1.

High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) (Regatul Unit) solicită Curții să stabilească ce trebuie să se înțeleagă prin noțiunea „substanțe monomere”.

2.

La prima vedere, această cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare pare surprinzătoare; ne-am fi așteptat ca această întrebare să fie adresată mai degrabă unui chimist. Totuși, analizată mai detaliat, această întrebare poate și trebuie să primească un răspuns cu ajutorul instrumentelor dreptului comunitar.

3.

În acest scop, pentru prima dată, Curtea trebuie să interpreteze Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice ( 2 ) (denumit în continuare „Regulamentul REACH”).

4.

Dispoziția fundamentală pentru prezenta cauză este articolul 5 din Regulamentul REACH, în care este prevăzută obligația de înregistrare a substanțelor, după cum urmează:

„Sub rezerva articolelor 6, 7, 21 și 23, substanțele ca atare, în preparate sau în articole, nu pot fi produse sau introduse pe piață în Comunitate decât dacă au fost înregistrate în conformitate cu dispozițiile relevante ale prezentului titlu, atunci când se solicită aceasta.”

5.

Articolul 3 punctul 1 din Regulamentul REACH definește noțiunea „substanță” după cum urmează:

„un element chimic și compușii acestuia în stare naturală sau obținuți prin orice proces de producție, inclusiv orice aditiv necesar pentru păstrarea stabilității și orice impuritate care derivă din procesul utilizat, cu excepția oricărui solvent care poate fi separat fără a influența stabilitatea substanței sau fără a-i schimba compoziția”.

6.

Articolul 3 punctul 5 din Regulamentul REACH definește noțiunea „polimer” după cum urmează:

„o substanță constituită din molecule caracterizate printr-o succesiune de unul sau mai multe tipuri de unități monomere. Asemenea molecule trebuie să aibă greutățile moleculare distribuite într-un astfel de domeniu încât diferențele de greutate moleculară să fie atribuite, în primul rând, diferențelor de număr al unităților monomere. Un polimer conține:

În înțelesul prezentei definiții, prin «unitate monomeră» se înțelege forma reacționată a unei substanțe monomere într-un polimer”.

7.

Noțiunea „monomer” este definită la articolul 3 punctul 6 după cum urmează:

„o substanță care este capabilă să formeze legături covalente cu o secvență de molecule suplimentare, asemănătoare sau nu, în condițiile reacției relevante de formare a polimerului utilizată pentru procesul în cauză”.

8.

Potrivit articolului 2 alineatul (9) din Regulamentul REACH, dispozițiile titlurilor II și VI din regulament, și anume în special obligația de înregistrare prevăzută la articolul 5, nu se aplică polimerilor.

9.

Acest regim este explicat în considerentul (41) al regulamentului:

„[…] Polimerii ar trebui exceptați de la înregistrare și evaluare până când devine posibilă selectarea eficace și economică, pe baza unor criterii tehnice și științifice valabile, a polimerilor care trebuie înregistrați datorită riscurilor pe care le prezintă pentru sănătatea umană sau mediu.”

10.

Cu privire la condițiile pentru o eventuală obligație de înregistrare pentru anumiți polimeri, articolul 138 alineatul (2) prevede, așadar, următoarele:

„Comisia poate prezenta propuneri legislative de îndată ce se poate determina o modalitate eficace și economică de selectare a polimerilor în vederea înregistrării, pe baza unor criterii tehnice și științifice valabile, precum și după publicarea unui raport privind:

11.

În schimb, articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH prevede condițiile de înregistrare a substanțelor monomere conținute în polimeri:

„Orice producător sau importator al unui polimer prezintă o cerere de înregistrare Agenției pentru substanța (substanțele) monomeră (monomere) sau orice altă (alte) substanță (substanțe) care nu au fost încă înregistrate de un operator din amontele lanțului de aprovizionare, în cazul în care sunt îndeplinite ambele condiții de mai jos:

12.

Procedura în fața instanței naționale a fost inițiată de întreprinderi producătoare, printre altele, de polimeri sau importatoare pe piața europeană. Pârâtul din acțiunea principală este Department for Environment, Food and Rural Affairs, autoritatea competentă a guvernului Regatului Unit pentru aplicarea Regulamentului REACH.

13.

Acțiunea are ca obiect înlăturarea îndoielilor referitoare la interpretarea articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH și, eventual, clarificarea faptului dacă această dispoziție trebuie să fie declarată ca lipsită de validitate.

14.

Prin urmare, High Court a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

15.

C.H. Erbslöh KG și Lake Chemicals and Minerals Ltd. (denumite împreună în continuare „Erbslöh”), precum și S.P.C.M. SA și Hercules Incorporated (denumite împreună în continuare „S.P.C.M.”), reclamante în acțiunea principală, și, în plus, Republica Polonia, Parlamentul European, Consiliul și Comisia au participat la procedura scrisă. Cu excepția Poloniei, toți aceștia au participat la ședința din 27 ianuarie 2009.

16.

Regulamentul REACH guvernează înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice. Prima etapă este constituită de înregistrare.

17.

În principiu, toți importatorii sau producătorii au obligația de a înregistra substanțele chimice pe care le importă sau le produc și de a furniza astfel anumite informații. Volumul informațiilor necesare depinde de cantitățile de substanțe pe care aceștia le importă sau le produc. În cazul în care aceștia nu dispun de informațiile respective, trebuie să le obțină înainte de înregistrare, dacă este cazul, prin realizarea unor studii.

18.

Aceste informații permit, în primul rând, producătorilor, importatorilor și utilizatorilor din aval, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul REACH, să se asigure că produc, introduc pe piață sau utilizează substanțe care nu au efecte adverse asupra sănătății umane sau asupra mediului.

19.

În plus, substanțele chimice pot face obiectul unei evaluări pe baza înregistrării și a altor informații. Această evaluare poate conduce Comisia la restricționarea anumitor substanțe, cu alte cuvinte, la interzicerea anumitor utilizări. În anumite împrejurări, Comisia poate interzice de asemenea orice utilizare a unei substanțe. Prin urmare, utilizările necesită o autorizare.

20.

Prezenta cauză privește înregistrarea monomerilor. Monomerii sunt într-un fel elementele fundamentale pe baza cărora se formează molecule chimice mai complexe, denumite polimeri. Astfel, polietilena, care este folosită la fabricarea a numeroase folii din plastic, este un polimer. După cum sugerează însuși numele, substanța de bază este în mod normal constituită din monomeri de etilenă în stare gazoasă (C2H4). Moleculele de etilenă, relativ mici, se unesc în cadrul polimerizării pentru a forma lanțuri lungi de molecule de polietilenă.

21.

Potrivit informațiilor furnizate de Comisie, există câteva sute de monomeri, care pot fi combinați și pot forma între 70000 și 400000 de polimeri diferiți.

22.

