1. 

În cazul în care denumirea unui produs alimentar care evocă un loc de proveniență a fost înregistrată de un grup de producători locali drept marcă colectivă (națională) și a fost formulată și o cerere de înregistrare a unei denumiri de origine protejate (denumită în continuare „DOP”) sau a unei indicații geografice protejate (denumită în continuare „IGP”) (comunitare), în ce măsură un alt producător care utilizează o denumire similară pentru un produs alimentar similar se poate întemeia pe faptul că (i) examinarea cererii de înregistrare drept DOP sau IGP încă nu a stabilit că denumirea nu a devenit generică și/sau pe faptul că (ii) a utilizat denumirea cu bună-credință o lungă perioadă pentru a combate afirmația potrivit căreia etichetarea produsului său alimentar ar putea induce consumatorii în eroare?

2. 

În esență, acesta este obiectul întrebărilor preliminare adresate Curții în prezenta cauză de Tribunale Civile di Modena (Italia).

3.

Prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 2081/92 al Consiliului din 14 iulie 1992 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare ( 2 ), a Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și la publicitatea acestora ( 3 ) și a Primei Directive a Consiliului din de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci ( 4 ).

4.

Regulamentul nr. 2081/92 stabilește cadrul protecției denumirilor de origine și a indicațiilor geografice protejate ( 5 ). Conform regulamentului, denumirile anumitor produse agricole și alimentare pot fi protejate în cadrul Comunității ca DOP sau IGP atunci când există o legătură între caracteristicile produselor și originea geografică a acestora ( 6 ).

5.

Al cincilea considerent al regulamentului prevede că etichetarea produselor agricole și alimentare se supune normelor generale stabilite de Directiva 79/112 ( 7 ) și că, având în vedere caracterul lor specific, este necesar să se adopte dispoziții speciale suplimentare pentru produsele agricole și alimentare care provin dintr-o arie geografică delimitată. Articolul 1 alineatul (2) care definește domeniul de aplicare al regulamentului, prevede în mod expres că acest regulament se aplică fără a aduce atingere altor prevederi comunitare specifice.

6.

Articolul 2 prevede că protecția comunitară a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice ale produselor agricole și alimentare se va obține în conformitate cu regulamentul și definește condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o denumire să fie considerată „denumire de origine” sau „indicație geografică”.

7.

În acest scop, articolul 2 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat prevede că se aplică următoarele definiții: „denumire de origine”: numele unei regiuni, al unui loc specific sau, în cazuri excepționale, al unei țări, utilizat pentru descrierea unui produs agricol sau alimentar originar din această regiune, loc specific sau țară și a cărui calitate sau caracteristici sunt în mod esențial sau exclusiv datorate unui anumit mediu geografic cu factorii săi naturali și umani, și a cărui producție, prelucrare și preparare au loc în aria geografică delimitată. Articolul 2 alineatul (2) litera (b) definește „indicația geografică” drept numele unei regiuni, al unui loc specific sau, în cazuri excepționale, al unei țări, utilizat pentru descrierea unui produs agricol sau alimentar originar din această regiune, loc specific sau țară, și care posedă o calitate specifică, reputație sau alte caracteristici ce pot fi atribuite zonei geografice respective și a cărui producție și/sau prelucrare și/sau preparare au loc în zona geografică definită.

8.

Articolul 3 din regulament precizează două cazuri în care anumite denumiri nu pot fi înregistrate.

9.

În special, articolul 3 alineatul (1) prevede:

„Denumirile devenite generice nu pot fi înregistrate.

În sensul prezentului regulament, prin «denumire devenită generică» se înțelege denumirea unui produs agricol sau alimentar care, chiar dacă se raportează la locul sau la regiunea în care acest produs agricol sau alimentar a fost inițial produs sau comercializat, a devenit denumirea comună a unui produs agricol sau alimentar.

