nu se poate conchide decât în sensul că această versiune este considerată ca fiind afectată de o eroare. În plus, articolul 3 primul paragraf litera (c) din regulament se referă și la buna‑credință drept clauză generală și nu numai legată de criteriile prevăzute la articolul 21, fără ca totuși să fie necesară susținerea vreunei limitări a interpretării acestei clauze.

28 – A se vedea punctul 87 din prezentele concluzii.

29 – Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli (C‑529/07, Rep., p. I‑4893, punctul 37).

30 – A se vedea în special Hotărârea din 29 aprilie 2004, Henkel/OAPI (C‑456/01 P și C‑457/01 P, Rec., p. I‑5089, punctul 48).

31 – Cu privire la celelalte funcții ale mărcii, recent recunoscute de jurisprudența Curții, a se vedea Hotărârea din 18 iunie 2009, L’Oréal și alții (C‑487/07, Rep., p. I‑5185, punctul 58).

32 – În dreptul german a se vedea Ströbele, P., „Absolute Schutzhindernisse – Unterscheidungskraft”, Ströbele/Hacker, Markengesetz Kommentar, ediția a noua, Carl Heymanns, Köln, 2009, p. 242.

33 – Trebuie subliniate totuși câteva divergențe între drepturile naționale; astfel, chiar în Austria, jurisprudența pare să fi temperat o neîncredere inițială față de conformitatea cu buna‑credință a înregistrării de termeni generici ca nume de domeniu; Haller, A., „Internet‑Domains – ein Überblick”, în Brenn (coordonator), în ECG/E‑Commerce‑Gesetz, Manz, Viena, 2002, p. 109; în schimb, în dreptul spaniol este interzisă expres prin lege înregistrarea termenilor generici care desemnează produse, servicii, instituții, sectoare de activitate, profesii, religii etc.; Plaza Penadés, J., „Propiedad intelectual y sociedad de la información”, în García Mexía, P. (coordonator), Principios de Derecho de Internet, Tirant lo Blanch, Valencia, 2005, p. 380; în Italia, în schimb, înregistrarea termenilor generici nu este interzisă prin lege, dar jurisprudența pare de asemenea să se îndrepte spre o interzicere cel puțin parțială; Casaburi, G., „Nomi a dominio Internet e tutela della proprietà industriale”, în Rivista Giuridica di merito De Jure, nr. 5, mai 2008, p. 12; în Franța și în Regatul Unit nu pare să existe nicio interdicție cu privire la înregistrarea numelor de domeniu generice; în ceea ce privește dreptul francez, Azéma, J., și Galloux, J.‑C., Droit de la propriété industrielle, Dalloz, ediția a șasea, Paris, 2006, p. 917; referitor la dreptul din Regatul Unit, a se vedea Morcom, Roughton, Graham & Malynicz, The modern law of trade marks, ediția a doua, Lexis Nexis Butterworths, Londra, 2005, p. 377 și 378.

34 – A se vedea considerentul (11) al Regulamentului nr. 874/2004, potrivit căruia „[…] [d]upă încheierea înregistrării pe etape, principiul «primul venit, primul servit» se aplică în alocarea numelor de domenii”.

35 – Codex Iustinianus. Corpus Iuris Civilis, tomul II, Krüger, Berlin, 1954, 8.17 (18)3(4).

36 – Hotărârea din 14 decembrie 2000, Emsland‑Stärke (C‑110/99, Rec., p. I‑11569, punctele 52 și 53), și Hotărârea din 21 iulie 2005, Eichsfelder Schlachtbetrieb (C‑515/03, Rec., p. I‑7355, punctul 39).