În conformitate cu articolul 6 alineatele (1) și (2) din Regulamentul REACH, monomerii sub formă nereacționată trebuie să fie înregistrați, întrucât sunt substanțe independente. În schimb, în conformitate cu articolul 2 alineatul (9), polimerii sunt exceptați de la obligația de înregistrare.

23.

Aspectul în litigiu urmărește să se stabilească dacă monomerii sub formă reacționată cuprinși în polimeri trebuie să fie înregistrați pe baza unei dispoziții specifice, articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH, deși aceștia nu reprezintă substanțe independente. Acest aspect se referă în special la importul polimerilor, întrucât monomerii utilizați în afara Comunității pentru producerea polimerilor nu au fost încă înregistrați.

24.

Potrivit articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH, producătorul sau importatorul unui polimer prezintă o cerere de înregistrare pentru substanțele monomere care nu au fost încă înregistrate de un operator din amontele lanțului de aprovizionare, în cazul în care polimerul conține cel puțin 2% din greutate substanță (substanțe) monomeră (monomere) sub formă de unități monomere și în cazul în care cantitatea totală de substanță monomeră atinge cel puțin o tonă/an.

25.

Prin intermediul primei întrebări se urmărește clarificarea noțiunii „substanță monomeră” în sensul acestei dispoziții. Răspunsul poate fi dedus, în esență, din modul de redactare a dispozițiilor relevante. Cu titlu complementar, vom examina totodată câteva argumente pe care S.P.C.M. și Erbslöh le deduc din sistemul și din obiectivele Regulamentului REACH.

26.

Modul de redactare a articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul REACH sugerează că această dispoziție vizează monomerii reacționați în polimeri. Astfel, monomerii sunt în principiu supuși obligației de înregistrare în cazul în care un polimer este constituit din aceste elemente.

27.

Potrivit articolului 3 punctul 5 din Regulamentul REACH, un polimer este constituit, în esență, dintr-o succesiune de monomeri legați între ei, unitățile monomere. Astfel, în ultima teză a articolului 3 punctul 5, o unitate monomeră este definită drept forma reacționată a unei substanțe monomere într-un polimer.

28.

Adăugarea de la articolul 6 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul REACH, „sub formă de unități monomere și de substanță (substanțe) legate chimic”, reia această definiție. Această adăugare arată că legiuitorul comunitar se referă, în cadrul acestei dispoziții, la forma reacționată a monomerului.

29.

Menționarea explicită a unităților monomere la articolul 6 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul REACH exclude în schimb includerea monomerilor sub formă nereacționată, în sensul literei b) a primei întrebări preliminare. În măsura în care sunt prezenți în polimer ca monomeri reziduali din procesul de polimerizare, aceștia trebuie, într-adevăr, să fie considerați elemente constitutive ale polimerului în sensul definiției generale a substanțelor de la articolul 3 alineatul (1), însă articolul 6 alineatul (3) se referă doar la monomerii sub formă reacționată, constituiți din unități monomere.

30.

Totuși, după o examinare mai amănunțită, Erbslöh și S.P.C.M. consideră totuși că ar fi contradictoriu ca articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH să se aplice monomerilor sub formă reacționată. Potrivit definiției de la articolul 3 alineatul (6), monomerii nu au format încă polimeri, ci doar au capacitatea de a forma astfel de componente.

31.

Trebuie să se admită că, dacă s-ar lua în considerare doar definiția generală a substanțelor de la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul REACH, numai monomerii sub formă nereacționată pot fi substanțe.

32.

Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul REACH definește o substanță drept un element chimic și compușii acestuia. Substanțele chimice sunt caracterizate în special prin proprietăți specifice, de exemplu, punctul de topire al acestora. Potrivit acestei definiții, monomerii și polimerii sunt substanțe, întrucât sunt compuși din elementele chimice constitutive ale acestora.

33.

Dimpotrivă, structurile care intră în compunerea polimerilor, și anume monomerii sub formă reacționată, nu sunt componente autonome. După cum subliniază Erbslöh și S.P.C.M., aceștia nu au proprietăți chimice proprii, ci proprietățile polimerilor ai căror constituenți sunt. Prin urmare, aceste structuri nu sunt substanțe în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul REACH.

34.

Totuși, Erbslöh și S.P.C.M. nu țin cont de faptul că Regulamentul REACH prevede pentru substanțele monomere un regim special, distinct de definiția generală a substanțelor. Noțiunea de unități monomere este definită la articolul 3 punctul 5 drept forma reacționată a unei substanțe monomere într-un polimer. Din aceasta se deduce că Regulamentul REACH cunoaște două forme de substanțe monomere, și anume, o formă reacționată – unitatea monomeră, ca parte constitutivă a unui polimer –, și o formă nereacționată – monomerul definit la articolul 3 punctul 6.

35.

S.P.C.M. obiectează în sensul că la articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH se face referire la substanțe monomere, iar nu la unități monomere. Totodată, litera (a) a acestei dispoziții prevede că substanțele monomere sunt înțelese sub formă de unități monomerice. În plus, această dispoziție include de asemenea pentru înregistrare alte substanțe decât elementele constitutive ale polimerilor, nu sub forma corespunzătoare definiției acestora, și anume, nereacționată, ci – în mod expres – sub formă reacționată.

36.

Această concluzie nu este combătută de faptul că anumite versiuni lingvistice – în special versiunile în limbile engleză și franceză – nu utilizează la articolul 6 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul REACH pentru unitățile monomerice exact aceleași definiții ca la articolul 3 punctul 5. În versiunea în limba engleză, se folosește într-o parte „monomer unit” și, pe de altă parte, „monomeric units” și, în versiunea în limba franceză, noțiunile „unité monomère” și „unités monomériques”.

37.

Totuși, este posibil ca aceste diferențe minime să rezulte dintr-o traducere imprecisă în cursul deliberărilor Consiliului. Definiția polimerilor de la articolul 3 punctul 5 – care determină de asemenea noțiunea de unitate monomeră – a fost preluată fără modificări din propunerea Comisiei. Dimpotrivă, adăugarea la articolul 6 alineatul (3) litera (a) a expresiei „sub formă de unități monomere și de substanță (substanțe) legate chimic” a fost realizată de Consiliu numai la propunerea delegației suedeze a Consiliului ( 3 ). Atât în limba suedeză, cât și în limba germană, cele două dispoziții folosesc o noțiune uniformă pentru unitatea monomeră ( 4 ). În special, versiunea originală în limba suedeză este un indiciu al faptului că diferențele în limbile engleză și franceză nu urmăresc să introducă o distincție.

38.

Prin urmare, din redactarea dispozițiilor relevante, în lumina genezei acestora rezultă că noțiunea „substanțe monomere” care figurează la articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH nu se referă decât la monomeri sub formă reacționată, cu alte cuvinte, la monomeri care au interacționat între ei, fiind legați de polimer ca parte integrantă a acestuia.

