Cauza C-185/07

Allianz SpA, fostă Riunione Adriatica di Sicurtà SpA,

și

Generali Assicurazioni Generali SpA

împotriva

West Tankers Inc.

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de House of Lords)

„Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine — Regulamentul (CE) nr. 44/2001 — Domeniu de aplicare — Competența unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru de a pronunța o somație prin care se interzice unei părți să inițieze sau să continue o procedură la o instanță dintr-un alt stat membru pentru motivul că această procedură ar fi contrară unei convenții de arbitraj — Convenția de la New York”

Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 4 septembrie 2008   I ‐ 666

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 10 februarie 2009   I ‐ 686

Sumarul hotărârii

Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 44/2001 – Domeniu de aplicare

[Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului, art. 1 alin. (2) lit. (d) și art. 5 pct. 3]

Pronunțarea, de către o instanță dintr-un stat membru, a unei somații prin care se interzice unei persoane să inițieze sau să continue o procedură la instanțele dintr-un alt stat membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenții de arbitraj, este incompatibilă cu Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Astfel, deși prin obiectul litigiului, cu alte cuvinte prin natura drepturilor ce trebuie protejate într-o procedură precum o cerere de despăgubiri, această procedură face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, o chestiune prealabilă privind aplicabilitatea unei convenții de arbitraj, inclusiv și în special privind validitatea acesteia, intră de asemenea în domeniul de aplicare al acestui regulament.

Rezultă că excepția de necompetență întemeiată pe existența unei convenții de arbitraj, inclusiv chestiunea validității acestei convenții de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 și că, în consecință, este de competența exclusivă a instanței să se pronunțe asupra acestei excepții, precum și asupra propriei competențe în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) și al articolului 5 punctul 3 din acest regulament.

Prin urmare, a împiedica pe calea unei „anti-suit injunction” o instanță dintr-un stat membru, în mod normal competentă să soluționeze litigiul în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, să se pronunțe în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) litera (d) din acest regulament asupra aplicabilității sale în litigiul cu care este sesizată echivalează neîndoielnic cu privarea acesteia de atribuția de a se pronunța asupra propriei competențe în temeiul acestui regulament.

Rezultă, înainte de toate, că o „anti-suit injunction” nu respectă principiul general potrivit căruia fiecare instanță sesizată stabilește ea însăși, în temeiul normelor ce îi sunt aplicabile, dacă este competentă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. În această privință, trebuie amintit că, în afara câtorva excepții limitate, Regulamentul nr. 44/2001 nu autorizează controlul competenței unei instanțe dintr-un stat membru de o instanță dintr-un alt stat membru.

În continuare, prin împiedicarea unei instanțe din alt stat membru să își exercite competențele conferite de Regulamentul nr. 44/2001, și anume să se pronunțe, în temeiul normelor care definesc domeniul de aplicare materială al acestui regulament, respectiv articolul 1 alineatul (2) litera (d), dacă regulamentul menționat este aplicabil, o asemenea „anti-suit injunction” este în același timp contrară încrederii pe care statele membre o acordă reciproc sistemelor lor juridice, precum și instituțiilor lor judiciare și pe care se întemeiază sistemul de competențe prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001.

În sfârșit, în măsura în care, pe calea unei „anti-suit injunction”, instanța națională ar fi împiedicată să analizeze ea însăși chestiunea prealabilă a validității sau a aplicabilității convenției de arbitraj, o parte ar avea posibilitatea să evite această procedură limitându-se să invoce convenția menționată, iar reclamantul care consideră că această convenție este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată nu ar mai avea astfel acces la instanța statală pe care a sesizat-o în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, fiind astfel lipsit de o formă de protecție jurisdicțională la care are dreptul.

Această concluzie este confirmată de articolul II alineatul (3) din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958, potrivit căruia tribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părțile au încheiat o convenție de arbitraj, va îndruma părțile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că această convenție nu este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.

(a se vedea punctele 26-31, 33 și 34 și dispozitivul)