CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
ELEANOR SHARPSTON
prezentate la 8 iulie 20101(1)
Cauza C‑303/08
Metin Bozkurt
împotriva
Land Baden-Württemberg
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesverwaltungsgericht (Germania)]
„Acordul de asociere CEE‑Turcia – Articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 – Drept de ședere dobândit de soțul unui lucrător turc – Pierdere ca urmare a divorțului – Pierdere ca urmare a abuzului de relația matrimonială care a determinat dobândirea dreptului de ședere”
1. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește din nou Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE‑Turcia (denumită în continuare „Decizia nr. 1/80”)(2). Instanța națională solicită să se stabilească statutul juridic al unui resortisant turc care a dobândit drept de ședere într‑un stat membru în calitate de soț al unui lucrător turc. Căsătoria a fost ulterior desfăcută, iar soțul a fost condamnat pentru violarea și vătămarea corporală a fostei sale soții. Acesta poate să revendice în continuare drepturile prevăzute la articolul 7 din Decizia nr. 1/80, în pofida desfacerii căsătoriei care a stat la originea dobândirii dreptului de ședere în statul gazdă? În cazul unui răspuns afirmativ, faptul că este posibil ca acesta să fi abuzat de căsătorie prin violarea și vătămarea corporală a fostei sale soții înseamnă că aceste drepturi de care ar fi putut beneficia în temeiul articolului 7 se pierd?
Cadrul juridic
Acordul de asociere CEE‑Turcia
2. Acordul de asociere CEE‑Turcia(3) (denumit în continuare „acordul de asociere”) a intrat în vigoare în anul 1963.
3. Articolul 59 din Protocolul adițional la acordul de asociere(4) are următorul cuprins:
„În domeniile acoperite de prezentul protocol, Turcia nu poate beneficia de un tratament mai favorabil decât cel pe care statele membre și‑l acordă reciproc în temeiul Tratatului de instituire a Comunității.” [traducere neoficială]
4. Capitolul II din Decizia nr. 1/80 este intitulat „Dispoziții sociale”. Secțiunea 1 a acestui capitol este intitulată „Aspecte referitoare la încadrarea în muncă și la libera circulație a lucrătorilor” și include articolele 6-16 din decizie.
5. Articolul 6 alineatele (1) și (2) din Decizia nr. 1/80 prevede:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor articolului 7 referitor la accesul liber la încadrarea în muncă a membrilor familiei sale, lucrătorul turc, care este încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru:
– are dreptul, în acest stat membru, după un an în care a fost încadrat în muncă în mod legal, la reînnoirea permisului său de muncă la același angajator, dacă acesta dispune de un loc de muncă;
– are dreptul, în acest stat membru, după trei ani în care a fost încadrat în muncă în mod legal și sub rezerva priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Comunității, să accepte o altă ofertă din partea unui angajator, la alegerea sa, făcută în condiții obișnuite și înregistrată la serviciile de ocupare a forței de muncă din acest stat membru, în cadrul aceleiași profesii;
– beneficiază, în acest stat membru, după patru ani în care a fost încadrat în muncă în mod legal, de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea sa.
(2) Concediile anuale și absențele pentru motive de maternitate, de accident de muncă sau de boală de scurtă durată sunt asimilate perioadelor de încadrare legală în muncă. Perioadele de șomaj involuntar, constatate în mod corespunzător de autoritățile competente, și absențele pentru motive de boală de lungă durată, fără a fi asimilate perioadelor de încadrare legală în muncă, nu aduc atingere drepturilor dobândite în temeiul perioadei anterioare de încadrare în muncă.” [traducere neoficială]
6. Articolul 7 din Decizia nr. 1/80 prevede:
„Membrii familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru, care au fost autorizați să se alăture acestuia:
– au dreptul să accepte – sub rezerva priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Comunității – orice ofertă de încadrare în muncă, dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin trei ani;
– beneficiază, pe teritoriul acestui stat, de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea lor, dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin cinci ani.
Copiii lucrătorilor turci care au urmat o formare profesională în țara gazdă vor putea să accepte orice ofertă de încadrare în muncă în statul membru respectiv, indiferent de durata pentru care au avut reședința în acest stat membru, cu condiția ca unul dintre părinții lor să fi fost încadrat în muncă în mod legal în statul membru respectiv de cel puțin trei ani.” [traducere neoficială]
7. Articolul 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 prevede:
„Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicate sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică.” [traducere neoficială]
Acțiunea principală și întrebările preliminare
8. Domnul Bozkurt, reclamantul din acțiunea principală, este resortisant turc. Acesta s‑a născut în anul 1959.
9. Domnul Bozkurt a intrat pe teritoriul Germaniei în 1992 și a formulat o cerere de azil. În septembrie 1993 s‑a căsătorit cu o femeie de cetățenie turcă, cu statut de lucrător încadrat pe piața legală a muncii din acest stat membru. După ce s‑a căsătorit, domnul Bozkurt și‑a retras cererea de azil și, în octombrie 1993, a obținut un permis de ședere temporară. Acest permis de ședere a fost transformat într‑un permis de ședere permanentă, în octombrie 1998. În acel moment, domnul Bozkurt îndeplinea condițiile stabilite la articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80.
10. Din iunie 2000, acesta s‑a separat în fapt de soția sa. Cuplul a divorțat în noiembrie 2003.
11. În timpul șederii sale în Germania, domnul Bozkurt a ocupat mai multe locuri de muncă. Cu toate acestea, instanța națională menționează că nu poate furniza informații exacte cu privire la aceste locuri de muncă, deoarece domnul Bozkurt refuză să pună la dispoziție aceste informații, în pofida faptului că i‑au fost solicitate. Se pare că la începutul anului 2000 a intrat în concediu medical timp de 18 luni. De atunci, domnul Bozkurt este șomer și primește ajutor social de la stat.