39.

Acestei concluzii intermediare i se opun totuși diferite obiecții referitoare la contextul sistematic al Regulamentului REACH. Obiecția se referă în special la faptul că la articolul 2 alineatul (9) polimerii sunt exceptați de la înregistrare.

40.

În această privință, Erbslöh invocă norma generală de interpretare a dreptului comunitar, potrivit căreia excepțiile de la regimul general sunt de strictă interpretare. Obligația de înregistrare a substanțelor monomere ar constitui o excepție de la exceptarea de la înregistrare aplicabilă polimerilor și ar trebui, prin urmare, să fie interpretată în mod strict.

41.

Cu privire la acest aspect, Erbslöh nu ține totuși cont de faptul că înregistrarea este principiul Regulamentului REACH. Prin urmare, exceptarea polimerilor este o excepție de strictă interpretare. Dacă s-ar admite că obligația de înregistrare a monomerilor conținuți de polimeri este o excepție de la excepție, ar trebui ca aceasta să fie interpretată în sens larg, ca o reîntoarcere la normă ( 5 ).

42.

În definitiv, obligația de înregistrare a substanțelor monomere sub formă de unități monomere nu constituie o excepție de la exceptarea polimerilor, ci, dimpotrivă, este o parte independentă a sistemului de obligații prevăzut de Regulamentul REACH. Pentru acest motiv, nu poate fi considerată o excepție de strictă interpretare.

43.

În plus, Erbslöh și S.P.C.M. consideră că o obligație de înregistrare a substanțelor monomere sub formă reacționată în polimeri ar lăsa fără obiect exceptarea de la obligația de înregistrare prevăzută pentru polimeri.

44.

Într-adevăr, s-ar putea presupune că înregistrarea substanțelor monomere sub formă de unități monomere, cu alte cuvinte, de elemente constitutive sub formă reacționată a unui polimer, conduce la obligația de a furniza informații despre polimer. Astfel, trebuie să se amintească faptul că substanțele monomere sub formă de unități monomere au doar proprietățile polimerului în cadrul căruia au reacționat.

45.

Interpretat astfel, articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH ar fi efectiv – după cum susțin Erbslöh și S.P.C.M. – în contradicție cu articolul 2 alineatul (9). În practică, toți polimerii introduși pe piață în Europa ar trebui, în mod indirect, să facă obiectul unei înregistrări, prin intermediul substanțelor monomere.

46.

Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH arată în mod clar că nu proprietățile polimerilor sunt cele care trebuie înregistrate, ci – după cum consideră Comisia – proprietățile monomerilor. Astfel, potrivit acestei dispoziții, este suficient ca un operator din amontele lanțului de aprovizionare să înregistreze monomerul. Acest operator nu trebuie neapărat să știe care sunt polimerii produși pe baza monomerilor săi. Este posibil chiar ca acest monomer să fie utilizat la producerea unei mari varietăți de polimeri diferiți.

47.

Nu este mai puțin adevărat că din argumentele Comisiei rezultă cel puțin modul de evaluare a înregistrării proprietăților polimerilor: în cazul în care sunt produse sau importate substanțe monomere în cantități anuale de cel puțin 10 tone/an, articolul 14 alineatul (1) și anexa I la Regulamentul REACH prevăd că înregistrarea trebuie să fie însoțită de o evaluare a securității chimice. Potrivit Comisiei, aceasta trebuie să includă ciclul de viață al polimerului obținut.

48.

Această poziție ar determina golirea de substanță a exceptării polimerilor. În orice caz, nu este convingătoare, întrucât ciclul de viață al monomerului se termină la data reacției sale în cadrul polimerului. Potrivit anexei I punctul 0.3 la Regulamentul REACH, ciclul de viață al unei substanțe include producerea și utilizările identificate. Un polimer nu este totuși o utilizare, ci o substanță independentă în sensul definiției substanțelor de la articolul 3 punctul 1 din Regulamentul REACH. Prin urmare, acesta are un ciclu de viață propriu.

49.

Astfel, informațiile referitoare la utilizarea monomerului se extind la împrejurarea că acesta este utilizat pentru producerea anumitor polimeri, fără a se extinde în schimb la proprietățile acestor polimeri. În cazul în care un polimer a fost deja înregistrat de un operator din amontele lanțului de aprovizionare, fără ca acesta să aibă cunoștință despre utilizarea în scopul producerii respectivului polimer, această utilizare trebuie să facă obiectul unei notificări de către producător, în conformitate cu articolele 37 și 38 din Regulamentul REACH.

50.

În aceste condiții, obligația de înregistrare a substanțelor monomere conținute în polimeri nu lasă fără conținut exceptarea polimerilor. Obligația de înregistrare a substanțelor monomere nu corespunde unei obligații indirecte de înregistrare a polimerilor.

51.

Doar pentru acest motiv, argumentarea Erbslöh și a S.P.C.M., care susțin că polimerii prezintă riscuri minore, nu se opune interpretării citate anterior a articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH. Riscurile atașate polimerilor nu au importanță directă pentru înregistrarea substanțelor monomere. În plus, Comisia subliniază în mod întemeiat că obligația de înregistrare nu presupune niciun risc specific, ci servește doar la identificarea riscurilor.

52.

Prin urmare, obligația de înregistrare a substanțelor monomere conținute în polimeri nu este contrară celorlalte dispoziții ale Regulamentului REACH.

53.

În sfârșit, reclamantele din acțiunea principală invocă obiectivele Regulamentului REACH ca argument împotriva obligației de înregistrare a monomerilor conținuți în polimeri.

54.

Cu privire la acest punct, argumentația reclamantelor se bazează pe două aspecte. Pe de o parte, acestea subliniază încă o dată exceptarea polimerilor, care ar fi compromisă de obligația de înregistrare a monomerilor. Totuși, am arătat deja că această situație nu se regăsește în cauză.

55.

Pe de altă parte, se ridică problema dacă obligația de înregistrare a monomerilor servește obiectivelor generale ale Regulamentului REACH. Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul REACH, aceasta urmărește să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului, inclusiv promovarea unor metode alternative pentru evaluarea pericolelor pe care le prezintă substanțele, precum și libera circulație a substanțelor pe piața internă, asigurând totodată sporirea competitivității și a inovației.

56.

Nu există nicio contradicție vădită față de aceste obiective. Nu există nici indicii potrivit cărora aceste obiective ar impune o altă interpretare a articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH.

57.

În schimb, problema dacă obligația de înregistrare a monomerilor se poate concilia cu aceste obiective prezintă interes pentru a doua întrebare, în special în măsura în care aceasta are ca obiect compatibilitatea articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH cu principiul proporționalității. Prin urmare, este necesar să se aprecieze această compatibilitate în cadrul examinării celei de a doua întrebări.

58.

Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că noțiunea „substanțe monomere”, care figurează la articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH, nu se referă decât la monomerii sub formă reacționată, cu alte cuvinte, la monomerii care au interacționat între ei, fiind legați de polimer ca parte integrantă a acestuia.

59.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă aplicarea articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH în cazul producătorilor sau al importatorilor de polimeri este nelegală, întrucât condițiile sunt iraționale, discriminatorii sau disproporționate. Prin urmare, este necesar să se examineze validitatea acestei dispoziții.

60.

Erbslöh și S.P.C.M. critică motivarea insuficientă a articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH.

61.

Deși este adevărat că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu ridică problema motivării, Curtea a statuat în mod repetat, cu ocazia acțiunilor directe formulate împotriva deciziilor individuale, că o motivare insuficientă de natură a încălca articolul 253 CE ține de încălcarea normelor fundamentale de procedură în sensul articolului 230 CE ( 6 ) și reprezintă, de altfel, un motiv care poate, și chiar trebuie, să fie invocat din oficiu de instanța comunitară ( 7 ). Lipsa sau insuficiența vădită a motivării nu ar putea fi (în principiu) regularizată prin faptul că persoana în cauză află motivele actului în cursul procedurii în fața instanței comunitare ( 8 ). Obligația de motivare a unei decizii adverse trebuie astfel să permită instanței comunitare să își exercite controlul cu privire la legalitatea acesteia și să îi furnizeze persoanei interesate indicațiile necesare pentru a afla dacă decizia este întemeiată și dacă este necesar să se introducă o acțiune împotriva sa ( 9 ). Prin urmare, aceasta este o condiție sine qua non a controlului jurisdicțional al unei măsuri.

62.

Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză; aceasta trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției comunitare care a adoptat actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar Curții, să își exercite controlul. Din această jurisprudență rezultă însă că nu se poate impune ca motivarea unui act să specifice toate elementele de fapt și de drept relevante. Astfel, problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice ce reglementează materia respectivă. Curtea a statuat în special că, în cazul în care actul contestat permite să se recunoască esența obiectivului urmărit de instituție, ar fi excesiv să se solicite o motivare specifică pentru diferitele alegeri tehnice operate ( 10 ).

63.

Deși este adevărat că nu este prevăzută nicio motivație specifică pentru obligația de înregistrare a monomerilor conținuți în polimeri, această dispoziție constituie o decizie cu caracter tehnic, care nu necesită nicio motivare specifică. După cum vom arăta mai jos, în special cu ocazia controlului proporționalității, această dispoziție poate fi pusă în legătură cu motivarea generală a Regulamentului REACH. Faptul că o dispoziție tehnică specifică este atribuită unei motivări generale nu trebuie în mod necesar să apară în mod expres în cadrul motivelor unei reglementări generale. Această legătură poate fi creată de asemenea, dacă este cazul, prin explicații furnizate ulterior.

64.

Prin urmare, nu se poate constata o încălcare a obligației de motivare.

65.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH este lipsit de validitate, întrucât este irațional. Cu siguranță, nu se obișnuiește să se verifice dacă dreptul comunitar este sau nu este logic, însă argumentarea participanților la procedură arată că principiul în discuție este, înainte de toate, cel al securității juridice, definit prin calitatea sa de principiu al certitudinii.

66.

Astfel, Erbslöh și S.P.C.M. susțin că această contradicție față de exceptarea polimerilor determină o lipsă a logicii. Este efectiv posibil ca o contradicție reală între dispoziții de același rang să afecteze validitatea acestora, dacă nu poate fi soluționată pe calea interpretării sau prin intermediul principiilor normelor conflictuale – de exemplu, lex posterior sau lex specialis. Într-un astfel de caz nu s-ar putea constata ce normă trebuie să fie aplicată. O asemenea contradicție ar încălca principiul securității juridice. Acest principiu de bază al dreptului comunitar impune ca o reglementare să fie clară și precisă, pentru ca persoanele interesate să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să ia decizii în consecință ( 11 ). Totuși, s-a arătat deja că obligația de înregistrare a polimerilor sub formă reacționată și exceptarea polimerilor nu sunt contradictorii ( 12 ).

67.

Prin urmare, articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH nu este ilogic în sensul unei reglementări contradictorii.

68.

Principiul proporționalității face parte dintre principiile generale ale dreptului comunitar pe care legiuitorul comunitar are obligația să le respecte ( 13 ). Prin urmare, actele instituțiilor comunitare nu pot depăși limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge obiectivele urmărite în mod legitim de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate ( 14 ).

69.

În opinia Erbslöh, legiuitorul comunitar trebuie să demonstreze caracterul proporțional al măsurilor în materia protecției sănătății și a mediului care restricționează concurența. Această opinie se întemeiază pe jurisprudența referitoare la articolele 28 CE și 30 CE care, cu toate acestea – în ceea ce privește sarcina probei – nu se poate transpune în cazul principiului proporționalității.

70.

Un stat membru care invocă o excepție de la regula generală stabilită la articolul 28 CE – libera circulație a mărfurilor – trebuie să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile care permit o derogare ( 15 ). În caz contrar, există o prezumție de legalitate a dreptului comunitar ( 16 ). Această prezumție implică faptul că sarcina probei ilegalității incumbă persoanei care contestă validitatea unui act juridic comunitar ( 17 ).

71.

În plus, ca în numeroase alte domenii legislative, respectarea principiului proporționalității nu este supusă – nici în cazul Regulamentului REACH – unui control jurisdicțional riguros. Dimpotrivă, se recunoaște legiuitorului comunitar o putere largă de apreciere („putere discreționară”) în cazul unor decizii complexe, cu caracter tehnic și/sau politic ( 18 ). În cazul Regulamentului REACH, a trebuit să se ajungă la un compromis dificil între obiectivele politicii de mediu și de sănătate, pe de o parte, și interesul economic, pe de altă parte.

72.

În cadrul controlului exercitării unei astfel de competențe, instanța nu poate substitui aprecierea legiuitorului comunitar cu propria apreciere, ci trebuie să se limiteze la a verifica dacă aceasta nu este afectată de o eroare vădită sau de un abuz de putere ori dacă legiuitorul nu a depășit în mod vădit limitele puterii sale de apreciere ( 19 ).

73.

Nu este întotdeauna clar care sunt efectele acestei limitări asupra examinării proporționalității. Câteva hotărâri constată că legalitatea unei măsuri adoptate de legiuitor nu poate fi afectată decât dacă aceasta este vădit inadecvată pentru a atinge obiectivul urmărit de instituția competentă ( 20 ). În anumite cauze, jurisprudența precizează că nu se ridică problema de a stabili dacă măsura adoptată de legiuitor era singura sau cea mai bună posibilă, ci dacă aceasta era în mod vădit inadecvată ( 21 ).

74.

