Cauza T‑151/07

Kone Oyj și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața instalării și a întreținerii ascensoarelor și a scărilor rulante – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Manipularea cererilor de ofertă – Împărțirea piețelor – Stabilirea prețurilor”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Amenzi – Linii directoare pentru calculul amenzilor – Natură juridică

(Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)

2.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Coerență între cuantumurile aplicate mai multor întreprinderi

(art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A)

3.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Obligația de a lua în considerare impactul real asupra pieței – Inexistență – Rol primordial al criteriului întemeiat pe natura încălcării

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A]

4.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Aplicarea Comunicării privind cooperarea – Puterea de apreciere a Comisiei

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

5.      Concurență – Procedură administrativă – Competențele de inspecție ale Comisiei – Decizie prin care se dispune o verificare – Obligația de motivare – Conținut

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 20 alin. (4)]

6.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Comunicarea Comisiei privind neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Caracter obligatoriu pentru Comisie

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

7.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Încălcarea principiului egalității de tratament – Condiții – Caracterul comparabil al situațiilor

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

8.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Acces la dosar – Întindere – Refuz de a comunica un document – Consecințe – Necesitatea de a distinge, la nivelul sarcinii probei care incumbă întreprinderii în cauză, între documentele incriminatoare și documentele dezincriminatoare

9.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Atitudinea întreprinderii pe parcursul procedurii administrative

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18 alin. (1) și art. 20 alin. (3)]

10.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Aplicarea Comunicării privind cooperarea – Reducere în temeiul lipsei contestației în afara cadrului comunicării menționate

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicările 96/C 207/04 și 2002/C 45/03 ale Comisiei]

11.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Reducere în temeiul necontestării faptelor – Condiții

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei, titlul D, pct. 2]

12.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Atitudinea întreprinderii pe parcursul procedurii administrative – Nelegalitate a reducerilor de amendă acordate întreprinderilor care nu au recunoscut în mod expres susținerile Comisiei cu privire la situația de fapt

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23)

1.      Deși Liniile directoare privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu pot fi calificate drept normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament. Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării lor că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime. În plus, liniile directoare menționate determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor.

(a se vedea punctele 34-36)

2.      Chiar presupunând că, atunci când Comisia constată mai multe încălcări foarte grave în cadrul aceleiași decizii, aceasta ar trebui să respecte un raport de proporționalitate între cuantumurile de plecare generale ale amenzilor și dimensiunile diferitor piețe afectate, nu există niciun element care să indice că cuantumul de plecare general stabilit pentru înțelegerea referitoare la un stat membru este disproporționat în raport cu cuantumurile de plecare generale stabilite pentru înțelegerile referitoare la alte state membre, din moment ce Comisia a stabilit cuantumurile de plecare într‑un mod rezonabil și coerent, fără a recurge însă la o formulă matematică exactă, ceea ce, în orice caz, nu era obligată să facă.

(a se vedea punctele 54 și 55)

3.      Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită în funcție de numeroase elemente, cum ar fi, în special, împrejurările particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, fără să fi fost stabilită o listă imperativă sau exhaustivă de criterii care trebuie să fie luate în considerare în mod obligatoriu. În această privință, dimensiunea pieței relevante nu reprezintă, în principiu, un element obligatoriu, ci doar un element pertinent, printre altele, pentru a aprecia gravitatea încălcării, Comisia nefiind de altfel obligată, potrivit jurisprudenței, să realizeze o delimitare a pieței relevante sau o apreciere a dimensiunii acesteia atunci când încălcarea în cauză are un obiect anticoncurențial.

Astfel, Liniile directoare privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri globală sau de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, acestea nici nu interzic luarea în considerare a unei astfel de cifre de afaceri în vederea stabilirii cuantumului amenzii în scopul de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și atunci când împrejurările o impun.

În acest context, din moment ce Comisia nu a stabilit cuantumul general al unei amenzi pentru o încălcare care vizează un stat membru întemeindu‑se pe dimensiunea pieței afectate, ci și‑a bazat decizia pe natura respectivei încălcări și pe întinderea sa geografică, considerația potrivit căreia cuantumul de plecare general al unei amenzi aplicate pentru înțelegere în acest stat membru ar trebui să reflecte dimensiunea pretins limitată a pieței relevante se bazează pe o premisă eronată și decizia Comisiei nu încalcă principiul proporționalității.

Situația este aceeași în privința neluării în considerare a impactului încălcării asupra pieței. Astfel, în conformitate cu punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare menționate, Comisia trebuie, în cadrul aprecierii gravității încălcării, să efectueze o examinare a impactului real asupra pieței numai în cazul în care se constată că acest impact poate fi măsurat. Pentru aprecierea acestui impact, Comisia are obligația să se raporteze la concurența care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării. Cu toate acestea, atunci când Comisia consideră că este imposibil să măsoare efectele precise ale unei încălcări asupra pieței, fără ca întreprinderile vizate să demonstreze contrarul, își întemeiază decizia pe natura gravă a încălcării, precum și pe întinderea geografică a acesteia.

Astfel, efectul unei practici anticoncurențiale nu este un criteriu hotărâtor în ceea ce privește aprecierea gravității unei încălcări. Unele elemente în legătură cu aspectul intenționat pot avea mai multă importanță decât cele privitoare la respectivele efecte, mai ales atunci când este vorba despre încălcări grave prin esența lor, precum o repartizare a piețelor. Prin urmare, natura încălcării are un rol primordial în special pentru caracterizarea încălcărilor drept „foarte grave”. În această privință, din descrierea încălcărilor foarte grave în liniile directoare menționate rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special împărțirea piețelor pot duce, pentru simplul motiv al naturii proprii, la calificarea lor ca fiind „foarte grave”, fără a fi necesar ca aceste comportamente să fie caracterizate printr‑un impact sau o întindere geografică deosebită. Această concluzie este susținută de faptul că, deși descrierea încălcărilor grave menționează în mod expres impactul asupra pieței și efectele asupra unor zone întinse din piața comună, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menționează nicio cerință cu privire la un impact concret asupra pieței și nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată.

În aceste condiții, prin chiar natura lor, încălcările normelor de concurență ale Uniunii constatate într‑o decizie a Comisiei se numără printre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE, deoarece au avut ca obiect o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau pentru a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante. Pe lângă afectarea gravă a concurenței pe care o determină, aceste înțelegeri, prin faptul că obligă părțile să respecte piețe distincte, adesea delimitate de frontierele naționale, provoacă izolarea acestor piețe, contracarând astfel obiectivul principal al tratatului reprezentat de integrarea pieței comunitare. Astfel, încălcări de acest tip, în special atunci când este vorba despre înțelegeri orizontale, sunt calificate drept deosebit de grave sau drept încălcări evidente.

(a se vedea punctele 32, 46, 47, 56, 61, 62, 64 și 67-69)

4.      Comunicarea privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri reprezintă un instrument care are rolul să precizeze, cu respectarea normelor de drept de rang superior, criteriile pe care Comisia intenționează să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere la stabilirea amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii. Aceasta duce la o autolimitare a acestei puteri care nu este însă incompatibilă cu menținerea unei marje de apreciere semnificative a Comisiei.

Astfel, Comisia beneficiază de o marjă de apreciere extinsă atunci când trebuie să evalueze dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere care și‑a exprimat dorința de a beneficia de Comunicarea privind cooperarea prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată.

De asemenea, după ce constată că elementele de probă prezintă o valoare adăugată semnificativă, în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, Comisia dispune de o marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească nivelul exact al reducerii cuantumului amenzii care trebuie aplicată întreprinderii în cauză. Astfel, primul paragraf al punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea prevede o serie de limite în care poate fi efectuată reducerea cuantumului amenzii pentru diferitele categorii de întreprinderi vizate. Având în vedere marja de apreciere menționată, numai o depășire vădită a acestei marje ar putea fi invalidată de instanța Uniunii.

Pentru a obține imunitatea la amenzi în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea, întreprinderea trebuie să furnizeze prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită să constate o încălcare a articolului 81 CE.

Pe de altă parte, calitatea cooperării unei întreprinderi precum Kone este cea care determină dacă aceasta poate beneficia de imunitate la amenzi în temeiul acestei dispoziții. Astfel, nu este suficient că o astfel de întreprindere a prezentat o informație și elemente care permiteau investigarea cu succes a încălcării. Chiar dacă este adevărat că nu este necesar ca elementele de probă comunicate să fie suficiente pentru a dovedi încălcarea în totalitatea sa sau în cele mai mici detalii, acestea trebuie totuși să aibă o natură, o precizie și o forță probantă suficiente pentru a permite Comisiei să constate o încălcare a articolului 81 CE.

În această privință, declarații întocmite din memorie de conducătorii societății vizate, în legătură cu care nu se poate exclude posibilitatea de a cuprinde inexactități, și declarații unilaterale nu pot fi suficiente pentru constatarea unei încălcări dacă nu sunt susținute de mijloace de probă scrise precise și concordante. Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită.

În aceste condiții, Comisia nu își depășește în mod vădit marja de apreciere atunci când refuză să acorde imunitatea la amenzi unei întreprinderi care a furnizat elemente de probă de o valoare probantă limitată, care nu datează din perioada în care a fost săvârșită încălcarea și din care o parte nu sunt datate. Împrejurarea că această întreprindere a obținut imunitatea pentru o încălcare de același tip săvârșită în alte state membre este lipsită de relevanță în această privință din moment ce natura și precizia informațiilor furnizate în fiecare caz erau diferite.

Comisia nu își depășește mai mult, în mod vădit, marja de apreciere de care dispune pentru evaluarea cooperării unei întreprinderi în scopul reducerii cuantumului amenzii aplicate atunci când consideră că elemente care nu datează din perioada săvârșirii faptelor, care neagă obiectul anticoncurențial al unei înțelegeri și care sunt afectate de ambiguitate, nu au o precizie suficientă pentru a li se atribui o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea menționată. Astfel, atunci când o întreprindere, care nu transmite Comisiei, în cadrul cererii sale de clemență, elemente de probă care datează de la momentul faptelor, o informează pe aceasta cu privire la anumite elemente pe care nu le cunoștea anterior, aceste elemente nu pot fi considerate ca întărind în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a demonstra existența unei înțelegeri decât dacă întreprinderea în cauză stabilește o legătură între aceste informații și existența respectivei înțelegeri, contribuția întreprinderii trebuind să întărească efectiv capacitatea Comisiei de a dovedi existența încălcării. Astfel, orice reducere a cuantumului amenzii aplicate de Comisie trebuie să reflecte contribuția efectivă a întreprinderii la dovedirea de către Comisie a încălcării.

(a se vedea punctele 80, 81, 83, 84, 91, 94, 97-99, 100, 102, 103, 108, 111-113, 117-119, 122-124, 162, 165, 169, 174-176 și 179)

5.      În ceea ce privește deciziile prin care se dispune efectuarea unor verificări, Comisia trebuie să indice cu claritate prezumțiile pe care intenționează să le verifice. Cu toate acestea, nu este necesar ca delimitarea precisă a pieței relevante, calificarea juridică exactă a încălcărilor prezumate și indicarea perioadei în care ar fi fost săvârșite aceste încălcări să figureze într‑o decizie de verificare.

(a se vedea punctul 116)

6.      Comunicarea privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri dă naștere unor așteptări legitime pe care se întemeiază întreprinderile care doresc să informeze Comisia despre existența unei înțelegeri. Având în vedere încrederea legitimă pe care întreprinderile care doresc să coopereze cu Comisia și‑o pot întemeia pe această comunicare, Comisia este obligată să se conformeze acesteia la aprecierea, în cadrul determinării cuantumului amenzii aplicate unei întreprinderi, a cooperării ei. În această privință, un agent economic nu poate, în principiu, să deducă din simpla tăcere a Comisiei faptul că ar putea avea o încredere legitimă privind acordarea imunității la amenzi.

(a se vedea punctele 127, 130 și 186)

7.      În cadrul aprecierii cooperării oferite de membrii unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament. Nu există o încălcare a acestui principiu, cele două situații nefiind comparabile, atunci când Comisia, pe de o parte, acordă imunitatea la amendă unei întreprinderi ale cărei informații au permis declanșarea primelor verificări și, pe de altă parte, refuzul acordării pentru altă întreprindere care a furnizat informații după ce Comisia a efectuat aceste prime verificări.

(a se vedea punctele 135, 137, 138 și 140)

8.      Respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care trebuie respectat, chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ.

Accesul la dosar în cazurile de concurență are drept scop, în special, să permită destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile să ia cunoștință de elementele de probă care figurează în dosarul Comisiei în scopul de a se putea exprima în mod util, pe baza acestor elemente, cu privire la concluziile la care a ajuns Comisia în comunicarea sa privind obiecțiunile. Accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale prin care se are în vedere protejarea dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat.

Comisia are, așadar, obligația de a permite întreprinderilor implicate într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE accesul la toate documentele incriminatoare sau dezincriminatoare pe care le‑a obținut în cursul investigației, sub rezerva secretelor de afaceri ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a celorlalte informații confidențiale.

Pe de altă parte, simpla necomunicare a unui document incriminator constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea vizată demonstrează că Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și că această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv.

În schimb, în ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient astfel ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza respectivele înscrisuri dezincriminatorii în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acestea în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau cu concluziile Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei în eventuala decizie a acesteia, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care i se reproșa, și, prin urmare, nivelul amenzii.

(a se vedea punctele 143-147 și 151)

9.      Cu ocazia determinării cuantumului amenzii care trebuie aplicată pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, o reducere a cuantumului amenzii în temeiul unei cooperări în cadrul procedurii administrative nu este justificată decât dacă comportamentul întreprinderii în cauză a permis Comisiei să constate, cu mai puțină dificultate, existența unei încălcări și, dacă este cazul, să îi pună capăt. În plus, se poate considera că o întreprindere care declară în mod expres că nu contestă susținerile privind situația de fapt pe care își întemeiază Comisia obiecțiunile contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența.

Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) și cu articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, întreprinderile sunt obligate să răspundă la cererile de informații și să se supună verificărilor. Or, o cooperare la investigație care nu depășește nivelul care rezultă din obligațiile care revin întreprinderilor în temeiul acestor dispoziții nu justifică o reducere a cuantumului amenzii.

În plus, nu se poate considera că o poziție pretins flexibilă a unei întreprinderi cu privire la cererile de aplicare a regimului de confidențialitate în privința informațiilor pe care le transmite Comisiei ar facilita sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența. În această privință, o investigație nu este împiedicată de cererile de confidențialitate rezonabile și, în orice caz, întreprinderea vizată are posibilitatea să solicite aplicarea regimului de confidențialitate în privința datelor care, în opinia sa, nu trebuiau să fie divulgate unor terți.

Rezultă că o cooperare în astfel de limite nu poate să determine vreo încredere legitimă în privința reducerii cuantumului amenzii.

(a se vedea punctele 204 și 222)

10.    Dreptul de a invoca protecția încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate. În schimb, o persoană nu poate invoca o încălcare a principiului încrederii legitime în lipsa unor asigurări precise acordate de administrație. Constituie astfel de asigurări informațiile precise, necondiționate și concordante emise de surse autorizate și de încredere.

În cadrul determinării cuantumului unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, anunțarea de către Comisie, în comunicarea privind obiecțiunile, a intenției de a acorda o reducere a cuantumului amenzii în afara cadrului Comunicării privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri nu poate constitui o asigurare precisă cu privire la mărimea sau la coeficientul de reducere, care va fi, dacă este cazul, acordată întreprinderilor vizate. Prin urmare, o astfel de afirmație nu poate da naștere în niciun caz vreunei încrederi legitime în acest sens.

Mai mult, o practică decizională anterioară a Comisiei nu poate să dea naștere unei încrederi legitime a întreprinderilor vizate cu privire la nivelul de reducere a amenzii.

În orice caz, operatorii economici nu pot avea o încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată de instituții în cadrul exercitării puterii lor de apreciere. Astfel, aplicarea eficace a normelor Uniunii privind concurența impune posibilitatea adaptării de către Comisie în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile acestei politici.

(a se vedea punctele 206-208, 210 și 212)

11.    Pentru a beneficia de reducerea cuantumului amenzii în temeiul necontestării faptelor, în conformitate cu secțiunea D alineatul (2) a doua liniuță din Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri, o întreprindere trebuie să informeze în mod explicit Comisia că nu intenționează să conteste realitatea faptelor, după ce a luat cunoștință de comunicarea privind obiecțiunile. În această privință, o declarație de ordin general, potrivit căreia întreprinderea vizată nu contestă că înțelegerea secretă, în măsura în care este demonstrată de faptele cuprinse în dosarul Comisiei, se referea la o încălcare unică și continuă, nu poate fi considerată că facilitează sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența. Situația este aceeași atunci când lipsa contestării este pur formală și ambiguă și nu a avut niciun efect pozitiv în privința stabilirii situației de fapt, întreprinderea vizată limitându‑se la a descrie participarea sa fie în termeni pur ipotetici, fie minimizând efectele anticoncurențiale ale acordurilor.

(a se vedea punctele 227, 230 și 231)

12.    La stabilirea cuantumului amenzii care trebuie aplicată pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, în cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament. Cu toate acestea, respectarea principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia.

În această privință, se poate considera că o întreprindere care declară în mod expres că nu contestă susținerile privind situația de fapt pe care își întemeiază Comisia obiecțiunile contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența. În deciziile sale prin care constată o încălcare a acestor norme, Comisia este îndreptățită să considere că un astfel de comportament constituie o recunoaștere a susținerilor privind situația de fapt și, așadar, că reprezintă un element de probă a temeiniciei susținerilor în cauză. Prin urmare, un astfel de comportament poate justifica o reducere a cuantumului amenzii.

Situația este diferită atunci când o întreprindere contestă în cadrul răspunsului său cea mai mare parte a acestor susțineri. Astfel, adoptând o asemenea atitudine în cursul procedurii administrative, întreprinderea nu contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei.

(a se vedea punctele 234 și 235)

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

13 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața instalării și a întreținerii ascensoarelor și a scărilor rulante – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Manipularea cererilor de ofertă – Împărțirea piețelor – Stabilirea prețurilor”

În cauza T‑151/07,

Kone Oyj, cu sediul în Helsinki (Finlanda),

Kone GmbH, cu sediul în Hanovra (Germania),

Kone BV, cu sediul în Voorburg (Țările de Jos),

reprezentate de domnul T. Vinje, solicitor, de D. Paemen, J. Schindler, B. Nijs și de A. Tomtsis, avocați, și de domnii J. Flynn, QC, și D. Scannell, barrister,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnii É. Gippini Fournier și R. Sauer, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2007) 512 final a Comisiei din 21 februarie 2007 privind o procedură prevăzută de articolul 81 [CE] (cazul COMP/E‑1/38.823 − Ascensoare și scări rulante) sau, în subsidiar, de reducere a cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), președinte, domnii N. Wahl și A. Dittrich, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 16 octombrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prezenta cauză are ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2007) 512 final a Comisiei din 21 februarie 2007 privind o procedură prevăzută de articolul 81 [CE] (cazul COMP/E‑1/38.823 − Ascensoare și scări rulante) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 26 martie 2008 (JO C 75, p. 19), sau, în subsidiar, de reducere a cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor.

2        În cadrul deciziei atacate, Comisia Comunităților Europene a considerat că următoarele societăți au încălcat articolul 81 CE:

–        Kone Belgium SA, Kone GmbH (denumită în continuare „Kone Germania”), Kone Luxembourg Sàrl, Kone BV Liften en Roltrappen (denumită în continuare „Kone Țările de Jos”) și Kone Oyj (denumită în continuare „KC”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „Kone”);

–        Otis SA, Otis GmbH & Co. OHG (denumită în continuare „Otis Germania”), General Technic‑Otis Sàrl, General Technic Sàrl, Otis BV (denumită în continuare „Otis Țările de Jos”), Otis Elevator Company (denumită în continuare „OEC”) și United Technologies Corporation (denumită în continuare „UTC”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „Otis”);

–        Schindler SA, Schindler Deutschland Holding GmbH (denumită în continuare „Schindler Germania”), Schindler Sàrl, Schindler Liften BV (denumită în continuare „Schindler Țările de Jos”) și Schindler Holding Ltd (denumită în continuare „Schindler Holding”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „Schindler”);

–        ThyssenKrupp Liften Ascenseurs NV, ThyssenKrupp Aufzüge GmbH (denumită în continuare „TKA”), ThyssenKrupp Fahrtreppen GmbH (denumită în continuare „TKF”), ThyssenKrupp Elevator AG (denumită în continuare „TKE”), ThyssenKrupp AG (denumită în continuare „TKAG”), ThyssenKrupp Ascenseurs Luxembourg Sàrl și ThyssenKrupp Liften BV (denumită în continuare „TKL”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „ThyssenKrupp”) și

–        Mitsubishi Elevator Europe BV (denumită în continuare „MEE”).

3        KC, una dintre reclamantele din prezenta cauză, este o întreprindere globală de întreținere și de construcții mecanice, cu sediul în Finlanda, care vinde, produce, instalează și modernizează ascensoare și scări rulante, precum și uși automate pentru clădiri. KC își exercită activitatea în domeniul scărilor rulante și al ascensoarelor prin intermediul unor filiale naționale. Printre acestea se numără, în Germania, Kone Germania și, în Țările de Jos, Kone Țările de Jos [considerentele (15), (18) și (20) ale deciziei atacate].

