1. Concurență – Procedură administrativă – Dreptul la un proces echitabil – Inaplicabilitatea articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului
(art. 81 CE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)
2. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei prin care se constată o încălcare și se impun amenzi – Caracter penal – Lipsă
[art. 81 CE și 229 CE; Regulamentul nr. 1/2003, art. 23 alin. (5) și art. 31]
3. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Utilizarea de declarații ale altor întreprinderi care au participat la încălcare ca mijloc de probă – Admisibilitate – Condiții
(art. 81 CE și 82 CE)
4. Acte ale instituțiilor – Notificare – Neregularități – Efecte – Suspendare a termenului de introducere a acțiunii
[art. 230 al cincilea paragraf CE și art. 254 alin. (3) CE]
5. Concurență – Norme ale Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta
[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]
6. Concurență – Norme ale Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta
[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]
7. Dreptul Uniunii – Principii generale ale dreptului – Securitate juridică – Legalitatea pedepsei – Domeniu de aplicare
8. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Putere de apreciere conferită Comisiei prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 – Încălcarea principiului legalității pedepselor – Inexistență – Caracterul previzibil al modificărilor introduse prin liniile directoare
[art. 229 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003, art. 23 alin. (2) și art. 31; Comunicările 98/C 9/03 și 2002/C 45/03 ale Comisiei]
9. Concurență – Norme ale Uniunii – Încălcări – Amenzi – Stabilire – Criterii – Creșterea nivelului general al amenzilor
[Regulamentul n. 17, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003, art. 23 alin. (2)]
10. Concurență – Amenzi – Competență proprie a Comisiei care decurge din tratat
[art. 81 CE, 82 CE, art. 83 alin. (1) și alin. (2) lit. (a) și (d) CE, art. 202 a treia liniuță CE și art. 211 prima liniuță CE; Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003 ale Consiliului]
11. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Aplicarea liniilor directoare la calculul amenzilor – Încălcarea principiului neretroactivității legii penale – Inexistență
(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)
12. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Aplicarea liniilor directoare la calculul amenzilor – Admisibilitate – Încălcarea principiilor protecției încrederii legitime, transparenței și previzibilității – Inexistență
(Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)
13. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Aplicarea Comunicării privind cooperarea – Încălcarea principiilor neretroactivității și protecției încrederii legitime – Inexistență
(Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei)
14. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Încălcarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare și a principiilor prezumției de nevinovăție și proporționalității – Inexistență – Abuz de putere de apreciere a Comisiei la adoptarea Comunicării privind cooperarea – Inexistență
(art. 81 CE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 48; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18-21 și art. 23; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei, punctele 11 și 23)
15. Dreptul Uniunii – Principii – Drepturi fundamentale – Drept de proprietate – Restricții – Admisibilitate
[art. 81 CE, 82 CE și 295 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]
16. Concurență – Amenzi – Linii directoare pentru calculul amenzilor – Natură juridică
(Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)
17. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Obligația de a lua în considerare impactul real asupra pieței – Inexistență – Rol primordial al criteriului întemeiat pe natura încălcării
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea Comisiei 98/C 9/03, punctul 1 A]
18. Concurență – Amenzi – Decizie de aplicare a unor amenzi – Obligația de motivare – Conținut
(art. 253 CE, Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)
19. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Obligația de a lua în considerare dimensiunea pieței – Inexistență
(Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A al doilea paragraf a treia liniuță)
20. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Luare în considerare a capacității economice efective a întreprinderii de a produce un prejudiciu – Obligația de stabilire a cuantumului amenzii în mod proporțional cu dimensiunea întreprinderii – Inexistență – Stabilire a cuantumului amenzii în funcție de o repartizare pe categorii a membrilor înțelegerii – Condiții – Control jurisdicțional
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]
21. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Circumstanțe atenuante – Încetarea încălcării înainte de intervenția Comisiei – Cazul unei încălcări grave – Excludere
[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 3 a treia liniuță]
22. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Circumstanțe atenuante – Obligația Comisiei de a lua în considerare un program de conformare a întreprinderii vizate cu normele de concurență – Inexistență
[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
23. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]
24. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Atitudinea întreprinderii pe parcursul procedurii administrative – Apreciere a gradului de cooperare a fiecăreia dintre întreprinderile care au participat la înțelegere
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]
25. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Marjă de apreciere rezervată Comisiei – Limite – Respectarea principiului proporționalității – Condiții
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]
1. Principiul potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil este un principiu general de drept al Uniunii, reafirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și garantat de articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Acest principiu se inspiră din drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale de drept al Uniunii a căror respectare este asigurată de Curte inspirându‑se din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și din indicațiile furnizate în special de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deși, prin adoptarea unei interpretări autonome a noțiunii „acuzație în materie penală”, organele Convenției europene a drepturilor omului au pus bazele unei extinderi progresive a aplicării laturii penale a articolului 6 la domenii care nu intră formal în categoriile tradiționale ale dreptului penal, cum ar fi sancțiunile pecuniare aplicate pentru încălcarea dreptului concurenței, cu toate acestea, în privința categoriilor care nu fac parte din nucleul dur al dreptului penal, garanțiile oferite de latura penală a acestei dispoziții nu trebuie în mod necesar să fie aplicate cu toată rigoarea.