Totuși, aceste constatări pot produce confuzii. În cazul în care există în mod vădit măsuri mai puțin constrângătoare sau în cazul în care măsurile adoptate sunt în mod vădit disproporționate față de obiectivele urmărite, persoanelor interesate trebuie să li se acorde o protecție juridică. În caz contrar, principiul proporționalității, care face parte din dreptul primar, ar fi privat de orice efect util.

75.

Pentru acest motiv, Curtea examinează în numeroase hotărâri în special dacă există măsuri în mod vădit mai puțin constrângătoare ( 22 ) sau chiar dacă aceste constrângeri sunt proporționale cu obiectivele urmărite ( 23 ).

76.

Până în prezent, Curtea nu a definit în mod expres condițiile în care o măsură este în mod vădit incompatibilă cu principiul proporționalității. În definitiv, criteriul determinant ar trebui să fie considerația potrivit căreia instanțele comunitare nu pot, în principiu, substitui aprecierea legiuitorului cu propria apreciere a unor aspecte dificile.

77.

O astfel de apreciere a legiuitorului comunitar poate fi contestată în mod normal numai în lipsa oricărui fundament rezonabil ( 24 ). În acest context, instanța comunitară trebuie să controleze de asemenea dacă aceste elemente constituie toate datele pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia o situație complexă și dacă sunt de natură să susțină concluziile care sunt desprinse din acestea ( 25 ).

78.

În lumina acestor considerații, este necesar să se examineze dacă obligația de înregistrare a monomerilor este un mijloc proporțional pentru atingerea unui obiectiv licit.

79.

Potrivit argumentelor instituțiilor, măsura urmărește două obiective. Pe de o parte, protecția mediului și a sănătății, întrucât înregistrarea monomerilor permite confruntarea cu anumite riscuri asociate polimerilor. Pe de altă parte, obligația de înregistrare a monomerilor urmărește stabilirea unor condiții egale de concurență pe piața europeană a polimerilor.

Cu privire la riscurile pentru mediu și pentru sănătate

80.

Regulamentul REACH urmărește, în conformitate cu articolul 1 și cu considerentul (1) al acestuia, în special să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului. Această finalitate corespunde cerințelor articolului 95 alineatul (3) CE, articolului 152 alineatul (1) CE, precum și articolului 174 alineatele (1) și (2) CE.

81.

Potrivit articolului 174 alineatul (3) prima liniuță CE, în elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Comunitatea ține seama de datele științifice și tehnice disponibile. În cazul în care, în pofida avansului științei, se dovedește imposibil de determinat cu certitudine existența sau importanța riscurilor pentru sănătatea persoanelor, instituțiile pot adopta măsuri de protecție prin aplicarea principiului precauției consacrat la articolul 174 alineatul (2) CE, fără a trebui să aștepte întreaga demonstrare a realității și a gravității acestor riscuri ( 26 ).

82.

După cum subliniază în special Parlamentul European și Consiliul, înregistrarea substanțelor urmărește mai ales îmbunătățirea informațiilor cu privire la riscurile referitoare la aceste substanțe. Așadar, prin natura sa, înregistrarea este un instrument de îmbunătățire a unei politici eficiente de protecție a mediului și a sănătății.

83.

Părțile la procedură au opinii diferite cu privire la chestiunea existenței și a domeniului de aplicare al riscurilor prezentate de polimeri pentru sănătate și pentru mediu ( 27 ). Totuși, întrucât nu polimerii, ci doar monomerii utilizați pentru producție trebuie să facă obiectul unei înregistrări, singurele riscuri relevante sunt cele care pot fi mai bine evaluate în urma acestei înregistrări.

84.

În această privință, din studiile științifice prezentate de S.P.C.M. și Erbslöh, care, în principiu, nu sunt puse la îndoială de instituții, rezultă că informațiile referitoare la monomerii utilizați nu permit în mod necesar să se ajungă la concluzii referitoare la proprietățile și la riscurile polimerilor produși. Se admite că substanțele monomere constituie în mod normal legături stabile în cadrul polimerilor și nu prezintă, în principiu, riscuri specifice.

85.

Argumentul central al instituțiilor pentru a stabili o legătură între înregistrarea monomerilor și riscurile polimerilor se întemeiază pe articolul 138 alineatul (2) și pe considerentul (41) al Regulamentului REACH. Potrivit acestor dispoziții, Comisia poate prezenta propuneri legislative de îndată ce se poate determina o modalitate eficace și economică de selectare a polimerilor în vederea înregistrării, pe baza unor criterii tehnice și științifice valabile. Comisia și Consiliul susțin că înregistrarea monomerilor este necesară pentru a îndeplini această sarcină.

86.

Comisia în special a precizat acest argument în sensul că, în cadrul înregistrării, un raport privind securitatea chimică trebuie să cuprindă, de asemenea, ciclul de viață al polimerului rezultat din transformarea monomerului. Acest argument nu este totuși convingător.

87.

Astfel, am arătat deja că raportul privind securitatea nu are ca obiect studierea riscurilor aferente utilizării unui polimer produs pe baza unui monomer ( 28 ). Într-adevăr, o astfel de concepție ar lipsi de valoare exceptarea polimerilor și ar extinde în exces noțiunea de ciclu de viață al unei substanțe chimice. Raportul privind securitatea cuprinde, așadar, doar denumirea polimerului produs pe baza monomerului.

88.

Cu toate acestea, făcând trimitere la un raport al experților prezentat în fața High Court ( 29 ), Comisia menționează două riscuri specifice ale polimerilor, care prezintă o legătură cu monomerii utilizați pentru producerea acestora.

89.

În primul rând, nu toate proprietățile unui monomer se pierd neapărat în timpul polimerizării. Pierderea anumitor proprietăți depinde, dimpotrivă, de grupurile funcționale ale moleculei monomerului care a participat la această reacție chimică. Grupurile funcționale care continuă să existe vor putea transmite polimerului proprietățile monomerului.

90.

Aspectul dacă proprietățile monomerului continuă să existe depinde în mod vădit, de fiecare dată, de reacția chimică, altfel spus, de polimerul produs. În măsura în care înregistrarea monomerilor include o identificare a polimerului produs ( 30 ), iar nomenclatorul chimic prezintă indicații cu privire la structura moleculei polimerizate în discuție ( 31 ), o astfel de înregistrare permite să se ajungă la concluzii referitoare la perenitatea proprietăților monomerului. În această măsură, înregistrarea monomerilor utilizați este adecvată pentru evitarea riscurilor inerente polimerului.

91.