 Procedura administrativă

 Investigația Comisiei

4        În vara anului 2003 au fost transmise Comisiei informații privind posibila existență a unei înțelegeri între principalii patru producători europeni de ascensoare și de scări rulante care exercită activități comerciale în Uniune, și anume Kone, Otis, Schindler și ThyssenKrupp [considerentele (3) și (91) ale deciziei atacate].

 Germania

5        Începând cu 28 ianuarie 2004 și în cursul lunii martie 2004, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a efectuat o serie de verificări, printre altele, la sediile filialelor din Germania ale Otis și ThyssenKrupp [considerentele (104) și (106) ale deciziei atacate].

6        La 12 și la 18 februarie 2004, Kone și‑a completat cererea în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”), formulată la 2 februarie 2004 în privința Belgiei, cu o serie de informații privind Germania. De asemenea, în perioada cuprinsă între lunile martie 2004 și februarie 2005, Otis și‑a completat cererea privind Belgia cu o serie de informații privind Germania. La 25 noiembrie 2004, Schindler a prezentat o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 care cuprindea informații privind Germania, cerere care a fost completată în intervalul cuprins între decembrie 2004 și februarie 2005. În sfârșit, în cursul lunii decembrie 2005, tot în temeiul acestei comunicări, ThyssenKrupp a transmis Comisiei o cerere privind Germania [considerentele (105), (107), (112) și (114) ale deciziei atacate].

7        Între septembrie și noiembrie 2004, Comisia a trimis de asemenea, în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), o serie de cereri de informații întreprinderilor care au participat la încălcare în Germania, mai multor clienți din acest stat membru și asociațiilor VDMA, VFA și VMA [considerentele (110), (111) și (113) ale deciziei atacate].

 Țările de Jos

8        În luna martie 2004, Otis a formulat în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 o cerere privind Țările de Jos, care a fost ulterior completată. În cursul lunii aprilie 2004, în temeiul acestei comunicări a fost formulată o cerere de către ThyssenKrupp, care a fost de asemenea completată ulterior în mai multe rânduri. În sfârșit, la 19 iulie 2004, Kone și‑a completat cererea din 2 februarie 2004 privind Belgia cu informații privind Țările de Jos [considerentele (127), (129) și (130) ale deciziei atacate].

9        La 27 iulie 2004, Otis a primit imunitate condiționată în conformitate cu punctul 8 litera (a) din comunicarea menționată [considerentul (131) al deciziei atacate].

10      Începând cu 28 aprilie 2004, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, Comisia a efectuat o serie de verificări, printre altele, la sediile filialelor din Țările de Jos ale Kone, ale Schindler, ale ThyssenKrupp și ale MEE, precum și la sediul asociației Boschduin [considerentul (128) al deciziei atacate].

11      În septembrie 2004, Comisia a trimis, în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, o serie de cereri de informații întreprinderilor care au participat la încălcare în Țările de Jos, mai multor clienți din acest stat membru și asociațiilor VLR și Boschduin [considerentele (133) și (134) ale deciziei atacate].

 Comunicarea privind obiecțiunile

12      La 7 octombrie 2005, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile care era adresată, printre altele, societăților menționate la punctul 2 de mai sus. Toți destinatarii comunicării privind obiecțiunile au transmis observații scrise ca răspuns la obiecțiunile reținute de Comisie [considerentele (135) și (137) ale deciziei atacate].

13      Întrucât niciunul dintre destinatarii comunicării privind obiecțiunile nu a formulat o cerere în acest sens, nu a avut loc nicio audiere [considerentul (138) al deciziei atacate].

 Decizia atacată

14      La 21 februarie 2007, Comisia a adoptat decizia atacată, prin care a constatat că societățile destinatare ale acesteia participaseră la patru încălcări unice, complexe și continue ale articolului 81 alineatul (1) CE în patru state membre, împărțindu‑și între ele piețele și înțelegându‑se sau punându‑se de acord cu privire la atribuirea cererilor de ofertă și a contractelor legate de vânzarea, instalarea, întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante [considerentul (2) al deciziei atacate].

15      În ceea ce privește destinatarii deciziei atacate, Comisia a considerat că, pe lângă filialele din Belgia, din Germania, din Luxemburg și din Țările de Jos ale întreprinderilor în cauză, societățile‑mamă ale respectivelor filiale trebuiau să fie declarate răspunzătoare în solidar pentru încălcările articolului 81 CE săvârșite de filialele fiecăreia dintre acestea, ca urmare a faptului că fuseseră în măsură să exercite o influență decisivă asupra politicii lor comerciale în perioada în care a avut loc încălcarea și că se putea prezuma că au folosit această posibilitate [considerentele (608), (615), (622), (627) și (634)-(641) ale deciziei atacate]. Societățile‑mamă ale MEE nu a fost declarate răspunzătoare în solidar pentru comportamentul filialei lor, deoarece nu s‑a putut dovedi că au exercitat o influență decisivă asupra comportamentului acesteia [considerentul (643) al deciziei atacate].

16      În vederea calculării cuantumului amenzilor, Comisia a utilizat în cadrul deciziei atacate metodologia cuprinsă în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare din 1998”). Comisia a examinat de asemenea dacă și în ce măsură întreprinderile în cauză îndeplineau cerințele stabilite de Comunicarea privind cooperarea din 2002.

17      Comisia a calificat încălcările ca fiind „foarte grave” având în vedere caracterul lor și faptul că fiecare dintre ele acoperea întregul teritoriu al unui stat membru (Belgia, Germania, Luxemburg sau Țările de Jos), chiar dacă impactul lor real nu putea fi măsurat [considerentul (671) al deciziei atacate].

18      Pentru a ține seama de capacitatea economică efectivă a întreprinderilor în cauză de a produce un prejudiciu semnificativ concurenței, Comisia le‑a împărțit, pentru fiecare țară, în mai multe categorii, în funcție de cifra de afaceri realizată pe piața ascensoarelor și/sau a scărilor rulante, inclusiv, după caz, în ceea ce privește serviciile de întreținere și de modernizare [considerentele (672) și (673) ale deciziei atacate].

19      În ceea ce privește înțelegerea realizată în Germania, Kone, Otis și ThyssenKrupp au fost incluse în prima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 70 000 000 de euro. Schindler a fost inclusă în a doua categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 17 000 000 de euro [considerentele (676)-(679) ale deciziei atacate]. Cuantumului de plecare al amenzii impuse societății Otis i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 1,7, iar cuantumului de plecare al amenzii stabilite în ceea ce privește societatea ThyssenKrup i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 2, pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale acestora, astfel încât cuantumurile de plecare ale amenzilor societăților în cauză au ajuns la 119 000 000 de euro și, respectiv, la 140 000 000 de euro [considerentele (690) și (691) ale deciziei atacate]. Întrucât încălcarea săvârșită de Kone, de Otis și de ThyssenKrupp a durat opt ani și patru luni (de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestor întreprinderi cu 80 %. Întrucât încălcarea săvârșită de Schindler a durat cinci ani și patru luni (de la 1 august 1995 la 6 decembrie 2000), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestei întreprinderi cu 50 %. Cuantumul de bază al amenzii a ajuns astfel la 126 000 000 de euro pentru Kone, la 214 200 000 de euro pentru Otis, la 25 500 000 de euro pentru Schindler și la 252 000 000 de euro pentru ThyssenKrupp [considerentele (693) și (696) ale deciziei atacate]. Comisia a apreciat că trebuia să se considere că ThyssenKrupp a fost autorul unor încălcări repetate și, ca urmare a acestei circumstanțe agravante, a majorat cuantumul amenzii sale cu 50 % [considerentele (697)-(707) ale deciziei atacate]. Nu a fost reținută nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză [considerentele (727)-(729), (735), (736), (742)-(744), (749), (750) și (753)-(755) ale deciziei atacate]. Kone a beneficiat, pe de o parte, de reducerea maximă de 50 % a cuantumului amenzii prevăzută la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Otis a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 25 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf a doua liniuță din comunicarea menționată și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Schindler a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 15 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf a treia liniuță din comunicarea amintită și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. ThyssenKrupp a beneficiat de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor [considerentele (778)-(813) ale deciziei atacate].

20      În ceea ce privește înțelegerea realizată în Țările de Jos, Kone a fost inclusă în prima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 55 000 000 de euro. Otis a fost inclusă în a doua categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 41 000 000 de euro. Schindler a fost inclusă în a treia categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 24 500 000 de euro. ThyssenKrupp și MEE au fost incluse în a patra categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 8 500 000 de euro [considerentele (684) și (685) ale deciziei atacate]. Cuantumului de plecare al amenzii impuse societății Otis i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 1,7, iar cuantumului de plecare al amenzii stabilite în ceea ce privește societatea ThyssenKrupp i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 2, pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale acestora, astfel încât cuantumurile de plecare ale amenzilor societăților în cauză au ajuns la 69 700 000 de euro și, respectiv, la 17 000 000 de euro [considerentele (690) și (691) ale deciziei atacate]. Întrucât încălcarea săvârșită de Otis și de ThyssenKrupp a durat 5 ani și 10 luni (de la 15 aprilie 1998 la 5 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestor întreprinderi cu 55 %. Întrucât încălcarea săvârșită de Kone și de Schindler a durat 4 ani și 9 luni (de la 1 iunie 1999 la 5 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestor întreprinderi cu 45 %. Întrucât încălcarea săvârșită de MEE a durat 4 ani și o lună (de la 11 ianuarie 2000 la 5 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestei întreprinderi cu 40 %. Cuantumul de bază al amenzii a ajuns astfel la 79 750 000 de euro pentru Kone, la 108 035 000 de euro pentru Otis, la 35 525 000 de euro pentru Schindler, la 26 350 000 de euro pentru ThyssenKrupp și la 11 900 000 de euro pentru MEE [considerentele (695) și (696) ale deciziei atacate]. Comisia a apreciat că trebuia să se considere că ThyssenKrupp a fost autorul unor încălcări repetate și, ca urmare a acestei circumstanțe agravante, a majorat cuantumul amenzii sale cu 50 % [considerentele (697), (698) și (715)-(720) ale deciziei atacate]. Nu a fost reținută nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză [considerentele (724)-(726), (731), (732), (737), (739)-(741), (745)-(748) și (751)-(755) ale deciziei atacate]. În temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Otis a beneficiat de imunitate totală la amenzi. ThyssenKrupp a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 40 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din comunicarea menționată și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Schindler și MEE au beneficiat de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor [considerentele (836)-(855) ale deciziei atacate].

21      Dispozitivul deciziei atacate are următorul conținut:

„Articolul 1

[…]

(2)      În ceea ce privește Germania, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] prin faptul că au convenit în mod regulat și colectiv, în perioadele indicate, în cadrul unor acorduri și al unor practici concertate la nivel național referitoare la ascensoare și la scările rulante, să își împartă piețele, să își aloce reciproc cererile de ofertă publice și private și alte contracte în conformitate cu cotele prestabilite de vânzare și instalare:

–        Kone: [KC] și [Kone Germania]: de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Germania]: de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Germania]: de la 1 august 1995 la 6 decembrie 2000 și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE], [TKA] și [TKF]: de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003.

[…]

(4)      În ceea ce privește Țările de Jos, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] prin faptul că au convenit în mod regulat și colectiv, în perioadele indicate, în cadrul unor acorduri și al unor practici concertate la nivel național referitoare la ascensoare și la scările rulante, să își împartă piețele, să își aloce reciproc cererile de ofertă publice și private și alte contracte în conformitate cu cotele prestabilite de vânzare și instalare și să nu concureze unele cu celelalte pentru contractele de întreținere și de modernizare:

–        Kone: [KC] și [Kone Țările de Jos]: de la 1 iunie 1999 la 5 martie 2004;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Țările de Jos]: de la 15 aprilie 1998 la 5 martie 2004;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Țările de Jos]: de la 1 iunie 1999 la 5 martie 2004;

–        ThyssenKrupp: [TKAG] și [TKL]: de la 15 aprilie 1998 la 5 martie 2004 și

–        [MEE]: de la 11 ianuarie 2000 la 5 martie 2004.

Articolul 2

[…]

(2)      Pentru încălcările care au avut loc în Germania menționate la articolul 1 alineatul (2), se aplică următoarele amenzi:

–        Kone: [KC] și [Kone Germania], în solidar: 62 370 000 de euro;

–        Otis : [UTC], [OEC] și [Otis Germania], în solidar: 159 043 500 de euro;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Germania], în solidar: 21 458 250 de euro și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE], [TKA] și [TKF], în solidar: 374 220 000 de euro.

[…]

(4)      Pentru încălcările care au avut loc în Țările de Jos menționate la articolul 1 alineatul (4), se aplică următoarele amenzi:

–        Kone: [KC] și [Kone Țările de Jos], în solidar: 79 750 000 de euro;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Țările de Jos], în solidar: 0 euro;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Țările de Jos], în solidar: 35 169 750 de euro;

–        ThyssenKrupp: [TKAG] și [TKL], în solidar: 23 477 850 de euro și

–        [MEE]: 1 841 400 de euro.

[…]”

 Procedura și concluziile părților

22      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 mai 2007, reclamantele, KC, Kone Germania și Kone Țările de Jos, au introdus prezenta acțiune.

23      Pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat în scris o întrebare reclamantelor și a solicitat părților să prezinte anumite documente. Reclamantele nu au răspuns la întrebarea Tribunalului în termenul stabilit. Ele au răspuns totuși la respectiva întrebare printr‑o scrisoare din 10 septembrie 2009. Prin scrisoarea aceasta și prin scrisoarea din 28 septembrie 2009, reclamantele au subliniat caracterul confidențial al anumitor date și au cerut ca acestea să nu figureze în publicațiile Tribunalului. Părțile au răspuns la cererea de prezentare a unor documente în termenul stabilit.

24      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 16 octombrie 2009.

25      Prin Ordonanța din 14 octombrie 2009, Tribunalul a dispus ca, în conformitate cu articolul 65 litera (b), cu articolul 66 alineatul (1) și cu articolul 67 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură, Comisia să prezinte anumite documente în privința cărora invocase faptul că au caracter confidențial. Comisia a dat curs acestei cereri în termenul stabilit. Întrucât Tribunalul a considerat că respectivele documente nu erau necesare în vederea soluționării litigiului, acestea au fost restituite Comisiei fără a fi comunicate reclamantelor și procedura orală a fost terminată.

26      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea articolului 2 alineatul (2) din decizia atacată, în măsura în care aplică o amendă societăților KC și Kone Germania, și neaplicarea unei amenzi sau stabilirea unei amenzi al cărei cuantum să fie inferior celui stabilit în decizia atacată;

–        anularea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată, în măsura în care aplică o amendă societăților KC și Kone Țările de Jos, și stabilirea unei amenzi al cărei cuantum să fie inferior celui stabilit în decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

27      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

28      Reclamantele contestă, pe de o parte, legalitatea articolului 2 alineatul (2) din decizia atacată, prin care au fost aplicate amenzi întreprinderilor în cauză pentru încălcările săvârșite în Germania, și, pe de altă parte, legalitatea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată, prin care au fost aplicate amenzi întreprinderilor în cauză pentru încălcările săvârșite în Țările de Jos.

29      În această privință, reclamantele invocă trei motive. Primul motiv se referă la încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a principiului proporționalității în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor. Al doilea motiv se referă la încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002 și la încălcarea principiului protecției încrederii legitime, a principiului egalității de tratament și a dreptului la apărare. Al treilea motiv se referă la încălcarea principiului protecției încrederii legitime și a principiului egalității de tratament cu ocazia stabilirii cuantumului reducerii amenzilor acordate pentru cooperare în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002.

 Cu privire la motivul referitor la încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a principiului proporționalității în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor

30      Potrivit reclamantelor, Comisia a aplicat în mod greșit Liniile directoare din 1998 și a încălcat principiul proporționalității cu ocazia stabilirii cuantumurilor de plecare ale amenzilor aplicate pentru încălcările din Germania și din Țările de Jos.

31      Cu titlul introductiv, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor. Această metodă, definită în Liniile directoare din 1998, cuprinde diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 112 și jurisprudența citată).

32      Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente, precum, printre altele, împrejurările specifice cauzei, contextul său și caracterul descurajator al amenzilor, aceasta fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu (Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 72, și Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctul 54).

33      Astfel cum s‑a arătat la punctul 16 de mai sus, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor în speță aplicând metoda definită în Liniile directoare din 1998.

34      Deși Liniile directoare din 1998 nu pot fi calificate drept normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 209 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 70).

35      Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 211 și jurisprudența citată, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 71).

36      În plus, Liniile directoare din 1998 determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctele 211 și 213).

37      În sfârșit, trebuie amintit că Liniile directoare din 1998 prevăd, în primul rând, aprecierea gravității încălcării ca atare, pe baza căreia poate fi stabilit un cuantum de plecare general (punctul 1 A al doilea paragraf). În al doilea rând, gravitatea este analizată în raport cu natura încălcărilor săvârșite și cu caracteristicile întreprinderii respective, în special dimensiunea acesteia și poziția sa pe piața relevantă, ceea ce poate conduce la ponderarea cuantumului de plecare, la împărțirea întreprinderilor în categorii și la stabilirea unui cuantum de plecare specific (punctul 1 A al treilea‑al șaptelea paragraf).

38      În speță, în ceea ce privește evaluarea gravității încălcării realizată în cadrul deciziei atacate, Comisia a examinat în paralel cele patru încălcări constatate la articolul 1 din decizia atacată, „dat fiind [că acestea] […] prezintă unele elemente comune” [considerentul (657) al deciziei atacate].

39      Mai întâi, în ceea ce privește natura încălcărilor, Comisia explică în cuprinsul considerentelor (658) și (659) ale deciziei atacate:

„(658) Încălcările care fac obiectul prezentei decizii constau în principal într‑o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii). Astfel de restricții orizontale reprezintă, prin chiar natura lor, unele dintre cele mai grave încălcări ale articolului 81 [CE]. Încălcările săvârșite în această cauză au lipsit în mod artificial clienții de avantajele pe care ar fi putut spera să le obțină dintr‑un proces de ofertă concurențială. Este de asemenea interesant de remarcat că unele dintre proiectele trucate erau contracte de achiziții publice finanțate prin impozite și realizate tocmai în scopul de a primi oferte competitive, care să prezinte în special un raport bun între calitate și preț.

(659) Pentru a evalua gravitatea unei încălcări, elementele referitoare la obiectul acesteia sunt în general mai semnificative decât cele referitoare la efectele sale, în special atunci când acordurile, astfel cum se întâmplă în prezenta cauză, privesc încălcări foarte grave, precum stabilirea prețurilor și împărțirea pieței. Efectele unui acord sunt în general un criteriu care nu este concludent pentru evaluarea gravității încălcării.”

40      Comisia afirmă că „nu a încercat să demonstreze efectele exacte ale încălcării, deoarece [era] imposibil să se determine cu suficientă certitudine care ar fi fost parametrii concurențiali aplicabili (preț, condiții comerciale, calitate, inovație etc.) în lipsa încălcărilor” [considerentul (660) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, Comisia consideră că „este […] evident că încălcările au avut un impact real” și arată în această privință că „faptul că diferitele acorduri anticoncurențiale au fost puse în aplicare de membrii înțelegerii sugerează în sine existența unui impact asupra pieței, chiar dacă efectul real este dificil de măsurat, deoarece nu se știe, printre altele, dacă și câte alte proiecte au făcut obiectul unei trucări a ofertelor și nici câte proiecte este posibil să fi fost împărțite între membrii înțelegerii fără să fi fost necesare contacte între aceștia” [considerentul (660) al deciziei atacate]. În cadrul aceluiași considerent, Comisia adaugă că „[c]otele de piață cumulate ridicate ale concurenților indică efecte anticoncurențiale probabile și [că] relativa stabilitate a acestor cote de piață pe întreaga durată a încălcărilor ar confirma aceste efecte”.

41      În continuare, în considerentele (661)-(669) ale deciziei atacate, Comisia răspunde argumentelor invocate de reclamante în cursul procedurii administrative prin care acestea urmăreau să demonstreze impactul redus al încălcărilor asupra pieței.

42      În ceea ce privește mărimea pieței geografice relevante, Comisia susține, în considerentul (670) al deciziei atacate, că „[î]nțelegerile care fac obiectul deciziei [atacate] acopereau întregul teritoriu al Belgiei, al Germaniei, al Luxemburgului și, respectiv, al Țărilor de Jos” și că „[r]eiese în mod clar din jurisprudență că o piață geografică națională care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru reprezintă deja în sine o parte substanțială a pieței comune”.

