1. 

Prin cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Landesarbeitsgericht Düsseldorf (Germania) adresează Curții o întrebare privind interpretarea articolului 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități ( 2 ).

2. 

Această întrebare a fost adresată cu ocazia unui litigiu între domnul Dietmar Klarenberg și societatea Ferrotron Technologies GmbH (denumită în continuare „Ferrotron”) cu privire la continuarea cu pârâta a contractului de muncă pe care reclamantul l-a încheiat cu societatea Electrotechnology GmbH (denumită în continuare „societatea ET”).

3.

Primele trei considerente ale Directivei 2001/23 sunt redactate astfel:

„Directiva 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități ( 3 ) a fost substanțial modificată. Prin urmare, această directivă trebuie codificată, din motive de claritate și raționalitate.

Evoluția economică atrage, la nivel național și la nivelul Comunității, schimbări în structura întreprinderilor, prin transferuri de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau de unități către alți angajatori ca rezultat al transferurilor sau fuziunilor.

Sunt necesare dispoziții pentru protecția lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute.”

4.

Articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23 prevede următoarele:

5.

În temeiul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată:

„Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.”

6.

În dreptul german, Directiva 2001/23 și directivele care au precedat-o ( 4 ) au fost transpuse prin intermediul articolului 613a din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch sau BGB). Alineatul (1) al acestui articol este redactat astfel:

„În cazul unui transfer prin act juridic al unei unități sau al unei părți de unitate către un alt proprietar, acesta preia drepturile și obligațiile care decurg din relațiile de muncă existente în momentul transferului.”

7.

De la 1 ianuarie 1989, domnul Klarenberg, reclamantul din acțiunea principală, a fost angajat de societatea ET, care își exercită activitatea în domeniul automatizării industriale și al tehnicilor de măsură și de control. La 1 mai 1992, acesta a fost numit director al departamentului F+E/ET-Systeme/Netzwerk/IBS (Dezvoltare/Sisteme electronice/Rețele/Interfață) al societății ET. Acest departament era alcătuit din trei unități: unitatea F+E/ET-Systeme (R&D/Sisteme electronice), aflată sub conducerea directă a domnului Klarenberg, unitatea EDV/Netzwerk/Serversysteme/Datensicherung (TED/Rețele/Sisteme de servere/Salvare de date) și unitatea Produktion/Schaltschränke/Platinen (Producție/Posturi de comandă/Plăci cu circuite), aflată sub conducerea domnului Neumann, care era în același timp director adjunct al întregului departament.

8.

Ferrotron, pârâta din acțiunea principală, este specializată în conceperea și fabricarea produselor în domeniul tehnicilor de măsură și de control pentru industria siderurgică.

9.

La 22 noiembrie 2005, societatea ET a încheiat cu Ferrotron și cu societatea-mamă a acesteia din urmă, care își are sediul în Statele Unite, un contract intitulat „Asset and Business Sale and Purchase Agreement” privind următoarele game de produse realizate de societatea ET: ET-DecNT (controale numerice pentru electrozii cuptoarelor electrice cu arc), FT7000, ET-TempNet și ET-OxyNet (sisteme de măsură pentru metalurgie). Toate produsele în discuție făceau parte din unitatea F+E/ET Systeme. Pe baza acestui contract, societatea-mamă a pârâtei a achiziționat toate drepturile privind programele informatice, brevetele, cererile de înregistrare a unor brevete și invențiile referitoare la produsele menționate anterior, precum și drepturile privind numele produselor și cunoștințele tehnice. Pârâta a primit materialul tehnic de dezvoltare, un inventar al materialelor pentru fabricarea produselor, o listă cu furnizori și o listă cu clienți. Pârâta a preluat de asemenea un anumit număr de salariați ai societății ET: domnul Neumann, director adjunct al departamentului F+E/ET-Systeme/Netzwerk/IBS, și trei ingineri din unitatea F+E/ET-Systeme, domnii Heck, Thiessen și Pavlina.

10.

Produsele care făceau obiectul contractului au fost incluse în gama de produse oferite deja de Ferrotron, iar foștii salariați ai societății ET au fost integrați în structura deja existentă a pârâtei. Aceștia exercită de asemenea și funcții în legătură cu alte produse decât cele achiziționate de la societatea ET.