Pentru a stabili dacă o denumire a devenit sau nu generică, se va ține cont de toți factorii, în special de:

În cazul în care, urmând procedura prevăzută la articolele 6 și 7, o cerere de înregistrare este respinsă din cauza unei denumiri devenite generice, Comisia va publica respectiva decizie în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene”. [traducere neoficială].

10.

Articolul 5 descrie procedura pe care un stat membru trebuie să o urmeze după depunerea unei cereri de înregistrare. Dispozițiile relevante ale articolului 5 alineatul (5) ( 8 ) au următorul cuprins:

„Statul membru verifică dacă cererea este justificată și o va înainta Comisiei […], în cazul în care consideră că aceasta întrunește condițiile prevăzute în prezentul regulament.

Statul membru în cauză poate să acorde numai temporar protecție la nivel național, în sensul prezentului regulament, denumirii transmise în maniera specificată și, dacă este cazul, o perioadă de adaptare, începând de la data transmiterii; […].

Protecția temporară la nivel național încetează la data la care se ia o decizie privind înregistrarea, în conformitate cu prezentul regulament. Atunci când se ia această decizie, o perioadă de până la cinci ani poate fi permisă pentru adaptare, cu condiția ca întreprinderile în cauză să fi comercializat produsele respective în mod legal, folosind denumirea în discuție în mod continuu cel puțin cinci ani înainte de data publicării prevăzute la articolul 6 alineatul (2)”. [traducere neoficială]

11.

Articolul 13 prezintă în detaliu protecția conferită denumirilor înregistrate. Dispozițiile relevante ale acestui articol au următorul cuprins:

„(1)   Denumirile înregistrate sunt protejate împotriva:

[…]

(3)   Denumirile protejate nu pot deveni generice.

[…]” [traducere neoficială]

12.

Directiva 2000/13 apropie legislațiile statelor membre referitoare inter alia la etichetarea produselor alimentare. Considerentul (6) din preambulul directivei prevede că „[o]rice reglementare cu privire la etichetarea produselor alimentare trebuie să se întemeieze, înainte de orice, pe imperativul informării și protecției consumatorului”.

13.

Dispozițiile relevante ale articolului 2 au următorul cuprins:

„(1)   Etichetarea și normele în conformitate cu care se realizează nu trebuie:

[…]

(3)   Interdicțiile sau restricțiile prevăzute la [alineatul] (1) […] se aplică, de asemenea:

14.

Dispozițiile relevante ale articolului 5 au următorul cuprins:

„(1)   Denumirea de comercializare a unui produs alimentar este denumirea prevăzută pentru acest produs în dispozițiile comunitare care i se aplică.

15.

Directiva 89/104 este prima directivă de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.

16.

Dispozițiile relevante ale articolului 3 alineatul (1) au următorul cuprins:

„(1)   Sunt refuzate înregistrării sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate:

[…]

[…]”.

17.

Articolul 15 alineatul (2) are următorul cuprins:

„Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1) litera (c), statele membre pot să prevadă că semnele sau indicațiile care pot servi pentru desemnarea, în comerț, a provenienței geografice a produselor sau a serviciilor pot să constituie mărci colective sau mărci de garantare sau de certificare. O astfel de marcă nu îndreptățește titularul să interzică unui terț utilizarea în comerț a acestor semne sau indicații, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial; în special, o astfel de marcă nu poate fi opusă unui terț abilitat să utilizeze o denumire geografică”.

18.

Localitatea Felino este situată în regiunea Emilia-Romagna, în Italia. Societatea Cavazzuti SpA, în prezent Grandi Salumifici Italiani SpA (denumită în continuare „GSI”), produce un salam pe care îl comercializează sub denumirea „Salame Felino” și/sau „Salame tipo Felino” ( 9 ). Societatea produce acest salam la Modena (situată de asemenea în regiunea Emilia-Romagna, la aproximativ 50 de kilometri de Felino) din jurul anului 1970.

19.

