Cauza C-188/07

Commune de Mesquer

împotriva

Total France SA și Total International Ltd

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation (Franța)]

„Directiva 75/442/CEE — Gestionarea deșeurilor — Noțiunea de deșeuri — Principiul «poluatorul plătește» — Deținător — Deținători precedenți — Producătorul produsului din care provin deșeurile — Hidrocarburi și păcură grea — Naufragiu — Convenție privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi — Fondul internațional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi”

Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 13 martie 2008   I - 4505

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 iunie 2008   I - 4538

Sumarul hotărârii

1. Mediu – Deșeuri – Directiva 75/442 – Noțiunea de deșeu

   (Directiva 75/442 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350)

2. Mediu – Deșeuri – Directiva 75/442 – Deversare accidentală de hidrocarburi în mare aflată la originea unei contaminări a țărmului unui stat membru

   [art. 174 alin. (2) CE; Directiva 75/442 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, art. 15]

3. Acorduri internaționale – Convenția internațională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi – Convenția internațională privind crearea unui fond internațional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi

   (Decizia 98/392 a Consiliului)

4. Mediu – Deșeuri – Directiva 75/442 – Deversare accidentală de hidrocarburi în mare aflată la originea unei contaminări a țărmului unui stat membru

   [Directiva 75/442 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, art. 1 literele (b) și (c) și art. 15]

1.  O substanță precum păcura grea comercializată drept combustibil nu constituie un deșeu în sensul Directivei 75/442 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, dat fiind că este valorificată sau comercializată în condiții avantajoase din punct de vedere economic și că ar putea fi folosită în mod efectiv drept combustibil fără a necesita efectuarea oricărei operațiuni de transformare prealabilă.

   Hidrocarburi deversate accidental în mare ca urmare a unui naufragiu, amestecate cu apă, precum și cu sedimente, care au plutit în derivă de-a lungul țărmului unui stat membru, fiind în final purtate de curent pe suprafața acestuia, constituie deșeuri în sensul articolului 1 litera (a) din directiva menționată, dat fiind că nu ar mai putea fi valorificate sau comercializate fără efectuarea oricărei operațiuni de transformare prealabilă.

   (a se vedea punctele 48 și 63 și dispozitiv 1 și 2)

2.  Aplicarea principiului „poluatorul plătește”, în sensul articolului 174 alineatul (2) primul paragraf a doua teză CE și a articolului 15 din Directiva 75/442 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, ar fi exclusă în cazul în care persoanele implicate în procese generatoare de deșeuri, fie acestea deținătoarele, deținătoarele precedente ori producătoarele produsului din care provin deșeurile, s-ar putea sustrage de la îndeplinirea obligațiilor financiare ce le incumbă, astfel cum sunt prevăzute prin directiva menționată, în condițiile în care este bine stabilită originea hidrocarburilor care au fost deversate în mare, chiar involuntar, și care au stat la originea unei contaminări a țărmului unui stat membru.

   (a se vedea punctele 71 și 72)

3.  Convenția internațională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi și Convenția internațională privind crearea unui fond internațional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi nu sunt obligatorii pentru Comunitate. Astfel, pe de o parte, Comunitatea nu a aderat la aceste instrumente internaționale și, pe de altă parte, nu se poate considera nici că aceasta s-a subrogat statelor membre, fie și pentru că nu toate statele membre sunt parte la aceste convenții, și nici că aceste două convenții ar fi obligatorii pentru Comunitate în mod indirect în considerarea articolului 235 din Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, încheiată la Montego Bay la 10 decembrie 1982, intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994 și aprobată prin Decizia 98/392, prevedere al cărei alineat (3) se mărginește să stabilească o obligație generală de cooperare între părțile la convenția în cauză.

   (a se vedea punctul 85)

4.  În vederea aplicării articolului 15 din Directiva 75/442 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, la deversarea accidentală de hidrocarburi în mare aflată la originea unei contaminări a țărmului unui stat membru:

   —

   instanța națională poate considera vânzătorul acestor hidrocarburi, care este în același timp navlositor al navei care asigura transportul acestora, ca fiind producătorul deșeurilor amintite, în sensul articolului 1 litera (b) din Directiva 75/442 și, astfel, în vederea aplicării articolului 15 a doua liniuță prima teză din această directivă, ca „deținător precedent”, dacă, în lumina elementelor pe care numai aceasta este competentă să le aprecieze, instanța ajunge la concluzia că acest vânzător-navlositor a contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de acest naufragiu, în special dacă acesta a omis să ia măsurile de prevenire a unui astfel de incident, precum cele privind alegerea navei;

   —

   dacă se dovedește că, în ceea ce privește costurile legate de eliminarea deșeurilor rezultate prin deversarea accidentală de hidrocarburi în mare, acestea nu sunt acoperite de către Fondul internațional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi sau că nu pot fi acoperite de acesta întrucât s-ar depăși nivelul maxim al despăgubirilor prevăzut pentru accidentul în cauză și că, în aplicarea limitărilor și/sau a exonerărilor legale de răspundere, dreptul intern al unui stat membru, inclusiv cel rezultat din convențiile internaționale, înlătură posibilitatea ca aceste costuri să fie suportate de către armatorul navei și/sau de către navlositorul acesteia, în condițiile în care aceste persoane trebuie considerate a fi „deținători” în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 75/442, dreptul național în cauză va trebui să cuprindă dispoziții prin care, pentru a se asigura o transpunere conformă a articolului 15 din directivă, să se consacre posibilitatea ca respectivele costuri să fie suportate de către producătorul produsului din care provin deșeurile astfel răspândite. Totuși, potrivit principiului „poluatorul plătește”, un astfel de producător nu poate fi obligat să suporte costurile respective decât atunci când, prin activitatea sa, a contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de naufragiul navei.

   (a se vedea punctele 78, 82 și 89 și dispozitiv 3)