43      În sfârșit, în considerentul (671) al deciziei atacate, Comisia concluzionează că „fiecare destinatar a comis una sau mai multe încălcări foarte grave ale articolului 81 CE […] [ț]inând seama de natura încălcărilor și de faptul că fiecare dintre ele acoperea întregul teritoriul al unui stat membru (Belgia, Germania, Luxemburg sau Țările de Jos)”. Concluzia Comisiei este că „acești factori sunt de o asemenea natură încât trebuie să se considere că încălcările sunt foarte grave, chiar dacă impactul lor real nu poate fi măsurat”

44      În primul rând, în ceea ce privește încălcarea din Germania, reclamantele susțin că decizia atacată nu ține seama de propriile constatări ale Comisiei potrivit cărora înțelegerea referitoare la Germania nu ar fi avut ca obiect toate proiectele de ascensoare. Astfel, piața afectată ar fi constituită numai din proiectele de ascensoare cu o valoare mai mare de un milion de euro, ceea ce reprezintă aproximativ 20-30 % din piața totală, fapt care ar fi fost confirmat de Kone, de Otis și de ThyssenKrupp în cererile lor de imunitate [considerentele (281) și (664) ale deciziei atacate]. În memoriul în replică, reclamantele arată de asemenea că o comparație între, pe de o parte, cuantumul de plecare general stabilit pentru încălcarea din Germania și, pe de altă parte, cuantumurile stabilite pentru încălcările din Belgia și din Țările de Jos ar confirma disproporția cuantumului de plecare stabilit pentru încălcarea din Germania, din moment ce, spre deosebire de înțelegerea referitoare la Germania, înțelegerile referitoare la Belgia și la Țările de Jos ar fi privit întreaga piață a ascensoarelor.

45      În această privință, este important de subliniat că reclamantele nu contestă legalitatea metodologiei prezentate la punctul 1 A din Liniile directoare din 1998, referitoare la stabilirea cuantumului de plecare general al amenzii. Or, această metodologie răspunde unei logici forfetare potrivit căreia cuantumul de plecare general al amenzii, determinat în funcție de gravitatea încălcării, este calculat în funcție de natura și de întinderea geografică a încălcării, precum și de impactul real al încălcării asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 134, și Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, Wieland‑Werke/Comisia, T‑116/04, Rep., p. II‑1087, punctul 62).

46      În plus, dimensiunea pieței relevante nu reprezintă, în principiu, un element obligatoriu, ci doar un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării, Comisia nefiind de altfel obligată, potrivit jurisprudenței, să realizeze o delimitare a pieței relevante sau o apreciere a dimensiunii acesteia atunci când încălcarea în cauză are un obiect anticoncurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctele 55 și 64, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctul 109). Astfel, pentru a determina cuantumul de plecare al amenzii, Comisia poate, fără a fi obligată în acest sens, să aibă în vedere valoarea pieței care face obiectul încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 134, și Hotărârea Wieland‑Werke/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 63 și jurisprudența citată). Astfel, Liniile directoare din 1998 nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri globală sau de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, acestea nici nu interzic luarea în considerare a unor astfel de cifre de afaceri în vederea stabilirii cuantumului amenzii în scopul de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și atunci când împrejurările speței o impun (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctul 187).

47      Prin urmare, argumentul reclamantelor potrivit căruia cuantumul de plecare general al amenzii stabilite pentru înțelegerea referitoare la Germania ar trebui să reflecte dimensiunea pretins limitată a pieței relevante este bazat pe o premisă eronată și trebuie să fie respins.

48      În speță, astfel cum s‑a arătat la punctele 38-43 de mai sus, pentru a stabili gravitatea încălcării, Comisia a ținut seama de natura încălcării și de întinderea geografică a pieței relevante.

49      Contrar celor susținute de reclamante, din cuprinsul considerentului (664) al deciziei atacate, în care Comisia răspunde de altfel afirmației făcute de Kone și de Otis cu privire la pretinsul impact limitat al încălcării, reiese că acordurile referitoare la Germania nu au afectat numai scările rulante și proiectele de ascensoare cu o valoare mai mare de un milion de euro, Comisia considerând că era probabil că „activitățile înțelegerii privind proiectele de ascensoare de mai mult de un milion de euro, care includ ascensoarele de mare viteză și cu o valoare mare, au influențat funcționarea restului pieței ascensoarelor”. În considerentul amintit, Comisia a arătat de asemenea că valoarea totală a unui proiect era mai importantă decât numărul și tipul de ascensoare, că era imposibil să se demonstreze efectele exacte ale încălcării și că elementele de fapt demonstraseră în mod clar că intenția părților nu era să excludă anumite tipuri de produse, ci să cadă de acord asupra proiectelor în privința cărora concurența putea fi eliminată mai ușor.

50      Este de asemenea necesar să se amintească faptul că, în cererea sa referitoare la Germania întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002, chiar societatea Kone a declarat în mod specific că [confidențial](1) [a se vedea de asemenea considerentul (256) al deciziei atacate], ceea ce tinde să sugereze mai degrabă că înțelegerea avea drept obiectiv înghețarea cotelor de piață pe întreaga piață a ascensoarelor. Or, astfel cum subliniază Comisia, o coluziune explicită în ceea ce privește proiectele a căror valoare este mai mare de un milion de euro ar fi incompatibilă cu o concurență agresivă pentru proiectele cu o valoare mai redusă. În plus, astfel cum reiese din considerentul (241) al deciziei atacate, care nu a fost contestat de reclamante, și ThyssenKrupp a declarat că erau examinate în mod excepțional și proiecte de amploare mai redusă. Rezultă din acestea că trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia, în ceea ce privește ascensoarele, înțelegerea ar fi privit numai aproximativ 20-30 % din piața germană.

51      În plus, în ceea ce privește înțelegerea referitoare la Germania, trebuie să se rețină că, deși Comisia nu a încercat să demonstreze care sunt efectele exacte ale încălcării [considerentul (660) al deciziei atacate], aceasta a stabilit totuși un cuantum de plecare redus pentru a ține seama, în favoarea întreprinderilor în cauză, de posibilitatea ca înțelegerile să nu fi afectat direct întreaga piață a ascensoarelor. Astfel, după cum arată Comisia în considerentul (664) al deciziei atacate, ca răspuns la argumentele anumitor participanți la înțelegere, potrivit cărora aceasta, în ceea ce privește ascensoarele, nu ar fi avut în vedere decât ascensoarele de mare viteză, Comisia a „ținut [efectiv] seama de faptul că este posibil ca activitățile înțelegerii să nu fi afectat direct întreaga piață a ascensoarelor” atunci când a stabilit cuantumul de plecare al amenzii. Astfel, reiese că cuantumul de plecare al amenzii pentru înțelegerea referitoare la Germania a fost stabilit la un nivel mai redus, atunci când este exprimat într‑un procent din valoarea totală a pieței, decât cele aplicate pentru celelalte înțelegeri care fac obiectul deciziei atacate (a se vedea punctul 55 de mai jos).

52      În plus, chiar presupunând că, în ceea ce privește ascensoarele, înțelegerea referitoare la Germania nu a afectat decât proiectele de ascensoare cu o valoare mai mare de un milion de euro, fapt care nu este demonstrat de reclamante și este de altfel contrazis de unele declarații ale ThyssenKrupp (a se vedea punctul 50 de mai sus), cuantumul de plecare al amenzii ar fi justificat chiar dacă ar fi comparat cu cuantumurile stabilite pentru celelalte înțelegeri. În această privință, este important de subliniat că piața geografică vizată de înțelegerea referitoare la Germania era considerabil mai extinsă decât piețele geografice vizate de celelalte înțelegeri.

53      Pe de altă parte, trebuie subliniat că dimensiunea relativ redusă a pieței produselor în cauză, chiar presupunând că ar fi demonstrată, are o importanță mai mică în raport cu toate celelalte elemente care dovedesc gravitatea încălcării enumerate în considerentele (657)-(671) ale deciziei atacate și menționate la punctele 38-43 de mai sus (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia, T‑322/01, Rec., p. II‑3137, punctul 151).

54      În sfârșit, chiar presupunând că, atunci când Comisia constată mai multe încălcări foarte grave în cadrul aceleiași decizii, aceasta ar trebui să respecte un raport de proporționalitate între cuantumurile de plecare generale și dimensiunile diferitor piețe afectate, nu există în speță niciun element care să indice că cuantumul de plecare general stabilit pentru înțelegerea referitoare la Germania este disproporționat în raport cu cuantumurile de plecare generale stabilite pentru înțelegerile referitoare la Belgia și la Țările de Jos.

55      Astfel, examinarea datelor pertinente arată că, având în vedere dimensiunea piețelor afectate, Comisia a stabilit cuantumurile de plecare pentru încălcările din statele membre vizate într‑un mod rezonabil și coerent, fără a recurge însă la o formulă matematică exactă, ceea ce, în orice caz, nu era obligată să facă (a se vedea punctele 45-47 de mai sus). Pe de o parte, pentru piața care este în mod clar cea mai importantă, cea a Germaniei, care reprezintă 576 de milioane de euro, cuantumul de plecare general a fost stabilit la 70 de milioane de euro. Pe de altă parte, pentru următoarele două piețe în ordinea importanței acestora, cea a Țărilor de Jos și cea a Belgiei, care reprezintă 363 de milioane de euro și, respectiv, 254 de milioane de euro, cuantumul de plecare general a fost stabilit la 55 de milioane de euro și, respectiv, la 40 de milioane de euro.

56      În aceste condiții și având în vedere logica forfetară care stă la baza metodologiei prezentate la punctul 1 A din Liniile directoare din 1998, care nu obligă Comisia, atunci când stabilește cuantumul de plecare general al amenzii, să țină seama de dimensiunea pieței afectate și, cu atât mai puțin, să stabilească acest cuantum prin aplicarea unui procentaj fix din cifra de afaceri totală a pieței (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 134), cuantumul de plecare general stabilit pentru încălcarea din Germania nu poate fi considerat disproporționat în raport cu cuantumurile de plecare stabilite pentru încălcările din Belgia și din Țările de Jos.

57      În al doilea rând, în ceea ce privește gravitatea încălcării din Țările de Jos, Kone amintește că Comisia trebuie să ia în considerare natura încălcării, impactul său real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și mărimea pieței geografice relevante.

58      Reclamantele susțin că Comisia a ajuns în mod greșit la concluzia că încălcarea din Țările de Jos avea aceeași natură cu încălcările săvârșite în Belgia, în Germania și în Luxemburg, ceea ce ar constitui o eroare vădită de apreciere și o încălcare a principiului egalității de tratament. Reclamantele susțin în această privință, în primul rând, că în aceste state membre acordurile ar fi fost încheiate în general la cel mai înalt nivel de conducere. În al doilea rând, alocarea reciprocă a proiectelor s‑ar fi bazat pe o împărțire prestabilită a pieței între participanți și ar fi avut drept obiectiv înghețarea acestor cote de piață. În al treilea rând, ar fi fost utilizate liste de proiecte. Pe de altă parte, participanții ar fi luat măsuri extreme pentru a disimula comportamentul lor ilegal. În al patrulea rând, în Belgia și în Luxemburg, încălcările ar fi privit toate proiectele și/sau contractele, iar în Germania, toate proiectele a căror valoare depășea un anumit cuantum. În al cincilea rând, în Belgia ar fi existat un mecanism de compensare pentru filiera „serviciilor”. Niciuna dintre aceste împrejurări nu s‑ar regăsi în ceea ce privește încălcarea din Țările de Jos.

59      Se impune constatarea că aceste împrejurări, chiar presupunând că ar fi dovedite, nu ar putea pune în discuție aprecierea Comisiei referitoare la natura încălcării constatate în Țările de Jos care figurează în considerentul (658) al deciziei atacate. Astfel, încălcarea comisă în Țările de Jos, la fel ca cele comise în Belgia, în Germania și în Luxemburg, consta în principal într‑o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau pentru a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii). Astfel de restricții orizontale reprezintă, prin chiar natura lor, unele dintre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE [considerentul (658) al deciziei atacate], ceea ce reiese în mod explicit din cuprinsul punctului 1 A din Liniile directoare din 1998, care califică încălcările de acest tip ca fiind „foarte grave”.

60      Potrivit reclamantelor, încălcarea din Țările de Jos ar fi avut în plus un impact mai puțin important asupra pieței decât înțelegerile din Belgia, din Germania și din Luxemburg. Contrar celor afirmate de Comisie, ar fi posibilă măsurarea în linii mari a impactului asupra pieței prin compararea valorii proiectelor în cauză cu valoarea globală a pieței. În plus, atât Otis, cât și ThyssenKrupp și Kone estimează la mai puțin de 10 % cota de piață care a putut fi afectată de încălcare. În subsidiar, Kone susține că, în lumina elementelor de probă și a naturii și a impactului încălcării, Comisia ar fi trebuit să califice încălcarea din Țările de Jos ca fiind „gravă”, iar nu „foarte gravă”, și ar fi trebuit, în consecință, să diminueze cuantumul de bază al amenzii aplicate pentru încălcarea din Țările de Jos.

61      În conformitate cu punctul 1 A primul paragraf din Liniile directoare din 1998, în cadrul aprecierii gravității încălcării, Comisia trebuie să examineze impactul real asupra pieței numai atunci când reiese că acest impact poate fi măsurat (a se vedea Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 74 și jurisprudența citată, Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 143, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 216).

62      Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru aprecierea impactului real al unei încălcări asupra pieței, Comisia are obligația să se raporteze la concurența care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării (a se vedea Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 83 și jurisprudența citată).

63      În speță, în considerentul (660) al deciziei atacate, Comisia afirmă că „nu a încercat să demonstreze efectele exacte ale încălcării, deoarece [era] imposibil să se determine cu suficientă certitudine care ar fi fost parametrii concurențiali aplicabili (preț, condiții comerciale, calitate, inovație etc.) în lipsa încălcărilor”. Chiar dacă, în considerentul (660) al deciziei atacate, Comisia consideră că este evident că înțelegerile au avut un impact real, din moment ce au fost puse în aplicare, și chiar dacă, în considerentele (661)-(669), Comisia a respins argumentele întreprinderilor în cauză prin care acestea urmăreau să demonstreze efectele reduse ale înțelegerilor, trebuie să se constate că, în decizia atacată, aprecierea gravității încălcărilor nu a luat în considerare eventualul lor impact asupra pieței.

64      Așadar, în considerentul (671) al deciziei atacate, Comisia își bazează concluzia privind aprecierea gravității încălcărilor exclusiv pe natura respectivelor încălcări și pe întinderea lor geografică. Astfel, în considerentul menționat, Comisia concluzionează că, „[ț]inând seama de natura încălcărilor și de faptul că fiecare dintre ele acoperea întregul teritoriul al unui stat membru (Belgia, Germania, Luxemburg sau Țările de Jos) […], [trebuie să se considere că] fiecare destinatar a comis una sau mai multe încălcări foarte grave ale articolului 81 CE”.

65      În ceea ce privește argumentul potrivit căruia ar fi posibilă măsurarea în linii mari a impactului asupra pieței prin compararea valorii proiectelor în cauză cu valoarea globală a pieței, se impune constatarea că reclamantele nu precizează care este modul în care ar trebui să fie calculat impactul asupra pieței. În această privință, reclamantele fac trimitere, în memoriul lor în replică, la explicațiile cuprinse în răspunsul dat de Kone la comunicarea privind obiecțiunile. Fără să fie necesară pronunțarea asupra admisibilității unei astfel de argumentări, care figurează în anexa la cererea introductivă, trebuie subliniat că reclamantele se limitează la a invoca impactul limitat al înțelegerii asupra pieței în Țările de Jos și se referă în această privință, în esență, la declarațiile întreprinderilor în cauză, potrivit cărora înțelegerea ar fi privit un număr limitat de proiecte. Or, după cum subliniază Comisia, astfel de declarații nu implică faptul că impactul încălcării putea fi măsurat, amploarea înțelegerii nefiind cunoscută. Comisia a indicat astfel, de exemplu, în considerentul (384) al deciziei atacate, care nu a fost contestat de reclamante, că „nu era nicidecum necesară alocarea reciprocă a tuturor proiectelor din Țările de Jos, deoarece întreprinderile în cauză nu trebuiau să discute decât despre proiectele care nu fuseseră atribuite automat uneia dintre ele ca urmare a unei relații stabilite cu un client existent”. În plus, argumentele reclamantelor nu pot pune în discuție concluzia Comisiei care figurează în considerentul (660) al deciziei atacate, potrivit căreia era imposibil să se determine cu suficientă certitudine care ar fi fost parametrii concurențiali aplicabili (preț, condiții comerciale, calitate, inovație etc.) în lipsa încălcărilor (a se vedea punctele 62 și 63 de mai sus).

66      În orice caz, trebuie să se constate că argumentele reclamantelor nu pun în discuție calificarea drept „foarte gravă” a încălcării din Țările de Jos.

67      Trebuie astfel subliniat că, prin chiar natura lor, încălcările constatate în cadrul deciziei atacate se numără printre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE, deoarece au avut ca obiect o „înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau pentru a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii)” [considerentul (658) al deciziei atacate]. În această privință, Liniile directoare din 1998 prevăd că încălcările „foarte grave” constau în esență în restricțiile orizontale, precum cartelurile de fixare a prețurilor, și în cotele de împărțire a piețelor sau alte practici care aduc atingere bunei funcționări a pieței interne. Aceste încălcări se numără de asemenea printre exemplele de înțelegeri care sunt declarate în mod expres incompatibile cu piața comună la articolul 81 alineatul (1) litera (c) CE. Pe lângă afectarea gravă a concurenței pe care o determină, aceste înțelegeri, prin faptul că obligă părțile să respecte piețe distincte, adesea delimitate de frontierele naționale, provoacă izolarea acestor piețe, contracarând astfel obiectivul principal al Tratatului CE reprezentat de integrarea pieței comunitare. De asemenea, încălcări de acest tip, în special atunci când este vorba despre înțelegeri orizontale, sunt calificate în jurisprudență drept „deosebit de grave” sau drept „încălcări evidente” (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., p. II‑1063, punctul 109, Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, European Night Services și alții/Comisia, T‑374/94, T‑375/94, T‑384/94 și T‑388/94, Rec., p. II‑3141, punctul 136, și Hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 85).

68      În plus, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că efectul unei practici anticoncurențiale nu este un criteriu hotărâtor în ceea ce privește aprecierea gravității unei încălcări. Unele elemente în legătură cu aspectul intenționat pot avea mai multă importanță decât cele privitoare la respectivele efecte, mai ales atunci când este vorba despre încălcări grave prin esența lor, precum împărțirea piețelor (Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, Rec., p. I‑10821, punctul 118, și Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 96, Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 199, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 61 de mai sus, punctul 251).

69      Prin urmare, natura încălcării are un rol primordial în special pentru caracterizarea încălcărilor drept „foarte grave”. Din descrierea încălcărilor foarte grave realizată de Liniile directoare din 1998 rezultă că acordurile sau practicile concertate care urmăresc în special, precum în speță, împărțirea piețelor pot fi calificate drept „foarte grave” numai pe baza naturii lor, fără a fi necesar ca astfel de comportamente să fie caracterizate de un anumit impact sau de o anumită întindere geografică (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 75, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Bank der österreichischen Sparkassen/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 103). Această concluzie este susținută de faptul că, deși descrierea încălcărilor grave menționează în mod expres impactul asupra pieței și efectele asupra unor zone întinse ale pieței comune, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menționează nicio cerință, nici cu privire la un impact concret asupra pieței, nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 171 și jurisprudența citată).

70      Prin urmare, Comisia a considerat în mod corect că, având în vedere obiectul său, încălcarea din Țările de Jos era, prin chiar natura sa, foarte gravă.

71      Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, prezentul motiv trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002 și pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, a principiului egalității de tratament și a dreptului la apărare

72      Reclamantele amintesc că au formulat o serie de cereri prin care solicitau să beneficieze de imunitate sau de o reducere a cuantumului amenzilor în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002. Cu toate acestea, Comisia ar fi încălcat prevederile acestei comunicări atunci când a apreciat calitatea și utilitatea cooperării lor. În plus, potrivit reclamantelor, Comisia ar fi ignorat așteptările lor legitime și le‑ar fi încălcat dreptul la apărare. În sfârșit, reclamantele susțin că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament în cadrul aprecierii reducerii amenzilor, aplicabilă în temeiul comunicării menționate.

 Cu privire la Comunicarea privind cooperarea din 2002

73      Trebuie subliniat că, în Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia a definit condițiile în care întreprinderile care cooperează cu aceasta în vederea stabilirii existenței unei înțelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o reducere a cuantumului amenzii pe care altfel ar fi trebuit să o plătească.

74      Mai întâi, la punctul 8 din cadrul titlului A, Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede:

„Comisia acordă unei întreprinderi imunitate la orice amendă pe care ar fi trebuit în alte condiții să o plătească:

(a)      atunci când întreprinderea furnizează prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea de verificări în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 cu privire la o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea sau

(b)      atunci când întreprinderea furnizează prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită să constate o încălcare a articolului 81 [CE] în raport cu o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea.” [traducere neoficială]

75      În continuare, Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede, în cadrul punctului 20 din titlul B, că „[î]ntreprinderile care nu îndeplinesc condițiile [privind imunitatea la amendă] prevăzute în cadrul titlului A pot beneficia totuși de o reducere a amenzii care le‑ar fi fost altfel impusă” [traducere neoficială] și, în cadrul punctului 21, că, „[p]entru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o astfel de reducere, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă cu privire la presupusa încălcare care prezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei și trebuie să înceteze participarea la presupusa activitate ilicită cel mai târziu la momentul la care furnizează aceste elemente de probă” [traducere neoficială].

76      În ceea ce privește noțiunea de valoare adăugată, la punctul 22 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 se precizează că:

„Noțiunea «valoare adăugată» se referă la măsura în care elementele de probă furnizate întăresc, prin natura și/sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză. În această evaluare, Comisia consideră în general că elementele de probă scrise care datează din perioada la care se raportează faptele au o valoare mai mare decât elementele de probă stabilite ulterior. De asemenea, se consideră în general că elementele de probă care sunt direct relevante pentru faptele în cauză au o valoare mai mare decât cele care au o relevanță indirectă.” [traducere neoficială]

77      Punctul 23 litera (b) primul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede o clasificare a reducerilor amenzilor în trei categorii:

„–      [p]rima întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de 30-50 %;

–      [a] doua întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de 20-30 %;

–      [a]lte întreprinderi care îndeplinesc condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de maximum 20 %.” [traducere neoficială]

78      Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede, la punctul 23 litera (b) al doilea paragraf:

„Pentru a stabili nivelul reducerii în cadrul fiecăreia dintre aceste marje, Comisia ia în considerare data la care elementele de probă care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 21 au fost prezentate și măsura în care acestea prezintă valoare adăugată. De asemenea, Comisia poate lua în considerare întinderea și continuitatea cooperării oferite de întreprindere ulterior datei contribuției sale.” [traducere neoficială]

79      În sfârșit, punctul 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede:

„[î]n cazul în care o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei care au un impact direct asupra gravității sau duratei presupusei înțelegeri, Comisia nu va lua în considerare aceste fapte atunci când va stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat.” [traducere neoficială]

 Cu privire la marja de apreciere a Comisiei și la controlul instanțelor Uniunii

80      Trebuie amintit că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care constituie temeiul juridic pentru aplicarea de amenzi în cazul încălcării normelor de concurență ale Uniunii, conferă Comisiei o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T‑229/94, Rec., p. II‑1689, punctul 127), care depinde, printre altele, de politica sa generală în materie de concurență (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctele 105 și 109). Acesta este cadrul în care, pentru a asigura transparența și caracterul obiectiv al deciziilor sale în materia amenzilor, Comisia a adoptat și publicat Comunicarea privind cooperarea din 2002. Aceasta reprezintă un instrument care are rolul să precizeze, cu respectarea normelor de drept de rang superior, criteriile pe care Comisia intenționează să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere. Aceasta duce la o autolimitare a acestei puteri (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 1998, Vlaams Gewest/Comisia, T‑214/95, Rec., p. II‑717, punctul 89), în măsura în care Comisia are obligația de a se conforma normelor indicative pe care și le‑a impus (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1996, AIUFFASS și AKT/Comisia, T‑380/94, Rec., p. II‑2169, punctul 57).

81      Autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei care rezultă din adoptarea Comunicării privind cooperarea din 2002 nu este însă incompatibilă cu menținerea unei marje de apreciere semnificative a Comisiei (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 224).

82      Comunicarea privind cooperarea din 2002 cuprinde astfel diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea discreționară în conformitate cu dispozițiile articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, astfel cum au fost interpretate de Curte (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 81 de mai sus, punctul 224).

83      Astfel, este necesar să se sublinieze că Comisia beneficiază de o marjă de apreciere extinsă atunci când trebuie să evalueze dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere care și‑a exprimat dorința de a beneficia de Comunicarea privind cooperarea din 2002 prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 88, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 555). În ceea ce privește punctul 8 literele (a) și (b) din această comunicare, se impune constatarea că această marjă de apreciere semnificativă rezultă chiar din modul de redactare a acestei dispoziții, care se referă în mod expres la furnizarea de elemente de probă care, „în opinia Comisiei”, sunt de natură să îi permită acesteia adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea unor verificări, respectiv constatarea unei încălcări. Aprecierea calității și a utilității cooperării unei întreprinderi implică astfel efectuarea unor aprecieri complexe privind situația de fapt (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, citată anterior, punctul 81, și Hotărârea Carbone Lorraine/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 271).

84      De asemenea, după ce constată că elementele de probă prezintă o valoare adăugată semnificativă, în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia dispune de o marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească nivelul exact al reducerii cuantumului amenzii care trebuie aplicată întreprinderii în cauză. Astfel, primul paragraf al punctului 23 litera (b) din această comunicare prevede o serie de limite în care poate fi efectuată reducerea cuantumului amenzii pentru diferitele categorii de întreprinderi vizate, în timp ce al doilea paragraf al respectivului punct stabilește criteriile de care Comisia trebuie să țină seama pentru a defini nivelul de reducere în interiorul acestor limite.

85      Având în vedere marja de apreciere de care dispune Comisia pentru a evalua cooperarea unei întreprinderi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, numai o depășire vădită a acestei marje ar putea fi invalidată de Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctele 81, 88 și 89, și Hotărârea din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 555).

 Cu privire la cooperarea societății Kone în vederea stabilirii existenței încălcării din Germania

86      Kone, care a fost prima întreprindere care a prezentat, la 12 februarie 2004, o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 referitoare la înțelegerea din Germania [considerentul (105) al deciziei atacate], nu a beneficiat de imunitate la amenzi în temeiul punctului 8 din această comunicare [considerentul (790) al deciziei atacate].

87      Comisia a considerat, în considerentele (783)-(786) ale deciziei atacate, că punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 era inaplicabil în condițiile în care informațiile furnizate de un terț îi permiseseră să efectueze o inspecție în Germania încă din data de 28 ianuarie 2004.

88      Aplicarea punctului 8 litera (b) din comunicarea menționată a fost de asemenea exclusă pentru următoarele motive, cuprinse în considerentele (787)-(789) ale deciziei atacate:

„(787) Comisia va acorda imunitate în conformitate cu punctul 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea [din 2002] dacă întreprinderea transmite prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, îi pot permite să constate o încălcare a articolului 81 [CE] în raport cu o presupusă înțelegere, ceea ce înseamnă că Comisia nu dispunea în prealabil de suficiente elemente de probă pentru a constata o încălcare a articolului 81 [CE] și că nicio întreprindere nu beneficiase de imunitate condiționată la amenzi în conformitate cu punctul 8 litera (a).

(788)      Observațiile formulate de Kone în cadrul cererii sale [întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002] sunt ambigue și nu sunt susținute de nicio altă probă decât propriile sale declarații scrise reproduse din memorie. Aceasta recunoaște că [confidențial]. În speță, Comisia dispunea deja de informații cu privire la presupusa încălcare obținute din alte surse, precum observațiile unor terți și o serie de verificări. Aceste informații au determinat orientarea principală a cauzei în cadrul unei proceduri administrative inițiate de Comisie din proprie inițiativă. Prin urmare, în asemenea condiții, o întreprindere care dorește să obțină imunitate în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea [din 2002] ar trebui să furnizeze Comisiei informații care să îi permită să scurteze în mod considerabil investigația.

(789)      Observațiile societății Kone referitoare la Germania cuprind descrieri ale activităților înțelegerii care sunt mai puțin precise decât cele care figurează în observațiile sale referitoare la Belgia și la Luxemburg și nu sunt susținute de elemente care să dovedească existența încălcării (altele decât propriile sale declarații). În consecință, Kone nu poate afirma că observațiile sale referitoare la Belgia și la Luxemburg, pe de o parte, și la Germania, pe de altă parte, erau «de aceeași calitate».”

89      Cu toate acestea, Kone a beneficiat de o reducere cu 50 % a cuantumului amenzii sale în temeiul punctului 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 2002 pentru cooperarea sa referitoare la înțelegerea din Germania [considerentul (793) al deciziei atacate].

90      Reclamantele susțin, în primul rând, că Kone îndeplinea condițiile pentru a obține imunitatea în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, în ceea ce privește încălcarea din Germania, întrucât Comisia s‑ar fi bazat, în cadrul deciziei atacate, pe observațiile societății Kone din 12 și din 18 februarie 2004 pentru a dovedi toate elementele constitutive ale acestei încălcări. Reclamantele insistă asupra faptului că, la momentul la care Kone și‑a formulat cererea întemeiată pe această comunicare, Comisia nu dispunea încă de probe suficiente pentru a dovedi încălcarea din Germania și că Kone ar fi fost prima întreprindere care a furnizat informații cu privire la această încălcare.

91      Trebuie amintit că una dintre condițiile pentru a obține imunitatea în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 este ca întreprinderea să furnizeze prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită să constate o încălcare a articolului 81 CE în raport cu o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea.

92      Trebuie subliniat că, la momentul la care Kone și‑a formulat cererea privind Germania, la 12 februarie 2004, Comisia prezuma deja existența unei înțelegeri în Germania în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante pe baza informațiilor de care dispunea la acel moment. Astfel, în urma informațiilor care îi fuseseră comunicate de un terț, Comisia efectuase deja o serie de verificări, la 28 ianuarie 2004, la sediul ThyssenKrupp și al unora dintre filialele sale din Germania [considerentul (104) al deciziei atacate].

93      Este adevărat că nu este contestat faptul că, la momentul la care Kone și‑a formulat cererea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Comisia nu dispunea încă de elemente de probă suficiente pentru a constata încălcarea din Germania și că Kone a fost prima întreprindere care a formulat o astfel de cerere în ceea ce privește respectiva încălcare [considerentul (105) al deciziei atacate].

94      Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamante, aceste împrejurări nu sunt suficiente în sine pentru a justifica acordarea imunității la amenzi în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Astfel, calitatea cooperării unei întreprinderi precum Kone este cea care determină dacă aceasta poate beneficia de imunitate la amenzi în temeiul acestei dispoziții. Astfel, nu este suficient că Kone a prezentat o informație și anumite elemente care permiteau investigarea cu succes a încălcării. Chiar dacă este adevărat că nu este necesar ca elementele de probă comunicate să fie suficiente pentru a dovedi încălcarea în totalitatea sa sau în cele mai mici detalii, acestea trebuie totuși să aibă o natură, o precizie și o forță probantă suficiente pentru a permite Comisiei să constate o încălcare a articolului 81 CE.

95      Având în vedere marja de apreciere de care dispune Comisia pentru a evalua cooperarea unei întreprinderi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, trebuie să se examineze dacă, în speță, Comisia a depășit în mod vădit această marjă de apreciere prin faptul că a considerat că elementele de probă furnizate de Kone nu erau de natură să îi permită să constate o încălcare a articolului 81 CE în raport cu înțelegerea din Germania (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 555).

96      În primul rând, trebuie amintit că elementele de probă furnizate de Kone în cadrul cererii sale întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 privind Germania sunt cuprinse în observațiile sale din 12 februarie 2004, completate și corectate prin observațiile sale din 18 februarie 2004. Observațiile din 12 februarie 2004 cuprind în anexă două declarații ale unor conducători ai societății Kone, una conținând o descriere a înțelegerii din Germania cu privire la piața ascensoarelor [confidențial] și cealaltă conținând o descriere a înțelegerii din Germania cu privire la piața scărilor rulante [confidențial].

97      Observațiile societății Kone din 12 și din 18 februarie 2004 cuprind, în anexă, câteva mijloace de probă scrise. În afara unor documente întocmite din memorie de unii conducători ai societății Kone, în vederea folosirii lor în cadrul cererii întemeiate pe comunicarea menționată, care prezentau datele și locurile anumitor întâlniri care au avut loc în cadrul înțelegerii [confidențial] și proiectele care au fost discutate cu acele ocazii [confidențial], Kone a anexat la observațiile sale din 12 februarie 2004 un fax primit de la Schindler [confidențial] și o serie de liste de proiecte nedatate [confidențial]. În plus, observațiile din 18 februarie 2004 cuprindeau în anexă o serie de facturi de hotel [confidențial].

98      În al doilea rând, în ceea ce privește valoarea elementelor de probă furnizate, trebuie să se constate, în legătură cu observațiile din 12 februarie 2004, că declarațiile societății Kone au fost întocmite din memorie de conducătorii săi. Nu se poate, așadar, exclude posibilitatea ca acestea să cuprindă inexactități. De altfel, chiar Kone a subliniat, în observațiile sale din 18 februarie 2004, că nu poate fi total garantată exactitatea unora dintre aceste observații.

99      În orice caz, declarațiile unilaterale ale unei întreprinderi nu pot fi suficiente pentru a se constata o încălcare dacă nu sunt dovedite prin mijloace de probă scrise precise și concordante. Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie în cadrul deciziei sale a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (Hotărârea Curții din 28 martie 1984, Compagnie royale asturienne des mines și Rheinzink/Comisia, 29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 20, Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Coats Holdings și Coats/Comisia, T‑36/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 71, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Peugeot și Peugeot Nederland/Comisia, T‑450/05, Rep., p. II‑2533, punctul 75).

100    În ceea ce privește elementele de probă anexate la observațiile din 12 și din 18 februarie 2004, trebuie să se constate că valoarea lor probatorie este limitată, întrucât fie au fost redactate de Kone în vederea folosirii lor în cadrul cererii întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 și nu datează din perioada săvârșirii încălcării [confidențial], fie nu sunt, prin ele însele, de natură să permită Comisiei să constate o încălcare a articolului 81 CE [confidențial]. Listele de proiecte care au fost anexate la observațiile din 12 februarie 2004 [confidențial], care de altfel nu sunt datate, sunt lipsite de orice valoare intrinsecă pentru stabilirea existenței înțelegerii din Germania în lipsa explicațiilor furnizate de Kone în observațiile sale, întrucât nu conțin indicii ale unei împărțiri ilicite a proiectelor menționate între concurenți. Aceeași constatare este valabilă în ceea ce privește facturile de hotel anexate la observațiile din 18 februarie 2004 [confidențial], care nu confirmă decât prezența unor conducători ai societății Kone într‑un hotel la un moment dat și rezervarea unei săli de ședințe, fără a conține însă indicii ale unui comportament anticoncurențial în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante.

101    Singurul element de probă anexat observațiilor societății Kone care cuprinde un indiciu al unui comportament anticoncurențial este faxul trimis de Schindler [confidențial]. Cu toate acestea, chiar dacă Comisia s‑a referit la acest fax la punctul 283 din comunicarea privind obiecțiunile, întrucât nu este contestat că Schindler nu mai făcea parte din înțelegerea referitoare la Germania la acel moment [a se vedea articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată], valoarea acestui element de probă este foarte redusă în ceea ce privește stabilirea existenței încălcării din Germania.

102    Din analiza efectuată mai sus reiese că declarațiile unilaterale ale societății Kone cuprinse în observațiile sale din 12 și din 18 februarie 2004 nu au fost dovedite prin mijloace de probă scrise precise și concordante.

103    În aceste condiții, și presupunând chiar, contrar celor afirmate de Comisie în considerentul (788) al deciziei atacate, că observațiile societății Kone nu ar fi ambigue și ar fi susținute de elemente de probă, Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere atunci când a decis că aceste observații nu erau suficiente pentru a se constata o încălcare a articolului 81 CE în Germania. Prin urmare, Comisia a refuzat în mod întemeiat să acorde societății Kone imunitatea la amenzi în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

104    Această concluzie nu poate fi pusă în discuție nici de faptul că decizia atacată cuprinde numeroase referiri la observațiile societății Kone, nici de faptul că informațiile furnizate de ceilalți participanți sau obținute cu ocazia verificărilor efectuate în luna martie 2004 și care au fost de asemenea citate în decizia menționată confirmă conținutul observațiilor furnizate anterior de Kone.

105    Astfel, pe de o parte, referirile existente în cadrul deciziei atacate la observațiile societății Kone nu implică nicidecum faptul că acestea au avut o natură, o precizie și o forță probantă suficiente pentru a permite Comisiei să constate încălcarea din Germania. Pe de altă parte, nici referirea, cuprinsă în considerentele (209)-(288) ale deciziei atacate, la alte elemente de probă „[care le] confirmă” nu implică faptul că observațiile societății Kone din 12 și din 18 februarie 2004 au avut o astfel de natură, de precizie și de forță probantă. Dimpotrivă, Comisia era obligată să citeze alte elemente de probă în decizia atacată, deoarece aceasta nu se putea baza numai pe declarațiile unilaterale ale societății Kone, care nu erau dovedite prin mijloace de probă scrise precise și concordante, pentru a constata respectiva încălcare (a se vedea punctul 99 de mai sus).

106    Reclamantele mai susțin că elementele de probă furnizate de Kone cu privire la înțelegerea din Germania aveau aceeași valoare ca informațiile datorită cărora Kone a obținut imunitate, în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, pentru încălcarea din Belgia și din Luxemburg.

107    Fără să fie necesară pronunțarea asupra admisibilității argumentării reclamantelor, care se referă în esență la documentele anexate la cererea introductivă, trebuie să se constate, astfel cum s‑a arătat la punctul 103 de mai sus, că Comisia a refuzat în mod întemeiat să acorde societății Kone imunitatea la amenzi în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În plus, reclamantele nu demonstrează că Comisia și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere acordând societății Kone imunitate în ceea ce privește încălcarea din Belgia și din Luxemburg și refuzând să i‑o acorde în ceea ce privește încălcarea din Germania.

108    Astfel, compararea cererilor societății Kone privind, pe de o parte, încălcarea din Belgia și din Luxemburg și, pe de altă parte, încălcarea din Germania demonstrează că natura și precizia informațiilor furnizate erau diferite. În primul rând, cererile întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 formulate de Kone pentru încălcarea din Belgia și din Luxemburg aveau un conținut mai detaliat decât cea referitoare la Germania în ceea ce privește informațiile și întâlnirile care avuseseră loc în cadrul înțelegerii (numele participanților, datele, orele, obiectul, ordinea de zi). În al doilea rând, Kone și‑a dovedit declarațiile privind înțelegerile din Belgia și din Luxemburg prin mijloace de probă scrise precise și concordante. Astfel, pentru Belgia și pentru Luxemburg, Kone a furnizat liste complete și detaliate de proiecte care au fost distribuite membrilor înțelegerii și care acopereau întreaga perioadă a încălcării în aceste țări, precum și documente datând din perioada respectivă care constituiau elemente doveditoare ale unui comportament coluziv.

109    Rezultă din cele de mai sus că toate motivele invocate de reclamante cu privire la refuzul Comisiei de a acorda societății Kone imunitate la amenzi în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 trebuie respinse.

110    În al doilea rând, reclamantele consideră că, în orice caz, Kone a furnizat elemente de probă care au permis Comisiei să adopte o decizie prin care se dispunea efectuarea unor verificări și că, prin urmare, ar fi trebuit să beneficieze de imunitate în temeiul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

111    În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia acordă imunitate la amenzi întreprinderii care furnizează prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea de verificări, cu privire la o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea. Astfel cum subliniază Comisia și astfel cum reiese din cuprinsul punctului 6 din această comunicare, obiectivul acestei dispoziții este facilitarea identificării încălcărilor de care Comisia nu are cunoștință, care ar fi rămas secrete în lipsa unor elemente de probă comunicate de întreprinderea în cauză. Astfel, „punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea [din 2002] urmărește să recompenseze contribuțiile care permit descoperirea existenței unei înțelegeri, iar nu să recompenseze sprijinirea măsurilor suplimentare ale unei investigații aflate în curs de desfășurare sub forma unei a doua inspecții mai specifice” [considerentul (786) al deciziei atacate].

112    În primul rând, trebuie să se constate că, în speță, la momentul la care Kone a comunicat Comisiei cererea sa privind Germania, la 12 februarie 2004, Comisia efectuase deja, la 28 ianuarie 2004, o serie de verificări, în special în Germania, referitoare la o înțelegere privind o împărțire a piețelor în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante, după ce fusese informată de un terț cu privire la existența unei înțelegeri în acest sector [considerentele (91), (104), (105) și (783) ale deciziei atacate].

113    Întrucât Kone nu a permis Comisiei să descopere înțelegerea din Germania, aceasta nu poate pretinde acordarea imunității la amenzi în conformitate cu punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În acest context, este lipsit de pertinență argumentul societății Kone potrivit căruia aceasta ar fi avut dreptul să obțină imunitate la amenzi, întrucât cererea sa ar fi permis Comisiei organizarea cu succes a unor noi verificări în Germania în luna martie 2004. Astfel, după cum a subliniat Comisia (a se vedea punctul 111 de mai sus), punctul 8 litera (a) din comunicarea amintită nu urmărește „să recompenseze sprijinirea măsurilor suplimentare ale unei investigații aflate în curs de desfășurare sub forma unei a doua inspecții mai specifice”.

114    În orice caz, este necesar să se sublinieze că Kone nu a solicitat niciodată acordarea imunității în temeiul punctului menționat, cererea societății Kone referitoare la Germania fiind un supliment al cererii sale întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 referitoare la Belgia și la Luxemburg, care face parte integrală din aceasta, și bazându‑se în mod expres pe punctul 8 litera (b) din respectiva comunicare. În plus, Kone nu contestă faptul că nu a solicitat acordarea imunității în temeiul punctului 8 litera (a) din această comunicare, în cursul întâlnirilor cu Comisia, decât după mai mult de un an de la momentul la care a depus cererea și după aproximativ nouă luni de la momentul la care a fost informată de Comisie, prin scrisoarea din 29 iunie 2004, că cererea sa nu îndeplinea condițiile punctului 8 litera (b) din aceasta.

115    În al doilea rând, trebuie să fie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia observațiile societății Kone din 12 și din 18 februarie 2004 au furnizat Comisiei informații cu privire la o altă încălcare, diferită de cea care ar fi făcut obiectul verificărilor efectuate în luna ianuarie 2004, și anume o înțelegere în Germania în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante referitoare la proiectele evaluate la mai mult de un milion de euro, iar nu, astfel cum ar reieși din deciziile de inspecție, o înțelegere realizată cel puțin la scară europeană privind ansamblul pieței ascensoarelor și a scărilor rulante.

116    Este adevărat că rezultă din deciziile de inspecție că Comisia considera, la momentul adoptării acestora, că înțelegerea referitoare la împărțirea piețelor în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante privea cel puțin fiecare stat membru al Uniunii. În plus, reiese din jurisprudență că, în ceea ce privește deciziile prin care se dispune efectuarea unor verificări, Comisia trebuie să indice cu claritate prezumțiile pe care intenționează să le verifice (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 41). Cu toate acestea, nu este necesar ca o decizie de verificare să cuprindă delimitarea exactă a pieței în cauză, calificarea juridică exactă a presupuselor încălcări și indicarea perioadei în care ar fi fost săvârșite aceste încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia, 85/87, Rec., p. 3137, punctul 10).

117    Se impune constatarea că, la momentul la care Kone a comunicat Comisiei cererea sa, în luna februarie 2004, aceasta primise deja informații privind o înțelegere referitoare la împărțirea piețelor în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante „care afectează Comunitatea” în sensul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În plus, deciziile de inspecție indică în mod clar faptul că verificările privesc în mod specific activitățile întreprinderilor în cauză pe piața potențială a vânzării și a instalării de ascensoare și de scări rulante, precum și pe piața potențială a serviciilor post‑vânzare și a întreținerii acestor produse și că Comisia fusese informată că persoane cu funcții de conducere din cadrul celor patru întreprinderi membre ale presupusei înțelegeri se întâlneau anual pentru a stabili cotele fiecăruia dintre membri cel puțin în fiecare stat membru al Uniunii. Pe baza informațiilor de care dispunea, Comisia considerase deja, în ianuarie 2004, că piața germană era vizată de această înțelegere, ceea ce a determinat‑o să organizeze verificări în Germania la 28 ianuarie 2004. În această privință, afirmația societății Kone potrivit căreia sediile societății ThyssenKrupp din Germania fuseseră inspectate numai pentru că sediul social al acestei societăți s‑ar fi aflat în acest stat membru este contrazisă de faptul că, la 29 ianuarie 2004, Comisia a efectuat de asemenea verificări la sediile filialelor grupului ThyssenKrupp care desfășurau activități pe piața germană [considerentul (104) al deciziei atacate].

118    În aceste condiții, reclamantele nu pot pretinde că încălcarea care a determinat efectuarea, în luna martie 2004, de verificări în Germania în același sector constituie o încălcare diferită de cea care a făcut obiectul unor verificări în luna ianuarie 2004.

119    Din toate cele de mai sus reiese că, la momentul la care Kone a comunicat Comisiei cererea sa întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002, aceasta nu mai putea pretinde să beneficieze de imunitatea la amenzi în conformitate cu punctul 8 litera (a) din această comunicare pentru participarea sa la înțelegerea din Germania.

120    În al treilea rând, reclamantele susțin că Comisia ar fi trebuit să acorde societății Kone o reducere totală a cuantumului amenzii în temeiul punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, dat fiind că Comisia nu ar fi avut cunoștință de niciun fapt referitor la înțelegerea din Germania înainte ca Kone să formuleze cererea sa de clemență.

121    Dispoziția în cauză prevede că, „[î]n cazul în care o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei care au un impact direct asupra gravității sau duratei presupusei înțelegeri, Comisia nu va lua în considerare aceste fapte atunci când va stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat”.

122    În speță, este cert că, la momentul la care Kone a comunicat Comisiei cererea sa privind Germania, la 12 februarie 2004, aceasta primise deja informații cu privire la o înțelegere referitoare la împărțirea piețelor în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante în cadrul Uniunii și că piața germană făcea obiectul acestei înțelegeri. Acesta este motivul pentru care Comisia organizase, pe baza informațiilor de care dispunea deja, o serie de verificări în Germania cu aproximativ două săptămâni înaintea primirii cererii societății Kone.

123    Chiar dacă cooperarea societății Kone a prezentat o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele aflate deja în posesia Comisiei, ceea ce a determinat‑o pe aceasta să îi acorde reducerea maximă, de 50 %, a cuantumului amenzii prevăzută la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 2002 [considerentele (792) și (793) ale deciziei atacate], Comisia a considerat în mod întemeiat, în considerentul (791) al deciziei atacate, că această întreprindere nu putea pretinde o reducere suplimentară a cuantumului amenzii în temeiul punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din comunicarea menționată.

124    Astfel, trebuie amintit că cererea societății Kone cuprindea declarații unilaterale reproduse din memorie și că acestea nu erau însoțite de mijloace de probă scrise precise și concordante privind încălcarea (a se vedea punctele 96-109) de mai sus. În aceste condiții, cererea formulată de Kone privind Germania nu conținea elemente de probă care să aibă o legătură directă cu unul dintre elementele identificabile referitoare la gravitatea sau la durata încălcării, ci cuprindea în esență declarații care au trebuit să fie confirmate de alte elemente de probă pe care Comisia le‑a obținut ulterior în cursul investigației sale.

125    Prin urmare, motivul întemeiat pe neaplicarea punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 trebuie de asemenea să fie respins.

126    În al patrulea rând, reclamantele susțin că, prin faptul că a refuzat să acorde imunitate societății Kone în temeiul punctului 8 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 fără a o informa imediat în legătură cu faptul că imunitatea nu mai putea fi acordată, Comisia nu a ținut seama de încrederea legitimă a societății Kone. Dreptul de a fi informat ar constitui o protecție procedurală fundamentală a dreptului de nu se autoincrimina, fapt care ar fi confirmat de dreptul solicitantului, prevăzut la punctul 17 din comunicarea menționată, de a retrage o cerere și elementele de probă divulgate în susținerea acesteia atunci când a fost informat de Comisie că nu poate beneficia de imunitate.

127    Trebuie amintit că, astfel cum se indică la punctul 29 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, aceasta creează așteptări legitime pe care se bazează întreprinderile care doresc să informeze Comisia cu privire la existența unei înțelegeri. Având în vedere încrederea legitimă pe care întreprinderile care doresc să coopereze cu Comisia au putut să o dobândească din această comunicare, Comisia are, așadar, obligația să i se conformeze cu ocazia aprecierii cooperării societății Kone în cadrul stabilirii cuantumului amenzii impuse acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 608, și Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctul 147).

128    În speță, trebuie să se constate că, în ceea ce privește încălcarea din Germania, Kone a comunicat Comisiei, la 12 februarie 2004, o cerere care a fost completată la 18 februarie 2004. În plus, este stabilit că, la 29 iunie 2004, Comisia a respins cererea de imunitate a societății Kone, informând‑o că nu erau îndeplinite condițiile stabilite la punctul 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

129    Chiar dacă, potrivit punctului 12 din comunicarea menționată, „întreprinderea [este] informată imediat că nu poate beneficia de imunitate la amenzi pentru presupusa încălcare” în cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea unei astfel de imunități, în speță, ca urmare a timpului scurs între momentul formulării de către Kone a cererii sale și cel al adoptării deciziei de refuz din 29 iunie 2004, aceasta nu a putut să aibă o încredere legitimă privind posibilitatea de a fi scutită de orice amendă.

130    Astfel, pe de o parte, din cuprinsul punctului 15 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 reiese că, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul 8 literele (a) sau (b), „Comisia acordă în scris întreprinderii [în cauză] imunitate condiționată la amenzi”. Rezultă că un agent economic nu poate, în principiu, să deducă din simpla tăcere a Comisiei faptul că ar putea avea o încredere legitimă privind acordarea imunității la amenzi.

131    În orice caz, pe de altă parte, din analiza efectuată la punctele 96-119 de mai sus reiese că, în speță, Kone nu se putea aștepta să beneficieze de imunitate la amenzi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 în condițiile în care ar fi trebuit să știe că nu erau îndeplinite nici condițiile prevăzute la punctul 8 litera (a), nici cele prevăzute la punctul 8 litera (b) din comunicarea menționată, mai ales că, astfel cum s‑a arătat la punctul 114 de mai sus, Kone nu contestă faptul că nu a solicitat imunitate în temeiul punctului 8 litera (a) din această comunicare decât după aproximativ nouă luni de la momentul la care a fost respinsă cererea sa de imunitate întemeiată pe punctul 8 litera (b) din aceasta.

132    În sfârșit, reclamantele nu pot pretinde că atitudinea Comisiei a afectat drepturile de care beneficiază Kone în temeiul punctului 17 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Astfel, nimic nu împiedica societatea Kone să își retragă cererea întemeiată pe această comunicare și/sau elementele de probă pe care le divulgase în momentul în care Comisia i‑a comunicat decizia de a nu îi acorda imunitate la amenzi.

133    Motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime trebuie, așadar, să fie de asemenea respins.

134    În al cincilea rând, reclamantele susțin că refuzul Comisiei de a acorda imunitate societății Kone în temeiul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 este discriminatoriu. Comisia nu ar fi avut, înaintea cererii de imunitate a societății Kone, mai multe indicii referitoare la existența unei înțelegeri în Germania decât avea cu privire la existența unei înțelegeri în Țările de Jos înaintea cererii de imunitate a societății Otis. Verificările din luna ianuarie 2004 efectuate la sediile societății ThyssenKrupp ar fi avut loc deoarece ThyssenKrupp avea sediul social în Germania, iar nu deoarece Comisia ar fi desfășurat o investigație cu privire la existența unei înțelegeri în Germania. Astfel, în cazul în care sediul social al societății ThyssenKrupp ar fi fost situat în orice alt stat membru, ar fi fost posibilă aplicarea în privința societății Kone a punctului 8 litera (a) din comunicarea menționată, deoarece nu ar fi fost deja efectuată nicio verificare în Germania la momentul formulării cererii sale de imunitate.

135    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament (a se vedea Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 237, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 240 și jurisprudența citată).

136    Cu toate acestea, situația societății Otis în Țările de Jos, la momentul la care a formulat, în martie 2004, cererea de clemență [considerentul (127) al deciziei atacate] nu era comparabilă cu cea a societății Kone în Germania la momentul la care aceasta din urmă a formulat, la 12 februarie 2004, cererea de clemență [considerentul (105) al deciziei atacate].

137    Astfel, Comisia nu inclusese Țările de Jos nici în prima sa serie de verificări, din ianuarie 2004, nici în a doua sa serie de verificări, din martie 2004. Primele verificări efectuate în Țările de Jos nu au avut loc decât la 28 aprilie 2004 și au fost declanșate de cererea de imunitate prezentată de Otis în luna martie 2004 [considerentul (837) al deciziei atacate].

138    În schimb, la momentul la care Kone ‑a formulat, la 12 februarie 2004, cererea referitoare la Germania, Comisia efectuase deja, la 28 ianuarie 2004, o serie de verificări în Germania în legătură cu o înțelegere referitoare la împărțirea piețelor în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante [considerentele (104), (105) și (783) ale deciziei atacate].

139    În sfârșit, astfel cum s‑a menționat la punctul 117 de mai sus și astfel cum reiese din cuprinsul dosarului, verificările efectuate de Comisie în Germania la 28 ianuarie 2004 nu au avut loc numai la sediile societăților TKAG și TKE, la Düsseldorf, ci și la două filiale germane, și anume TKA, la Stuttgart, și ThyssenKrupp Aufzug AG, la Essen [considerentul (104) al deciziei atacate]. Având în vedere acest ultim element, reclamantele nu pot pretinde că verificările au fost realizate în Germania numai ca urmare a faptului că sediul social al societății ThyssenKrupp se afla în acest stat membru.

140    În aceste condiții, dat fiind că situațiile societăților Kone și Otis nu erau comparabile, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a refuzat să acorde societății Kone imunitate la amenzi în temeiul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 pentru cooperarea acesteia în cadrul stabilirii existenței încălcării din Germania.

141    Rezultă din cele de mai sus că trebuie respinse toate motivele invocate de Kone referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește cooperarea acestei societăți în vederea stabilirii existenței încălcării din Germania.

142    În al șaselea rând, reclamantele susțin că Comisia a încălcat dreptul la apărare al societății Kone prin faptul că nu i‑a comunicat, în cursul procedurii administrative, diferite documente care ar fi fost utile pentru apărarea sa.

143    Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ (a se vedea Hotărârea Papierfabrik August Koehler/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 34, și Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 26 și jurisprudența citată).

144    Potrivit jurisprudenței, accesul la dosar în cazurile de concurență are drept scop, în special, să permită destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile să ia cunoștință de elementele de probă care figurează în dosarul Comisiei în scopul de a se putea exprima în mod util, pe baza acestor elemente, cu privire la concluziile la care a ajuns Comisia în comunicarea sa privind obiecțiunile. Astfel, accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale prin care se are în vedere protejarea dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 68; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 33 și jurisprudența citată).

145    Comisia are, așadar, obligația de a pune la dispoziția întreprinderilor implicate într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE toate documentele incriminatoare sau dezincriminatoare pe care le‑a obținut în cursul investigației, cu excepția secretelor de afaceri ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale instituției și a altor informații confidențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctul 68, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctul 34).

146    Pe de altă parte, trebuie amintit că simpla necomunicare a unui document incriminator nu constituie o încălcare a dreptului la apărare decât dacă întreprinderea în cauză poate demonstra că Comisia s‑a bazat pe acel document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența unei încălcări și că această obiecțiune nu putea fi dovedită decât printr‑o trimitere la respectivul document (Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctele 24-30, Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia, 322/81, Rec., p. 3461, punctele 7-9, și Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 97).

147    În schimb, în ceea ce privește necomunicarea unui document dezincriminator, s‑a afirmat în mod constant în jurisprudență că întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, desfășurarea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient astfel ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza respectivele înscrisuri dezincriminatoare în apărarea sa, în sensul că, dacă le‑ar fi putut utiliza în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau cu concluziile formulate de Comisie în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile formulate de aceasta din urmă în eventuala decizie, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care i se imputa și, prin urmare, nivelul amenzii (a se vedea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctele 74 și 75 și jurisprudența citată).

148    În primul rând, reclamantele afirmă că, în cadrul deciziei atacate, Comisia s‑a bazat pe anumite documente fără să fi dat societății Kone ocazia să le examineze și nici să își prezinte poziția cu privire la conținutul acestora și fără ca aceste documente să fi fost menționate în comunicarea privind obiecțiunile. Reclamantele se referă astfel la documentele menționate la nota de subsol 927 de la considerentul (783) al deciziei atacate.

149    Se impune constatarea că documentele la care se referă reclamantele, care sunt documente care au fost ridicate în Germania de la societatea ThyssenKrupp cu ocazia verificărilor din 28 ianuarie 2004, nu au fost utilizate de Comisie în vederea constatării existenței unei încălcări în Germania. Acestea au fost doar menționate la nota de subsol 927 de la considerentul (783) al deciziei atacate, care se referă, în partea consacrată amenzii, la refuzul Comisiei de a acorda societății Kone imunitate la amenzi în temeiul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

150    Or, acest refuz al Comisiei se bazează în principal, în decizia atacată, nu pe documentele citate la nota de subsol 927, ci pe constatarea că Comisia organizase deja, pe baza informațiilor care îi fuseseră comunicate de un terț anterior cererii societății Kone din 12 februarie 2004, o serie de verificări în Germania, la 28 ianuarie 2004 [considerentul (783) al deciziei atacate]. Acest motiv trebuie, așadar, să fie respins.

151    În al doilea rând, reclamantele afirmă că a fost încălcat dreptul la apărare al societății Kone deoarece aceasta nu a avut acces, în cursul procedurii administrative, la mai multe documente, sau la părți ale unor documente, considerate de Comisie ca fiind confidențiale, care ar fi putut să o ajute să demonstreze că cererea sa din 12 februarie 2004 îndeplinea condițiile prevăzute la punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Ar fi vorba despre o versiune neconfidențială cuprinzând mai puține omisiuni a declarațiilor informatorului, despre un număr limitat de documente găsite la sediul societății ThyssenKrupp cu ocazia verificărilor efectuate în Germania la 28 ianuarie 2004 și despre o notă cuprinzând instrucțiuni referitoare la verificările din luna martie 2004.

152    Potrivit reclamantelor, în cazul în care Kone ar fi avut acces la aceste documente, ar fi putut demonstra în cursul procedurii administrative că, dacă se face abstracție de cererea societății Kone din 12 februarie 2004, Comisia nu dispunea de suficiente indicii cu privire la existența unei încălcări în Germania pentru a putea dispune efectuarea unei a doua serii de verificări în acest stat membru în luna martie 2004. Kone ar fi putut astfel să demonstreze că cererea sa din 12 februarie 2004 a stat la baza verificărilor organizate în Germania în luna martie 2004, astfel încât ar fi putut să beneficieze de imunitate la amenzi în temeiul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Kone ar fi putut astfel să demonstreze de asemenea că motivele invocate de Comisie pentru a‑i refuza accesul la aceste documente erau nejustificate.

153    Trebuie, prin urmare, să se examineze dacă, având în vedere jurisprudența citată la punctele 143-147 de mai sus, reclamantele au demonstrat că nedivulgarea acestor elemente a putut influența, în detrimentul lor, desfășurarea procedurii administrative și conținutul deciziei atacate.

154    Din analiza care a fost efectuată la punctele 110-119 de mai sus reiese că Comisia a considerat în mod corect, în considerentele (783)-(786) ale deciziei atacate, că, la momentul la care Kone i‑a comunicat cererea sa referitoare la Germania, la 12 februarie 2004, și în măsura în care aceasta din urmă putea fi considerată ca fiind întemeiată pe punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Kone nu mai putea pretinde să beneficieze de imunitate la amenzi în temeiul acestei dispoziții pentru participarea sa la înțelegerea din Germania. Astfel, la momentul la care Kone a comunicat Comisiei cererea sa de clemență, aceasta din urmă efectuase deja, la 28 ianuarie 2004, o serie de verificări în Germania în legătură cu o înțelegere referitoare la împărțirea piețelor în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante [considerentele (104), (105) și (783) ale deciziei atacate] după ce fusese informată de un terț cu privire la existența unei înțelegeri în acest sector.

155    Rezultă că nu poate fi primit motivul invocat de reclamante cu privire la încălcarea dreptului la apărare ca urmare a faptului că nu au avut acces, în cursul procedurii administrative, la elementele menționate la punctul 151 de mai sus. Din moment ce Kone nu era prima întreprindere care a furnizat Comisiei elemente de probă de natură să îi permită acesteia să adopte o decizie prin care să dispună efectuarea de verificări în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, orice argumente suplimentare pe care aceasta ar fi putut să le prezinte în cursul procedurii administrative, dacă ar fi avut acces la elementele menționate la punctul 151 de mai sus, nu ar fi putut determina Comisia să aibă o altă poziție în ceea ce privește cererea sa de clemență. În plus, chiar presupunând că reclamantele ar fi reușit să demonstreze că documentele menționate la punctul 151 de mai sus, la care nu au putut avea acces, le‑ar fi ajutat să demonstreze că cererea lor întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002, formulată la 12 februarie 2004, îndeplinea condițiile prevăzute la punctul 8 litera (a) din această comunicare, se impune constatarea că reclamantele nici măcar nu au solicitat Comisiei să aibă acces la toate documentele ridicate cu ocazia verificărilor efectuate la 28 ianuarie 2004 la sediul ThyssenKrupp, fapt pe care acestea l‑au recunoscut în mod expres în cadrul ședinței, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, explicând totodată că Kone nu intenționa, la acel moment, să solicite acordarea imunității în temeiul punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

156    Prin urmare, chiar presupunând că Comisia ar fi săvârșit o neregulă prin faptul că nu a comunicat societății Kone elementele menționate la punctul 151 de mai sus, ceea ce nu este demonstrat, având în vedere afirmația Comisiei potrivit căreia astfel de elemente sunt confidențiale sau sunt documente interne ale acestei instituții (a se vedea punctul 145 de mai sus), și că, în consecință, Kone ar fi avut acces la toate documentele solicitate, aceasta din urmă nu ar fi fost în măsură să demonstreze că, înainte de formularea cererii sale de clemență, Comisia nu dispunea de suficiente indicii cu privire la existența unei încălcări în Germania pentru a putea dispune efectuarea unei a doua serii de verificări în acest stat membru în luna martie 2004. Astfel, întrucât Kone nu a solicitat să aibă acces la toate documentele ridicate cu ocazia verificărilor efectuate la 28 ianuarie 2004 la sediul ThyssenKrupp, aceasta nu ar fi fost, în orice caz, în măsură să stabilească faptul că Comisia nu dispunea de suficiente indicii pentru a efectua o a doua serie de verificări în Germania. Prin urmare, motivul invocat de reclamate nu poate fi admis.

157    În aceste condiții, nu este necesar nici să fie admisă cererea de măsuri de organizare a procedurii formulată de reclamante și având ca obiect obligarea Comisiei să comunice elementele menționate la punctul 151 de mai sus.

158    Prin urmare, motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al societății Kone trebuie respins.

159    Din ansamblul considerațiilor de mai sus reiese că toate motivele invocate de Kone cu privire la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește cooperarea sa în vederea stabilirii existenței încălcării din Germania trebuie respinse.

 Cu privire la cooperarea societății Kone în vederea stabilirii existenței încălcării din Țările de Jos

160    Kone, care a fost a treia întreprindere care a prezentat o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 în legătură cu înțelegerea din Țările de Jos [considerentele (130) și (846) ale deciziei atacate], nu a beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii în conformitate cu comunicarea menționată în ceea ce privește respectiva înțelegere [considerentul (850) al deciziei atacate]. Comisia explică, în această privință, în considerentele (848) și (849) ale deciziei atacate:

„(848) Observațiile societății Kone privind Țările de Jos [confidențial].

(849) Observațiile formulate de societatea Kone în cadrul cererii sale [întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002] sunt ambigue în ceea ce privește amploarea participării sale la activitățile înțelegerii și finalitatea anticoncurențială a discuțiilor. [confidențial]. Kone insistă apoi pe faptul că anumite decizii erau justificate de rațiuni economice legitime. Ținând seama de această ambiguitate și de faptul că, la momentul la care au fost formulate observațiile societății Kone, Comisia dispunea deja de o serie importantă de elemente de probă [confidențial], observațiile societății Kone privind Țările de Jos nu au furnizat Comisiei elemente noi semnificative, detalii suplimentare sau informații care, la modul general, să fi sporit capacitatea acesteia de a dovedi încălcarea. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea [din 2002].”

161    În primul rând, reclamantele susțin că Comisia a încălcat punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 atunci când a apreciat cooperarea societății Kone. Astfel, Kone ar fi încetat să participe la încălcare la momentul la care și‑a formulat cererea de imunitate și ar fi furnizat Comisiei elemente de probă cu privire la presupusa încălcare care ar fi prezentat o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă de care dispunea deja Comisia.

162    Trebuie amintit că, având în vedere marja de apreciere de care dispune Comisia pentru a evalua cooperarea unei întreprinderi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 și, în special, pentru a evalua dacă anumite elemente de probă prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din această comunicare, numai o depășire vădită a acestei marje ar putea fi invalidată de Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 555).

163    Trebuie, așadar, să se examineze dacă Comisia și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a constatat că elementele de probă furnizate de Kone nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă de care dispunea deja la momentul la care întreprinderea menționată a formulat cererea de clemență.

164    În această privință, trebuie amintit că din cuprinsul punctului 7 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 reiese că „cooperarea din partea uneia sau mai multor întreprinderi poate justifica o reducere a cuantumului amenzii aplicate de Comisie” și că „[o]rice reducere a acestui cuantum trebuie să reflecte contribuția efectivă a întreprinderii, atât în ceea ce privește calitatea, cât și momentul în care se produce, la stabilirea de către Comisie a existenței încălcării”. În plus, potrivit punctului 22 din această comunicare, „[n]oțiunea «valoare adăugată» se referă la măsura în care elementele de probă furnizate întăresc, prin natura și/sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză”. Se indică de asemenea că, „[î]n această evaluare, Comisia consideră în general că elementele de probă scrise care datează din perioada la care se raportează faptele au o valoare mai mare decât elementele de probă stabilite ulterior” și că, „[d]e asemenea, se consideră în general că elementele de probă care sunt direct relevante pentru faptele în cauză au o valoare mai mare decât cele care au o relevanță indirectă”. În sfârșit, punctul 24 din comunicarea menționată prevede că „[o]rice întreprindere care dorește să beneficieze de o reducere a amenzii va trebui să furnizeze Comisiei elementele de probă referitoare la înțelegerea în cauză”.

165    În primul rând, în ceea ce privește chiar natura elementelor de probă prezentate, se impune constatarea că Kone nu a furnizat Comisiei elemente de probă care datau de la momentul faptelor. În cererea sa referitoare la Țările de Jos, Kone s‑a limitat să furnizeze explicații și să formuleze observații în legătură cu contactele și cu discuțiile care au avut loc între Kone, Schindler, Otis, ThyssenKrupp și MEE în Țările de Jos (denumite în continuare, împreună, „grupul celor cinci”), negând însă caracterul anticoncurențial al acestora. [confidențial]

166    În al doilea rând, în ceea ce privește nivelul de detaliere al elementelor de probă furnizate, trebuie să se constate că reclamantele susțin că Kone a prezentat informații detaliate [confidențial]. Kone ar fi comunicat în această privință informații referitoare la proiectul [confidențial], care ar fi fost utilizate pentru a stabili data la care au început participarea sa și cea a societății Schindler la înțelegerea din Țările de Jos. Kone ar fi furnizat de asemenea informații care nu ar fi fost exploatate de Comisie în cadrul deciziei atacate.

167    În ceea ce privește [confidențial], reclamantele afirmă că au comunicat Comisiei informații care aveau o valoare adăugată semnificativă [confidențial].

168    În această privință, trebuie subliniat că informațiile comunicate de Kone în cadrul cererii sale întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 negau obiectul anticoncurențial al discuțiilor care au avut loc în grupul celor cinci. Astfel, Kone a susținut printre altele în cererea sa că [confidențial]. În plus, Kone a afirmat în cererea sa că, în cursul întâlnirilor la care a asistat grupul celor cinci, participanții [confidențial].

169    În aceste condiții, Comisia a considerat în mod întemeiat, în considerentul (849) al deciziei atacate, că informațiile menționate la punctul 167 de mai sus și comunicate de Kone în cererea sa erau ambigue sau că, altfel spus, nu aveau precizia suficientă pentru a li se putea atribui o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Astfel, trebuie să se considere că, atunci când o întreprindere care nu transmite Comisiei, în cadrul cererii sale de clemență, elemente de probă care datează de la momentul faptelor, o informează pe aceasta cu privire la anumite elemente pe care nu le cunoștea anterior, aceste elemente nu pot fi considerate ca întărind în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a demonstra existența unei înțelegeri decât dacă întreprinderea în cauză stabilește o legătură între aceste informații și existența respectivei înțelegeri, contribuția întreprinderii trebuind să întărească efectiv capacitatea Comisiei de a dovedi existența încălcării. Or, în speță, astfel cum a subliniat Comisia, cererea societății Kone referitoare la Țările de Jos mai degrabă a redus valoarea probatorie a elementelor de probă de care Comisia dispunea deja, întrucât Kone a negat, printre altele, obiectul anticoncurențial al discuțiilor care au avut loc între concurenți.

170    În plus, în ceea ce privește mai întâi pretinsele informații furnizate [confidențial], trebuie să se constate că Kone nu explică, în cererea sa de clemență, cum erau identificate proiectele care făceau obiectul înțelegerii și nici nu furnizează informații cu privire la un mecanism de împărțire care ar fi fost convenit de participanții la înțelegerea din Țările de Jos. [confidențial]. În aceste condiții, nu se poate considera că pretinsele informații furnizate de Kone [confidențial] îndeplineau condițiile prevăzute la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Faptul că Comisia a citat, în considerentul (430) al deciziei atacate, un extras din cererea societății Kone în susținerea afirmației sale potrivit căreia grupul celor cinci urmărea să mențină stabilitatea prețurilor pe piață este lipsit de pertinență în această privință.

171    În ceea ce privește apoi comitetul general [considerentele (391) și (398) ale deciziei atacate], cererea societății Kone conținea informații [confidențial]. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 168 de mai sus, Kone a negat obiectul lor anticoncurențial, indicând că [confidențial]. Prin urmare, nu se poate atribui nicio valoare adăugată semnificativă observațiilor societății Kone cu privire la comitetul general formulate în cererea sa de clemență. În orice caz, trebuie subliniat de asemenea că existența întâlnirilor comitetului general era cunoscută deja de Comisie la momentul la care Kone a formulat cererea de clemență, la 19 iulie 2004, din moment ce aceasta figura în cererea societății ThyssenKrupp din aprilie 2004 și în completarea acesteia din 11 mai 2004 și reieșea în mod direct din documentele ridicate cu ocazia inspecției efectuate la sediul ThyssenKrupp la 28 aprilie 2004 [considerentul (398) al deciziei atacate și documentele citate la notele de subsol 577 și 578].

172    În sfârșit, în ceea ce privește contractele de grup, este important de subliniat că acestea au fot menționate în decizia atacată [considerentele (457)-(463) ale deciziei atacate] deoarece au necesitat crearea unui alt sistem de împărțire a proiectelor. Or, în cererea sa întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002, Kone a informat Comisia doar [confidențial]. Prin urmare, nu se poate atribui nicio valoare adăugată semnificativă observațiilor cu privire la contractele de grup formulate de Kone în cererea de clemență.

173    În ceea ce privește pretinsele informații furnizate de Kone referitor la punerea în aplicare a înțelegerii, [confidențial] trebuie subliniat că este adevărat că cererea formulată de Kone la 19 iulie 2004 cuprinde informații [confidențial]. Cu toate acestea, astfel cum s‑a constatat deja la punctul 168 de mai sus, Kone a încercat să demonstreze că aceste evenimente puteau fi explicate de rațiuni economice legitime.

174    Or, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 169 de mai sus, atunci când o întreprindere care nu transmite Comisiei, în cadrul cererii sale de clemență, elemente de probă care datează de la momentul faptelor comunică Comisiei câteva informații pe care aceasta nu le cunoștea anterior, astfel de informații nu pot fi considerate ca întărind în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a demonstra existența unei încălcări decât dacă întreprinderea în cauză stabilește o legătură între aceste informații și existența respectivei înțelegeri.

175    În speță, din cauza caracterului lor ambiguu, informațiile care au fost furnizate de Kone în cererea sa privind Țările de Jos nu au putut servi decât la a confirma datele întâlnirilor și proiectele care au fost discutate în cadrul lor, acestea neputând fi considerate ca făcând parte din încălcare decât datorită declarațiilor și elementelor de probă furnizate de Otis și de ThyssenKrupp sau obținute de Comisie în mod independent printr‑o investigație amănunțită. În aceste condiții, Comisia a considerat în mod întemeiat că informațiile referitoare la proiectele discutate de concurenți și în cadrul întâlnirilor concurenților care erau cuprinse în cererea societății Kone nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

176    În această privință, reclamantele au subliniat că unele informații privind proiectul [confidențial] pe care Kone le‑a transmis Comisiei au fost utilizate în decizia atacată [considerentele (519) și (523) ale deciziei atacate] pentru a stabili că data la care a început implicarea societății Kone, precum și cea a societății Schindler, în activitățile coluzive din Țările de Jos era 1 iunie 1999. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 175 de mai sus, se constată că aceste informații nu au putut servi decât la a confirma data întâlnirii și proiectul care a fost discutat în cadrul acesteia, Kone nerecunoscând însă caracterul anticoncurențial al întâlnirii referitoare la acest proiect. În această privință, astfel cum s‑a amintit la punctul 164 de mai sus, orice reducere a cuantumului amenzii aplicate de Comisie trebuie să reflecte contribuția efectivă a întreprinderii la dovedirea de către Comisie a încălcării. În aceste condiții, nu se poate considera că informațiile privind proiectul [confidențial] la care se referă reclamantele și care erau cuprinse în cererea societății Kone prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

177    În ceea ce privește informațiile furnizate de Kone Comisiei care nu ar fi fost menționate în decizia atacată, faptul în sine că nu au fost utilizate în vederea stabilirii existenței înțelegerii în Țările de Jos arată că aceste informații nu au sporit capacitatea Comisiei de a dovedi încălcarea și, prin urmare, că nu aveau o valoare adăugată semnificativă, în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În această privință, referitor la proiectul [confidențial], invocat în mod specific de Kone, care ar fi fost menționat în comunicarea privind obiecțiunile, dar a cărui descriere ar fi fost omisă în decizia atacată, pe lângă faptul că informațiile furnizate de Kone privind acest proiect nu prezentau, în orice caz, o valoare adăugată semnificativă (a se vedea punctul 176 de mai sus), trebuie reținut, în acord cu Comisia, că, deși elementele de care dispunea aceasta din urmă indicau în mod clar existența unei înțelegeri secrete, acestea nu permiteau să se ajungă la o concluzie fiabilă cu privire la conținutul unei astfel de înțelegeri, motiv pentru care Comisia nu a menționat acest proiect în lista cuprinzând exemple de proiecte care au făcut obiectul unei atribuiri, care figurează în cadrul subsecțiunii 12.2.4 din decizia atacată.

178    În al treilea rând, reclamantele nu pot folosi drept argument numărul de referiri la cererea formulată de Kone în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 care există în decizia atacată. Astfel, faptul că Comisia a folosit în decizia atacată toate elementele de probă de care dispunea, inclusiv, așadar, informațiile comunicate de Kone în cererea sa, nu demonstrează că aceste din urmă informații prezentau o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă de care dispunea deja la acel moment.

179    În al patrulea rând, chiar dacă, astfel cum susțin reclamantele, nu se poate exclude a priori posibilitatea ca informații furnizate de un al treilea sau de un al patrulea solicitant în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 să prezinte o valoare adăugată semnificativă, trebuie să se constate că, în speță, având în vedere natura și nivelul de detaliere al elementelor de probă furnizate de Kone, Comisia nu și‑a depășit, în orice caz, în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a considerat că respectivele elemente nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată. Astfel, din analiza efectuată mai sus reiese că, presupunând chiar că unele informații comunicate în cererea societății Kone ar fi putut prezenta o anumită valoare adăugată prin faptul că ar fi adus la cunoștința Comisiei elemente pe care aceasta nu le cunoștea anterior, nu s‑ar putea considera că acestea au sporit în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a dovedi încălcarea în cauză, având în vedere inexactitățile cuprinse în respectiva cerere în ceea ce privește natura anticoncurențială a discuțiilor purtate de concurenți.

180    Reiese din toate cele de mai sus că motivul întemeiat pe încălcarea punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 trebuie să fie respins.

181    În al doilea rând, reclamantele afirmă că Kone a cooperat total și permanent cu Comisia și, pe întreaga durată a investigației, a furnizat Comisiei toate informațiile de care dispunea. Astfel, Kone ar fi recunoscut că a participat la înțelegerea din Țările de Jos de îndată ce ar fi avut cunoștință, în urma investigațiilor sale interne, de participarea filialei sale din acest stat membru.

182    Cu toate acestea, din analiza de mai sus reiese că elementele de probă furnizate de Kone nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În aceste condiții, în conformitate cu această dispoziție, Comisia a considerat în mod întemeiat că Kone nu putea beneficia de o reducere a cuantumului amenzii pe baza comunicării menționate.

183    Chiar dacă este adevărat că, în conformitate cu punctul 23 litera (b) al doilea paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, întinderea și continuitatea cooperării pot fi luate în considerare de Comisie atunci când aceasta stabilește, în cadrul marjei aplicabile, reducerea cuantumului amenzii care trebuie acordată unei întreprinderi care a furnizat elemente de probă care prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată, referirea pe care o fac în speță reclamantele la întinderea și la continuitatea cooperării societății Kone este lipsită de pertinență deoarece condițiile prevăzute la punctul 21 din comunicare nu erau, în orice caz, îndeplinite.

184    Prin urmare, motivul întemeiat pe întinderea și pe continuitatea cooperării societății Kone trebuie respins.

185    În al treilea rând, reclamantele afirmă că, prin faptul că a respins cererea societății Kone de a beneficia de prevederile cuprinse în secțiunea B din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia a încălcat principiul protecției încrederii legitime. Astfel, solicitanții de imunitate în temeiul acestei comunicări s‑ar putea aștepta ca respectarea condițiilor stabilite de aceasta să ducă la acordarea imunității sau a unei reduceri a cuantumului amenzii. Or, cererea formulată de Kone în ceea ce privește Țările de Jos ar fi îndeplinit condițiile prevăzute de comunicarea menționată.

186    Astfel cum se arată la punctul 29 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, aceasta creează așteptări legitime pe care se întemeiază întreprinderile care doresc să informeze Comisia cu privire la existența unei înțelegeri. Prin urmare, având în vedere încrederea legitimă pe care întreprinderile care doresc să coopereze cu Comisia au putut să o dobândească din această comunicare, Comisia avea obligația să i se conformeze cu ocazia aprecierii cooperării societății Kone în cadrul stabilirii cuantumului amenzii care trebuia impusă acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 127 de mai sus, punctul 608, și Hotărârea Daiichi Pharmaceutical/Comisia, punctul 127 de mai sus, punctul 147).

187    Cu toate acestea, întrucât reclamantele nu au demonstrat că Comisia a încălcat dispozițiile Comunicării privind cooperarea din 2002 în cadrul aprecierii cooperării societății Kone, motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime trebuie de asemenea să fie respins.

188    În al patrulea rând, reclamantele susțin că respingerea de către Comisie a cererii de clemență formulate de Kone în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 încalcă principiul egalității de tratament.

189    Pe de o parte, cererea societății Kone nu ar fi mai ambiguă decât cele formulate de Otis sau de ThyssenKrupp. În primul rând, Otis ar fi negat existența unui cartel structural și ar fi susținut că încălcarea era prescrisă. În al doilea rând, ThyssenKrupp ar fi afirmat, în cadrul cererii sale de clemență, că întâlnirile nu ar fi avut loc în mod regulat și că ar fi existat lungi perioade în care nu ar fi avut loc nicio întâlnire. ThyssenKrupp ar fi declarat apoi că încălcarea se referea la un număr mic de proiecte. În al treilea rând, cererea societății Kone ar fi fost introdusă la două luni și jumătate după ce avuseseră loc verificările efectuate de Comisie în Țările de Jos, adică relativ devreme în cadrul procedurii. În orice caz, nu ar fi pertinent momentul la care ar fi fost efectuată cererea de imunitate, atât timp cât aceasta prezenta o valoare adăugată semnificativă. De altfel, în cadrul înțelegerii din Germania, Schindler ar fi beneficiat de o reducere de 15 % pentru o cerere introdusă la mai mult de opt luni după momentul efectuării verificărilor în Germania și la trei luni după ce Comisia a trimis cereri de informații participanților la încălcarea din acest stat membru [considerentele (110), (112) și (856) ale deciziei atacate].

190    Pe de altă parte, poziția societății Kone ar trebui să fie comparată cu cea a societății ThyssenKrupp în Belgia. Astfel, ThyssenKrupp ar fi obținut o reducere de 20 % a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 [considerentele (769)-(773) ale deciziei atacate]. Cu toate acestea, ThyssenKrupp ar fi fost a treia întreprindere care a introdus o cerere de imunitate pentru Belgia și cererea sa s‑ar fi limitat la declarații, iar nu la mijloace de probă scrise, care confirmau elementele de probă de care dispunea deja Comisia. În plus, la momentul la care a fost formulată această cerere, Comisia ar fi dispus deja de mult mai multe elemente de probă referitoare la înțelegerea din Belgia decât elementele de care ar fi dispus în ceea ce privește înțelegerea din Țările de Jos la momentul la care Kone a formulat cererea de imunitate. Prin urmare, refuzul de a acorda societății Kone o reducere în ceea ce privește înțelegerea din Țările de Jos ar fi discriminatoriu.

191    Astfel cum a fost amintit la punctul 135 de mai sus, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament.

192    În ceea ce privește, în primul rând, pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament în contextul aprecierii cooperării membrilor înțelegerii din Țările de Jos, trebuie să se constate că Otis a obținut imunitate la amenzi întrucât era, în conformitate cu punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, prima întreprindere care a furnizat Comisiei elemente de probă care îi permiteau să adopte o decizie de verificare [considerentul (837) al deciziei atacate]. Situația societății Otis nu poate fi, așadar, comparată cu cea a societății Kone, care a formulat o cerere pentru Țările de Jos în temeiul acestei comunicări după ce Comisia efectuase deja verificări în acest stat membru [considerentul (846) al deciziei atacate].

193    În ceea ce privește ThyssenKrupp, aceasta a fost a doua întreprindere care a prezentat o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 pentru Țările de Jos, aceasta fiind depusă în ziua în care Comisia a efectuat verificări în acest stat membru, la 28 aprilie 2004 [considerentele (128), (129) și (840) ale deciziei atacate]. ThyssenKrupp a obținut o reducere de 40 % a cuantumului amenzii în temeiul punctului 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din comunicarea menționată întrucât a fost prima întreprindere care a îndeplinit condițiile prevăzute la punctul 21 din această comunicare prin faptul că a furnizat Comisiei elemente de probă care prezentau o valoare adăugată semnificativă [considerentul (844) al deciziei atacate]. Trebuie, așadar, să se constate că, în conformitate cu punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din comunicarea amintită, Kone nu ar fi putut beneficia de o reducere a amenzii în temeiul acestei dispoziții, întrucât reducerea cuantumului amenzii prevăzută de aceasta poate fi acordată numai unei singure întreprinderi, în cazul de față ThyssenKrupp, a cărei cooperare este anterioară celei a societății Kone.

194    Independent de constatarea de la punctul precedent, nu se poate considera că cooperarea societății Kone este comparabilă cu cea a societății ThyssenKrupp. Astfel, nu este contestat faptul că ThyssenKrupp a prezentat, în cadrul cererii sale de clemență, un nou element de probă care data de la momentul faptelor, care a ajutat Comisia să demonstreze punerea în aplicare a înțelegerii secrete [considerentul (842) al deciziei atacate]. În schimb, Kone nu a prezentat niciun element de probă care să dateze de la momentul faptelor. În plus, din declarațiile societății ThyssenKrupp din aprilie, din mai și din octombrie 2004 reiese că, spre deosebire de Kone, ThyssenKrupp nu a încercat în niciun moment să nege existența unei înțelegeri în Țările de Jos sau să creeze îndoieli cu privire la existența unei astfel de înțelegeri. În sfârșit, Kone nu și‑a depus cererea decât la 19 iulie 2004 [considerentul (130) al deciziei atacate], în condițiile în care ThyssenKrupp își depusese cererea în luna aprilie 2004 [considerentul (129) al deciziei atacate]. Or, data la care este introdusă o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 este pertinentă în ceea ce privește aprecierea valorii adăugate a elementelor de probă furnizate, întrucât această apreciere se efectuează în funcție de elementele de care dispune deja Comisia (punctele 7 și 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002).

195    În aceste condiții, întrucât situația societății Kone, pe de o parte, și cele ale societăților Otis și ThyssenKrupp, pe de altă parte, nu erau comparabile, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a refuzat să acorde societății Kone o reducere a cuantumului amenzii pentru cooperarea sa în cadrul stabilirii existenței încălcării din Țările de Jos.

196    În al doilea rând, în ceea ce privește modul în care a fost tratată ThyssenKrupp pentru cooperarea sa în cadrul stabilirii existenței înțelegerii din Belgia, se impune constatarea că aprecierea a ceea ce constituie valoare adăugată semnificativă presupune prin definiție efectuarea unei analize specifice contextului a tuturor elementelor de probă de care dispune Comisia în raport cu o anumită încălcare, astfel încât nu sunt comparabile informațiile referitoare la încălcări distincte, în speță încălcările din Belgia și din Țările de Jos.

197    În orice caz, trebuie subliniat că, în ceea ce privește încălcarea din Belgia, Kone nu contestă că cererea de clemență a societății ThyssenKrupp a confirmat elementele de probă de care dispunea deja Comisia. În schimb, în ceea ce privește încălcarea din Țările de Jos, reiese din cuprinsul punctelor 165-180 de mai sus că cererea de clemență a societății Kone nu prezenta o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Dat fiind că situațiile diferitor întreprinderi nu erau comparabile, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a refuzat să acorde societății Kone o reducere a amenzii pentru cooperarea sa în cadrul stabilirii existenței încălcării din Țările de Jos.

198    Rezultă din cele de mai sus că trebuie respinse toate motivele invocate de Kone referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește cooperarea acestei societăți în vederea stabilirii existenței încălcării din Țările de Jos.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime și a principiului egalității de tratament cu ocazia stabilirii cuantumului reducerii amenzilor acordate pentru cooperarea societății Kone în cursul procedurii administrative

 Observații introductive

199    La punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia anunțase că „intențion[a] să acorde o reducere [a amenzilor] pentru cooperarea din afara cadrului Comunicării privind cooperarea [din 2002], în special atunci când o societate nu contest[a] sau atunci când aceasta furniz[a] un ajutor suplimentar care permite[a] clarificarea sau completarea situației de fapt constatate de Comisie”.

200    În considerentul (758) al deciziei atacate, Comisia a explicat că, „[î]n măsura în care punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile crea, în speță, o serie de așteptări, [decisese] să interpreteze acest punct în favoarea întreprinderilor care, pe baza acestuia, au contribuit la stabilirea situației de fapt privind încălcarea prezentată în decizi[a] [atacată], necontestând faptele sau furnizând alte informații sau precizări complementare”.

201    Comisia a acordat astfel tuturor participanților la cele patru încălcări, cu excepția, pe de o parte, a întreprinderilor care au beneficiat de imunitate la amenzi [considerentele (762), (817) și (839) ale deciziei atacate] și, pe de altă parte, a societății Kone în cadrul înțelegerii din Țările de Jos [considerentul (851) al deciziei atacate], o reducere de 1 % a cuantumului amenzilor pentru cooperarea lor în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, deoarece nu au contestat faptele prezentate în comunicarea privind obiecțiunile [considerentele (768), (774), (777), (794), (801), (806), (813), (824), (829), (835), (845), (854), (855) și (856) ale deciziei atacate]

202    Trebuie examinate, unul câte unul, mai întâi motivele invocate de Kone referitor la pretinsa nelegalitate a nivelului reducerii cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor în ceea ce privește încălcarea din Germania, apoi motivele invocate de Kone referitor la refuzul Comisiei de a acorda o reducere suplimentară a cuantumului amenzii pentru furnizarea de informații sau de precizări complementare în ceea ce privește încălcarea din Germania și, în sfârșit, argumentele referitoare la refuzul Comisiei de a acorda societății Kone o reducere a cuantumului amenzii pentru pretinsa cooperare a acesteia în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002 cu ocazia stabilirii existenței încălcării din Țările de Jos.

 Cu privire la nivelul reducerii cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor în ceea ce privește încălcarea din Germania

203    Reclamantele consideră că pot pretinde o reducere de cel puțin 10 % a cuantumului amenzii ca urmare a cooperării lor în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002 în vederea stabilirii existenței înțelegerii din Germania. Astfel, Comisia ar fi dat naștere unor așteptări legitime în acest sens la punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile. Derogând de la practica sa anterioară, potrivit căreia o întreprindere care nu contesta realitatea faptelor imputate în comunicarea privind obiecțiunile beneficia de o reducere de 10 % a cuantumului amenzii care îi era aplicată, în conformitate cu Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”), Comisia ar fi înșelat așteptările legitime ale reclamantelor.

204    Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că o reducere a cuantumului unei amenzi acordată în temeiul cooperării în cursul procedurii administrative nu este justificată decât atunci când comportamentul întreprinderii în cauză a permis Comisiei să constate încălcarea cu mai puțină dificultate și, după caz, să îi pună capăt (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 156, Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 270, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctul 449). În plus, reiese din jurisprudență că se poate considera că o întreprindere care declară în mod expres că nu contestă susținerile privind situația de fapt pe care își întemeiază Comisia obiecțiunile contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T‑352/94, Rec., p. II‑1989, punctul 395, și Hotărârea SCA Holding/Comisia, citată anterior, punctul 157).

205    Este adevărat că, spre deosebire de Comunicarea privind cooperarea din 1996, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu prevede nicio reducere a cuantumului amenzilor în favoarea întreprinderilor care nu contestă realitatea faptelor pe care Comisia își bazează acuzațiile în comunicarea privind obiecțiunile. Cu toate acestea, în considerentul (758) al deciziei atacate, Comisia recunoaște că punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile a dat naștere unei așteptări legitime a întreprinderilor ca necontestarea faptelor să determine o reducere a cuantumului amenzilor în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, astfel încât a decis să interpreteze acest punct în favoarea întreprinderilor. În cadrul aceluiași considerent, Comisia a subliniat de asemenea că „[a]mploarea reducerii va trebui să țină seama de faptul că cooperarea oferită după momentul comunicării privind obiecțiunile, când Comisia a stabilit deja toate elementele încălcării și întreprinderea a luat deja cunoștință de toate elementele investigației și a avut acces la dosarul acesteia, nu poate să ofere Comisiei, în cel mai bun caz, decât un ajutor marginal în ceea ce privește investigația”. Comisia a precizat de asemenea că, „[î]n general, recunoașterea faptelor în aceste împrejurări reprezintă cel mult un element de probă care confirmă faptele pe care Comisia le‑ar considera în mod normal ca fiind demonstrate într‑o măsură suficientă de alte elemente de probă existente la dosar”.

206    Dreptul de a invoca protecția încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate [Hotărârea Curții din 15 iulie 2004, Di Lenardo și Dilexport, C‑37/02 și C‑38/02, Rec., p. I‑6911, punctul 70, Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1998, Embassy Limousines & Services/Parlamentul European, T‑203/96, Rec., p. II‑4239, punctul 74, și Hotărârea Tribunalului din 15 noiembrie 2007, Enercon/OAPI (Turbină eoliană), T‑71/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 36].

207    În schimb, o persoană nu poate invoca încălcarea principiului protecției încrederii legitime în lipsa unor asigurări precise furnizate de administrație (Hotărârea Tribunalului din 14 septembrie 1995, Lefebvre și alții/Comisia, T‑571/93, Rec., p. II‑2379, punctul 72, și Hotărârea Tribunalului din 29 ianuarie 1998, Dubois et Fils/Consiliul și Comisia, T‑113/96, Rec., p. II‑125, punctul 68). Constituie astfel de asigurări informațiile precise, necondiționate și concordante emise de surse autorizate și de încredere (Hotărârea Tribunalului din 21 iulie 1998, Mellett/Curtea de Justiție, T‑66/96 și T‑221/97, RecFP, p. I‑A‑449 și II‑1305, punctele 104 și 107).

208    În speță, astfel cum s‑a arătat la punctul 199 de mai sus, Comisia a anunțat la punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile că „intențion[a] să acorde o reducere [a amenzilor] pentru cooperarea din afara cadrului Comunicării privind cooperarea [din 2002], în special atunci când o societate nu contest[a] sau atunci când aceasta furniz[a] un ajutor suplimentar care permite[a] clarificarea sau completarea situației de fapt constatate de Comisie”. Nu se poate considera că o astfel de afirmație constituie o asigurare precisă care ar fi putut să determine societatea Kone să nutrească speranțe întemeiate că îi va fi acordată o reducere a cuantumului amenzilor mai mare de 1 %. Astfel, la punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile nu se indică amploarea sau nivelul reducerii care ar fi, eventual, acordată întreprinderilor în cauză, astfel încât acesta nu poate în niciun caz să fi dat naștere unei încrederi legitime în acest sens.

209    În această privință, trebuie de asemenea să fie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia a derogat de la practica sa anterioară, potrivit căreia o întreprindere care nu contestă realitatea faptelor imputate în comunicarea privind obiecțiunile ar beneficia de o reducere de 10 % a cuantumului amenzii care îi este aplicată, în conformitate cu Comunicarea privind cooperarea din 1996.

210    Trebuie amintit în primul rând că, deși este adevărat că, în cadrul punctului D al doilea paragraf a doua liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 1996, se prevedea că o întreprindere putea beneficia „[…] de o reducere de 10 % până la 50 % din cuantumul amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării […] dacă […], după ce a primit comunicarea privind obiecțiunile, […] inform[a] Comisia că nu contestă materialitatea situației de fapt pe care Comisia își întemei[a] acuzațiile”, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu mai prevede reducerea amenzii pentru acest motiv. Or, reclamantele nu contestă faptul că numai Comunicarea privind cooperarea din 2002 se aplică în ceea ce privește cererea lor de clemență, aceasta din urmă fiind de altfel explicit formulată în temeiul acestei comunicări. Prin urmare, o practică decizională a Comisiei referitoare la aplicarea punctului D al doilea paragraf a doua liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 1996 nu poate da naștere unei încrederi legitime a reclamantelor cu privire la nivelul reducerii amenzii aplicate societății Kone pentru necontestarea faptelor referitoare la înțelegerea din Germania, în temeiul punctului 614 din comunicarea privind obiecțiunile (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 201 și 205, și Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 60, precum și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 92).

211    În continuare, trebuie subliniat că afirmația reclamantelor, contestată de Comisie, potrivit căreia aceasta din urmă ar fi indicat societății Kone, în cadrul unei întâlniri din data de 26 ianuarie 2005, că punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile va fi aplicat în același mod ca în cadrul regimului prevăzut de comunicarea privind cooperarea anterioară nu este dovedită de niciun elemente de probă. Dimpotrivă, procesul‑verbal al acestei întâlniri întocmit de Comisie nu menționează, în ceea ce privește discuțiile care au avut loc în legătură cu punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile, nicio asigurare pe care Comisia ar fi dat‑o societății Kone în această privință.

212    În sfârșit, reiese din jurisprudență că operatorii economici nu pot avea o încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată de instituții în cadrul exercitării puterii lor de apreciere (Hotărârea Curții din 5 octombrie 1994, Germania/Consiliul, C‑280/93, Rec., p. I‑4973, punctul 80, și Hotărârea Curții din 30 iunie 2005, Alessandrini și alții/Comisia, C‑295/03 P, Rec., p. I‑5673, punctul 89; a se vedea de asemenea Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 64 și jurisprudența citată). Astfel, aplicarea eficace a normelor Uniunii privind concurența impune posibilitatea adaptării de către Comisie în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile acestei politici (a se vedea în acest sens Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctul 109, Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia, C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 81, Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 227, Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Solvay/Comisia, T‑12/89, Rec., p. II‑907, punctul 309, și Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Europa Carton/Comisia, T‑304/94, Rec., p. II‑869, punctul 89).

213    Rezultă că motivul invocat de reclamante referitor la caracterul insuficient al reducerii cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor în ceea ce privește încălcarea din Germania nu este întemeiat.

 Cu privire la refuzul Comisiei de a acorda o reducere suplimentară a cuantumului amenzii pentru furnizarea de informații și de precizări complementare în ceea ce privește încălcarea din Germania

214    Reclamantele susțin că, în ceea ce privește încălcarea din Germania, Kone are dreptul la o reducere suplimentară a cuantumului amenzii pentru cooperarea sa din afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, întrucât, contrar afirmațiilor Comisiei cuprinse în decizia atacată [considerentul (794) al deciziei atacate], aceasta a permis precizarea sau completarea situației de fapt prezentate în comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, secțiunea 7 din răspunsul societății Kone la comunicarea privind obiecțiunile ar corecta și ar preciza un anumit număr de fapte referitoare la rolul asociației profesionale germane VDMA. Kone ar fi atras de asemenea atenția Comisiei asupra faptului că aceasta ar fi ținut seama în mod greșit, în comunicarea privind obiecțiunile, de veniturile tuturor sectoarelor „echipamente noi”, „servicii” și „modernizare”. Comisia ar fi recunoscut, în cadrul deciziei atacate, că înțelegerea nu se referea decât la veniturile sectorului „echipamente noi”.

215    În această privință, trebuie subliniat că reclamantele nu arată în ce mod pretinsele precizări făcute de Kone cu privire la rolul asociației profesionale VDMA au ajutat Comisia să își efectueze investigația. În orice caz, pretinsele indicații furnizate de Kone în această privință nu urmăreau să precizeze sau să completeze situația de fapt prezentată în comunicarea privind obiecțiunile, ci să o contrazică, având ca scop în principal să decredibilizeze afirmațiile societății Schindler referitoare la crearea unui grup de lucru pentru scările rulante. Kone a subliniat de altfel, în cadrul exercitării dreptului său la apărare, lipsa de pertinență a menționării respectivului proiect în cadrul comunicării privind obiecțiunile. În ceea ce privește faptul că Comisia ar fi ținut seama în mod greșit, în comunicarea privind obiecțiunile, de veniturile tuturor sectoarelor menționate la punctul 214 de mai sus, trebuie subliniat că răspunsul societății Kone la comunicarea privind obiecțiunile urmărea să demonstreze că Comisia nu definise în mod adecvat, cu ocazia calculării cuantumului amenzii, piețele ascensoarelor și scărilor rulante afectate de înțelegere. În acest mod, Kone nu a făcut decât să își exercite, cu succes, dreptul la apărare, întrucât Comisia a ținut seama în decizia atacată de definiția propusă de Kone în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile. Prin urmare, prezentul motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la refuzul Comisiei de a acorda societății Kone o reducere a cuantumului amenzii pentru pretinsa cooperare a acesteia în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002 pentru stabilirea existenței încălcării din Țările de Jos

216    În ceea ce privește pretinsa cooperare a societății Kone în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, Comisia explică în cuprinsul considerentului (851) al deciziei atacate:

„În răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, Kone declară că nu contestă situația de fapt referitoare la Țările de Jos. În loc să dea un ajutor suplimentar care să permită precizarea sau completarea situației de fapt cuprinse în comunicarea privind obiecțiunile, Kone a încercat în mod sistematic să minimizeze semnificația faptelor prezentate în aceasta. Prin urmare, trebuie să se considere că necontestarea faptelor este pur formală și ambiguă și nu are niciun efect pozitiv în privința stabilirii situației de fapt. Nu este suficient să se declare, la modul general, că situația de fapt nu este contestată dacă această declarație nu prezintă nicio utilitate pentru Comisie, în măsura în care este însoțită de numeroase rezerve, astfel cum se întâmplă în speță. În consecință, nu trebuie să fie acordată societății Kone nicio reducere a amenzii.”

217    În primul rând, reclamantele susțin că, pe baza punctului 3 a șasea liniuță din Liniile directoare din 1998, Comisia ar fi trebuit să acorde societății Kone o reducere a cuantumului amenzii ca urmare a cooperării efective a acesteia în cadrul procedurilor în vederea stabilirii existenței înțelegerii în Țările de Jos și, prin faptul că nu a făcut‑o, ar fi comis o eroare vădită de apreciere. Reclamantele afirmă de asemenea că, având în vedere punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile și considerentul (758) al deciziei atacate, aveau o încredere legitimă că această cooperare va fi recompensată printr‑o reducere a cuantumului amenzii lor.

218    Trebuie subliniat că, în conformitate cu punctul 3 a șasea liniuță din Liniile directoare din 1998, o cooperare în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea din 1996 poate fi considerată o circumstanță atenuantă. În această privință, este necesar să fie subliniat că, la punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a anunțat că intenționa „să acorde o reducere [a amenzilor] pentru cooperarea din afara cadrului Comunicării privind cooperarea [din 2002], în special atunci când o societate nu contest[a] sau atunci când aceasta furniz[a] un ajutor suplimentar care permite[a] clarificarea sau completarea situației de fapt constatate de Comisie”. În acest context, în considerentul (758) al deciziei atacate, Comisia a explicat că, „[î]n măsura în care punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile crea, în speță, o serie de așteptări, [decisese] să interpreteze acest punct în favoarea întreprinderilor care, pe baza acestuia, au contribuit la stabilirea situației de fapt privind încălcarea prezentată în decizi[a] [atacată], necontestând faptele sau furnizând alte informații sau precizări complementare”.

219    În primul rând, potrivit reclamantelor, cooperarea societății Kone în cadrul procedurii administrative trebuia să fie considerată o circumstanță atenuantă în temeiul dispoziției menționate la punctul precedent, care îi dădea dreptul la o reducere a cuantumului amenzii.

220    În această privință, este suficient să se constate că, având în vedere caracterul ambiguu al declarațiilor societății Kone cuprinse în cererea sa întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 (a se vedea punctul 175 de mai sus), care nu au justificat de altfel nicio reducere a cuantumului amenzii aplicate societății Kone pentru încălcarea din Țările de Jos în cadrul respectivei comunicări, cooperarea acestei întreprinderi nu poate, în orice caz, să fie considerată o circumstanță atenuantă. Prin urmare, reclamantele nu pot pretinde că aveau vreo încredere legitimă că le va fi acordată o reducere a amenzii ca urmare a acestui fapt.

221    În al doilea rând, reclamantele consideră că Kone a colaborat pe deplin cu Comisia pe tot parcursul procedurii, mai mult decât impunea Comunicarea privind cooperarea din 2002. Astfel, în primul rând, Kone nu ar fi împiedicat în niciun fel Comisia să inspecteze sediul său din Țările de Jos și ar fi făcut tot ce îi stătea în putere pentru a facilita culegerea de informații de către agenții Comisiei. Apoi, Kone ar fi răspuns repede și complet la cererea de informații a Comisiei privind Țările de Jos, primită la 13 septembrie 2004. În sfârșit, Kone ar fi fost foarte flexibilă în ceea ce privește cerințele de confidențialitate a informațiilor pe care le‑a furnizat, ceea ce ar fi ușurat sarcina administrativă a Comisiei în vederea constituirii versiunii neconfidențiale a dosarului său care urma să fie comunicată părților.

222    Aceste argumente nu pot fi reținute. Astfel, în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) și cu articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, întreprinderile sunt obligate să răspundă la cererile de informații și să se supună verificărilor. Or, o cooperare la investigație care nu depășește nivelul care rezultă din obligațiile care revin întreprinderilor în temeiul acestor dispoziții nu justifică o reducere a cuantumului amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Weig/Comisia, T‑317/94, Rec., p. II‑1235, punctul 283, și Hotărârea Scandinavian Airlines System/Comisia, punctul 67 de mai sus, punctul 218). În plus, nu se poate considera că o poziție pretins flexibilă a unei întreprinderi cu privire la cererile de aplicare a regimului de confidențialitate în privința informațiilor pe care le transmite Comisiei ar facilita sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența (Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctele 395 și 396). În această privință, astfel cum arată Comisia, o investigație nu este împiedicată de cererile de confidențialitate rezonabile și, în orice caz, Kone avea posibilitatea să solicite aplicarea regimului de confidențialitate în privința datelor care, în opinia sa, nu trebuiau să fie divulgate unor terți. Prin urmare, circumstanțele menționate la punctul 221 de mai sus nu puteau să fi determinat societatea Kone să aibă vreo încredere legitimă că îi va fi acordată o reducere a cuantumului amenzii.

223    În al treilea rând, reclamantele afirmă că decizia Comisiei de a nu acorda societății Kone o reducere a cuantumului amenzii încalcă principiul egalității de tratament, întrucât nicio altă întreprindere căreia i‑au fost aplicate amenzi nu a furnizat din proprie inițiativă și în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002 informații care să permită Comisiei să stabilească mai ușor existența încălcării. În această privință, trebuie să se constate că argumentul reclamantelor se bazează pe o premisă greșită. Astfel, după cum reiese din cuprinsul considerentelor (845), (854) și (855) ale deciziei atacate, ThyssenKrupp, Schindler și MEE nu au beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii ca urmare a faptului că ar fi furnizat informații suplimentare din proprie inițiativă și în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, ci pentru că au declarat că nu contestă situația de fapt prezentată în comunicarea privind obiecțiile. Prin urmare, nu se poate considera că situația societății Kone, pe de o parte, și situațiile celorlalte întreprinderi cărora le‑au fost aplicate amenzi pentru înțelegerea din Țările de Jos, pe de altă parte, ar fi comparabile, astfel încât refuzul Comisiei de a reduce cuantumul amenzii societății Kone nu încalcă principiul egalității de tratament.

224    În al doilea rând, potrivit reclamantelor, Comisia ar fi trebuit să acorde societății Kone o reducere a cuantumului amenzii întrucât această întreprindere nu a contestat în nicio etapă a procedurii principalele fapte constatate de Comisie. Astfel, ar fi vădit neîntemeiată afirmația care figurează în considerentul (851) și la nota de subsol 949 ale deciziei atacate, potrivit căreia necontestarea faptelor din cadrul răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile ar fi pur formală și ambiguă.

225    În această privință, trebuie amintit că, în cererea sa întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 referitoare la Țările de Jos, Kone a negat obiectul anticoncurențial al întrunirilor care au avut loc între concurenți. [confidențial]. Trebuie de asemenea subliniat în această privință că Kone nu a retractat niciodată respectivele declarații, ci a încercat să le justifice în cadrul răspunsului său la comunicarea privind obiecțiunile.

226    Este adevărat că, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, Kone afirmă că „nu pune în discuție faptele prezentate în comunicarea privind obiecțiunile” și că „a fost implicată într‑un comportament coluziv [în sectorul] ascensoarelor și al scărilor rulante […] în Țările de Jos în perioada cuprinsă între luna iunie 1999 și 5 martie 2004” și că „nu contestă că înțelegerea secretă, în măsura în care este demonstrată de faptele cuprinse în dosarul Comisiei […] se referea la o încălcare unică și continuă”. Cu toate acestea, trebuie să se constate că răspunsul dat de Kone la comunicarea privind obiecțiunile este caracterizat de aceeași ambiguitate ca și cererea sa întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 referitoare la Țările de Jos.

227    Astfel, în primul rând, în condițiile în care, în ceea ce privește încălcările din Belgia, din Germania și din Luxemburg, răspunsul dat de Kone la comunicarea privind obiecțiunile cuprinde, de fiecare dată, afirmația că aceasta „nu contestă faptele prezentate în comunicarea privind obiecțiunile a Comisiei”, nicio declarație similară nu figurează în partea din răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile consacrată încălcării din Țările de Jos. Or, pentru a beneficia de reducerea cuantumului amenzii ca urmare a necontestării faptelor, o întreprindere trebuie să informeze în mod explicit Comisia că nu intenționează să conteste realitatea faptelor, după ce a luat cunoștință de comunicarea privind obiecțiunile (a se vedea în acest sens Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctul 504). O declarație potrivit căreia Kone „nu contestă că înțelegerea secretă, în măsura în care este demonstrată de faptele cuprinse în dosarul Comisiei […], se referea la o încălcare unică și continuă”, nu poate fi considerată, precum declarațiile făcute în ceea ce privește celelalte trei state membre vizate, că facilitează sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența (Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctele 395 și 396).

228    În al doilea rând, trebuie să se constate că, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, Kone a amintit că angajații săi din Țările de Jos „nu au participat la un comportament anticoncurențial, cel puțin nu într‑o măsură semnificativă”. Chiar dacă Kone admite că „ar fi putut depăși limita a ceea ce era legitim”, aceasta afirmă totuși, referindu‑se la cererea sa întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 privind Țările de Jos, că faptul de a nu prezenta o ofertă pentru un proiect sau de a propune un deviz necompetitiv poate rezulta dintr‑un comportament comercial unilateral și nu implică în mod necesar existența unei înțelegeri. În ceea ce privește contractele de întreținere și de modernizare, Kone afirmă în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile că politica sa în acest domeniu s‑a bazat pe „rațiuni comerciale” și că „strategia sa nu a putut avea un obiect sau un efect anticoncurențial”. În ceea ce privește instalarea de noi echipamente, Kone se referă de asemenea, în cadrul descrierii proiectelor care ar fi făcut parte din înțelegere, la motivele comerciale aflate la baza comportamentului său și arată că „din proiectele susmenționate reiese nu numai că amploarea încălcării era foarte limitată, ci și că natura înțelegerii secrete mergea numai de la o discuție privind proiectul fără schimb de prețuri […] la schimbul de prețuri fără atribuirea unui proiect […] și numai în foarte puține cazuri consta în atribuirea proiectului […]”. Kone precizează în plus că, „chiar dacă părțile atribuiau un proiect, acest fapt nu putea avea efecte asupra pieței” și că, „[a]desea, rezultatul ar fi fost același în lipsa contactelor dintre părți […]”. Tot astfel, în ceea ce privește anumite proiecte individuale, [confidențial], Kone a afirmat că dosarul Comisiei nu conținea probe suficiente pentru a se putea ajunge la concluzia existenței unui comportament anticoncurențial.

229    În al treilea rând, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, Kone a încercat de asemenea să minimizeze valoarea probatorie a declarațiilor societăților ThyssenKrupp și Otis, care, astfel cum reiese din considerentele (370)-(530) ale deciziei atacate, au avut o importanță primordială pentru constatarea încălcării din Țările de Jos. Comisia a trebuit să răspundă pe larg acestor argumente prezentate de Kone în considerentele (531)-(541) ale deciziei atacate.

230    Prin urmare, trebuie să se considere, la fel cum a făcut‑o Comisia [considerentul (851) al deciziei atacate], că necontestarea faptelor de către Kone în ceea ce privește încălcarea din Țările de Jos era pur formală și ambiguă și nu a avut niciun efect pozitiv în privința stabilirii situației de fapt.

231    Rezultă din cele de mai sus că, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, Kone descrie participarea sa la încălcarea din Țările de Jos fie în termeni pur ipotetici, fie minimizând efectele anticoncurențiale ale acordurilor. În plus, în condițiile în care Kone contestă declarațiile făcute de ThyssenKrupp și de Otis în cadrul cererii lor întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește Țările de Jos, trebuie să se constate că, în împrejurările din speță, afirmațiile societății Kone care au fost reproduse la punctul 227 de mai sus nu au ajutat nicidecum Comisia (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Corus UK/Comisia, T‑48/00, Rec., p. II‑2325, punctul 193, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctul 505). Contestând, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, cea mai mare parte a susținerilor privind situația de fapt prezentate de Comisie, Kone nu a contribuit la a facilita sarcina acesteia constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența (a se vedea în acest sens Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctul 396). Chiar dacă este adevărat că, în felul acesta, Kone și‑a exercitat în mod legitim dreptul la apărare, nu se poate imputa Comisiei că nu i‑a acordat, pentru acest motiv, o reducere a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor.

232    Prin urmare, Comisia a decis în mod corect, în considerentul (851) al deciziei atacate, în ceea ce privește încălcarea din Țările de Jos, să nu acorde societății Kone o reducere a cuantumului amenzii în temeiul cooperării sale în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002.

233    În al treilea rând, reclamantele susțin că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a acordat societăților ThyssenKrupp, Schindler și MEE o reducere a cuantumului amenzilor pentru necontestarea faptelor, în timp ce ar fi refuzat să acorde o astfel de reducere societății Kone. Or, potrivit reclamantelor, care, în rest, nu pun în discuție constatările Comisiei potrivit cărora ThyssenKrupp, Schindler și MEE au declarat în mod expres, în răspunsurile lor la comunicarea privind obiecțiunile, că nu contestau faptele prezentate [considerentele (845), (854) și (855) ale deciziei atacate], ar reieși din decizia atacată că primele trei întreprinderi ar fi contestat, în cadrul răspunsurilor lor, anumite constatări ale Comisiei referitoare la Țările de Jos.

234    În această privință, s‑a amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament (a se vedea punctul 135 de mai sus). Cu toate acestea, respectarea principiului egalității de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 4 iulie 1985, Williams/Curtea de Conturi, 134/84, Rec., p. 2225, punctul 14, Hotărârea SCA Holding/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctul 160, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 263, și Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctul 398).

235    În plus, potrivit jurisprudenței, se poate considera că o întreprindere care declară în mod expres că nu contestă susținerile privind situația de fapt pe care își întemeiază Comisia obiecțiunile contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența. În deciziile sale prin care constată o încălcare a acestor norme, Comisia este îndreptățită să considere că un astfel de comportament constituie o recunoaștere a susținerilor privind situația de fapt și, așadar, că reprezintă un element de probă a temeiniciei susținerilor în cauză. Prin urmare, un astfel de comportament poate justifica o reducere a cuantumului amenzii. Situația este diferită atunci când o întreprindere contestă în cadrul răspunsului său cea mai mare parte a acestor susțineri. Astfel, adoptând o astfel de atitudine în cursul procedurii administrative, întreprinderea nu contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei care constă în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența (Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctele 395 și 396).

236    În această privință, trebuie să se constate că atunci când Comisia acordă, în considerentele (845), (854) și (855) ale deciziei atacate, societăților ThyssenKrupp, Schindler și MEE o reducere de 1 % a cuantumului amenzilor pentru necontestarea faptelor, aceste reduceri nu pot fi considerate licite decât în măsura în care întreprinderile în cauză au declarat în mod expres că nu contestau respectivele fapte (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mayr‑Melnhof/Comisia, T‑347/94, Rec., p. II‑1751, punctul 333, și Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctul 397) și nu au contestat, în cadrul răspunsurilor lor la comunicarea privind obiecțiunile, cea mai mare parte a susținerilor Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 204 de mai sus, punctul 396).

237    Întrucât motivul invocat de reclamante este bazat pe premisa că altor participanți la înțelegerea din Țările de Jos li s‑ar fi acordat reduceri ale amenzilor nelegale, în măsura în care ar rezulta în mod concret din considerentele deciziei atacate invocate de reclamante că respectivii participanți ar fi contestat efectiv faptele menționate în comunicarea privind obiecțiunile, acesta trebuie respins ca neîntemeiat.

238    În plus, în ceea ce privește elementele invocate de reclamante care, potrivit acestora, ar demonstra că alte întreprinderi au beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii lor pentru necontestarea faptelor deși acestea ar fi contestat faptele referitoare la Țările de Jos în cadrul răspunsurilor lor la comunicarea privind obiecțiunile, reiese din aceasta din urmă și din decizia atacată că aceste argumente sunt neîntemeiate.

239    În ceea ce privește, în primul rând, Schindler, reclamantele susțin că din considerentele (593) și (594) ale deciziei atacate rezultă că aceasta a contestat existența unei încălcări a articolului 81 CE. În plus, din considerentul (667) al deciziei atacate ar reieși că Schindler a afirmat că contactele nelegale dintre concurenți nu provocaseră majorări de prețuri pe piață și că numai un număr limitat de proiecte a fost împărțit, în timp ce concurența continua să funcționeze în raporturile dintre membrii înțelegerii. În sfârșit, potrivit considerentului (751) al deciziei atacate, Schindler ar fi pretins că concurenții nu conveniseră să adopte măsuri reciproce de retorsiune pentru a asigura aplicarea acordurilor.

240    În această privință, trebuie subliniat că, deși este adevărat că, astfel cum reiese din cuprinsul considerentelor (593) și (594) ale deciziei atacate, Schindler a susținut că articolul 81 CE nu putea fi aplicabil în ceea ce privește înțelegerile în cauză ca urmare a lipsei unui efect semnificativ asupra comerțului dintre statele membre, dată fiind sfera de aplicare națională a acestora, este necesar să se sublinieze că, prin această susținere, Schindler nu a contestat faptele, cuprinse în comunicarea privind obiecțiunile, pe care s‑a bazat aprecierea Comisiei referitoare la efectul semnificativ al încălcărilor în cauză asupra comerțului menționat. Pe de altă parte, nu se poate considera că afirmațiile referitoare la inexistența unei majorări a prețurilor și la numărul limitat de proiecte împărțite ar reprezenta o contestare a faptelor de către Schindler, întrucât aceste elemente reies, printre altele, din cuprinsul punctelor 412, 415, 437 și 442 din comunicarea privind obiecțiunile. În sfârșit, argumentul societății Schindler prin care aceasta urmărea obținerea unei circumstanțe atenuante ca urmare a pretinsei inexistențe a unor măsuri de retorsiune nu constituie o contestare a faptelor de către Schindler, întrucât această inexistență a măsurilor de retorsiune a fost constatată la punctul 432 din comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, Schindler nu a făcut decât să folosească această constatare în scopul de a demonstra că trebuia reținută în privința sa existența unei circumstanțe atenuante.

241    În orice caz, din versiunea neconfidențială a răspunsului dat de Schindler la comunicarea privind obiecțiunile, prezentată la cererea Tribunalului, reiese că Schindler, care a declarat în mod expres în respectivul răspuns că nu contesta faptele care au stat la baza obiecțiunilor Comisiei, nu a contestat în cadrul acestuia faptele prezentate de Comisie.

242    În al doilea rând, în ceea ce privește ThyssenKrupp, reclamantele susțin că din cuprinsul considerentelor (593), (594) și (724) ale deciziei atacate rezultă că aceasta a contestat existența unei încălcări a articolului 81 CE și a afirmat că nu participase la toate elementele încălcării. Ar rezulta de asemenea din cuprinsul considerentelor (508), (513) și (515) ale deciziei atacate că ThyssenKrupp a contestat anumite fapte referitoare la durata participării sale la înțelegere.

243    În această privință, pe de o parte, deși este adevărat că, astfel cum reiese din cuprinsul considerentelor (593) și (594) ale deciziei atacate, ThyssenKrupp a susținut că articolul 81 CE nu putea fi aplicabil în ceea ce privește înțelegerile în cauză ca urmare a lipsei unui efect semnificativ asupra comerțului dintre statele membre, dată fiind sfera de aplicare națională a acestora, este necesar să se sublinieze că, prin această susținere, ThyssenKrupp nu a contestat faptele, cuprinse în comunicarea privind obiecțiunile, pe care s‑a bazat aprecierea Comisiei referitoare la efectul semnificativ al încălcărilor în cauză asupra comerțului menționat. Pe de altă parte, posibilitatea ca ThyssenKrupp să nu fi participat la toate întâlnirile rezultă din cuprinsul punctului 575 din comunicarea privind obiecțiunile. Departe de a contrazice acest fapt, ThyssenKrupp l‑a folosit numai în scopul de a demonstra existența unei circumstanțe atenuante în privința sa [considerentul (726) al deciziei atacate]. În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa contestare a faptelor referitoare la durata participării sale la înțelegere, care ar rezulta din considerentele (508) și (513)-(515) ale deciziei atacate, trebuie subliniat că afirmația societății ThyssenKrupp potrivit căreia nu ar fi participat la nicio întâlnire între jumătatea anului 2002 și lunile aprilie/mai 2003 figura deja în mod expres la punctul 506 din comunicarea privind obiecțiunile. În considerentul (515) al deciziei atacate, Comisia a apreciat de altfel, în esență, că era posibil ca ThyssenKrupp să nu fi fost prezentă la întâlnirile care au avut loc în cursul celui de al doilea semestru al anului 2002, însă că acest fapt, chiar dacă ar fi dovedit, nu ar demonstra că ThyssenKrupp părăsise înțelegerea.

244    În al treilea rând, în ceea ce privește MEE, reclamantele susțin mai întâi că reiese din cuprinsul considerentului (751) al deciziei atacate că această întreprindere a afirmat că nu exista niciun mecanism de compensare sau de monitorizare. În continuare, ar reieși din cuprinsul notelor de subsol 644, 676, 693, 697, 709, 713 și 714 din decizia atacată că MEE ar fi afirmat că nu fusese invitată la cererea de ofertă referitoare la șapte proiecte menționate în comunicarea privind obiecțiunile și, în consecință, că nu prezentase o ofertă pentru aceste proiecte. Pe de altă parte, din cuprinsul considerentului (481) al deciziei atacate și din cel al notei de subsol 715 din aceasta ar rezulta că MEE a contestat constatarea potrivit căreia participase la alte întâlniri privind noi instalări de echipamente ulterior lunii septembrie 2001. În sfârșit, potrivit considerentului (724) al deciziei atacate, MEE ar fi afirmat în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile că nu participase la toate elementele încălcării.

245    În această privință, trebuie subliniat că nici aceste afirmații nu constituie o contestare a faptelor prezentate în comunicarea privind obiecțiunile.

246    În ceea ce privește argumentul potrivit căruia nu ar fi existat un mecanism de compensare sau de monitorizare, se impune constatarea că acest element reiese din cuprinsul punctului 431 din comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, mai degrabă decât să contrazică acest fapt, MEE a încercat să profite de acesta pentru a obține o reducere a cuantumului amenzii întemeiată pe existența unei circumstanțe atenuante [considerentul (751) al deciziei atacate].

247    În ceea ce privește afirmația potrivit căreia MEE ar fi susținut că nu a fost invitată la cererea de ofertă privind șapte proiecte menționate în comunicarea privind obiecțiunile și, în consecință, nu a prezentat o ofertă pentru aceste proiecte, trebuie subliniat că din cuprinsul punctului 441 din comunicarea privind obiecțiunile reiese că clienții nu invitau întotdeauna toți participanții la înțelegerea din Țările de Jos să depună o ofertă pentru un proiect anume. În orice caz, astfel cum reiese din considerentele și din notele de subsol citate de reclamante, MEE nu a contestat că avusese posibilitatea să asiste la întâlnirile în cauză și că fusese informată cu privire la discuții (notele de subsol 644, 676, 693, 697, 713 și 714 din decizia atacată).

248    Rezultă în plus din cuprinsul notei de subsol 709 din decizia atacată că MEE nu contestă o constatare a Comisiei privind faptele, ci numai o afirmație făcută de un singur participant la înțelegere, și anume Kone, menționată la punctul 497 din comunicarea privind obiecțiunile, și care, de altfel, nu a fost confirmată de ceilalți participanți.

249    În ceea ce privește faptul că MEE ar fi contestat participarea sa la alte întâlniri referitoare la proiecte privind instalări de echipamente noi ulterior lunii septembrie 2001, este suficient să se constate că reclamantele nu identifică în mod precis niciun proiect specific referitor la instalări de echipamente noi la care ar fi participat MEE ulterior lunii septembrie 2001.

250    În ceea ce privește neparticiparea societății MEE la toate întâlnirile, Comisia a constatat ea însăși acest fapt la punctul 575 din comunicarea privind obiecțiunile, iar MEE a încercat să îl folosească pentru a obține o reducere a cuantumului amenzii sale întemeiată pe existența unei circumstanțe atenuante [considerentul (724) al deciziei atacate].

251    Trebuie, așadar, să se constate că motivul întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament este, în orice caz, bazat pe premisa greșită că ar reieși din cuprinsul considerentelor deciziei atacate invocate de reclamante că Schindler, ThyssenKrupp și MEE au contestat faptele în ceea ce privește înțelegerea din Țările de Jos.

252    Reiese din cele de mai sus că trebuie respinse toate motivele referitoare la aprecierea cooperării societății Kone în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind cooperarea din 2002 în vederea stabilirii existenței încălcării în Germania și în Țările de Jos.

253    Rezultă că acțiunea trebuie să fie respinsă în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

254    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor formulate în acest sens de Comisie.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Kone Oyj, Kone GmbH și Kone BV la plata cheltuielilor de judecată.

Martins Ribeiro                   Wahl                            Dittrich

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 iulie 2011.

Semnături

Cuprins

Procedura administrativă

Investigația Comisiei

Germania

Țările de Jos

Comunicarea privind obiecțiunile

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la motivul referitor la încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a principiului proporționalității în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002 și pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, a principiului egalității de tratament și a dreptului la apărare

Cu privire la Comunicarea privind cooperarea din 2002

Cu privire la marja de apreciere a Comisiei și la controlul instanțelor Uniunii

Cu privire la cooperarea societății Kone în vederea stabilirii existenței încălcării din Germania

Cu privire la cooperarea societății Kone în vederea stabilirii existenței încălcării din Țările de Jos

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime și a principiului egalității de tratament cu ocazia stabilirii cuantumului reducerii amenzilor acordate pentru cooperarea societății Kone în cursul procedurii administrative

Observații introductive

Cu privire la nivelul reducerii cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor în ceea ce privește încălcarea din Germania

Cu privire la refuzul Comisiei de a acorda o reducere suplimentară a cuantumului amenzii pentru furnizarea de informații și de precizări complementare în ceea ce privește încălcarea din Germania

Cu privire la refuzul Comisiei de a acorda societății Kone o reducere a cuantumului amenzii pentru pretinsa cooperare a acesteia în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002 pentru stabilirea existenței încălcării din Țările de Jos

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.

1 – Date confidențiale nereproduse.