12. Domnul Bozkurt a fost condamnat penal de mai multe ori. În mai 1996, acesta a fost condamnat la patru luni de închisoare pentru vătămare corporală gravă. În noiembrie 2000 a primit o pedeapsă cu închisoarea de opt luni pentru vătămare corporală, tentativă de vătămare corporală gravă și distrugere. În mai 2004 a fost condamnat pentru viol însoțit de lovituri săvârșite cu intenție asupra fostei sale soții. Se pare că violul a avut loc în 2002, când cuplul era căsătorit încă, deși soții erau despărțiți în fapt. În recurs, pedeapsa a fost stabilită la doi ani. Executarea pedepsei a fost suspendată și domnul Bozkurt a fost eliberat în ianuarie 2005.
13. Land Baden-Württemberg, pârâtul din acțiunea principală, a dispus, prin decizia din 26 iulie 2005, expulzarea domnului Bozkurt din Germania. Domnul Bozkurt a atacat această decizie la Verwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ) și decizia a fost anulată prin hotărârea din 5 iulie 2006. Această hotărâre a fost, la rândul său, atacată cu apel, formulat de Land Baden-Württemberg în fața Verwaltungsgerichtshof (Tribunalul Administrativ Superior). Prin hotărârea pronunțată la 14 martie 2007, apelul a fost respins. În esență, Verwaltungsgerichtshof a susținut că, având în vedere faptul că domnul Bozkurt avea dreptul să solicite acordarea dreptului de ședere în temeiul articolului 7 din Decizia nr. 1/80, un ordin de expulzare a sa trebuie să fie conform cu procedurile aplicate cetățenilor Uniunii(5). Deoarece procedurile respective nu au fost respectate, decizia de expulzare este ilegală. Nici faptul că domnul Bozkurt era șomer din anul 2000 și că era posibil să nu mai reia niciodată munca din cauza bolii sale, nici faptul că petrecuse aproximativ nouă luni în închisoare nu însemnau că acesta își pierduse drepturile de care beneficia în temeiul articolului 7. Dimpotrivă, jurisprudența Curții de Justiție trebuia interpretată în sensul că dreptul său de ședere subzista independent de faptul că acele condiții care au determinat dobândirea acestui drept nu mai erau respectate. A rezultat că acesta putea să beneficieze în continuare de drepturile conferite de articolul respectiv.
14. Land Baden-Württemberg a formulat recurs împotriva acestei decizii la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal). În acest recurs au fost ridicate probleme cu privire la aplicabilitatea drepturilor rezultate, printre altele, din articolul 7 din Decizia nr. 1/80 unei persoane aflate în situația domnului Bozkurt.
15. Considerând că soluționarea litigiului cu care este sesizat necesita interpretarea respectivei dispoziții, Bundesverwaltungsgericht a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul de muncă și dreptul de ședere dobândite, în calitate de membru de familie, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță din [Decizia nr. 1/80], de soțul unui lucrător turc care aparține pieței legale a muncii a unui stat membru subzistă și după desfacerea căsătoriei?
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
2) Faptul că un cetățean turc invocă un drept de ședere rezultat în urma căsătoriei cu fosta soție, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță din [Decizia nr. 1/80], în condițiile în care, după dobândirea acestor drepturi, cetățeanul turc a violat‑o și i‑a produs vătămări acesteia, fiind condamnat pentru aceste fapte la o pedeapsă de doi ani de închisoare, constituie un abuz de drept?”
16. Domnul Bozkurt, guvernele danez, german și italian, Land Baden-Württemberg și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Nu a fost solicitată și nu s‑a ținut nicio ședință.
Analiză
Observație introductivă
17. Deși întrebările preliminare privesc articolul 7 din Decizia nr. 1/80, instanța națională se referă în decizia de trimitere la posibilitatea ca domnul Bozkurt să își fi dobândit drepturile în calitate de lucrător turc în temeiul articolului 6 din această decizie. Totuși, în continuare, aceasta indică faptul că o astfel de posibilitate trebuie exclusă, având în vedere faptul că domnul Bozkurt nu a furnizat informații exacte cu privire la încadrarea sa în muncă în Germania și nici nu a pus la dispoziție dovezi legate de aceasta, în pofida faptului că Land Baden-Württemberg i‑a solicitat acest lucru. Fără cooperarea domnului Bozkurt, este imposibil să se stabilească dacă acesta a dobândit drepturi în temeiul articolului respectiv sau dacă ar fi putut să le piardă din cauză că nu a fost angajat mai mulți ani.
18. În observațiile sale, Comisia își exprimă îndoielile cu privire la poziția adoptată de instanța națională. Comisia observă că articolul 6 alineatul (2) din Decizia nr. 1/80 arată clar că, deoarece perioadele de șomaj involuntar și absențele pentru motive de boală de lungă durată nu sunt asimilate perioadelor de încadrare legală în muncă, acestea nu aduc atingere drepturilor dobândite în temeiul perioadei anterioare de încadrare în muncă. Comisia consideră că instanța națională ar trebui să desfășoare o anchetă suplimentară cu privire la acest aspect. În cazul în care domnul Bozkurt ar beneficia de drepturi în temeiul articolului 6, nu ar mai fi necesar să se stabilească statutul său raportat la articolul 7.
19. Astfel cum Comisia însăși observă, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 234 CE (devenit articolul 267 TFUE), întemeiată pe o clară separare a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere a situației de fapt din cauză este de competența instanței naționale(6). În mod similar, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează(7).
20. Cu toate acestea, ar putea fi util să precizăm – pentru a veni în sprijinul instanței naționale în vederea soluționării litigiului cu care este sesizată – că suntem de acord cu observațiile Comisiei cu privire la cuprinsul și la efectul articolului 6 din Decizia nr. 1/80. Faptul că domnul Bozkurt a fost în șomaj mai mulți ani nu determină, prin el însuși, pierderea drepturilor de care acesta beneficiază în temeiul articolului menționat(8). Aplicarea exactă a acestui articol în acțiunea principală rămâne, bineînțeles, de competența exclusivă a instanței naționale.