11.

La 17 iulie 2006, a fost inițiată o procedură de insolvență împotriva societății ET.

12.

Introducând o acțiune la Arbeitsgericht Wesel, domnul Klarenberg a solicitat ca pârâta să fie obligată să continue contractul de muncă pe care acesta îl avea cu societatea ET, preluându-l în serviciul său. Întrucât Arbeitsgericht a respins cererea sa, domnul Klarenberg a făcut apel la Landesarbeitsgericht Düsseldorf, solicitând acestuia, în principal, obligarea pârâtei să îl preia în serviciul său, în calitate de responsabil de departament, în condițiile contractului de muncă încheiat cu societatea ET la 1 ianuarie 1989 și, în subsidiar, să constate că între părți există o relație de muncă începând cu 9 decembrie 2005.

13.

Considerând că soluționarea litigiului depinde de interpretarea Directivei 2001/23, Landesarbeitsgericht Düsseldorf a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se consideră transfer în înțelesul articolului 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23/CE transferul unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator numai dacă noul angajator menține autonomia, din punct de vedere organizațional, a părții de întreprindere sau de unitate?”

14.

Ferrotron contestă pertinența întrebării preliminare pentru soluționarea acțiunii principale, invocând trei categorii de motive.

15.

În primul rând, Ferrotron susține că existența unui transfer în sensul Directivei 2001/23 este exclusă, întrucât nu s-a demonstrat că elementele achiziționate de Ferrotron constituiau o unitate care să poată face obiectul unui astfel de transfer. În al doilea rând, aceasta arată că, și în cazul în care s-ar constata că a avut loc un transfer de întreprindere în temeiul directivei menționate, aceasta nu ar implica și transferul contractului de muncă al reclamantului, întrucât funcțiile exercitate de acesta în cadrul societății ET erau în mare parte exercitate în alte unități decât în unitatea F+E/ET-Systeme și, prin urmare, nu puteau fi legate de aceasta ( 5 ). În al treilea rând, pârâta din acțiunea principală consideră că domnul Klarenberg este decăzut din dreptul de a invoca transferul contractului său de muncă, întrucât, deși a avut cunoștință de acordul încheiat între Ferrotron și societatea ET, a așteptat intrarea în stare de insolvabilitate a acesteia din urmă pentru a invoca pretenții împotriva Ferrotron.

16.

Prin intermediul argumentelor pe care tocmai le-am prezentat, pârâta solicită, așadar, Curții să verifice admisibilitatea întrebării preliminare din punct de vedere al necesității sale pentru soluționarea acțiunii principale. În această privință, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanțele naționale au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 6 ). Din aceasta rezultă că întrebările adresate de instanța națională, în cadrul de reglementare și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență ( 7 ). Curtea nu poate respinge o cerere formulată de o instanță națională decât dacă reiese în mod vădit că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are niciun raport cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ( 8 ).

17.

Or, argumentele pârâtei nu par a fi de natură să răstoarne prezumția de pertinență de care beneficiază întrebarea care face obiectul prezentului litigiu, în temeiul jurisprudenței Curții.

18.

În ceea ce privește în special argumentul Ferrotron potrivit căruia existența unei unități care poate face obiectul unui transfer nu ar fi dovedită, arătăm că instanța de trimitere pleacă în mod clar de la ipoteza inversă, apreciind că unitatea F+E/ET-Systeme, la care se referă acordul încheiat între societatea ET și Ferrotron, constituie „o parte de unitate în sensul articolului 613a alineatul (1) prima teză din BGB, care a fost transferată către Ferrotron, întrucât aceasta din urmă a achiziționat instrumentele de producție esențiale ale unității, precum și listele de furnizori și de clienți aferente, a preluat o parte din salariații care stăpâneau cunoștințele tehnice, iar societatea-mamă a achiziționat drepturile privind principalele produse și tehnologii” ( 9 ). Instanța de trimitere exprimă, dimpotrivă, îndoieli privind posibilitatea de a clasifica operațiunea în discuție drept transfer, în sensul dispozițiilor naționale care asigură transpunerea Directivei 2001/23, pentru motivul că entitatea cesionată nu și-a menținut autonomia din punct de vedere organizațional, sub conducerea cesionarului.

19.