Obligația de înregistrare a substanțelor monomere sub formă reacționată importate de importator în cantități cuprinse între o tonă și 10 tone este totuși inutilă în acest scop. Astfel, o identificare clară a polimerului obținut este – după cum putem vedea – necesară numai în cazul obligației de a prezenta raportul de securitate chimică prevăzut la articolul 14 din Regulamentul REACH. Aceasta presupune totuși realizarea unor importuri anuale ale substanței în discuție mai mari de 10 tone, în timp ce obligația de înregistrare a substanțelor monomere sub formă reacționată se aplică deja de la o cantitate mai mare de o tonă pe an. Fără o identificare chimică clară a polimerului, este imposibil să se facă afirmații fiabile cu privire la continuitatea proprietăților monomerilor.

92.

În al doilea rând, în anumite condiții, polimerii se pot degrada. Totuși, Comisia admite în mod expres că eliberarea monomerilor conținuți în procesul de degradare a polimerilor este rară. Condițiile în care un polimer se degradează depind, în mod evident, în primul rând, de polimerul în discuție. Nu se poate determina rolul pe care l-ar avea monomerii conținuți într-un polimer în raport cu acest tip de degradare. Cu toate acestea, nu a fost demonstrată o legătură suficientă între înregistrarea monomerilor și riscul dezintegrării polimerilor în monomerii utilizați.

93.

În plus, obligația de înregistrare a monomerilor sub formă reacționată în polimeri ar fi putut servi la evitarea riscurilor rezultate din prezența monomerilor sub formă nereacționată. Nu se contestă că monomerii sub formă nereacționată prezintă riscuri pentru sănătate și pentru mediu. Monomerii sunt molecule relativ mici, deosebit de reactive și care, prin urmare, pot avea efecte adverse.

94.

În cazul producerii de polimeri în Comunitate, interesul înregistrării monomerilor conținuți este evident: substanțele monomere sunt utilizate ca monomeri sub formă nereacționată în cadrul Comunității, astfel încât este necesar ca informațiile aferente înregistrării să fie cunoscute pe teritoriul acesteia pentru a putea fi gestionate eventualele riscuri. Totuși, este probabil ca articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH să aibă doar o importanță secundară pentru acești monomeri, întrucât, indiferent de utilizarea acestora în scopul producerii de polimeri, înregistrarea lor se impune în temeiul articolului 6 alineatele (1) și (2) în cazul producției sau al importului. Pentru acest motiv, Erbslöh și S.P.C.M. nu ridică obiecții specifice în această privință.

95.

Aceste două părți la procedură susțin însă că situația este în orice caz diferită în cazul importului de polimeri: în acest caz, monomerii sunt utilizați doar în afara Comunității. În principiu, Comunitatea intră în contact doar cu substanțe monomere sub formă de unități monomere reacționate în polimeri.

96.

Înregistrarea substanțelor monomere care sunt prezente în formă reacționată în polimerii importați contribuie doar în măsura descrisă mai sus la protecția mediului și a sănătății în Comunitate.

97.

Or, există de asemenea riscuri legate de reziduurile monomere sub formă nereacționată. Nu se contestă că polimerii pot fi contaminați cu astfel de reziduuri și că acești monomeri pot intra în contact cu mediul, în cazul utilizării polimerului.

98.

Comisia subliniază acest risc în observațiile sale și și-a exprimat poziția în fața Comitetului privind barierele tehnice în calea comerțului din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) ca fiind unul dintre motivele înregistrării monomerilor sub formă reacționată ( 32 ).

99.

Într-adevăr, înregistrarea monomerilor sub formă reacționată conținuți în polimeri poate furniza informații cu privire la riscul reziduurilor de monomeri. Astfel, este probabil ca tipurile de monomeri utilizate pentru producerea polimerului să fie, de asemenea, cele care pot fi regăsite în reziduuri. De asemenea, tipurile de monomeri utilizate ar putea permite să se concluzioneze asupra probabilității prezenței reziduurilor în polimer.

100.

Prin urmare, obligația de înregistrare ar putea contribui la gestionarea riscului cauzat de impurități monomerice.

Cu privire la condițiile egale de concurență

101.

Consiliul, precum și Polonia subliniază că înregistrarea substanțelor monomere sub formă reacționată favorizează o concurență loială între producătorii comunitari și importatorii de polimeri.

102.

Prețurile polimerilor comunitari includ în mod normal o parte din costurile de înregistrare a monomerilor folosiți la producerea polimerilor. Astfel, trebuie să se presupună că acești monomeri au făcut deja obiectul unei înregistrări ca substanțe independente la data producerii sau a importului acestora. În caz contrar, pot fi fabricați polimeri și în afara Comunității, fără a fi necesară înregistrarea substanțelor. Obligația de înregistrare a substanțelor de bază, cel puțin de către importatori, va avea ca obiect evitarea acestei denaturări a concurenței pe piața comunitară a polimerilor.

103.

Obligația de înregistrare impusă importatorilor conduce în același timp la o repartizare mai echitabilă a costurilor de înregistrare între diferitele întreprinderi, respectiv producătorii sau importatorii comunitari ai polimerului în discuție. Regulamentul REACH conține dispoziții care au ca obiectiv repartizarea între solicitanți a costurilor studiilor necesare în scopul înregistrării. O astfel de repartizare a costurilor corespunde răspunderii și avantajelor legate de introducerea pe piață a unui polimer. Prin urmare, aceasta reprezintă o concretizare a principiului „poluatorul plătește”, care, la rândul său, este un aspect al principiului proporționalității ( 33 ).

104.

Crearea unei concurențe loiale poate fi atribuită obiectivului Regulamentului REACH menționat la articolul 1 alineatul (1), și anume sporirea competitivității ( 34 ). În plus, egalitatea de tratament a importatorilor și a producătorilor constituie, potrivit considerentului (3), un obiectiv explicit al Regulamentului REACH:

„Această legislație ar trebui să se aplice în mod nediscriminatoriu, fie că substanțele fac obiectul schimburilor comerciale pe piața internă, fie la nivel internațional, în conformitate cu angajamentele internaționale ale Comunității.”

105.

Protejarea producătorilor comunitari de dezavantajele concurențiale este în principiu un obiectiv legitim al legiuitorului comunitar ( 35 ). Nu este necesar să se analizeze dacă acest obiectiv conduce la dificultăți în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului. Dispoziția examinată în acest caz a fost, într-adevăr, discutată în mod repetat în cadrul Comitetului privind barierele tehnice în calea comerțului ( 36 ). Cu toate acestea, compatibilitatea cu normele Organizației Mondiale a Comerțului nu face obiectul prezentei proceduri. În plus, Curtea nu a recurs la acest criteriu pentru evaluarea dreptului comunitar ( 37 ).

106.

Astfel, articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH nu este în mod vădit inadecvat pentru a atinge obiectivul legitim al unor condiții egale de concurență.

Concluzie intermediară

107.

Obligația de înregistrare a monomerilor sub formă reacționată conținuți în polimeri este adecvată pentru îndeplinirea a trei obiective legitime. Aceasta permite controlarea riscurilor pentru mediu și pentru sănătate care rezultă din poluarea polimerilor prin reziduuri monomere. În plus, aceasta poate fi utilă în anumite cazuri pentru evaluarea riscului cauzat de persistența proprietăților monomerilor în polimeri. În plus, înregistrarea contribuie la stabilirea unei concurențe loiale între producătorii comunitari și importatorii de polimeri.