(a se vedea punctele 51 și 52)
2. Deciziile Comisiei prin care se aplică amenzi pentru încălcarea dreptului concurenței nu au caracter penal. Astfel, o procedură în cadrul căreia Comisia adoptă o decizie de constatare a unei încălcări și de impunere a unor amenzi care poate fi supusă ulterior controlului instanței Uniunii îndeplinește cerințele cuprinse în articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. Deși Comisia nu este cu siguranță o instanță în sensul articolului 6 din această convenție, este totuși obligată să respecte principiile generale de drept al Uniunii în cadrul procedurii administrative.
Pe de altă parte, controlul exercitat de instanța Uniunii asupra deciziilor Comisiei garantează îndeplinirea cerințelor unui proces echitabil, astfel cum sunt stabilite de articolul 6 alineatul (1) din convenția menționată. În această privință, este necesar ca întreprinderea vizată să poată sesiza, în legătură cu orice decizie adoptată astfel în privința sa, un organ judiciar care are competență de fond, având în special competența de a reforma sub toate aspectele, în fapt și în drept, decizia respectivă. Or, atunci când instanța Uniunii controlează legalitatea unei decizii prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE, reclamanții îi pot solicita să efectueze o examinare exhaustivă atât a modului în care Comisia a stabilit în mod material situația de fapt, cât și a aprecierii juridice realizate de Comisie cu privire la aceasta. În plus, în ceea ce privește amenzile, instanța Uniunii dispune de o competență de fond în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003.
(a se vedea punctele 53-56)
3. Nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzic Comisiei să se prevaleze împotriva unei întreprinderi de declarațiile altor întreprinderi. Dacă nu ar fi astfel, sarcina probei cu privire la comportamentele contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi imposibil de îndeplinit și incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții care este atribuită Comisiei prin tratat. Cu toate acestea, declarația unei întreprinderi investigate pentru că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe întreprinderi incriminate, nu poate fi considerată o probă suficientă a faptelor vizate fără a fi susținută de alte elemente de probă.
(a se vedea punctul 57)
4. Neregularitățile din cadrul procedurii de notificare a unei decizii nu au legătură cu actul însuși și, prin urmare, nu pot afecta legalitatea acestuia. Astfel de neregularități pot numai, în anumite împrejurări, să împiedice începerea curgerii termenului pentru formularea unei acțiuni prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE. Nu aceasta este situația atunci când reclamantul a avut cunoștință în mod incontestabil de conținutul deciziei și și‑a exercitat dreptul de introducere a acțiunii în termenul prevăzut la acest articol.
(a se vedea punctul 61)
5. Comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, ținând seama în special de legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice. Astfel, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere. Prin urmare, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării.
În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.
În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.
(a se vedea punctele 69-72 și 82)
6. În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, imputarea comportamentului ilicit al unei filiale societății sale mamă nu necesită proba c ă societatea‑mamă influențează politica filialei sale în domeniul specific care a făcut obiectul încălcării. În schimb, legăturile organizatorice, economice și juridice existente între societatea‑mamă și filiala sa pot stabili existența unei influențe a primei asupra strategiei celei de a doua și, în consecință, pot justifica faptul de a fi considerate o singură entitate economică. Prin urmare, în cazul în care dovedește că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă, Comisia este în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă dovedește că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață. Astfel, nu este vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și, cu atât mai mult, nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, care împuternicește Comisia să adreseze decizia de aplicare a amenzilor societății‑mamă a unui grup de societăți.
Împrejurarea că societatea‑mamă nu a dat filialelor sale instrucțiuni care ar fi permis sau încurajat contacte contrare articolului 81 CE și nu a avut cunoștință de astfel de contacte nu constituie un element care să poată demonstra autonomia filialelor menționate. Împrejurarea că filialele au participat, în patru țări diferite, la încălcări distincte, cu caracter diferit, nu poate răsturna prezumția de răspundere din moment ce Comisia nu s‑a bazat pe un eventual paralelism între încălcările constatate pentru a stabili în sarcina societății‑mamă răspunderea pentru comportamentul filialelor sale. De asemenea, faptul că societatea‑mamă a adoptat un cod de conduită care urmărea să împiedice încălcarea de către filialele sale a dreptului concurenței și a liniilor directoare referitoare la acesta, pe de o parte, nu schimbă cu nimic realitatea încălcării constatate în privința sa și, pe de altă parte, nu permite să se demonstreze că respectivele filiale își stabileau în mod autonom politica comercială. Dimpotrivă, aplicarea codului menționat sugerează mai degrabă existența unui control efectiv din partea societății‑mamă al politicii comerciale a filialelor sale.
(a se vedea punctele 82, 85, 87 și 88)
7. Principiul legalității pedepsei este un corolar al principiului securității juridice, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii și care impune, printre altele, ca orice reglementare a Uniunii, în special atunci când aceasta impune sau permite impunerea de sancțiuni, să fie clară și precisă, pentru ca persoanele interesate să poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile care decurg din aceasta și să acționeze în consecință.
Principiul legalității pedepselor, care face parte din principiile generale ale dreptului Uniunii aflate la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre, a fost de asemenea consacrat prin diferite tratate internaționale și în special prin articolul 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Acest principiu impune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În plus, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, claritatea legii se apreciază nu numai prin prisma textului dispoziției relevante, ci și a precizărilor aduse prin jurisprudența constantă și publicată
Acest principiu se aplică atât normelor cu caracter penal, cât și instrumentelor administrative specifice care impun sau permit impunerea de sancțiuni administrative. El se aplică nu numai normelor care stabilesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, ci și celor care definesc consecințele care decurg din încălcarea primelor.
Articolul 7 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului nu impune ca termenii dispozițiilor în temeiul cărora sunt aplicate aceste sancțiuni să fie într‑atât de preciși încât consecințele care pot decurge dintr‑o încălcare a acestor dispoziții să fie previzibile cu o certitudine absolută. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că o lege acordă o putere de apreciere nu contravine în sine cerinței privind previzibilitatea, cu condiția ca limitele și modalitățile de exercitare ale unei asemenea puteri să fie definite cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În această privință, pe lângă textul legii propriu‑zise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ține seama de împrejurarea dacă noțiunile neclare utilizate au fost clarificate printr‑o jurisprudență constantă și publicată.
(a se vedea punctele 95-97 și 99)
8. În ceea ce privește legalitatea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în raport cu principiul legalității pedepselor, legiuitorul Uniunii nu a conferit Comisiei o marjă de apreciere excesivă sau arbitrară referitoare la stabilirea amenzilor pentru încălcări ale normelor privind concurența.
Astfel, în primul rând, această dispoziție limitează exercitarea marjei de apreciere menționate de către Comisie instituind criterii obiective pe care aceasta din urmă este obligată să le respecte. În această privință, pe de o parte, cuantumul amenzii care poate fi aplicată are un plafon absolut și care poate fi cifrat, calculat în funcție de fiecare întreprindere, pentru fiecare încălcare, astfel încât cuantumul maxim al amenzii aplicabile unei anumite întreprinderi poate fi determinat în avans. Pe de altă parte, această dispoziție obligă Comisia să stabilească amenzile în fiecare caz în parte luând în considerare, pe lângă gravitatea încălcării, durata acesteia.
În al doilea rând, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere în ceea ce privește amenzile aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia trebuie să respecte principiile generale de drept, în special principiile egalității de tratament și proporționalității.
În al treilea rând, în vederea asigurării previzibilității și a transparenței acțiunilor sale, modul în care Comisia își exercită puterea de apreciere este de asemenea limitat de normele de conduită pe care aceasta și le‑a stabilit în cadrul Comunicării privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri și al Liniilor directoare privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO. Astfel, respectiva comunicare și respectivele linii directoare, pe de o parte, prevăd norme de conduită de la care Comisia nu se poate îndepărta, în caz contrar putând fi sancționată pentru o încălcare a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime, și, pe de altă parte, garantează securitatea juridică a întreprinderilor în cauză, stabilind metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în vederea stabilirii cuantumului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
Pe de altă parte, adoptarea de către Comisie a liniilor directoare menționate și ulterior a Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, în măsura în care s‑a înscris în cadrul legal impus de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a contribuit numai la precizarea limitelor exercitării puterii de apreciere a Comisiei care rezultă deja din aceste dispoziții, fără să se poată deduce o insuficiență inițială a determinării de către legiuitorul Uniunii a limitelor competenței Comisiei în domeniul în cauză.
În al patrulea rând, trebuie adăugat că, în temeiul articolului 229 CE și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, instanța Uniunii se pronunță având competență de fond cu privire la acțiunile formulate împotriva deciziilor Comisiei prin care se stabilește o amendă și poate astfel atât să anuleze aceste decizii, cât și să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda aplicată. Astfel, practica administrativă cunoscută și accesibilă a Comisiei este supusă pe deplin controlului instanțelor Uniunii. Acest control a permis, prin intermediul unei jurisprudențe constante și publicate, precizarea noțiunilor neclare pe care le putea conține articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și, apoi, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Prin urmare, un operator avizat poate, apelând dacă este nevoie la un consilier juridic, să prevadă în mod suficient de precis metoda de calcul și cuantumul amenzilor pe care le‑ar putea primi pentru un comportament dat. Faptul că acest operator nu poate să cunoască în avans cu precizie nivelul amenzilor pe care Comisia le va aplica în fiecare caz nu poate să constituie o încălcare a principiului legalității pedepselor.
(a se vedea punctele 101, 102 și 105-108)
9. În ceea ce privește majorarea nivelului amenzilor ca urmare a adoptării Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, Comisia poate să adapteze oricând nivelul amenzilor dacă aplicarea eficientă a normelor privind concurența ale Uniunii o impune, o astfel de modificare a unei practici administrative putând fi în acest caz justificată în mod obiectiv de obiectivul de prevenire generală a încălcării normelor privind concurența ale Uniunii. Majorarea nivelului amenzilor nu poate, așadar, să fie considerată, în sine, ca fiind nelegală în raport cu principiul legalității pedepselor, în condițiile în care aceasta rămâne în cadrul legal definit prin articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
(a se vedea punctul 112)
10. În materia competenței Comisiei de a aplica amenzi pentru încălcări ale normelor de concurență ale Uniunii, nu se poate considera că, la origine, competența de a aplica astfel de amenzi a aparținut Consiliului, care ar fi transferat‑o sau a cărei executare ar fi delegat‑o Comisiei, în sensul articolului 202 a treia liniuță CE. Conform dispozițiilor articolelor 81 CE, 82 CE, ale articolului 83 alineatul (1) și alineatul (2) literele (a) și (d) CE și ale articolului 202 a treia liniuță CE, această competență ține de rolul propriu al Comisiei de a veghea la aplicarea dreptului Uniunii, acest rol fiind detaliat, delimitat și formalizat, în ceea ce privește aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, prin Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003. Competența de a aplica amenzi pe care acest regulament o atribuie Comisiei decurge, așadar, chiar din prevederile tratatului și urmărește să permită aplicarea efectivă a interdicțiilor prevăzute la articolele menționate.
(a se vedea punctul 115)
11. Principiul neretroactivității legilor penale, consacrat la articolul 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care trebuie respectat cu ocazia aplicării unor amenzi pentru încălcarea normelor privind concurența și impune ca sancțiunile aplicate să corespundă celor care erau stabilite la momentul la care a fost săvârșită încălcarea. Adoptarea unor linii directoare care sunt de natură să modifice politica generală privind concurența a Comisiei în materie de amenzi poate, în principiu, să intre în domeniul de aplicare al principiului neretroactivității.
În ceea ce privește respectarea principiului neretroactivității în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, majorarea nivelului amenzilor rămâne în limitele cadrului legal stabilit prin articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în măsura în care orientările prevăd în mod expres, la punctul 5 litera (a), că amenzile aplicate nu pot depăși în niciun caz plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut de dispozițiile menționate.
Principala inovație a orientărilor menționate constă în a lua drept punct de pornire pentru realizarea calculului un cuantum de bază, stabilit pornind de la intervalele prevăzute în această privință, aceste intervale reflectând diferitele grade de gravitate a încălcărilor, însă neavând, ca atare, legătură cu cifra de afaceri relevantă. Această metodă se bazează astfel, în esență, pe o tarifare a amenzilor, chiar dacă aceasta este relativă și suplă.
Faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate priva de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate de Regulamentul nr. 17 și de Regulamentul nr. 1/2003 dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii. Dimpotrivă, aplicarea eficace a normelor de concurență impune posibilitatea adaptării de către Comisie în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile acestei politici.
Rezultă că întreprinderile implicate într‑o procedură administrativă care poate avea ca efect aplicarea unei amenzi nu pot să dobândească o încredere legitimă în faptul că nivelul amenzilor practicat anterior nu va fi depășit de Comisie și nici într‑o metodă de calcul al acestora din urmă. În consecință, respectivele întreprinderi trebuie să ia în considerare posibilitatea ca, în orice moment, Comisia să decidă majorarea nivelului cuantumului amenzilor în raport cu cel aplicat în trecut.
În aceste condiții, orientările menționate nu încalcă principiul neretroactivității prin faptul că ar fi dus la aplicarea unor amenzi mai ridicate decât cele aplicate în trecut sau că limitele previzibilității ar fi fost depășite. Orientările și, în special, noua metodă de calcul al amenzilor pe care o stabilesc, presupunând că aceasta din urmă ar fi avut un efect agravant în ceea ce privește nivelul amenzilor aplicate, erau astfel previzibile în mod rezonabil.
(a se vedea punctele 118, 119, 123-128 și 133)
12. Comisia a publicat Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO și a definit în cadrul acestora metoda de calcul pe care și‑a impus‑o în fiecare caz în parte, în dorința de a asigura transparența și de a spori securitatea juridică a întreprinderilor vizate. Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării lor că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime. Orientările determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor. Pe de altă parte, un operator avizat poate, apelând dacă este nevoie la un consilier juridic, să prevadă în mod suficient de precis metoda de calcul și cuantumul amenzilor pe care le‑ar putea primi pentru un comportament dat. Este adevărat că un operator nu poate să prevadă, în lumina orientărilor, cuantumul exact al amenzii pe care Comisia o va aplica în fiecare caz. Cu toate acestea, ca urmare a gravității încălcărilor pe care Comisia este chemată să le sancționeze, obiectivele de combatere și de prevenire justifică evitarea posibilității ca întreprinderile să evalueze beneficiile pe care le‑ar obține din participarea la o încălcare ținând seama, în avans, de cuantumul amenzii care le‑ar fi aplicată ca urmare a acestui comportament ilicit.
(a se vedea punctele 135, 136, 201 și 202)
13. Nu încalcă nici principiul neretroactivității, nici principiul protecției încrederii legitime luarea în considerare, la stabilirea cuantumului amenzilor aplicate pentru încălcări ale normelor de concurență ale Uniunii, a Comunicării privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri. Astfel, dintre aceste două principii, primul nu se opune aplicării unor orientări având prin ipoteză un efect agravant în privința cuantumului amenzilor cu condiția ca politica pe care acestea o pun în aplicare să poată fi prevăzută în mod rezonabil. În privința celui de al doilea, agenții economici nu pot nutri o încredere legitimă cu privire la menținerea unei situații existente care poate fi modificată de instituții în cadrul puterii lor de apreciere.
(a se vedea punctele 143 și 144)
14. Deși este adevărat că, în temeiul principiilor generale ale dreptului Uniunii, din care fac parte integrantă drepturile fundamentale și în lumina cărora trebuie interpretate toate prevederile dreptului Uniunii, întreprinderile au dreptul să nu fie obligate de Comisie să recunoască faptul că au participat la o încălcare a normelor de concurență, acest lucru nu o împiedică să țină seama, la stabilirea cuantumului amenzii, de ajutorul dat, din proprie inițiativă, de această întreprindere pentru stabilirea existenței încălcării. În această privință, cooperarea în temeiul Comunicării privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri are caracter pur voluntar din partea întreprinderii vizate. Astfel, aceasta nu este nicidecum obligată să prezinte elemente de probă referitoare la înțelegerea prezumată. Măsura în care întreprinderea dorește să coopereze în cursul procedurii administrative depinde, așadar, exclusiv de alegerea liberă a acesteia și nu este, în niciun caz, impusă de Comunicarea privind cooperarea. În plus nicio dispoziție din această comunicare nu impune ca întreprinderea în cauză să se abțină de la a contesta sau de la a corecta faptele eronate prezentate de o altă întreprindere.
Această comunicare nu încalcă nici principiul in dubio pro reo, sau principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alineatul (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, care face parte de asemenea dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel la articolul 6 alineatul (2) UE, precum și de articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt recunoscute în ordinea juridică a Uniunii. Astfel, cooperarea în temeiul acestei comunicări, pe de o parte, are caracter pur voluntar din partea întreprinderii vizate și nu implică nicio obligație a unei întreprinderi de a furniza elemente de probă și, pe de altă parte, nu afectează obligația Comisiei, care are sarcina de a dovedi încălcările pe care le constată, să prezinte elemente de probă adecvate pentru a demonstra, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor care constituie încălcarea. În acest scop, aceasta se poate baza, fără a încălca principiul prezumției de nevinovăție, nu numai pe documentele pe care le‑a obținut cu ocazia inspecțiilor efectuate în temeiul Regulamentelor nr. 17 și 1/2003 sau pe care le‑a primit ca răspuns la cererile de informații adresate în temeiul regulamentelor menționate, ci și pe elementele de probă pe care o întreprindere i le‑a transmis în mod voluntar în temeiul acestei comunicări.
Comunicarea privind cooperarea nu încalcă, cu atât mai mult, principiul proporționalității. Această comunicare este un instrument adecvat și indispensabil pentru a stabili existența înțelegerilor orizontale secrete și, prin urmare, pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. Astfel, chiar dacă instrumentele prevăzute la articolele 18-21 din Regulamentul nr. 1/2003, și anume cererile de informații și inspecțiile, constituie măsuri indispensabile în cadrul procedurilor privind combaterea încălcărilor dreptului concurenței, înțelegerile secrete sunt adesea greu de identificat și de investigat în lipsa cooperării întreprinderilor implicate. Astfel, o parte la o înțelegere care ar dori să pună capăt participării sale ar putea fi descurajată să informeze Comisia cu privire la încălcare din cauza amenzii ridicate pe care riscă să o primească. Prevăzând acordarea unei imunități la amenzi sau a unei reduceri semnificative a amenzii întreprinderilor care transmit Comisiei elemente de probă referitoare la existența unei înțelegeri orizontale, Comunicarea privind cooperarea urmărește să evite ca o astfel de parte să renunțe să informeze Comisia cu privire la existența unei înțelegeri.
În sfârșit, Comisia nu a încălcat limitele competenței pe care o are în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 prin faptul că, în cadrul Comunicării privind cooperarea, s‑a dotat cu o serie de norme de conduită menite să orienteze modul în care își exercită puterea de apreciere în materia stabilirii amenzilor, pentru a ține seama, printre altele, de conduita întreprinderilor în cursul procedurii administrative și pentru a asigura astfel într‑o mai mare măsură egalitatea de tratament între întreprinderile implicate. Astfel, Comisia are posibilitatea, iar nu obligația, de a aplica o amendă unei întreprinderi care a săvârșit o încălcare a articolului 81 CE În plus, articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 nu enumeră în mod limitativ criteriile de care Comisia poate ține seama pentru a stabili cuantumul amenzii. Conduita întreprinderii în cursul procedurii administrative poate, așadar, să se numere printre elementele de care trebuie să se țină seama în cadrul acestei stabiliri.
(a se vedea punctele 149, 150, 153, 155, 160, 162, 163, 168, 169, 171 și 174-176)
15. Comunitatea trebuie să își exercite competențele cu respectarea dreptului internațional. Dreptul de proprietate nu este protejat numai de dreptul internațional, ci face parte de asemenea din principiile generale ale dreptului Uniunii. Această supremație a dreptului internațional față de dreptul Uniunii nu se extinde totuși la dreptul primar și, în special, la principiile generale din care fac parte drepturile fundamentale. În această privință, dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat. Dat fiind că aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE constituie unul dintre aspectele interesului public comunitar, pot fi aduse unele limitări, în aplicarea acestor articole, folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să nu fie excesive și să nu aducă atingere chiar substanței acestui drept.
(a se vedea punctele 187-190)
16. Deși Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu pot fi calificate drept normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament. Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării lor că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime. În plus, orientările menționate determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor
(a se vedea punctele 200-202)
17. Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită în funcție de numeroase elemente, cum ar fi, în special, împrejurările particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, fără a fi fost stabilită o listă imperativă sau exhaustivă de criterii care trebuie să fie luate în considerare în mod obligatoriu.
Potrivit punctului 1 A primul paragraf din Orientările privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, Comisia trebuie, în cadrul aprecierii gravității încălcării, să efectueze o examinare a impactului real asupra pieței numai în cazul în care se constată că acest impact poate fi măsurat. Pentru aprecierea acestui impact, Comisia are obligația să se raporteze la concurența care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării. Așadar, din moment ce reclamanții nu demonstrează că impactul concret al înțelegerilor ar fi putut fi măsurat, Comisia nu este obligată să țină cont de impactul concret al încălcărilor pentru aprecierea gravității lor. Astfel, efectul unei practici anticoncurențiale nu este un criteriu determinant în aprecierea gravității unei încălcări. Unele elemente în legătură cu aspectul intenționat pot avea mai multă importanță decât cele privitoare la respectivele efecte, mai ales atunci când este vorba despre încălcări grave prin esența lor, precum o repartizare a piețelor. Prin urmare, natura încălcării are un rol primordial în special pentru caracterizarea încălcărilor drept „foarte grave”. Din descrierea încălcărilor foarte grave realizată de orientările menționate rezultă că acordurile sau practicile concertate care urmăresc în special împărțirea piețelor pot fi calificate drept „foarte grave” numai pe baza naturii lor, fără a fi necesar ca astfel de comportamente să fie caracterizate de un anumit impact sau de o anumită întindere geografică și fără ca neluarea în considerare a impactului concret al încălcărilor să poată determina o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție.
În aceste condiții, indiferent de structura pretins variată a înțelegerilor, prin însăși natura lor, încălcările normelor de concurență constatate într‑o decizie a Comisiei figurează printre încălcările cele mai grave ale articolului 81 CE atunci când au ca obiect o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante. Pe lângă afectarea gravă a concurenței pe care o determină, aceste înțelegeri, prin faptul că obligă părțile să respecte piețe distincte, adesea delimitate de frontierele naționale, provoacă izolarea acestor piețe, contracarând astfel obiectivul principal al Tratatului CE reprezentat de integrarea pieței comunitare. Încălcări de acest tip, în special atunci când este vorba despre înțelegeri orizontale, sunt calificate drept deosebit de grave sau drept încălcări evidente.
(a se vedea punctele 198, 214, 215, 221-223, 234, 235 și 254)
18. În materia deciziilor Comisiei de constatare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii și de aplicare de amenzi, exigențele condiției esențiale de formă pe care o reprezintă obligația de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia indică, în cuprinsul deciziei sale, elementele în funcție de care a apreciat gravitatea și durata încălcării, fără a avea obligația de a include în aceasta o expunere mai detaliată sau datele exprimate în cifre privind modul de calcul al amenzii. Din moment ce, în decizia atacată, Comisia a arătat că cuantumurile de plecare ale amenzilor au fost stabilite ținând seama de natura încălcărilor și de mărimea pieței geografice relevante și că a analizat gravitatea încălcărilor în raport cu caracteristicile participanților, efectuând, în cazul fiecărei încălcări, o diferențiere a întreprinderilor implicate în funcție de cifrele lor de afaceri pentru produsele care făceau obiectul înțelegerii în țara la care se referea încălcarea, elementele în funcție de care Comisia a apreciat gravitatea încălcărilor constatate au fost suficient prezentate în cadrul deciziei atacate, potrivit articolului 253 CE.
(a se vedea punctele 203, 240 și 243-245)
19. În materia deciziilor Comisiei de constatare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii și de aplicare de amenzi, dimensiunea pieței relevante nu reprezintă în principiu un element obligatoriu, ci doar un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării, Comisia nefiind de altfel obligată să realizeze o delimitare a pieței relevante sau o apreciere a dimensiunii acesteia atunci când încălcarea în cauză are un obiect anticoncurențial. Astfel, Orientările privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri globală sau de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, acestea nici nu interzic luarea în considerare a unei astfel de cifre de afaceri în vederea stabilirii cuantumului amenzii în scopul de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și atunci când împrejurările o impun.
În aceste condiții, nu au un caracter excesiv cuantumurile de plecare ale amenzilor care au fost stabilite pentru încălcarea din Luxemburg, care reprezintă jumătate din pragul minim care este în mod normal prevăzut de orientări pentru o încălcare foarte gravă.
(a se vedea punctele 247 și 248)
20. În cadrul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, un tratament diferențiat între întreprinderile vizate este inerent în cadrul exercitării competențelor care revin Comisiei în temeiul acestei dispoziții. Astfel, în cadrul competenței sale de apreciere, Comisia are obligația să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor vizate în vederea garantării, în fiecare caz în speță, a deplinei eficacități a regulilor de concurență ale Uniunii. Astfel, potrivit Orientărilor privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, pentru o încălcare de o anumită gravitate, poate fi necesar, în cazurile în care sunt implicate mai multe întreprinderi, cum este cazul cartelurilor, să se aplice o ponderare a cuantumului de plecare general pentru a stabili un cuantum de plecare specific ținându‑se seama de ponderea și, prin urmare, de impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care au săvârșit o încălcare de același tip. Cu precădere, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor.
Pe de altă parte, dreptul Uniunii nu cuprinde niciun principiu de aplicabilitate generală potrivit căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu importanța întreprinderii pe piața produselor care fac obiectul încălcării.
În sfârșit, în ceea ce privește aprecierea gravității încălcării în funcție de repartizarea membrilor unei înțelegeri pe categorii, pentru a verifica dacă o astfel de repartizare este conformă cu principiile egalității de tratament și proporționalității, instanța Uniunii, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care Comisia dispune în materie, trebuie să se limiteze la verificarea faptului dacă această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv. În plus, potrivit orientărilor privind calculul amenzilor, citate anterior, principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic.
(a se vedea punctele 255-258, 263 și 265)
21. O circumstanță atenuantă nu poate fi acordată în temeiul punctului 3 a treia liniuță din Orientările privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO în cazul în care încălcarea a încetat deja înaintea primelor intervenții ale Comisiei. Nu se poate, în mod logic, să fie vorba despre o circumstanță atenuantă, în sensul acestei dispoziții, decât dacă întreprinderile în cauză au fost determinate să înceteze comportamentele anticoncurențiale prin intervențiile Comisiei. Finalitatea acestei dispoziții este de a încuraja întreprinderile să înceteze comportamentele anticoncurențiale imediat ce Comisia inițiază o investigație în această privință, astfel încât o reducere a amenzii în acest temei nu poate fi aplicată în cazul în care încălcarea a încetat deja anterior datei primelor intervenții ale Comisiei. Astfel, aplicarea unei reduceri în astfel de împrejurări ar lua în considerare de două ori durata încălcărilor pentru calculul cuantumului amenzilor.
(a se vedea punctul 274)
22. Adoptarea unui program de conformare de către o întreprindere care a săvârșit o încălcare a normelor privind concurența ale Uniunii nu obligă Comisia să acorde o reducere a amenzii ca urmare a acestei împrejurări. În plus, deși este, desigur, important ca o întreprindere să ia măsuri pentru a împiedica săvârșirea în viitor de către membrii personalului său a unor noi încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii, faptul că sunt luate asemenea măsuri nu schimbă cu nimic realitatea încălcării constatate. Așadar, Comisia nu are obligația de a reține un astfel de element ca circumstanță atenuantă, cu atât mai mult cu cât încălcările constatate în cadrul deciziei atacate constituie, precum în speță, o încălcare vădită a articolului 81 CE.
(a se vedea punctul 282)
23. Comunicarea privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri reprezintă un instrument care are rolul să precizeze, cu respectarea normelor de drept de rang superior, criteriile pe care Comisia intenționează să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere la stabilirea amenzilor aplicate pentru încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii. Aceasta duce la o autolimitare a acestei puteri care nu este însă incompatibilă cu menținerea unei marje de apreciere semnificative a Comisiei.
Astfel, Comisia beneficiază de o marjă de apreciere extinsă atunci când trebuie să evalueze dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere care și‑a exprimat dorința de a beneficia de Comunicarea privind cooperarea prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată.
De asemenea, după ce constată că elementele de probă prezintă o valoare adăugată semnificativă, în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, Comisia dispune de o marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească nivelul exact al reducerii cuantumului amenzii care trebuie aplicată întreprinderii în cauză. Astfel, primul paragraf al punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea prevede o serie de limite în care poate fi efectuată reducerea cuantumului amenzii pentru diferitele categorii de întreprinderi vizate. Având în vedere marja de apreciere menționată, numai o depășire vădită a acestei marje ar putea fi invalidată de instanța Uniunii.
În aceste condiții, Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a considerat că nu prezenta o valoare adăugată semnificativă o declarație care se limitează să confirme, într‑o anumită măsură, o declarație de care Comisia dispunea deja, din moment ce o astfel de declarație nu facilitează sarcina acesteia în mod semnificativ și este, prin urmare, insuficientă pentru a justifica o reducere a cuantumului amenzii în temeiul cooperării.
(a se vedea punctele 295, 296, 298-300, 309 și 311)
24. În cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri în cursul procedurii administrative, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament. Astfel, dat fiind că situațiile diferitor întreprinderi sancționate cu amenzi pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii nu erau comparabile, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a acordat anumitor întreprinderi, în funcție de valoarea adăugată a cooperării lor, reduceri ale cuantumului amenzilor, refuzând să acorde unei alte întreprinderi beneficiul unei astfel de reduceri în temeiul Comunicării privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri. În această privință, aprecierea valorii adăugate a unei cooperări se efectuează în funcție de elementele de probă de care Comisia dispune deja. Astfel, atunci când o întreprindere furnizează elemente de probă care nu sunt decisive pentru a stabili existența unei înțelegeri, ci întăresc pur și simplu capacitatea Comisiei de a stabili existența încălcării coroborând elementele de probă de care dispune deja sau atunci când o astfel de întreprindere nu comunică Comisiei elementele de probă având o valoare adăugată semnificativă decât la mai multe luni după comunicarea altor întreprinderi și în orice caz nu comunică mijloace de probă scrise care datează de la momentul faptelor, Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a stabilit la un procent scăzut reducerea cuantumului amenzii aplicate unei astfel de întreprinderi.
(a se vedea punctele 313, 315, 319, 335, 336, 344 și 347)
25. În ceea ce privește respectarea principiului proporționalității în cadrul determinării cuantumului amenzilor pentru încălcări ale normelor de concurență ale Uniunii, astfel de amenzi nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, cu alte cuvinte, în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi ca urmare a unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblu, ținând seama în special de gravitatea acesteia. În plus, în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia poate lua în considerare necesitatea de a asigura ca acestea să aibă un efect suficient de descurajator.
În această privință, în primul rând, înțelegerile care constau în principal într‑un acord secret al concurenților de a‑și împărți piețele sau de a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante constituie încălcări care figurează, prin natura lor, printre încălcările cele mai grave ale articolului 81 CE.
În al doilea rând, în cadrul calculului cuantumului amenzilor, Comisia poate lua în considerare, printre altele, dimensiunea și puterea economică a unității economice care acționează în calitate de întreprindere în sensul articolului 81 CE. Cu toate acestea, întreprinderea pertinentă care trebuie luată în considerare în speță nu este reprezentată de fiecare filială care a participat la încălcare, ci de societatea‑mamă și de filialele sale. În al treilea rând, în ceea ce privește proporționalitatea amenzilor în raport cu dimensiunea și cu puterea economică a unităților economice în cauză, Comisia este obligată să respecte plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, al cărui obiectiv este de a evita ca amenzile să fie disproporționate în raport cu importanța întreprinderii. Or, cuantumul total al amenzilor reprezentând aproximativ 2 % din cifra de afaceri consolidată a întreprinderii vizate în cursul exercițiului financiar anterior adoptării deciziei atacate, nu se poate considera că reprezintă o valoare disproporționată în raport cu dimensiunea acestei întreprinderi.
(a se vedea punctele 367-370)