Problema existenței, la data cesiunii, a unei unități care să poată fi transferată este, prin urmare, străină de obiectul trimiterii preliminare.

20.

Directiva 77/187 ( 10 ) nu conținea, inițial, o definiție a noțiunii de transfer. O astfel de definiție a fost introdusă în textul Directivei 77/187, printr-o modificare a articolului 1 din aceasta, numai odată cu Directiva 98/50 ( 11 ). În legătură cu această modificare, considerentul (4) al Directivei 98/50 explica faptul că, din considerente de securitate și transparență juridică, a fost necesară „clarificarea noțiunii de transfer, în temeiul jurisprudenței Curții de Justiție” și preciza că această clarificare nu a modificat domeniul de aplicare al Directivei 77/187, astfel cum a fost interpretată de Curte.

21.

Aceeași definiție a noțiunii de transfer precum cea introdusă de Directiva 98/50 figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, care a abrogat Directiva 77/187. Considerentul (8) al Directivei 2001/23 preia conținutul considerentului (4) al Directivei 98/50, confirmând astfel existența unei continuități nu numai normative, ci și din punctul de vedere al interpretării, cu Directiva 77/187, pe care o codifică Directiva 2001/23 ( 12 ).

22.

Pentru a înțelege noțiunea de transfer în sensul Directivei 2001/23 trebuie, așadar, să ne referim la jurisprudența elaborată de Curte cu ocazia interpretării Directivei 77/187.

23.

Domeniul material de aplicare al directivei a fost definit de la început în termeni deosebit de largi: se aplică în toate situațiile de „schimbare care rezultă dintr-o cesiune contractuală sau dintr-o fuziune a persoanei fizice sau juridice răspunzătoare de exploatarea întreprinderii și care, urmare acestui fapt, contractează obligațiile angajatorului în privința angajaților întreprinderii” ( 13 ).

24.

În Hotărârea Spijkers ( 14 ) din 1986, la întrebarea Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos) în legătură cu elementele care trebuie luate în considerare pentru a stabili existența unui transfer în sensul Directivei 77/187, Curtea a dat o definiție a noțiunii de transfer utilizând formule care vor fi reluate în mod constant de toată jurisprudența ulterioară.

25.

În această hotărâre, Curtea a afirmat mai întâi că, ținând cont de scopul Directivei 77/187, care vizează „asigurarea continuității raporturilor de muncă existente în cadrul unei entități economice, independent de vreo schimbare de proprietar”, criteriul decisiv pentru stabilirea existenței unui transfer în sensul acestei directive, și nu a unei simple înstrăinări de active, este, așadar, acela „de a ști dacă entitatea în cauză își păstrează identitatea” ( 15 ). Curtea a continuat precizând că, într-un caz precum cel supus analizei Hoge Raad der Nederlanden, în care, la data cesiunii, cedentul nu mai exercita nicio activitate de afaceri, trebuia să se verifice dacă întreprinderea era „o unitate economică încă existentă [care fusese] înstrăinată, ceea ce rezulta în special din faptul că exploatarea sa [era] continuată în mod efectiv sau reluată de către noul angajator, cu aceleași activități economice sau cu activități similare” ( 16 ). În plus, Curtea a precizat că, pentru a stabili dacă aceste condiții erau întrunite, trebuia să „se ia în considerare totalitatea împrejurărilor de fapt care caracterizează operațiunea în cauză, printre care figurează mai ales tipul de întreprindere sau de unitate despre care este vorba, dacă elementele corporale, precum clădirile și bunurile mobile, sunt transferate, valoarea elementelor necorporale la momentul transferului, preluarea sau nepreluarea majorității personalului de către noul angajator, dacă clienții sunt transferați sau nu sunt transferați, precum și gradul de asemănare între activitățile exercitate înainte și după transfer și durata unei eventuale suspendări a acestor activități” ( 17 ). Toate aceste elemente, a explicat Curtea, „nu sunt decât aspecte parțiale ale evaluării globale care se impune și, de aceea, nu pot fi apreciate izolat” ( 18 ). În final, Curtea a arătat că aprecierile de fapt care sunt necesare pentru a stabili dacă suntem în prezența unui transfer în sensul directivei sunt de competența instanței naționale, în lumina criteriilor de interpretare stabilite de Curte.

26.

În Hotărârea Spijkers, precum și în mare parte din jurisprudența ulterioară ( 19 ), cel puțin până la sfârșitul anilor 1990, Curtea a acordat o importanță specială faptului ca activitatea profesională a cedentului sau o activitate similară să fie continuată sau reluată de cesionar. Capacitatea unității economice cesionate de a nu își pierde identitatea părea să coincidă în mod substanțial cu capacitatea sa de „a rămâne operantă și viabilă” ( 20 ) după transfer. Această interpretare părea susținută de faptul că singurele cazuri în care Curtea a exclus existența unui transfer au fost cazurile de faliment sau de lichidare ale unei întreprinderi ( 21 ). În afară de aceasta, inclusiv în temeiul acestei jurisprudențe, Curtea făcea diferența între procedurile colective care urmăreau lichidarea activelor și cele care prevedeau continuarea activității economice: în acest din urmă caz, directiva încă se aplica ( 22 ).

27.

Hotărârea Süzen ( 23 ) marchează, cu toate acestea, o schimbare de orientare față de deciziile precedente.

28.

Cu această ocazie, Curtea era chemată să precizeze dacă Directiva 77/187 se aplica și într-un caz în care un angajator care încredințase lucrări de curățenie a localurilor sale unei prime societăți rezilia contractul încheiat cu aceasta și încheia, pentru executarea unor lucrări similare, un nou contract cu o a doua societate, fără ca operațiunea să fie însoțită de cesiunea activelor patrimoniale, materiale sau nemateriale, și fără ca noul angajator să preia o parte importantă a personalului desemnat deja de predecesorul său să execute contractul. După ce a definit noțiunea de entitate economică ca „un ansamblu organizat de persoane și de elemente ce permite exercitarea unei activități economice care urmărește un obiectiv propriu” ( 24 ), Curtea a afirmat că „numai împrejurarea că serviciul efectuat de fostul și de noul deținător al unui contract este similar nu permite să se concluzioneze că a avut loc un transfer al unei entități economice”. Într-adevăr, continuă Curtea „o unitate nu poate fi redusă la activitatea pe care o efectuează” întrucât „identitatea sa rezultă de asemenea din alte elemente cum sunt forța de muncă, personalul de conducere, organizarea muncii, metodele sale de exploatare și, dacă este cazul, resursele operaționale aflate la dispoziția sa” ( 25 ).

29.

Această orientare a fost menținută în hotărârile ulterioare ( 26 ), în care importanța elementului care constă în continuarea de către cesionar a activității întreprinderii este diminuată și importanța unei aprecieri de ansamblu a împrejurărilor care caracterizează operațiunea de cesiune s-a accentuat. Pe de altă parte, în contextul unei astfel de aprecieri, pertinența diferitelor elemente luate în considerare variază în funcție de caracteristicile cazului în speță ( 27 ), fără a fi posibilă izolarea unui element care ar avea, in abstracto, mai multă greutate decât celelalte. În legătură cu aceasta, Curtea a precizat, astfel, că „menținerea drepturilor lucrătorilor care constituie obiectivul directivei [….] nu poate să depindă numai de luarea în considerare a unui singur factor” ( 28 ), chiar dacă acesta face parte dintre elementele în lumina cărora trebuie să se facă aprecierea.

30.

Astfel, Curtea a considerat ca fiind o împrejurare relevantă, dar nu hotărâtoare, faptul că la momentul transferului întreprinderea este închisă temporar și nu are, așadar, angajați în activitate, în special în cazul întreprinderilor cu activitate sezonieră ( 29 ). La fel, dacă transferul activelor patrimoniale face parte din criteriile în lumina cărora trebuie să se efectueze aprecierea globală a operațiunii, absența acestuia nu permite, potrivit Curții, ca astfel de operațiuni să fie excluse din domeniul de aplicare al directivei ( 30 ), cu condiția să nu fie vorba de întreprinderi care își desfășoară activitatea în sectoare „în care elementele corporale contribuie în mod semnificativ la exercitarea activității” ( 31 ). În plus, dacă preluarea majorității personalului angajat de întreprinderea precedentă, ca număr și competențe, împreună cu continuarea activității pot fi suficiente pentru a constitui un transfer în sensul directivei în sectoarele în care activitatea se bazează în principal pe mâna de lucru ( 32 ), această împrejurare poate să nu fie determinantă în alte cazuri ( 33 ). În final, în Hotărârea Mayeur ( 34 ), Curtea a afirmat că nu se poate exclude că „în anumite împrejurări, elemente cum sunt organizarea, funcționarea, finanțarea, administrarea și normele de drept aplicabile caracterizează o unitate economică în așa măsură încât o modificare a acestor elemente, datorată transferului acestei unități, ar antrena o schimbare a identității sale” ( 35 ). Cu toate acestea, Curtea a exclus faptul ca o astfel de ipoteză să se materializeze în cauza în discuție, în care era vorba despre „preluarea de către o comună, persoană juridică de drept public care activează în temeiul normelor specifice de drept administrativ, a activităților de publicitate și de informare cu privire la serviciile pe care le oferă publicului, exercitate până atunci, în interesul acestei comune, de o asociație fără scop lucrativ, persoană juridică de drept privat” ( 36 ). Cu toate acestea, trebuie să se arate că, în această hotărâre, dintre diferiți factori luați în considerare, Curtea a acordat o importanță specială continuării de către comună a activității exercitate anterior de asociație și, în special, a părții din această activitate legate de atribuțiile reclamantului din acțiunea principală ( 37 ).

31.

Scurta analiză precedentă permite să se evidențieze că, în aprecierea existenței unui transfer în sensul Directivei 77/178, Curtea a urmat o abordare întemeiată în mod esențial pe o apreciere de la caz la caz.

32.

Favorizând o astfel de abordare, Curtea a păstrat, fără îndoială, astfel cum a arătat deja în trecut avocatul general La Pergola, „o flexibilitate binevenită în aplicarea criteriilor în diferite situații care pot apărea în cadrul economiei comunitare” ( 38 ), dar, în același timp, a renunțat să definească esența noțiunii de transfer de întreprinderi, și anume conținutul minim al acestei noțiuni – ceea ce permite în mod concret ca un astfel de transfer să se distingă de o simplă cesiune de active ale unei întreprinderi –, fapt care face astfel ca limitele protecției prevăzute de directivă să fie mai fluide, dar și mai puțin clare.

33.

În lumina considerațiilor de mai sus, vom trece acum la examinarea întrebării formulate de instanța de trimitere.

34.

Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească, în esență, dacă se consideră transfer, în înțelesul articolului 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23, transferul unei părți de întreprindere sau de unitate dacă noul angajator nu menține autonomia, din punct de vedere organizațional, a elementelor dobândite, ci le integrează în propria structură preexistentă. Potrivit termenilor deciziei de trimitere, o jurisprudență recentă a Bundesarbeitsgericht tinde să vadă în aceste împrejurări o simplă cesiune de active și să excludă un transfer în sensul legislației naționale care transpune directiva.

35.

Pârâta din acțiunea principală, referindu-se la jurisprudența Bundesarbeitsgericht, susține că unitatea cedată nu își menține identitatea în cazul în care, ca urmare a cesiunii, își pierde autonomia organizațională, resursele achiziționate fiind integrate de către cesionar într-o structură în întregime nouă. În speță, organizarea muncii în cadrul Ferrotron s-ar baza pe o subdiviziune pe sectoare de activitate, și nu pe game de produse, precum cea a societății ET. Angajații acesteia din urmă, precum diferitele elemente preluate de Ferrotron, ar fi fost, așadar, integrați în structura societății cesionare pe baza unei noi organizări a muncii.

36.

În schimb, guvernul german și Comisia Comunităților Europene sunt de altă părere. Invocând jurisprudența Curții, acestea susțin că existența unui transfer în sensul Directivei 2001/23 trebuie apreciată în contextul unei evaluări de ansamblu, ținând cont de toți factorii relevanți. Menținerea autonomiei sale organizaționale de către unitatea cesionată nu ar fi decât unul dintre criteriile pe baza cărora trebuie să se efectueze această apreciere.

37.

Suntem de acord cu acest punct de vedere.

38.

Mai întâi, acest mod de a vedea lucrurile este conform cu abordarea de la caz la caz reținută până în prezent de Curte și cu accentul pe care îl pune aceasta pe importanța unei aprecieri a fiecărei operațiuni în lumina tuturor împrejurărilor care o caracterizează. Această abordare pare incompatibilă din punct de vedere metodologic cu excluderea unui transfer de întreprindere în sensul Directivei 2001/23, la care s-ar ajunge luând în considerare un singur element, separat de contextul unei evaluări globale ( 39 ).

39.

Este adevărat că, în general, factorul organizatoric duce la definirea „identității” unității economice cesionate ( 40 ) și că, astfel cum a recunoscut Curtea în Hotărârea Mayeur ( 41 ), în anumite cazuri determinate, acest factor poate, în aceeași măsură ca alți factori cum sunt funcționarea, finanțarea, administrarea și normele de drept aplicabile, să caracterizeze o unitate economică astfel încât o modificare a acestor elemente ca urmare a transferului acestei unități ar duce la o schimbare de identitate a unității ( 42 ).

40.

Cu toate acestea, în jurisprudență se găsesc mai multe exemple de precedente în care Curtea s-a pronunțat în sensul că o modificare a structurii organizaționale a unității cesionate ( 43 ) sau o modificare a organizării muncii ( 44 ) nu erau de natură să excludă existența unui transfer în sensul directivei, inclusiv atunci când aceste modificări implicau o transformare radicală a modului de administrare a unității cesionate, cu consecințe chiar asupra posibilității de a continua cu cesionarul contractele de muncă ale personalului transferat ( 45 ).

41.

În susținerea poziției sale, pârâta invocă noțiunea de entitate economică definită în jurisprudență și reluată la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, afirmând că unitatea transferată își menține identitatea numai în cazul în care cesionarul menține legătura organizațională care unește ansamblul elementelor personale și materiale care alcătuiesc unitatea transferată.

42.

În temeiul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, este considerat transfer în sensul directivei transferul unei unități economice, înțeleasă ca un „ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară”, care își menține identitatea ulterior transferului. Această dispoziție conține într-adevăr o referire la factorul organizațional, atât ca element care definește noțiunea „entitate economică”, cât și ca element care caracterizează identitatea acesteia. O astfel de referire trebuie înțeleasă, în opinia noastră, ca vizând nu atât organizarea specifică impusă de întreprinzător diferiților factori de producție, cât legătura de interdependență și complementaritate care există între acești factori și care face ca aceștia să contribuie împreună la exercitarea unei activități economice determinate.

43.

Or, contrar a ceea ce pare că afirmă pârâta, această legătură nu dispare în mod necesar odată cu integrarea unității cesionate în structura organizațională a cesionarului, ipotetic diferită din punctul de vedere al dimensiunilor sale și/sau al organizării decât cea a cedentului.

44.

Cu alte cuvinte, păstrarea identității entității transferate nu presupune menținerea „autonomiei sale organizaționale”, înțeleasă în sensul sugerat de pârâtă ca autonomie structurală, ci menținerea legăturii funcționale și de finalitate care există între diferiții factori transferați, care permite noului întreprinzător să îi folosească pe aceștia din urmă chiar dacă sunt integrați într-o structură organizațională diferită, având obiectivul exercitării unei activități economice specifice.

45.

În cauza principală, Ferrotron a achiziționat un număr de factori deja organizați între ei în vederea fabricării și comercializării unor produse determinate și, contrar celor afirmate în cadrul ședinței de către reprezentantul pârâtei, această operațiune nu s-a limitat la suplimentarea personalului Ferrotron, ci i-a permis acesteia din urmă să adauge o nouă gamă de produse celor deja oferite de întreprindere. În afară de aceasta, este cert că Ferrotron a continuat activitatea exercitată anterior de societatea ET, utilizând totalitatea organizată de elemente de personal, materiale și nemateriale, achiziționate de la societatea ET, chiar dacă angajații transferați au fost integrați în structura pârâtei și își exercită atribuțiile într-un cadru organizațional complet diferit de cel precedent.

46.

În aceste împrejurări, se poate aprecia în mod rezonabil că, cu toate modificările intervenite în organizarea muncii, ca urmare a transferului nu a dispărut acea legătură care exista între diferitele elemente achiziționate de Ferrotron, care alcătuiau un „ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică”. Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală a prevăzut în mod special că, într-o perioadă de doi ani după ce a avut loc cesiunea, societatea ET va pune la dispoziția Ferrotron personal calificat suplimentar, în caz de indisponibilitate a personalului deja transferat, sau, în subsidiar, va pregăti personalul Ferrotron arată în mod clar că societatea cesionară recunoștea relația de interdependență existentă între diferiții factori de producție achiziționați și necesitatea de a menține această relație în perspectiva continuării activității în discuție.