108.

Este necesar să se verifice dacă obligația de înregistrare a monomerilor în formă reacționată conținuți în polimeri este necesară pentru a atinge obiectivele citate anterior.

109.

În ceea ce privește obiectivele de protecție a mediului și a sănătății, există într-adevăr îndoieli cu privire la necesitatea obligației de înregistrare.

110.

Utilitatea de a dispune de informații extinse cu privire la monomeri pentru evaluarea riscurilor cauzate de continuitatea proprietăților monomerilor în polimeri pare a fi foarte restrânsă. Numeroase elemente sugerează că o obligație de informare cu privire la polimer, limitată ca extindere, însă bine orientată, ar fi mai puțin constrângătoare și cel puțin la fel ca eficientă.

111.

În schimb, pentru evaluarea riscului prezentat de monomerii reziduali, informațiile referitoare la monomer prezintă, fără nicio îndoială, un anumit interes. Cu toate acestea, nu se poate exclude faptul că, în raport cu acest risc, o obligație de înregistrare care ține cont doar de impuritățile monomerice ca atare poate fi suficientă.

112.

Abordând această direcție, Erbslöh și S.P.C.M. propun interpretarea articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH în sensul că trebuie să fie înregistrate doar reziduurile monomere sub formă nereacționată. Totuși, o limitare la monomerii sub formă nereacționată sau la reziduurile monomere ar avea probabil ca efect privarea într-o mare măsură a articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH de efectul său practic. Pare puțin probabil ca polimerii care conțin cel puțin 2% din greutate substanță (substanțe) monomeră (monomere) reziduală (reziduale) să fie numeroși. Un produs care conține atâtea impurități nu ar fi conform cu cerințele utilizatorilor polimerului.

113.

O astfel de obligație de înregistrare ar trebui, dimpotrivă, să ia în considerare impuritățile care s-ar produce efectiv. În cadrul ședinței, Erbslöh a susținut, fără a fi combătută, că astfel de impurități ar putea fi identificate, fără dificultăți majore, prin recurgerea la procedee de distilare în vid și de cromatografie gazoasă.

114.

Cu toate acestea, nu este necesar, în definitiv, să se analizeze dacă îndoielile indicate au un caracter decisiv sau dacă acestea ar putea fi combătute de alte argumente ale instituțiilor, ținând cont de marja de apreciere recunoscută legiuitorului prin aplicarea principiului precauției.

115.

Fără îndoială, obligația de înregistrare este astfel necesară pentru a atinge obiectivul unor condiții egale de concurență.

116.

Cu siguranță, s-ar putea concepe limitarea măsurilor de protecție a poziției concurențiale a producătorilor comunitari pe piețele pe care aceștia sunt în mod efectiv activi. Astfel, obligația de înregistrare a monomerilor utilizați ar avea efect doar în cazul polimerilor produși de asemenea în Comunitate ( 38 ). Totuși, potențiala concurență nu ar fi protejată la fel de eficient. Astfel, se poate iniția o nouă producție comunitară de polimeri numai după ce monomerii utilizați au făcut obiectul unei înregistrări. În aceste condiții, noul producător comunitar ar trebui, deși nu dispune încă de venituri provenite din propria producție, să investească fonduri proprii pentru înregistrarea monomerilor, în timp ce concurenții externi ar putea încă (într-o primă etapă) să furnizeze polimeri în Comunitate fără a suporta asemenea cheltuieli.

117.

De asemenea, nu se impune nicio taxă ca mijloc mai puțin constrângător, care să prezinte același grad de eficacitate, asupra polimerilor importați, pentru a compensa în mod forfetar economia în termeni de cost rezultată din lipsa înregistrării monomerilor utilizați.

118.

În aceste condiții, dispoziția în discuție este în orice caz necesară în raport cu obiectivul constând în asigurarea unei egalități concurențiale între producătorii stabiliți în Comunitate și, respectiv, cei din statele terțe.

119.

În sfârșit, se ridică problema dacă inconvenientele rezultate din obligația de înregistrare în cazul importului polimerilor sunt proporționale cu obiectivele urmărite.

120.

În opinia Erbslöh și a S.P.C.M., importatorii se confruntă cu mari dificultăți practice. Este puțin probabil ca monomerii să fi fost deja înregistrați de întreprinderi din amontele lanțului de aprovizionare, cu alte cuvinte, de producătorii monomerilor sau ai polimerilor. De regulă, acești producători nu ar avea obligația de a proceda, în calitate de producători comunitari, la înregistrare și, de altfel, probabil nu ar avea niciun interes să înregistreze substanțele monomere prin intermediul unui reprezentant unic.

121.

Dimpotrivă, adesea, importatorii nu ar ști ce substanțe monomere se află sub formă reacționată în polimerii pe care îi importă. Furnizorii acestora consideră de regulă că această informație reprezintă un secret comercial. Nu ar exista metode eficiente de analiză pentru a identifica substanțele monomere sub formă reacționată.

122.

Comisia nu combate această argumentare. Aceasta susține în mod justificat că problema respectivă este rezolvată de piață. Dacă doresc să comercializeze polimerii pe piața europeană, furnizorii vor permite înregistrarea substanțelor monomere sau – păstrând în același timp secretele lor comerciale – vor proceda ei înșiși la înregistrare prin intermediul unui reprezentant unic. În caz contrar, aceștia vor trebui să renunțe la această piață. Importatorii și eventualii utilizatori ai polimerilor pot influența această decizie, dacă este cazul, prin prețurile pe care sunt pregătiți să le plătească.

123.

Este adevărat că Erbslöh exprimă temerea privind o complicație suplimentară, în măsura în care are îndoieli cu privire la faptul dacă înregistrarea monomerilor de către producători externi exonerează în mod efectiv importatorul de obligația de înregistrare; însă aceste îndoieli nu sunt convingătoare.

124.

Instituțiile arată că furnizorii de polimeri din afara Comunității pot desemna, potrivit articolului 8 din Regulamentul REACH, un reprezentant unic, care va face înregistrarea monomerilor, în numele și pe seama importatorului. Erbslöh are îndoieli cu privire la realizarea unei asemenea înregistrări de către un operator din amontele lanțului de aprovizionare în sensul articolului 6 alineatul (3), întrucât reprezentantul unic nu este un operator din amonte, iar operatorul din afara Comunității nu are obligația de a efectua înregistrarea.

125.

Instituția reprezentantului unic presupune totuși ca înregistrarea să îi scutească de obligații în acest sens pe membrii din avalul lanțului de aprovizionare. O ipoteză diferită nu ar avea nicio logică. Prin urmare, este logic ca articolul 8 din Regulamentul REACH să prevadă în mod expres că reprezentantul unic îndeplinește obligația care revine importatorului. În consecință, înregistrarea efectuată trebuie să aibă un efect exonerator față de importator și în cadrul articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH.

126.

În plus, recurgerea la alți membri ai lanțului de aprovizionare este o caracteristică fundamentală a Regulamentului REACH. Și în cazul altor substanțe chimice, înregistrarea impune obținerea unor informații de la alte întreprinderi. Astfel, înregistrarea trebuie să soluționeze riscurile legate de utilizările identificate ale substanței. Or, deseori, informațiile referitoare la aceste utilizări și riscuri pot fi furnizate numai de cumpărătorii substanțelor. În cazul în care nu iau parte la înregistrare, aceștia din urmă trebuie eventual să își procure ei înșiși informații cu privire la riscurile legate de utilizarea de către ei a substanței (a se vedea articolul 37 și următoarele din Regulamentul REACH).

127.

Chiar dacă înregistrarea monomerilor era, în practică, imposibilă în anumite cazuri, „Guidance for monomers and polymers” a Agenției Europene pentru Produse Chimice ( 39 ) indică o direcție care permite totuși comercializarea polimerului: tratarea acestuia ca o substanță cu compoziție necunoscută sau variabilă, un produs al unor reacții complexe sau un material biologic. În acest caz, polimerul ar putea, în mod excepțional, să fie el însuși înregistrat ca paliativ ( 40 ).

128.

O altă obiecție se întemeiază pe costurile înregistrării. În opinia S.P.C.M. și Erbslöh, acestea sunt cu mult disproporționate față de cifrele de afaceri realizate în special de întreprinderea în cauză (Lake) și față de cantitățile de substanțe în discuție.

129.

Totuși, în principiu, aceste costuri îi afectează pe toți utilizatorii de produse chimice. Un element esențial al structurii Regulamentului REACH constă în special în acceptarea unei astfel de sarcini. În cazul în care o substanță nu mai este cerută pe piață ca urmare a costurilor sale de înregistrare, acest aspect trebuie acceptat.

130.

În plus, Regulamentul REACH prevede posibilitatea unei repartizări a costurilor studiilor necesare, cel puțin în parte, între diferiții solicitanți de înregistrare a aceleiași substanțe. Întrucât un număr restrâns de substanțe monomere pot fi combinate într-un număr foarte mare de polimeri ( 41 ), se poate aștepta ca aceleași substanțe monomere să facă obiectul unei înregistrări din partea unor producători și a unor importatori diferiți. Recurgând la procedura de coordonare prevăzută de Regulamentul REACH, aceștia trebuie să își împartă costurile între ei.

131.

Sarcina care decurge din obligația de înregistrare a substanțelor monomere sub formă reacționată în cadrul polimerilor corespunde, așadar, în mare măsură, cheltuielilor generale impuse de Regulamentul REACH. Această sarcină trebuie să fie contrabalansată în special de obiectivul asigurării unei concurențe loiale între producătorii comunitari de polimeri și producătorii din state terțe. Acest raport nu este în mod vădit dezechilibrat.

132.

Prin urmare, nu se poate constata o încălcare a principiului proporționalității.

133.

În sfârșit, este necesar să se examineze dacă articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul REACH dă naștere unei discriminări ilicite. Această parte a celei de a doua întrebări preliminare urmărește compatibilitatea cu principiul egalității de tratament și al nediscriminării. Acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 42 ).

134.

O diferență de tratament este justificată atât timp cât este întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, mai precis dacă se află în legătură cu un scop admisibil din punct de vedere legal, urmărit de legislația în cauză, iar această diferență este proporțională cu scopul urmărit de tratamentul în cauză ( 43 ). Prin urmare, legislația analizată trebuie să fie proporțională cu diferențele și cu similitudinile fiecărei situații ( 44 ).

135.

Similar principiului proporționalității, pentru analizarea interdicției discriminării, trebuie să se țină cont de faptul că legiuitorul comunitar dispune de o largă putere de apreciere (denumită „discreționară”) ( 45 ). Cu toate acestea, legiuitorul comunitar este obligat să își întemeieze alegerea pe criterii obiective și adecvate în raport cu scopul urmărit de legislația în cauză, ținând cont de toate elementele de fapt, precum și de toate datele tehnice și științifice disponibile la momentul adoptării actului în discuție ( 46 ). În plus față de obiectivul principal de protecție a mediului, acesta trebuie să ia pe deplin în considerare interesele existente ( 47 ).

136.

Erbslöh și S.P.C.M. obiectează că, deși importatorii și producătorii comunitari de polimeri sunt supuși aceleiași obligații, sarcina este mult mai grea pentru importatori.

137.

Producătorii comunitari de polimeri pot să procedeze mult mai simplu decât importatorii la înregistrarea substanțelor monomere utilizate. Producătorii cunosc monomerii utilizați și, prin urmare, îi pot înregistra.

138.

Dimpotrivă, importatorii depind de sprijinul acordat de furnizorii externi, înainte de a putea solicita înregistrarea. Erbslöh și S.P.C.M. exprimă temerea fie că furnizorii nu vor pune la dispoziția importatorilor informațiile necesare referitoare la substanțele monomere utilizate, fie că nu vor înregistra ei înșiși aceste substanțe monomere, prin intermediul unui reprezentant unic.

139.

Totuși, această dependență a importatorilor este consecința necesară a lipsei de competență comunitară pentru adoptarea unor obligații imperative în sarcina întreprinderilor din state terțe.

140.

Obligația de înregistrare se concretizează, într-adevăr, în persoana importatorului. Totuși, obligația se adresează furnizorilor acestuia. Furnizorii sunt, în principiu, comparabili cu producătorii comunitari. În plus, polimerii importați nu diferă, în principiu, de polimerii produși în Comunitate. Prin urmare, situații comparabile sunt tratate în același mod.

141.

Ținând cont de obiectivul, citat anterior, al obligației de înregistrare, și anume crearea condițiilor unei concurențe egale, este justificată impunerea unor cerințe similare acestor situații comparabile. Producătorii din state terțe au libertatea să se supună acestor constrângeri sau să renunțe la piața comunitară.

142.

Dacă se compară importatorii cu producătorii comunitari, se poate constata cu siguranță că aceștia nu sunt tratați în același mod, dar nici nu se află într-o situație comparabilă. Importatorii sunt afectați doar în calitate de unic reprezentant disponibil al producătorilor externi – cel puțin până la desemnarea unui reprezentant unic de către aceștia în sensul articolului 8 din Regulamentul REACH. Faptul că importatorii sunt vizați în mod diferit de obligația de înregistrare corespunde acestei diferențe față de situația unui producător.

143.

Prin urmare, nu se poate constata o încălcare a principiului egalității.

144.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare după cum urmează: