1. Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere
(art. 81 CE și 82 CE)
2. Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Marja de apreciere a Comisiei
(art. 81 CE și 82 CE)
3. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei
[art. 81 alin. (1) CE]
4. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Măsura capacității efective de a cauza prejudicii pe piața afectată
(art. 81 CE și 82 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A primul‑al patrulea și al șaselea paragraf)
5. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Apreciere în funcție de natura încălcării – Încălcări foarte grave
(art. 81 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)
6. Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar – Respectarea dreptului la apărare
(art. 81 CE și 82 CE)
7. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Împărțirea întreprinderilor în cauză în diferite categorii – Cifra de afaceri luată în considerare
[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A)
8. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Caracter descurajator al amenzii
(art. 81 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)
9. Procedură – Cheltuieli de judecată – Cheltuieli recuperabile – Noțiune
(Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 91)
1. În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei respective. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.
Astfel, revine societății‑mamă obligația de a răsturna această prezumție, demonstrând că filiala sa își stabilește în mod autonom politica comercială astfel încât să nu constituie, împreună cu aceasta, o entitate economică unică și, prin urmare, o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE. Mai precis, revine societății‑mamă obligația de a prezenta orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice dintre filialele sale și ea însăși pe care îl consideră ca fiind de natură să demonstreze că acestea nu constituie o entitate economică unică. În cadrul aprecierii sale, Tribunalul trebuie, astfel, să țină cont de ansamblul elementelor prezentate, al căror caracter și a căror importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărui caz în parte.
(a se vedea punctele 56, 58 și 59)
2. Imputarea unei încălcări a normelor de concurență în sarcina societății‑mamă este o posibilitate lăsată la aprecierea Comisiei. Simplul fapt că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a considerat că circumstanțele unei cauze nu justificau imputarea comportamentului unei filiale în sarcina societății‑mamă a acesteia nu înseamnă că aceasta este obligată să adopte aceeași apreciere într‑o decizie ulterioară.
(a se vedea punctul 75)
3. În ceea ce privește administrarea probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, revine Comisiei obligația de a dovedi nu numai existența înțelegerii, ci și durata acesteia. Pentru a calcula durata unei încălcări al cărei obiect este restrângerea concurenței, este necesar să se stabilească durata existenței acordului, respectiv perioada dintre data încheierii sale și data la care a încetat. În lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date exacte.
Nu aceasta este situația atunci când Comisia nu indică niciun element concret care să permită să se concluzioneze în sensul existenței unei concordanțe de voințe între întreprinderea în cauză și ceilalți membri ai înțelegerii în perioada indicată și atunci când nu rezultă din înscrisurile prezentate cu ocazia dezbaterilor că s‑ar fi materializat o manifestare de voință din partea unuia dintre membrii înțelegerii față de întreprinderea în cauză vizând un scop anticoncurențial.
Simplul fapt că un angajat al unei societăți care a participat la o înțelegere este detașat în cadrul altei societăți nu poate implica, în sine, că această din urmă societate devine în mod automat membră a înțelegerii. Astfel, nu se poate exclude, în aceste circumstanțe, ca angajatul în cauză să decidă să nu angajeze societatea în cadrul căreia este detașat în practici anticoncurențiale sau ca societatea menționată să ia măsuri care să îi permită să evite acest tip de practici. Revine în acest caz Comisiei să dovedească faptul că, în perioada în cauză, societatea a pus în aplicare, datorită informațiilor obținute de acest angajat în cadrul fostei sale funcții, acordurile încheiate în cadrul înțelegerii și, prin urmare, nu a acționat în mod autonom pe piață.
(a se vedea punctele 88, 89, 91-93 și 95)
4. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO disting între încălcările minore, încălcările grave și încălcările foarte grave (punctul 1 A primul și al doilea paragraf din liniile directoare). Pe de altă parte, diferențierea efectuată între întreprinderi constă în determinarea, în conformitate cu punctul 1 A al treilea, al patrulea și al șaselea paragraf din liniile directoare, a contribuției individuale a fiecărei întreprinderi, în ceea ce privește capacitatea economică efectivă, la succesul înțelegerii în vederea clasificării acesteia în categoria corespunzătoare.
Contribuția individuală a fiecărei întreprinderi, în termeni de capacitate economică efectivă, la succesul înțelegerii trebuie să fie distinsă de impactul real al încălcării vizate la punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare. În acest ultim caz, impactul real al încălcării este luat în considerare, atunci când poate fi măsurat, pentru a proceda la clasificarea încălcării în încălcare minoră, gravă sau foarte gravă. Contribuția individuală a fiecărei întreprinderi este luată în considerare, la rândul ei, pentru a pondera cuantumurile determinate în funcție de gravitatea încălcării.
Prin urmare, chiar în lipsa unui impact real care poate fi măsurat al încălcării, Comisia poate decide, potrivit punctului 1 A al treilea, al patrulea și al șaselea paragraf din liniile directoare și după calificarea încălcării drept minoră, gravă sau foarte gravă, să procedeze la o diferențiere între întreprinderile în cauză.
(a se vedea punctele 122-124)
5. Din descrierea încălcărilor foarte grave din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special stabilirea de obiective de preț sau împărțirea cotelor de piață pot determina, pentru simplul motiv al naturii proprii, calificarea drept „foarte grave”, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței. De asemenea, înțelegerile orizontale în materie de prețuri fac parte din încălcările cele mai grave ale dreptului concurenței și, prin urmare, pot fi calificate, în sine, drept foarte grave.
(a se vedea punctul 126)
6. Dreptul de a fi audiat, în cadrul unei proceduri administrative în fața Comisiei, este un principiu care impune în special ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor de concurență să conțină elementele esențiale reținute în privința sa, precum faptele imputate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, pentru ca respectiva întreprindere să fie în măsură să își susțină în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative desfășurate împotriva sa. În ceea ce privește, mai precis, calculul amenzilor, Comisia își îndeplinește obligația de a respecta dreptul întreprinderilor de a fi audiate în cazul în care indică în mod expres, în comunicarea privind obiecțiunile, că va examina dacă este necesar să aplice amenzi întreprinderilor în cauză și enunță principalele elemente de fapt și de drept susceptibile să conducă la aplicarea unei amenzi, precum gravitatea și durata presupusei încălcări și împrejurarea că aceasta a fost săvârșită cu intenție sau din neglijență. Procedând astfel, Comisia le acordă elementele necesare pentru a se apăra nu numai împotriva unei constatări a încălcării, ci și împotriva aplicării unei amenzi.
(a se vedea punctul 128)
7. Atunci când Comisia împarte întreprinderile în cauză în categorii în vederea determinării cuantumului amenzilor pentru încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE, stabilirea pragurilor pentru fiecare dintre categoriile astfel identificate trebuie să fie coerentă și justificată în mod obiectiv. În plus, printre elementele de apreciere a gravității încălcării pot să figureze, după caz, volumul și valoarea mărfurilor care fac obiectul încălcării, precum și dimensiunea și puterea economică a întreprinderii și, în consecință, influența pe care aceasta a putut să o exercite pe piață. Pe de o parte, rezultă că este permis Comisiei, în vederea determinării cuantumului amenzii, să țină seama atât de cifra de afaceri globală a întreprinderii, care reprezintă o indicație, chiar aproximativă și imperfectă, a dimensiunii și a puterii sale economice, cât și de partea din această cifră ce provine din vânzarea mărfurilor care fac obiectul încălcării și care este, așadar, de natură să dea o informație asupra amplorii acesteia. Pe de altă parte, rezultă de aici că nu trebuie atribuită nici uneia, nici celeilalte dintre aceste cifre de afaceri o importanță disproporționată față de alte elemente de apreciere, astfel încât determinarea cuantumului unei amenzi adecvate nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri globală.
În măsura în care este necesară utilizarea cifrei de afaceri a întreprinderilor implicate în aceeași încălcare pentru determinarea relațiilor dintre amenzile care urmează să fie aplicate, trebuie să se delimiteze perioada care trebuie luată în considerare astfel încât cifrele obținute să fie cât mai comparabile posibil. Rezultă de aici că o întreprindere determinată nu poate cere Comisiei să se întemeieze, în privința sa, pe o perioadă diferită de cea reținută în mod general decât cu condiția să demonstreze că cifra de afaceri pe care a realizat‑o în cursul acestei din urmă perioade nu constituie, din motive care îi sunt proprii, o indicație a dimensiunii sale veritabile și a puterii sale economice și nici a amplorii încălcării pe care aceasta a săvârșit‑o.
(a se vedea punctele 131 și 133)
8. Competența Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, săvârșesc o încălcare a dispozițiilor articolului 81 CE constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția acesteia pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere conferită de dreptul comunitar, misiune care cuprinde obligația de a desfășura o politică generală care urmărește aplicarea, în materie de concurență, a principiilor stabilite de tratat și orientarea în acest sens a comportamentului întreprinderilor. De aici rezultă că, pentru a aprecia gravitatea unei încălcări în vederea determinării cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acțiunii sale, în special pentru tipurile de încălcări care sunt deosebit de prejudiciabile pentru realizarea obiectivelor Comunității.
Acest lucru impune ca respectivul cuantum al amenzii să fie adaptat pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, și aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității. O întreprindere mare, care dispune de resurse financiare considerabile în raport cu cele ale celorlalți membri ai unei înțelegeri, poate mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale, ceea ce justifică, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea, în special prin utilizarea unui coeficient multiplicator, a unei amenzi proporțional mai ridicate decât cea care sancționează aceeași încălcare săvârșită de o întreprindere care nu dispune de asemenea resurse. În particular, luarea în considerare a cifrei de afaceri globale a fiecărei întreprinderi care face parte dintr‑o înțelegere este pertinentă pentru a stabili cuantumul amenzii.
Obiectivul de descurajare pe care Comisia are dreptul să îl urmărească la stabilirea cuantumului unei amenzi are ca scop asigurarea respectării de către întreprinderi a normelor de concurență stabilite de tratat pentru desfășurarea activităților lor în cadrul Comunității sau al Spațiului Economic European. Rezultă că factorul de descurajare care poate fi inclus în calculul amenzii este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a situației particulare a întreprinderii în cauză. Acest principiu se aplică în special atunci când Comisia a determinat un multiplicator de descurajare care afectează amenda aplicată unei întreprinderi.
(a se vedea punctele 148-151)
9. Cheltuielile suportate de întreprinderile în cauză pentru a constitui o garanție bancară în locul amenzii care le‑a fost aplicată nu reprezintă cheltuieli necesare efectuate de părți în legătură cu procedura și nu fac parte, prin urmare, din cheltuielile de judecată recuperabile în sensul articolului 91 din Regulamentul de procedură.
(a se vedea punctul 172)