47.

Cu toate acestea, instanța națională este cea căreia îi revine sarcina să efectueze verificările necesare pentru a stabili, ținând seama de totalitatea împrejurărilor care caracterizează operațiunea în discuție și de diferiții factori relevanți, printre care și factorul organizațional, înțeles astfel cum am precizat mai sus ( 46 ), dacă, în speță, unitatea cesionată și-a păstrat identitatea ca urmare a transferului, astfel cum impune jurisprudența Curții.

48.

În sfârșit, pârâta susține că, în cazul pierderii autonomiei organizaționale a entității economice ca urmare a transferului, obiectivul urmărit de Directiva 2001/23, și anume acela de a menține contractele de muncă ale angajaților afectați de transfer, nu putea fi îndeplinit în niciun caz. În această privință, pârâta subliniază că, în noua organizare a muncii dorită de Ferrotron, nu există funcție care să corespundă postului care fusese ocupat de domnul Klarenberg în cadrul societății ET.

49.

Un argument întrucâtva similar celui susținut de Ferrotron fusese avansat de Republica Franceză în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Mayeur ( 47 ). Căutând să excludă existența în această cauză a unui transfer în sensul directivei, guvernul francez constata în special că, în dreptul național, organismul public care preia activitatea exercitată anterior de o persoană juridică de drept privat este obligat să rezilieze contractele de muncă încheiate cu aceasta din urmă. Curtea a considerat că imposibilitatea de a continua contractele de muncă cu cesionarul nu avea influență în aprecierea existenței unui transfer. Curtea a reținut că obligația de a pune capăt contractelor de muncă implica, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 78/187, o modificare a condițiilor de muncă în detrimentul lucrătorului, care rezultă ca urmare a transferului, cu consecința că încetarea acestor contracte ar trebui să se considere că a intervenit ca urmare a unei acțiuni a angajatorului ( 48 ).

50.

Pentru a încheia analiza noastră, dorim să adăugăm o ultimă reflecție. Ipoteza unui transfer care nu are ca obiect întreprinderea în totalitatea sa, ci o parte a acesteia, este avută în vedere în mod expres de Directiva 2001/23, care extinde protecția specială pe care o prevede asupra lucrătorilor vizați de astfel de operațiuni. Chiar acestea sunt ipotezele în care linia de demarcație dintre transfer și simpla înstrăinare a factorilor de producție riscă să devină extrem de subțire, făcând mai delicată identificarea criteriilor care să permită a se face distincție între cele două situații, crescând riscul de a exclude din domeniul de aplicare al Directivei 2001/23 situații care intră, de fapt, în acest domeniu de aplicare. Or, dacă o integrare a elementelor cesionate în structura organizațională a întreprinderii cesionare este, în sine, suficientă pentru a exclude un transfer în sensul directivei, ar fi deosebit de dificil să se obțină aplicarea acesteia din urmă în cazul cesiunii unei părți de întreprindere sau de unitate, atunci când operațiunea în discuție are ca obiect, precum în cazul în speță, cesiunea unei părți de activitate între întreprinderi care operează pe aceeași piață și având amândouă propria structură organizațională.

51.

Din considerațiile precedente rezultă că faptul că partea de întreprindere sau de unitate cesionată nu este utilizată în continuare de către noul întreprinzător ca parte de întreprindere sau de unitate autonomă din punct de vedere organizațional nu este suficient, în sine, pentru a exclude existența unui transfer în sensul Directivei 2001/23.

52.

Pentru motivele expuse mai sus, sugerăm Curții să se pronunțe cu privire la întrebarea preliminară adresată de Landesarbeitsgericht Düsseldorf după cum urmează:

„Articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități trebuie interpretat în sensul că faptul că partea de întreprindere sau de unitate cesionată nu este utilizată în continuare de către noul întreprinzător ca parte de întreprindere sau de unitate autonomă din punct de vedere organizațional nu împiedică recunoașterea unui transfer de întreprindere, din moment ce entitatea transferată își păstrează identitatea.”