Prima întrebare
21. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă pot fi dobândite drepturi în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80 (denumit în continuare „articolul 7”) în condițiile în care persoana vizată nu mai este unul dintre „membrii familiei” unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii în statul gazdă.
22. Cu alte cuvinte, este de competența unui stat membru să condiționeze acordarea acestor drepturi de păstrarea statutului de „membru de familie”? Acest stat nu va avea posibilitatea să dispună expulzarea unei persoane aflate într‑o situație similară cu cea a domnului Bozkurt dacă drepturile vizate sunt considerate autonome după ce au fost deja dobândite.
23. Guvernele danez și german și Land Baden-Württemberg susțin că aceste drepturi se pierd dacă statutul de membru al familiei nu este păstrat. Domnul Bozkurt și Comisia susțin contrariul, și anume că drepturile, odată ce au fost dobândite, devin autonome. Guvernul italian susține că divorțul domnului Bozkurt nu ar trebui să aducă atingere drepturilor sale dobândite în temeiul articolului 7, dar are câteva rezerve asupra acestui punct de vedere.
24. Pentru a răspunde la această întrebare, este în primul rând necesar să determinăm în ce măsură articolele 6 și 7 din Decizia nr. 1/80 îndeplinesc o funcție socială prin care se creează drepturi, pe teritoriul statelor membre, pentru lucrătorii turci și pentru membrii familiilor lor. În al doilea rând, trebuie să se aibă în vedere procedura prin care se vor aplica în practică obiectivele care stau la baza acestor dispoziții și, pe cale de consecință, în ce măsură pot statele membre să impună condiții asupra dreptului de ședere al celor care doresc să beneficieze de acest drept. Nu puține sunt deciziile Curții pronunțate în acest domeniu și, ca urmare, analiza noastră se va fundamenta pe această jurisprudență bogată.
Articolul 7 ca instrument social
25. Articolul 7 apare în capitolul 2 (intitulat „Dispoziții sociale”) secțiunea 1 (intitulată „Aspecte referitoare la încadrarea în muncă și la libera circulație a lucrătorilor”) din Decizia nr. 1/80.
26. Este evident că articolul 7 trebuie să aibă efect direct în statele membre, astfel încât resortisanții turci care îndeplinesc condițiile prevăzute să se poată prevala în mod direct de drepturile pe care acesta le conferă(9).
27. Articolul 6 din Decizia nr. 1/80, care face parte din aceeași secțiune, prevede anumite drepturi de acces la piața muncii dintr‑un stat membru pentru lucrătorii turci încadrați pe piața legală a muncii din acest stat membru. După patru ani în care au fost încadrați pe piața legală a muncii în temeiul acestui articol, aceștia beneficiază de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea lor, cu condiția ca această activitatea salariată să se desfășoare în statul gazdă(10).
28. Conform articolului 7 primul paragraf, membrii familiei unui astfel de lucrător, care au fost autorizați să se alăture acestuia, vor avea drept limitat de acces la piața muncii din statul gazdă dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin trei ani. Dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cinci ani, ei vor beneficia de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea lor. Aceste dispoziții instituie un proces gradual de integrare, atât pentru lucrător, cât și pentru membrii familiei sale.
29. Pentru a beneficia de drepturile prevăzute la articolul 7, membrul de familie vizat trebuie să fie, în primul rând, membru al familiei unui lucrător turc care este deja încadrat pe piața legală a muncii din statul gazdă și, în al doilea rând, trebuie să fi fost autorizat de autoritățile competente ale acestui stat să i se alăture acestui lucrător pe teritoriul său(11).
30. Procesul de integrare prevăzut la articolul 7 operează în două etape. Prima etapă durează trei ani. În această perioadă, cu excepția cazurilor în care statul gazdă optează să aplice măsuri mai favorabile, în general, pentru membrii de familie, persoana vizată nu are dreptul să se încadreze pe piața muncii în statul respectiv. Cea de a doua etapă durează doi ani. Membrul de familie se poate angaja într‑o activitate salariată, dar sub rezerva „priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Comunității”. După ce a trecut această perioadă de cinci ani, membrul de familie are acces liber la orice activitate salariată, la alegerea sa.
31. Dreptul de a căuta și/sau de a obține un loc de muncă implică în mod necesar existența unui drept concomitent de ședere în statul gazdă, în absența căruia primul drept menționat nu ar putea fi exercitat(12).
Aplicarea articolului 7 în practică
32. În ce măsură pot statele membre să impună condiții asupra dreptului de ședere de care beneficiază membrul de familie?
33. Din jurisprudența Curții reiese clar că statul membru în cauză are dreptul să impună condiții, atât în ceea ce privește intrarea inițială pe teritoriul său a membrului de familie respectiv, cât și în ceea ce privește șederea acestei persoane (cel puțin) în perioada de trei ani după această intrare. Statul gazdă este singurul competent să decidă cu privire la intrarea pe teritoriul său. Acesta este liber să impună condiții cu privire la această intrare pe teritoriul său. Condițiile pe care statul respectiv le poate impune după ce intrarea pe teritoriul său a fost autorizată sunt mai limitate: în esență, aceste condiții trebuie să garanteze că prezența membrului de familie este „în conformitate cu economia și cu scopul articolului 7 primul paragraf”. De exemplu, se înțelege că statul gazdă poate impune condiția ca membrul de familie să locuiască sub același acoperiș cu lucrătorul căruia acest membru al familiei a primit autorizația să i se alăture pe teritoriul statului respectiv(13).
34. Care sunt, din punctul de vedere al lucrătorului turc și al membrilor familiei sale, obiectivele acestei perioade minime?
35. În esență, sunt două obiective. În primul rând, prezența membrilor familiei pe teritoriul statului gazdă vizează reîntregirea familiei(14). Cel puțin la început, se pune accent pe îmbunătățirea situației lucrătorilor turci mai degrabă decât a membrilor familiilor acestora. Avându‑i pe membrii familiei alături, lucrătorii turci vor beneficia de o mai bună calitate a vieții la locul de muncă.
36. În al doilea rând, se urmărește scopul integrării membrului de familie. Primind drept de ședere în statul gazdă, membrii familiei beneficiază de oportunitatea de a se integra treptat în societatea acestui stat și, în cele din urmă, de oportunitatea de a se încadra în muncă. Poziția acestora în statul gazdă este astfel „consolidată”(15). Accentul, în acest caz, se pune mai degrabă pe membrii familiei decât pe lucrătorul turc căruia aceștia, venind în statul respectiv, i s‑au alăturat.
37. Care este situația după expirarea perioadei minime? Statul gazdă poate impune în continuare condiții privind dreptul de ședere al membrilor familiei după ce aceștia au dobândit dreptul nelimitat de acces liber la piața muncii din statul respectiv? Adică, statul gazdă poate spune, de fapt, unei persoane în situația domnului Bozkurt: „puteți rămâne în această țară atât timp cât sunteți căsătorit. Însă, dacă divorțați, ne rezervăm dreptul de a vă expulza de pe teritoriul statului nostru”?
38. În opinia noastră, în această situație, statul gazdă nu mai poate impune condiții privind dreptul de ședere. Statul gazdă a pierdut această ocazie.
39. Jurisprudența Curții referitoare la articolul 7 confirmă această concluzie, atât prin analiza referitoare la natura generală a dreptului de ședere, cât și prin cauzele specifice în care Curtea admite continuitatea existenței acestui drept. Privit din perspectivă generală, demersul Curții constă în sublinierea naturii autonome a dreptului după expirarea perioadei minime. Astfel, în Hotărârea Ergat(16), Curtea a afirmat că „statele membre nu mai au dreptul să impună condiții privind șederea unui membru al familiei unui lucrător turc după această perioadă de trei ani” și că „acesta trebuie să fie a fortiori cazul unui migrant turc care […] îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7 primul paragraf a doua liniuță” (mai exact, care a beneficiat de drept de ședere în condiții legale în statul membru gazdă pentru o perioadă de cinci ani)(17). Curtea a continuat prin a se referi la statutul unui membru al familiei care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7 ca fiind statutul unei persoane care „este […] deja inserată legal în statul membru gazdă” și care „are perspectiva de a se insera în mod durabil în statul membru gazdă”(18). În Hotărârea Eyüp(19), Curtea precizează că cerința ca „reîntregirea familiei, care a justificat intrarea persoanei respective pe teritoriul statului membru, trebuie să se concretizeze în decursul unei anumite perioade în faptul de a locui în mod efectiv împreună cu lucrătorul respectiv și că această situație trebuie să existe atât timp cât persoana interesată nu îndeplinește ea însăși condițiilede acces la piața muncii din acel stat”(20).
40. Prin accentuarea funcției articolului 7 de integrare în societatea statului gazdă a membrilor de familie care au drepturi în temeiul acestui articol, Curtea a subliniat că dreptul de ședere, care este un drept corelativ dreptului de acces la piața muncii din statul membru în cauză, este „independent de continuitatea aplicării condițiilor privind accesul la [acest drept]”(21). În Hotărârea Ergat, aceasta afirmă că „dreptul necondiționat de acces la orice activitate liber aleasă de persoana interesată fără rezerva priorității ce trebuie acordată lucrătorilor statelor membre […] ar fi lipsit de conținut dacă autoritățile naționale competente ar avea posibilitatea de a condiționa sau de a restrânge în orice fel aplicarea drepturilor precise conferite migrantului turc prin [Decizia nr. 1/80]”(22).
41. Aplicând acest raționament unor situații specifice, Curtea susține, de exemplu, că drepturile pot fi revendicate în mod valabil în temeiul articolului 7, deși tatăl reclamantului, datorită căruia acesta a obținut dreptul de ședere, plecase din statul membru la momentul în care aceste drepturi erau exercitate, nu mai locuia și nici nu mai era angajat într‑o activitate salariată aici(23). În mod similar, Curtea a susținut că împrejurarea că o persoană care îndeplinise condițiile prevăzute la articolul 7 primul paragraf nu desfășoară încă, nici la vârsta de 23 de ani, o activitate salariată nu constituie un obstacol la acordarea unui drept de ședere(24).
42. Este adevărat că această jurisprudență se referă la persoane care, spre deosebire de domnul Bozkurt, sunt „membri ai familiei” la momentul în care dreptul acestora de ședere este contestat de statul gazdă. Susținând însă, asemenea guvernelor danez și german și asemenea Land Baden-Württemberg, în observațiile lor, că lipsa unei legături continue de familie înseamnă că domnul Bozkurt a pierdut orice drepturi pe care le avea în temeiul articolului 7, ni se pare că am pierde din vedere esențialul. Din decizia de trimitere reiese clar că domnul Bozkurt și‑a petrecut cinci ani în calitate de membru al familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru, în acest caz, din Germania. Nu se sugerează că în această perioadă acesta ar fi făcut ceva ce ar fi contrar condițiilor care i‑au fost impuse. În consecință, la expirarea perioadei de cinci ani, domnul Bozkurt a dobândit drepturi depline în temeiul articolului 7. Aceste drepturi aveau un caracter autonom și, sub rezerva celor două limitări pe care le vom aborda la punctul următor, continuu. În opinia noastră, împrejurarea că acesta a divorțat ulterior și că și‑a pierdut calitatea de „membru al familiei” nu poate avea niciun fel de efect asupra statutului său.
43. Iată care sunt cele două limitări. Resortisanții turci care au dobândit drepturi necondiționate de ședere și de acces la piața muncii în statul gazdă pot pierde aceste drepturi în oricare dintre aceste două cazuri. Primul dintre aceste cazuri implică motivele de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80. Vom reveni la acest aspect mai jos(25). Cel de al doilea caz intervine atunci când partea interesată părăsește teritoriul statului gazdă pentru o perioadă semnificativă, fără motiv legitim(26).
44. Astfel, primul caz reflectă dreptul continuu al unui stat membru de a expulza un resortisant turc de pe teritoriul său dintr‑un motiv specific, bine întemeiat – un drept care subzistă și în legătură cu resortisanții UE. Cea de a doua situație ilustrează faptul că a fi titularul unui simplu drept de ședere nu este, din punct de vedere teoretic, același lucru cu a avea cetățenia statului gazdă sau a beneficia de drepturile speciale asociate cu cetățenia europeană.
45. Din punctul nostru de vedere, este destul de clar că acestea sunt singurele temeiuri care ar putea determina încetarea existenței drepturilor de care beneficiază o persoană în situația domnului Bozkurt(27).
46. Instanța națională se referă, în decizia de trimitere, la efectul pe care l‑ar putea avea Regulamentul nr. 1612/68(28) asupra situației domnului Bozkurt. În această privință, Curtea consideră că, în absența unei definiții a „membrului familiei” din articolul 7, această noțiune ar putea fi interpretată prin referire la definiția care figurează în regulament(29). În Hotărârea Reed(30), Curtea susține, în legătură cu articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, că noțiunea de familie a unui lucrător nu include partenerul necăsătorit al acestuia(31). Instanța națională (al cărei raționament este susținut în această privință de guvernele danez și german) întreabă dacă aceasta ar trebui să însemne că dreptul de ședere al domnului Bozkurt a încetat la pronunțarea divorțului.
47. Din analiza de mai sus reiese, în opinia noastră, că aplicarea prin analogie a Regulamentului nr. 1612/68 la o persoană aflată în situația domnului Bozkurt își pierde relevanța la terminarea perioadei de cinci ani și la dobândirea drepturilor depline în temeiul articolului 7. Problema cu privire la calitatea domnului Bozkurt de membru al familiei pur și simplu nu apare în acest context. Ceea ce prezintă relevanță este faptul că acesta a fost un membru al familiei în perioada minimă de cinci ani.
48. În final, ar trebui să analizăm aplicarea articolului 59 din Protocolul adițional, care a fost deja invocată de guvernele danez, german și italian. Prin această dispoziție, se interzice de fapt aplicarea resortisanților turci a unui tratament care să fie mai favorabil decât cel aplicat resortisanților Uniunii în situații similare. Potrivit reglementării comunitare în vigoare la momentul în care a fost dispusă expulzarea domnului Bozkurt(32), cetățenii Uniunii care intraseră pe teritoriul unui stat membru și aveau drept de ședere aici datorită calității de membru al familiei erau de asemenea susceptibili de a‑și pierde dreptul de ședere în eventualitatea pronunțării divorțului de persoana căreia i s‑au alăturat în statul membru respectiv. În cazul unei interpretări a articolului 7 în sensul că domnul Bozkurt ar avea un drept de ședere permanent în împrejurări similare (astfel cum reiese în mod logic), aceasta ar determina aplicarea unui tratament mai favorabil. Un astfel de rezultat ar contraveni articolului 59 și de aceea trebuie respins.
49. Nu suntem de acord cu această abordare.
50. Astfel cum în mod corect subliniază Comisia în observațiile sale, același argument mutatis mutandis – cauza privea un copil, nu privea un soț – a fost analizat și respins în Hotărârea Derin(33). Această cauză se referea la copilul unui resortisant turc, care solicita drept de ședere în temeiul articolului 7, deși avea peste 21 de ani și nu mai locuia împreună cu părinții și nici nu mai era întreținut de aceștia, părinți cărora copilul venise să li se alăture în statul gazdă. Analizând aplicabilitatea articolului 59, Curtea a comparat drepturile acordate cetățenilor Uniunii cu drepturile acordate resortisanților turci. Aceasta a notat că descendenții cetățenilor Uniunii beneficiază de un drept necondiționat de a se instala împreună cu familia în statul gazdă, în timp ce dreptul echivalent al copiilor resortisanților turci este condiționat de autorizația autorităților competente din statul vizat. Aceasta a mai observat că descendenții unui cetățean al Uniunii beneficiază de drept de acces la orice activitate salariată, în timp ce dreptul echivalent al copiilor lucrătorilor turci este reglementat specific la articolul 7 primul paragraf. În final, aceasta a subliniat că resortisanții turci nu beneficiază de libera circulație pe teritoriul Comunității și că aceștia pot fi decăzuți din dreptul de ședere în împrejurările prevăzute la articolul 14 din Decizia nr. 1/80 sau dacă părăsesc teritoriul statului gazdă pentru o perioadă semnificativă și fără motive legitime(34). Prin urmare, Curtea a concluzionat că situația copilului unui lucrător turc „nu poate fi în mod util comparată” cu aceea a unui descendent al unui resortisant dintr‑un stat membru, având în vedere diferențele importante ce există între situațiile lor juridice respective(35).
51. În opinia noastră, nimic nu se opune ca acest raționament să fie transpus unei persoane precum domnul Bozkurt, în calitatea sa de fost soț al unui resortisant turc.
52. Rezultă că argumentul fondat pe articolul 59 din Protocolul adițional trebuie respins.
53. Având în vedere toate motivele invocate mai sus, considerăm că răspunsul la prima întrebare trebuie să fie că dreptul de ședere și dreptul de muncă dobândite, în calitate de membru al familiei, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță, de soțul unui lucrător turc care aparține pieței legale a muncii a unui stat membru subzistă și după desfacerea căsătoriei.
A doua întrebare
54. Această întrebare este importantă. Înainte de a aborda aspectele de drept relevante, am dori să subliniem că prezenta cauză nu se referă la viol și la opinia generală despre viol. Prezenta cauză se referă la ceea ce constituie un abuz de drept în condițiile în care căsătoria din care a rezultat un drept de ședere potrivit articolului 7 se destramă. Acesta este contextul în care trebuie să se stabilească răspunsul la cea de a doua întrebare. Dreptul unui stat membru de a expulza o persoană în situația domnului Bozkurt reprezintă o chestiune distinctă, reglementată de articolul 14 din Decizia nr. 1/80, pe care o vom analiza la punctul 71 și următoarele de mai jos.
55. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța națională solicită să se stabilească dacă faptul că o persoană aflată în situația domnului Bozkurt invocă un drept de ședere rezultat în urma căsătoriei cu fosta soție, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță, în condițiile în care, după dobândirea acestor drepturi, cetățeanul turc a violat‑o și i‑a produs vătămări acesteia, fiind condamnat pentru aceste fapte la doi ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei, constituie un abuz de drept.
56. Guvernele danez și german și Land Baden-Württemberg susțin că un astfel de comportament constituie, fără îndoială, un abuz de drept. Rezultă că statul membru are competența de a decide decăderea domnului Bozkurt din dreptul de ședere. Guvernul italian este de părere că această chestiune ar fi cel mai bine soluționată prin raportare la articolul 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80. Vom analiza acest aspect în continuare(36). La rândul său, Comisia susține că aplicarea noțiunii de abuz de drept unei situații precum cea în care se găsește domnul Bozkurt în acțiunea principală este eronată.
57. Suntem de acord cu punctul de vedere al Comisiei.
58. Fără îndoială, este clar că interzicerea abuzului de drept reprezintă un principiu general de drept comunitar(37). Rezultă că justițiabilii nu ar putea să se prevaleze în mod fraudulos sau abuziv de normele comunitare(38).
59. S‑a observat că, pentru a stabili dacă un anumit comportament prezintă elementele caracteristice ale unui abuz într‑un caz particular, trebuie să se constate „dacă a avut loc o denaturare a scopurilor și a obiectivelor dispoziției comunitare prin care se atribuie dreptul în cauză”(39).
60. În acțiunea principală, dreptul în cauză este dreptul de ședere care rezultă din articolul 7. Am stabilit deja care sunt scopurile și obiectivele acestui drept(40).
61. Se poate afirma că, prin el însuși, comportamentul ilegal al domnului Bozkurt poate antrena decăderea din acest drept?
62. În opinia noastră, acest lucru nu este posibil.
63. Niciun element din decizia de trimitere nu pare a sugera că în prezenta cauză este vorba despre o căsătorie fictivă, contractată pentru a obține beneficii care nu puteau fi obținute într‑un alt mod. Curtea a considerat că, în conformitate cu legislația Uniunii, o căsătorie de conveniență nu poate crea drepturi(41). Dacă domnul Bozkurt ar fi încercat să obțină drepturile rezultate din articolul 7 prin încheierea unei căsătorii fictive, aceste drepturi ar fi fost lipsite de orice semnificație(42). Dar o astfel de situație nu există în prezenta cauză.
64. Violul este o infracțiune foarte gravă. Având în vedere că victima infracțiunii săvârșite de domnul Bozkurt a fost chiar soția acestuia, se poate afirma, în mod cert, că acesta a abuzat de căsătorie. Totuși, în opinia noastră, acest comportament nu întrunește caracteristicile unui comportament care constituie un abuz al dreptului de ședere de care beneficiază domnul Bozkurt în temeiul articolului 7, având drept consecință decăderea din acest drept pe baza principiilor menționate mai sus.
65. Susținem acest lucru din două motive.
66. În primul rând, ni se pare că, în condițiile în care dreptul în cauză este considerat a fi un drept autonom – așa cum noi am propus –, este eronat să se vorbească despre un abuz de drept rezultat în urma săvârșirii unei infracțiuni împotriva persoanei de la care a derivat acest drept. Dacă dreptul respectiv este un drept independent, aspectele privind sursa acestui drept nu mai pot fi, prin definiție, de actualitate.
67. În al doilea rând, pentru a stabili dacă a avut loc un abuz de drept în sensul articolului 7, este necesar să studiem cerințele precizate în jurisprudență. În Hotărârea Emsland-Stärke(43), Curtea a susținut necesitatea aplicării unui test în două etape. Pe de o parte, este necesar să se dovedească un ansamblu de împrejurări obiective din care să rezulte că, în pofida unei respectări formale a condițiilor prevăzute de reglementarea comunitară, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins. Aceasta necesită, pe de altă parte, un element subiectiv, care constă în voința de a obține un avantaj rezultat din reglementarea comunitară, creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea sa(44). Acest element subiectiv trebuie să reprezinte „unicul scop” al comportamentului vizat(45).
68. În mod clar, comportamentul reclamat în cazul domnului Bozkurt nu îndeplinește aceste două cerințe. Nu se poate spune că, prin căsătoria cu doamna Bozkurt, unicul său scop era să obțină un avantaj rezultat din reglementarea comunitară. Instanța națională observă că acest comportament al domnului Bozkurt îl face „nedemn” de a dobândi drepturile prevăzute la articolul 7. Este posibil să fie adevărat, dar nedemnitatea de acest fel și abuzul de drept conform reglementării comunitare nu sunt unul și același lucru. Testul stabilit în Hotărârea Emsland-Stärke(46) nu este un test al „nedemnității”.
69. Pentru a fi exhaustivi, am adăuga că din această concluzie reiese în mod logic că, și în condițiile în care comportamentul reclamat și‑ar fi produs efectele în perioadele de trei sau de cinci ani prevăzute la articolul 7 primul paragraf, tot nu ar fi prezentat caracteristicile unui abuz de drept în înțelesul dreptului Uniunii Europene.
70. Având în vedere toate motivele invocate mai sus, considerăm că răspunsul la a doua întrebare trebuie să fie că nu constituie un abuz de drept faptul de a invoca un drept de ședere rezultat în urma căsătoriei cu fosta soție, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță, în condițiile în care, după dobândirea acestor drepturi, persoana în cauză a violat‑o și i‑a produs vătămări acesteia, fiind condamnată pentru aceste fapte la doi ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei.
Observații finale
71. Deși, în decizia de trimitere, instanța națională menționează articolul 14 din Decizia nr. 1/80, aceasta nu dezvoltă nicio argumentare specifică cu privire la acest articol. După cum am înțeles noi, încercarea de a‑l expulza pe domnul Bozkurt în anul 2005 a eșuat din cauza obstacolului impus prin articolul 9 din Directiva 64/221. Este clar că validitatea deciziei de expulzare era condiționată de respectarea acestei dispoziții și la fel de clar este că această dispoziție nu a fost respectată(47).
72. Nu este mai puțin adevărat că este dificil să ne eliberăm de ceea ce am putea descrie ca un sentiment de insatisfacție, care se degajă atât din decizia de trimitere, cât și din observațiile prezentate de guvernele danez și german, precum și de Land Baden-Württemberg, că unei persoane cu un cazier judiciar ca al domnului Bozkurt trebuie să i se acorde dreptul de a rămâne pe teritoriul național: acest lucru ar trebui să se schimbe.
73. Nu dorim să afirmăm că tentativele de abordare a chestiunilor privind expulzarea într‑un mod „neconvențional”, așa cum s‑a întâmplat în acțiunea principală, sunt neapărat sortite eșecului. O persoană care nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7, corect interpretat, nu beneficiază de dreptul de a rămâne pe teritoriul statului gazdă și poate fi expulzată.
74. Cu toate acestea, ni se pare că, în general, în ipoteza în care apare o problemă legată de expulzarea de pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant turc care a făcut uz de drepturile ce i‑au fost conferite prin Decizia nr. 1/80, acest aspect poate fi mai ușor soluționat având ca punct de plecare aplicarea articolului 14 din această decizie. Până la urmă, această dispoziție furnizează cadrul juridic pentru măsurile de expulzare care trebuie aplicate în exact acest tip de situație.
75. Curtea a stabilit cu claritate normele privind aplicarea articolului 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80. În continuare, le vom rezuma succint. În cazurile în care autoritățile naționale urmăresc expulzarea unei persoane în temeiul acestui articol, acestea sunt obligate să realizeze o apreciere a comportamentului personal al autorului unei infracțiuni, precum și a caracterului actual, real și suficient de grav al pericolului pe care îl reprezintă pentru ordinea și siguranța publice și, în plus, acestea trebuie să respecte principiul proporționalității. Mai precis, o măsură de expulzare întemeiată pe articolul 14 alineatul (1) nu poate fi luată decât dacă acest comportament individual al celui în cauză ar denota un risc concret de noi perturbări grave ale ordinii publice. O asemenea măsură nu poate fi dispusă în mod automat în urma unei condamnări penale și într‑un scop preventiv general(48). O instanță națională sesizată cu verificarea legalității unei măsuri de expulzare trebuie, în aceste circumstanțe, să ia în considerare elementele de fapt intervenite după ultima decizie a autorităților competente, care ar putea implica dispariția sau diminuarea semnificativă a amenințării prezente pe care comportamentul persoanei în cauză ar reprezenta‑o pentru ordinea publică(49).
76. Bineînțeles, se impune respectarea tuturor exigențelor procedurale stabilite de dreptul Uniunii și de dreptul național.
77. În acest cadru juridic, competența de a stabili eventuala aplicabilitate a articolului 14 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 la elementele de fapt din acțiunea principală aparține în exclusivitate instanței naționale.
Concluzie
78. Având în vedere considerațiile care precedă, sugerăm Curții să răspundă întrebărilor adresate de Bundesverwaltungsgericht în felul următor:
„1) Dreptul de ședere și dreptul de muncă dobândite, în calitate de membru al familiei, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE‑Turcia, de soțul unui lucrător turc care aparține pieței legale a muncii a unui stat membru subzistă și după desfacerea căsătoriei.
2) Nu constituie un abuz de drept faptul de a invoca un drept de ședere rezultat în urma căsătoriei cu fosta soție, în temeiul articolului 7 primul paragraf a doua liniuță, în condițiile în care, după dobândirea acestor drepturi, persoana în cauză a violat‑o și i‑a produs vătămări acesteia, fiind condamnată pentru aceste fapte la doi ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei.”
1 – Limba originală: engleza.
2 – Decizia nr. 1/80 din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii, adoptată de Consiliul de asociere instituit prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la Ankara la 12 septembrie 1963.
3 – Acordul de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia, semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara.
4 – Protocolul adițional, semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37).
5 – A se vedea în această privință Hotărârea din 2 iunie 2005, Dörr și Ünal (C‑136/03, Rec., p. I‑4759, punctul 69). Garanțiile procedurale prevăzute la articolele 8 și 9 din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și la șederea străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (JO 1964, 56, p. 850) se aplică resortisanților turci al căror statut juridic este reglementat de articolul 6 sau 7 din Decizia nr. 1/80. Articolul 9 alineatul (1) din această directivă prevede în esență că, în afara cazurilor în care există un drept deplin de formulare a unei căi de atac la o instanță judecătorească și care are efect suspensiv și a cazurilor de urgență, decizia de a refuza reînnoirea permisului de ședere sau decizia de expulzare din teritoriu a posesorului unui permis de ședere nu este luată de autoritatea administrativă decât după avizul dat de o autoritate competentă din țara gazdă, în fața căreia persoana interesată trebuie să se poată apăra și să fie asistată sau reprezentată în condițiile de procedură prevăzute de legislația națională. Deși se pare că articolul 9 alineatul (1) se aplica deciziei de expulzare a domnului Bozkurt, nu a fost obținut niciun aviz de la autoritatea competentă, astfel cum impune dispoziția respectivă. Directiva 64/221 a fost abrogată de Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, rectificare în JO L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56) începând de la 30 aprilie 2006.
6 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1979, Denkavit Futtermittel (36/79, Rec., p. 3439, punctul 12), și Hotărârea din 15 aprilie 2010, Sandström (C‑433/05, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 35).
7 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman (C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 59), și Hotărârea din 18 martie 2010, Gielen (C‑440/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 27).
8 – A se vedea în această privință Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Tetik (C‑171/95, Rec., p. I‑329, punctul 38).
9 – A se vedea Hotărârea din 18 iulie 2007, Derin (C‑325/05, Rep., p. I‑6495, punctul 47).
10 – Pentru o prezentare mai detaliată a cadrului articolelor 6 și 7 din Decizia nr. 1/80, a se vedea Concluziile noastre prezentate, la aceeași dată ca și prezentele concluzii, în cauza C‑484/07, Pehlivan, punctul 29 și următoarele.
11 – A se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2004, Ayaz (C‑275/02, Rec., p. I‑8765, punctul 34).
12 – A se vedea printre altele Hotărârea din 17 aprilie 1997, Kadiman (C‑351/95, Rec., p. I‑2133, punctul 29). Raționamentul aplicat de Curte în această cauză reflectă raționamentul său anterior cu privire la articolul 6 din Decizia nr. 1/80: a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 1990, Sevince (C‑192/89, Rec., p. I‑3461, punctul 29), și Hotărârea din 16 decembrie 1992, Kus (C‑237/91, Rec., p. I‑6781, punctul 22).
13 – A se vedea Hotărârea Kadiman, citată la nota de subsol 12, punctele 33 și 41. Pentru o analiză mai detaliată a condițiilor pe care un stat membru le poate impune în perioada în cauză, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Pehlivan, citate la nota de subsol 10, punctul 39 și următoarele.
14 – A se vedea Hotărârea Kadiman, citată la nota de subsol 12, punctele 35 și 36.
15 – A se vedea în acest sens Hotărârea Kadiman, citată la nota de subsol 12, punctele 35 și 36.
16 – Hotărâre din 16 martie 2000 (C‑329/97, Rec., p. I‑1487).
17 – Punctele 38 și 39.
18 – Punctele 42 și 43.
19 – Hotărâre din 22 iunie 2000 (C‑65/98, Rec., p. I‑4747).
20 – Punctul 28 (sublinierea noastră).
21 – A se vedea Hotărârea Ergat, citată la nota de subsol 16, punctul 40, și Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Cetinkaya, (C‑467/02, Rec., p. I‑10895, punctul 31).
22 – A se vedea punctul 41. A se vedea și Hotărârea din 25 septembrie 2008, Er (C‑453/07, Rep., p. I‑7299, punctul 27).
23 – A se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 1998, Akman (C‑210/97, Rec., p. I‑7519, punctul 51).
24 – A se vedea Hotărârea Er, citată la nota de subsol 22, punctul 31, care subliniază că articolul 7 este diferit în această privință de articolul 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80. A se vedea și Hotărârea din 7 iulie 2005, Aydinli (C‑373/03, Rec., p. I‑6181, punctul 31), precum și Hotărârea Derin, citată la nota de subsol 9, punctul 56.
25 – A se vedea punctul 71 și următoarele de mai jos.
26 – A se vedea printre altele Hotărârea Ergat, citată la nota de subsol 16, punctul 48, Hotărârea din 4 octombrie 2007, Polat (C‑349/06, Rep., p. I‑8167, punctul 21), și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Altun (C‑337/07, Rep., p. I‑10323, punctul 62).
27 – A se vedea printre altele Hotărârea Cetinkaya, citată la nota de subsol 21, punctul 38.
28 – Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2), cu modificările ulterioare. Începând de la 30 aprilie 2006, articolele 10 și 11 din acest regulament au fost abrogate și înlocuite de Directiva 2004/38.
29 – A se vedea Hotărârea Ayaz, citată la nota de subsol 11, punctul 38.
30 – Hotărâre din 17 aprilie 1986 (59/85 Rec., p. 1283).
31 – A se vedea punctul 16.
32 – A se vedea punctul 46 din prezentele concluzii.
33 – Citată la nota de subsol 9.
34 – Punctele 62-67.
35 – Punctul 68.
36 – A se vedea punctul 71 și următoarele de mai jos.
37 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed (C‑321/05, Rep., p. I‑5795, punctul 38).
38 – A se vedea printre altele Hotărârea din 12 mai 1998, Kefalas și alții (C‑367/96, Rec., p. I‑2843, punctul 20), Hotărârea din 23 martie 2000, Diamantis (C‑373/97, Rec., p. I‑1705, punctul 33), și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Tum și Dari (C‑16/05, Rep., p. I‑7415, punctul 64).
39 – A se vedea Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Zhu și Chen (Hotărârea din 19 octombrie 2004, C‑200/02, Rec., p. I‑9925, punctul 115).
40 – A se vedea punctul 25 și următoarele din prezentele concluzii.
41 – A se vedea, în ceea ce privește Regulamentul nr. 1612/68, Hotărârea din 23 septembrie 2003, Akrich (C‑109/01, Rec., p. I‑9607, punctul 61). A se vedea, în ceea ce privește Decizia nr. 1/80, Hotărârea din 5 iunie 1997, Kol (C‑285/95, Rec., p. I‑3069, punctul 25).
42 – În opinia noastră, chiar după expirarea perioadelor prevăzute la articolul 7. A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Pehlivan, citate la nota de subsol 10, punctul 89 și următoarele.
43 – Hotărâre din 14 decembrie 2000 (C‑110/99, Rec., p. I‑11569).
44 – A se vedea punctele 52 și 53.
45 – Punctul 50. A se vedea și Hotărârea Kofoed, citată la nota de subsol 37, punctul 38, în cuprinsul căruia Curtea s‑a referit la comportamentul abuziv în cauză ca având „unicul” scop de a obține un avantaj.
46 – Citată la nota de subsol 43.
47 – A se vedea punctul 13 și nota de subsol 5 din prezentele concluzii.
48 – A se vedea Hotărârea Derin, citată la nota de subsol 9, punctul 74.
49 – A se vedea Hotărârea Cetinkaya, citată la nota de subsol 21, punctul 47.