La 16 mai 2006, Regione Emilia-Romagna a aplicat GSI o sancțiune administrativă pentru utilizarea denumirii „Salame tipo Felino” în etichetarea produselor sale, de natură a induce consumatorii în eroare. Regione Emilia-Romagna a considerat că GSI a încălcat articolul 2 din Decretul legislativ nr. 109/92, care a transpus în dreptul italian articolul 2 din Directiva 2000/13.

20.

La momentul aplicării sancțiunii, denumirea „Salame Felino” nu era înregistrată nici ca DOP, nici ca IGP. Decizia de trimitere arată că, în urma propunerilor Asociației pentru protecția salamului Felino (Associazione per la Tutela del Salame Felino, denumită în continuare „APTSF”) și ale Asociației din Industria Cărnii (Associazione delle Industrie delle Carni, denumită în continuare„ASSICA”), s-a depus o cerere privind recunoașterea denumirii „Salame Felino” ca DOP în temeiul Regulamentului nr. 2081/92. În orice caz, la momentul trimiterii preliminare, această cerere nu se finalizase cu înregistrarea denumirii.

21.

GSI a formulat o acțiune la Tribunale Civile di Modena, solicitând pronunțarea unei hotărâri de anulare a sancțiunii administrative pentru motivul că denumirea „Salame Felino” este generică și a fost utilizată de mai mulți ani cu bună-credință în afara localității Felino, inclusiv în raport cu o marcă colectivă. Tribunale Civile a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

GSI, regiunea Emilia-Romagna, APTSF, guvernul grec și guvernul italian, precum și Comisia au prezentat observații scrise și ulterior au prezentat observații orale în ședință.

23.

Sancțiunea aplicată GSI privește o încălcare a articolului 2 din Decretul legislativ nr. 109/92. În consecință, aprecierea care revine în sarcina instanței naționale este clară, și anume: GSI a indus consumatorii în eroare indicând în etichetarea produselor sale denumirea „Salame tipo Felino”? Tribunale di Modena a solicitat Curții să clarifice eventualele efecte ale anumitor factori asupra acestei aprecieri.

24.

Un astfel de factor este însăși valoarea denumirii. Prima întrebare adresată Curții urmărește să se stabilească de ce și când o denumire poate fi considerată generică. Răspunsul la această întrebare nu necesită decât o examinare a procedurii de înregistrare prevăzute de Regulamentul nr. 2081/92. Cu toate acestea, în contextul problemei prezentate instanței de trimitere, este necesară de asemenea examinarea de către Curte a efectului pe care stabilirea faptului că o denumire este generică îl va avea asupra aprecierii efectuate de instanța națională privind utilizarea acestei denumiri pe o etichetă.

25.

În acest scop, Curtea trebuie să determine cu claritate modul în care regulamentul interacționează cu Directiva 2000/13. Vom aborda acest aspect în cadrul răspunsului la cea de a doua întrebare, înainte de a examina impactul pe care îl pot avea buna-credință a unei societăți și durata utilizării unei denumiri asupra aprecierii efectuate de o instanță privind o etichetă pretins înșelătoare.

26.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o denumire geografică pentru care a fost respinsă sau blocată o cerere de înregistrare ca DOP sau IGP trebuie considerată generică cel puțin pe parcursul întregii perioade în care produce efecte această respingere sau blocare.

27.

Au fost ridicate două obiecții distincte privind admisibilitatea.

28.

În primul rând, APTSF și guvernul italian au contestat situația de fapt care se află la originea întrebării. Guvernul italian consideră că nu a intervenit nicio respingere sau blocare în cadrul procedurii de înregistrare. APTSF susține că în prezent cererea de înregistrare a denumirii mai trebuie supusă doar formalității publicării.

29.

Nu putem admite niciuna dintre aceste susțineri ca temei pentru a considera prima întrebare inadmisibilă.

30.

Totuși, articolul 234 CE este întemeiat pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curtea de Justiție. Aprecierea faptelor este de competența instanței naționale, în timp ce misiunea Curții de Justiție este să ofere lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. Prin urmare, Curtea trebuie să își întemeieze hotărârea pe faptele astfel cum sunt prezentate de instanța națională în decizia de trimitere ( 10 ) .

31.

În decizia de trimitere se arată în mod clar că, la momentul faptelor, cererea de înregistrare întemeiată pe Regulamentul nr. 2081/92 era pendinte, iar denumirea „Salame Felino” nu era înregistrată. Motivele acestei situații sau eventualele motive sunt lipsite de relevanță pentru examinarea întrebărilor adresate.

32.

În al doilea rând, guvernul italian și Comisia susțin inadmisibilitatea primei întrebări pentru motivul că este bazată pe prezumția greșită potrivit căreia domeniul de aplicare al articolului 2 din Directiva 2000/13 poate fi delimitat prin regulament. În plus, în opinia Comisiei, pentru soluționarea litigiului pendinte pe rolul instanței naționale, nu este necesar să se examineze dacă o denumire este generică pe parcursul procedurii de înregistrare întemeiate pe Regulamentul nr. 2081/92. Comisia consideră că instanța națională ar trebui să soluționeze litigiul cu care este sesizată numai în raport cu dispozițiile naționale de transpunere a Directivei 2000/13.

33.

Deși argumentele Comisiei sunt pertinente, este foarte posibil ca înregistrarea denumirii (sau calificarea acesteia drept generică) în temeiul Regulamentului nr. 2081/92, cu toate că nu delimitează domeniul de aplicare al articolului 2 din Directiva 2000/13, să afecteze decizia unei instanțe privind caracterul înșelător, în sensul Directivei 2000/13, al unei etichete pe care figurează această denumire. Astfel, soluționarea primei întrebări constituie o etapă preliminară, eventual necesară pentru soluționarea celei de a doua întrebări.

34.

Prin urmare, considerăm că Curtea trebuie să răspundă la prima întrebare.

35.

Regulamentul nr. 2081/92 prevede un sistem în care o denumire care indică proveniența unui produs poate fi înregistrată într-o listă de denumiri protejate la nivel comunitar. Comisia apreciază dacă se poate acorda protecție denumirii respective. În temeiul articolului 3 alineatul (1), Comisia poate refuza înregistrarea denumirii pentru motivul, inter alia, că, în opinia sa, denumirea este generică.

36.

Totuși, cu excepția cazului în care Comisia respinge o cerere pentru acest motiv specific, și atât timp cât nu a făcut-o, nu putem afirma că denumirea este considerată generică în sensul regulamentului.

37.

De asemenea, nu există niciun temei pentru a presupune că o denumire geografică este generică până la constatarea faptului că nu este generică. În numeroase cazuri, o astfel de denumire va fi strict indicativă. În anumite cazuri, va merita o protecție în sensul regulamentului. Totuși, dintre elementele prezentate Curții, nimic nu arată că evoluția normală a unei denumiri geografice este de a deveni generică atunci când constituie denumirea unui produs alimentar.

38.

În consecință, contrar susținerilor GSI, o instanță națională nu poate presupune, în cursul procesului de înregistrare a unei denumiri, că aceasta este generică până la momentul în care, eventual, Comisia va ajunge la această concluzie.

39.

În mod similar, nu se poate presupune nici că denumirea nu este generică în sensul regulamentului ( 11 ) .

40.

În prezenta cauză, instanța de trimitere trebuie să determine dacă utilizarea de către GSI a denumirii contestate este în mod efectiv de natură a induce consumatorul în eroare, în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2000/13. Pentru a se pronunța cu privire la acest aspect, în lipsa unei concluzii finale a Comisiei în temeiul Regulamentului nr. 2081/92, este posibil ca instanța de trimitere să fie nevoită să țină seama de caracteristicile denumirii de care și Comisia ar ține seama pentru a aprecia dacă denumirea merită protecție sau este generică în sensul regulamentului. În acest scop, instanța poate avea în vedere jurisprudența Curții referitoare la regulament.

41.

Curtea a luat ca punct de plecare definiția de la articolul 3 alineatul (1) din regulament, și anume că denumirea unui produs agricol sau alimentar este generică atunci când (chiar dacă se raportează la locul sau la regiunea unde acest produs alimentar a fost inițial produs sau comercializat) a devenit denumirea comună a acestui produs alimentar ( 12 ). Curtea a considerat că natura generică a unei denumiri ar trebui determinată în urma examinării, între altele, a situației existente în statul membru de unde provine numele și a celei existente în zonele de consum, a situației existente în alte state membre, a legislațiilor naționale sau comunitare relevante ( 13 ).

42.

În lumina celor ce precedă, considerăm că, drept răspuns la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, Curtea ar trebui să se pronunțe în sensul că nu se poate prezuma că o denumire este generică potrivit Regulamentului nr. 2081/92 atât timp cât cererea de acordare a protecției denumirii nu a fost respinsă de Comisie pentru motivul că denumirea a devenit generică.

43.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă denumirea unui produs alimentar care evocă un anumit loc, neînregistrată ca DOP sau IGP în sensul regulamentelor menționate anterior, poate fi utilizată în mod legal de producătorii care au folosit această denumire cu bună-credință și în mod constant o lungă perioadă anterior intrării în vigoare a regulamentului.

44.

APTSF invocă inadmisibilitatea celei de a doua întrebări pentru motivul că este întemeiată pe o eroare de fapt. Acest argument trebuie respins pentru motivele expuse deja la punctul 30 din prezentele concluzii.

45.

Guvernul italian susține că cea de a doua întrebare este inadmisibilă întrucât nici dreptul comunitar, nici dreptul național nu țin seama de buna-credință în cadrul evaluării etichetării. Acesta este un aspect de fond. Prin urmare, îl vom examina odată cu fondul celei de a doua întrebări.

46.

Directiva 2000/13 și Regulamentul nr. 2081/92 operează la niveluri diferite și, în opinia legiuitorului comunitar, trebuiau să urmărească obiective diferite.

47.

Directiva 2000/13 apropie legislațiile statelor membre privind etichetarea produselor alimentare, contribuind astfel la facilitarea funcționării pieței interne. Considerația prioritară a oricărei reglementări referitoare la etichetare trebuie să se întemeieze, astfel cum se arată în considerentul (6) din preambulul directivei menționate, pe imperativul informării și al protecției consumatorului. Astfel cum remarcă guvernul italian în mod întemeiat, în acest scop, Directiva 2000/13 impune producătorilor să indice pe etichete suficiente informații pentru a permite consumatorilor să aleagă în cunoștință de cauză. Aceasta include furnizarea de informații privind natura exactă și caracteristicile produsului, în special originea sau proveniența acestuia.

48.

În schimb, obiectivul regulamentului este mai vast. Regulamentul pornește de la premisa că promovarea produselor ce întrunesc anumite caracteristici poate aduce beneficii considerabile economiei rurale, prin sporirea veniturilor producătorilor agricoli ( 14 ), și că această căutare de produse specifice de către consumatori generează o creștere tot mai mare a cererii de produse agricole sau alimentare de origine geografică identificabilă ( 15 ). Regulamentul promovează furnizarea de informații clare și succinte privind originea produselor, pentru a permite consumatorilor să facă cea mai bună alegere ( 16 ), prevăzând măsuri speciale pentru produsele agricole și alimentare dintr-o anumită zonă geografică ( 17 ). În acest scop, regulamentul instituie un cadru de norme comunitare pentru a conferi protecție uniformă pentru denumirile de origine controlate și pentru indicațiile geografice, asigurând astfel o concurență loială între producători și sporind credibilitatea produselor vizate în ochii consumatorilor ( 18 ). Prin urmare, deși protecția denumirilor geografice are, desigur, un efect asupra alegerilor consumatorului, obiectivele regulamentului sunt mai ample decât simpla protecție a consumatorului.

49.

În pofida acestor diferențe în ceea ce privește obiectivele și sferele de acțiune, indicarea denumirilor geografice pe eticheta produselor alimentare poate face obiectul atât al domeniului de aplicare al regulamentului, cât și al domeniului de aplicare al Directivei 2000/13. Această situație se regăsește în trei cazuri diferite: în primul rând, atunci când denumirea care figurează pe eticheta unui produs alimentar a fost examinată de Comisie și înregistrată conform regulamentului; atunci când denumirea respectivă a fost examinată, dar a fost considerată generică; în al treilea rând, atunci când nu a fost examinată în temeiul regulamentului. Prezenta trimitere preliminară privește numai cea de a treia situație. Cu toate acestea, pentru caracterul complet al concluziilor, vom aborda pe scurt și celelalte două situații.

50.

Atunci când o denumire a fost examinată de Comisie și înscrisă în registrul prevăzut de regulament, utilizarea acestei denumiri poate fi limitată.

51.

Dacă o astfel de denumire este utilizată fără întrunirea cerințelor privind utilizarea sa sau într-un mod contrar articolului 13 alineatul (1) din regulament, această utilizare va putea de asemenea să fie de natură „a induce cumpărătorul în eroare, în special: asupra caracteristicilor produsului alimentar și în special asupra […] originii sau provenienței” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/13.

52.

Astfel cum Comisia susține în mod întemeiat în argumentele sale referitoare la admisibilitate, atunci când o denumire a fost examinată și considerată generică în sensul regulamentului, instanța națională poate examina dacă utilizarea acestei denumiri pe eticheta unui produs alimentar induce consumatorul în eroare în sensul normelor prevăzute de Directiva 2000/13.

53.

GSI susține că, atunci când o denumire este considerată generică, nu i se poate acorda protecție în cadrul regulamentului. Este adevărat, însă nu împărtășim concluzia la care GSI urmărește să ajungă, și anume aceea că indicarea unei astfel de denumiri pe o etichetă nu poate fi considerată drept înșelătoare în sensul Directivei 2000/13.

54.

Dimpotrivă, pare clar că, în anumite cazuri, consumatorul ar putea fi indus în eroare în mod efectiv de indicarea unei denumiri geografice pe eticheta unui produs (de exemplu, putem avea în vedere un produs alimentar etichetat cu o denumire generică, dar care nu prezintă niciuna dintre caracteristicile asociate în mod obișnuit cu această denumire în percepția consumatorului).

55.

Rezultă că, atunci când o denumire este considerată generică, o instanță națională poate să verifice totuși dacă etichetarea unui produs alimentar specific induce consumatorul în eroare în sensul articolului 2 din Directiva 2000/13.

56.

În această privință, instanța națională ar trebui să rețină că aprecierea efectuată de Comisie în sensul că o denumire este generică se întemeiază pe o evaluare a caracteristicilor acestei denumiri. Rezultă că aceste caracteristici și concluzia la care ajunge Comisia, și anume faptul că denumirea este generică, vor constitui elemente semnificative de care o instanță națională ar trebui să țină seama atunci când apreciază dacă un consumator a fost sau nu a fost indus în eroare de utilizarea denumirii pe eticheta produselor alimentare ( 19 ).

57.

Astfel cum am precizat deja în răspunsul nostru la prima întrebare, atunci când denumirea nu a fost examinată de Comisie, nu poate fi considerată generică în sensul regulamentului.

58.

Pe de altă parte, până la adoptarea deciziei de către Comisie, o denumire care nu a fost prezentată Comisiei spre examinare nu este protejată de regulament, cu excepția cazului în care statul membru alege să recurgă la posibilitatea, conferită de articolul 5 alineatul (5), de a-i acorda temporar protecție.

59.

În lipsa unei protecții tranzitorii, instanța națională trebuie să aprecieze numai dacă indicarea denumirii pe etichetă este de natură a induce consumatorul în eroare în sensul dispozițiilor legislative de transpunere a articolului 2 din Directiva 2000/13.

60.

Totuși, aceste dispoziții nu ar trebui să contribuie la instaurarea unui sistem paralel de protecție a unei denumiri geografice neînregistrate. În circumstanțele cauzei, deși instanțele naționale ar putea considera că denumirea „Salame Felino” întrunește condițiile de înregistrare prevăzute de regulament ( 20 ), ele nu pot aprecia utilizarea sa decât în raport cu dispozițiile de transpunere a articolului 2 din Directiva 2000/13.

61.

Astfel, întrebarea la care trebuie să răspundă instanța națională este pur și simplu de a se stabili dacă eticheta aplicată pe salamul produs de GSI este de natură a induce în eroare consumatorul italian normal informat și suficient de atent și de avizat ( 21 ).

62.

Răspunzând la această întrebare, instanța națională ar trebui să își pună problema dacă un consumator ar putea fi indus în eroare asupra provenienței produsului. Pentru aceasta, ar trebui să ia în considerare legătura dintre produsul în sine și regiunea geografică indicată în denumire. Potrivit articolului 2 din Directiva 2000/13, o etichetă pe care figurează o denumire care sugerează sau indică o proveniență poate, eventual, să fie considerată prima facie înșelătoare dacă produsul este produs în întregime în alt loc și nu prezintă nicio legătură, în niciuna dintre etapele procesului de fabricație, cu teritoriul geografic indicat.

63.

Instanța națională ar trebui să țină seama de asemenea de aspectul dacă un consumator ar putea fi indus în eroare asupra unei alte caracteristici a produsului. Pentru aceasta, instanța ar trebui să aprecieze dacă denumirea, astfel cum figurează pe etichetă, este specifică pentru o regiune sau dacă a devenit denumirea generală utilizată pentru a desemna un produs având caracteristici specifice ( 22 ). În cadrul acestei aprecieri, ar fi oportun ca instanța de trimitere să țină seama de comentariile și de observațiile similare celor care ar fi adresate Comisiei atunci când este formulată o cerere de acordare a protecției în temeiul regulamentului sau într-un act de opoziție la o astfel de cerere.

64.

În ceea ce privește conținutul etichetei, utilizarea termenului „tip” poate evidenția faptul că denumirea este utilizată pentru a reprezenta mai curând caracteristicile unui produs decât originea acestuia. Totuși, astfel cum subliniază Comisia în mod întemeiat, utilizarea acestui termen nu garantează faptul că eticheta nu ar putea induce consumatorul în eroare.

65.

Instanța națională ar trebui să țină seama de asemenea de prezentarea ambalajului și în special de amplasarea și de dimensiunea unei denumiri geografice și de descrierea locului de fabricare ( 23 ). Articolul 3 alineatul (1) punctul 8 din Directiva 2000/13 dispune că, sub rezerva derogărilor prevăzute în aceeași directivă, etichetarea produselor alimentare conține în mod obligatoriu mențiunea locului de origine sau de proveniență în cazurile în care omiterea acestei mențiuni ar putea induce consumatorul în eroare cu privire la originea sau la proveniența reală a produsului alimentar. În practică, aceasta trebuie să însemne că etichetarea, deși denumirea geografică urmărește promovarea caracteristicilor unui produs alimentar, trebuie „să spună tot adevărul” pentru a nu induce în eroare consumatorul normal informat, suficient de atent și de avizat.

66.

Directiva 2000/13 nu face vorbire nici despre buna-credință, nici despre durata utilizării. În mod special, nu prevede că utilizarea cu bună-credință sau în mod constant pentru o perioadă îndelungată poate constitui un mijloc de apărare împotriva unei acuzații de etichetare înșelătoare.

67.

Instanțele naționale trebuie să aprecieze eventualele încălcări ale legilor naționale de transpunere a articolului 2 din Directiva 2000/13 în raport cu percepția creată consumatorului normal informat, suficient de atent și de avizat de o denumire înscrisă pe eticheta unei produs alimentar.

68.

Considerăm că, logic, dacă un element specific poate modifica așteptările unui consumator normal informat, suficient de atent și de avizat (astfel cum subliniază guvernul italian), este normal ca o instanță națională să țină seama de acest element pentru a se pronunța dacă etichetarea unui produs alimentar ar putea induce consumatorul în eroare.

69.

Durata utilizării unei denumiri este un element obiectiv care ar putea modifica așteptările consumatorului rezonabil. În schimb, nu înțelegem modul în care buna-credință (care este un element subiectiv) a unui producător sau a unui distribuitor cu amănuntul ar putea afecta percepția (obiectivă) creată consumatorului de indicarea unei denumiri geografice pe o etichetă.

70.

În consecință, sugerăm Curții să declare, drept răspuns la cea de a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, că denumirea unui produs alimentar care evocă un anumit loc, neînregistrată ca DOP sau IGP, poate fi utilizată în mod legal cu condiția ca această utilizare să nu aibă loc într-un mod care ar putea induce în eroare consumatorul normal informat și suficient de atent și de avizat. Pentru a aprecia acest aspect, instanțele naționale pot ține seama de durata utilizării denumirii. Buna-credință a producătorului (sau lipsa acesteia) nu este însă relevantă în această privință.

71.

Guvernul italian invocă inadmisibilitatea celei de a treia întrebări pentru motivul că litigiul cu care este sesizată instanța națională nu privește mărcile colective. Regiunea Emilia-Romagna nu este titulara mărcii și nici nu susține că GSI ar fi adus atingere acesteia. În plus, guvernul italian a sugerat în ședință că instanța de trimitere nu a ridicat decât problema dacă etichetarea efectuată de GSI este de natură a induce consumatorul în eroare și că, în pofida intervenției APTSF în procedură, problema atingerii aduse mărcii colective nu face obiectul cauzei aflate pe rolul instanței naționale.

72.

Curtea poate refuza să răspundă la o întrebare preliminară dacă aceasta nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ( 24 ). Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, se urmărește să se stabilească dacă Directiva 89/104 ar putea constitui un alt temei pentru a interzice utilizarea de către GSI a denumirii „Salame Felino”. Cu toate acestea, sancțiunea administrativă contestată în acțiunea principală este întemeiată numai pe pretinsa încălcare a dispozițiilor naționale de transpunere a articolului 2 din Directiva 2000/13.

73.

Deși procesul-verbal prin care a fost aplicată sancțiunea a reținut că „Salame Felino” este o marcă înregistrată, trebuia să se stabilească dacă utilizarea de către GSI a termenilor „Salame tipo Felino” este de natură a induce consumatorii în eroare. În mod similar, GSI face referire la utilizarea cu bună-credință a denumirii „Salame Felino” de către comercianți din afara localității Felino în raport cu o marcă colectivă, în cadrul argumentului potrivit căruia indicarea denumirii pe etichetă nu induce consumatorul în eroare.

74.

Inexistența vreunei învinuiri în sensul că a avut loc o încălcare a mărcii colective ( 25 ) demonstrează că stabilirea faptului dacă titularul unei mărci colective se poate opune utilizării cu bună-credință a unei denumiri similare cu cea conținută de marca colectivă nu este relevantă pentru soluționarea principalei probleme ridicate în fața instanței naționale, și anume identificarea împrejurărilor în care o societate ar putea induce consumatorii în eroare prin indicarea unei denumiri geografice pe eticheta produselor.

75.

Așadar, cea de a treia întrebare este inadmisibilă.

76.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la primele două întrebări adresate de Tribunale Civile di Modena după cum urmează: