CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 23 februarie 20101(1)
Cauza C‑290/07 P
Comisia Europeană
împotriva
Scott SA
„Recurs – Ajutoare de stat – Ajutor acordat de autoritățile franceze în favoarea Scott Paper – Preț preferențial al unui teren și valoare preferențială a taxei de amenajare în vederea construirii unei uzine de producere a hârtiei de uz domestic”
I – Introducere
1. Aceasta nu este prima dată când Curtea este chemată să se pronunțe cu privire la ajutorul de stat pe care Franța l‑ar fi acordat societății Scott, producătoare de hârtie de uz domestic. Nu este prima dată și nu va fi nici ultima. Într‑adevăr, indiferent de soluția în prezenta cauză, mai există cel puțin alte două cauze, încă pendinte, care privesc aceeași materie. Vom analiza mai jos acest aspect specific.
2. Faptele sunt deja binecunoscute de Curte și datează din anul 1987. În anul respectiv, autoritățile publice franceze au cedat unei societăți private, Scott, un teren la un preț pe care Comisia l‑a considerat sub prețul pieței. Terenul respectiv a fost utilizat pentru construirea unei uzine de producere a hârtiei. În anul 1996, Scott a fost achiziționată de o altă societate, Kimberly‑Clark Corp., care, în anul 1998, după ce a decis închiderea uzinei, a cesionat această uzină, împreună cu terenul aferent, unei alte societăți, Procter & Gamble.
3. În acest context, la 12 iulie 2000, Comisia a adoptat Decizia 2002/14/CE privind ajutorul de stat acordat de Franța în favoarea Scott Paper SA/Kimberly‑Clark(2) (denumită în continuare „decizia atacată”).
4. Textul dispozitivului deciziei atacate este următorul:
„Articolul 1
Ajutorul de stat sub forma unui preț preferențial al unui teren și a unui tarif preferențial al taxei de amenajare, pus în aplicare de Franța în favoarea Scott, în valoare de 39,58 milioane FRF (6,03 milioane de euro) sau, la valoarea actualizată, de 80,77 milioane FRF (12,3 milioane de euro), în ceea ce privește prețul preferențial al terenului, și, în ceea ce privește al doilea avantaj, pentru o valoare care va trebui stabilită de către autoritățile franceze în conformitate cu modul de calcul stabilit de Comisie, este incompatibil cu piața comună.
Articolul 2
Franța ia toate măsurile necesare pentru a recupera de la beneficiar ajutorul menționat la articolul 1, pus deja ilegal la dispoziția acestuia.
Recuperarea se efectuează fără întârziere, în conformitate cu procedurile prevăzute de legislația internă, cu condiția ca acestea să permită executarea imediată și efectivă a prezentei decizii. Ajutorul care trebuie recuperat cuprinde dobânzile care curg de la data la care acesta a fost pus la dispoziția beneficiarului până la data recuperării sale. Dobânzile se calculează pe baza ratei de referință utilizate pentru calculul echivalentului‑subvenție din cadrul ajutoarelor regionale.
Articolul 3
Franța informează Comisia, în termen de două luni de la data comunicării prezentei decizii, despre măsurile adoptate pentru a se conforma acesteia.
Articolul 4
Prezenta decizie se adresează Republicii Franceze”.
5. Decizia atacată a făcut obiectul a două acțiuni diferite în fața Tribunalului. În prima cauză, inițiată de département du Loiret (regiunea în care se află terenul care face obiectul deciziei), înregistrată sub numărul T‑369/00, s‑a dispus anularea deciziei atacate „în măsura în care aceasta privește ajutorul acordat sub forma unui preț preferențial al unui teren menționat la articolul 1 din decizie”(3). În special, această hotărâre a Tribunalului a anulat în totalitate decizia (partea privind prețul preferențial al terenului) ca urmare a unei erori săvârșite de Comisie la calcularea dobânzilor aplicabile pentru recuperarea ajutorului acordat. Comisia a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, iar Curtea, deși a confirmat corectitudinea considerațiilor Tribunalului cu privire la calculul dobânzilor, a constatat că acest motiv de nelegalitate a actului atacat nu putea justifica anularea deciziei în totalitate, ci numai a acelei părți din decizie care privea dobânzile. În consecință, hotărârea în primă instanță a fost anulată, iar cauza se află acum din nou pe rolul Tribunalului(4).
6. A doua acțiune împotriva deciziei atacate, cea care face obiectul prezentei cauze, a fost inițiată de Scott Paper SA (denumită în continuare „Scott”), beneficiara măsurilor pe care Comisia le‑a calificat drept ajutoare. Acțiunea respectivă, înregistrată sub numărul T‑366/00, s‑a finalizat prin pronunțarea la 29 martie 2007, în aceeași zi în care s‑a pronunțat hotărârea în cauza T‑369/00, a unei hotărâri de anulare exclusiv a articolului 2 din decizia atacată „în măsura în care aceasta privește ajutorul acordat sub forma unui preț preferențial al unui teren menționat la articolul 1 din decizie”.
7. Pentru a realiza o prezentare completă, trebuie de altfel să precizăm că faptele care fac obiectul prezentei cauze se află și la originea altor cauze aflate pe rolul Curții. În primul rând, în cauza C‑276/03 P(5), Curtea a confirmat raționamentul Tribunalului, care, prin două hotărâri parțiale, respinsese excepțiile întemeiate pe prescripție(6). În al doilea rând, prin hotărârea pronunțată în octombrie 2006, Franța a fost condamnată pentru că nu a procedat la recuperarea ajutorului în termenul stabilit(7). În sfârșit, în prezent se află pe rolul Curții cauza C‑210/09 privind o întrebare preliminară adresată de Cour administrative d’appel de Nantes (Curtea Administrativă de Apel din Nantes) în cadrul procedurii naționale de recuperare a ajutorului.
II – Hotărârea atacată
8. În susținerea acțiunii sale în cauza T‑366/00, Scott invocase patru motive, întemeiate pe încălcarea drepturilor procedurale, pe încălcarea principiului egalității de tratament, pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime și, respectiv, pe evaluarea greșită a ajutorului(8).
9. Tribunalul a examinat mai întâi excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie în legătură cu unele dintre înscrisurile anexate la cererea introductivă a Scott: potrivit Comisiei, aceste documente nu ar fi putut fi anexate în mod valabil la cererea introductivă, întrucât nu făceau parte din dosarul administrativ.
10. În această privință, Tribunalul a observat că, în realitate, problema nu era legată de posibilitatea de a anexa sau de a nu anexa aceste documente la cererea introductivă, ci de a ști dacă documentele respective ar putea fi sau nu ar putea fi luate în considerare pentru a stabili legalitatea deciziei atacate. După ce a exclus o astfel de posibilitate pentru trei dintre cele patru documente în discuție, Tribunalul a analizat o scrisoare adresată Comisiei de avocatul societății Scott la 24 decembrie 1999. Comisia refuzase să ia în considerare scrisoarea respectivă, întrucât provenea de la o terță parte și fusese depusă după expirarea termenului prevăzut în decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare.
11. Cu privire la această scrisoare, Tribunalul a formulat o serie de considerații privind în special rolul beneficiarului ajutorului în cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat. Nu este necesar să reluăm aici considerațiile respective, întrucât acestea fac obiectul mai multor motive de recurs invocate de Comisie și vor fi, prin urmare, discutate ulterior în cadrul prezentelor concluzii. Trebuie numai să subliniem în prezent că, potrivit Tribunalului, Comisia nu ar fi trebuit să refuze să includă scrisoarea menționată în dosarul analizat în cadrul procedurii administrative. Prin urmare, conținutul acesteia a fost luat în considerare de Tribunal pentru a stabili legalitatea deciziei atacate.
12. Nu este însă clar la ce concluzie concretă a ajuns Tribunalul în urma acestor considerații, nici în ce temei a ajuns acesta la concluzia respectivă. Într‑adevăr, în primul rând, din hotărâre nu rezultă că Scott ar fi invocat neluarea în considerare a scrisorii sale ca motiv de anulare(9). În al doilea rând, Tribunalul a anulat decizia atacată în temeiul considerațiilor privind aprecierile Comisiei, nu pentru motive de ordin procedural. În plus, din hotărârea atacată rezultă că aprecierile și trimiterile cuprinse în scrisoarea societății Scott, pe care Comisia a refuzat să o ia în considerare, au fost reluate într‑o scrisoare adresată Comisiei de guvernul francez la 21 februarie 2000 și, în consecință, au ajuns să facă parte din dosar(10).
13. Lectura hotărârii recurate pare să indice că, potrivit Tribunalului, întrucât Comisia ar fi trebuit să accepte scrisoarea societății Scott din 24 decembrie 1999, conținutul acesteia poate fi folosit pentru a aprecia legalitatea deciziei atacate. Pe de altă parte, astfel cum am precizat la punctul precedent, Tribunalul a arătat că, în esență, argumentele din scrisoarea menționată au fost cuprinse în dosar, întrucât au fost reluate ulterior de Franța. Nu negăm faptul că, în opinia noastră, acest raționament prezintă o serie de probleme. Vom trata în detaliu acest aspect, ulterior, în cadrul analizei motivelor de recurs privind rolul atribuit beneficiarului ajutoarelor.
14. După formularea acestor observații preliminare, Tribunalul a trecut direct la analizarea celui de al patrulea motiv al acțiunii, întemeiat pe o evaluare greșită a ajutorului de către Comisie.
15. Cu privire la acest motiv, Tribunalul a susținut că, prin stabilirea valorii terenului cedat societății Scott pe baza costurilor suportate de autoritățile publice pentru achiziționarea și amenajarea terenului respectiv, Comisia a săvârșit o eroare. Astfel, costurile nu reprezintă – a observat Tribunalul – cea mai sigură metodă de stabilire a valorii(11). Pe de altă parte, chiar dacă s‑ar admite validitatea recurgerii la metoda costurilor, Comisia ar fi săvârșit o serie de erori de calcul. Unele dintre aceste erori ar fi fost în cele din urmă în favoarea Scott, sugerând costuri mai scăzute decât cele reale, în timp ce alte erori ar fi indicat în sensul opus; în plus, Comisia nu ar fi aprofundat suficient unele elemente care ar fi putut permite determinarea valorii terenului într‑un mod mai sigur. În consecință, evaluarea terenului din decizia atacată ar fi „afectată de erori”(12).
16. Prin urmare, Tribunalul a criticat alegerea Comisiei de a nu ține cont în evaluarea sa de unele estimări ale valorii terenului realizate de administrația fiscală franceză, de biroul Galtier și de expertul evaluator (Commissaire aux apports) numit de președintele Tribunal de commerce de Nanterre (Tribunalului Comercial din Nanterre) și de a nu fi considerat relevant nici prețul pentru care Scott a vândut terenul către Procter & Gamble în anul 1998. Toate aceste elemente, amintite atât în scrisoarea societății Scott din 24 decembrie 1999, cât și în cea a guvernului francez din 21 februarie 2000, deși nu demonstrează în sine caracterul eronat al evaluării Comisiei, ar fi trebuit, potrivit Tribunalului, să fie luate în considerare, solicitându‑se părților să pună la dispoziție textul integral al evaluărilor menționate sau apelând la serviciile unui expert extern(13).
17. În sfârșit, Tribunalul a criticat atitudinea Comisiei care, confruntată cu lipsa de colaborare a unui stat membru, nu a făcut uz, înainte de a adopta o decizie întemeiată pe informațiile disponibile, de competența sa de a ordona statului membru să îi pună la dispoziție informații exacte(14). Solicitarea generică adresată Franței de a furniza „documentele, informațiile și datele utile pentru a[-i] permite să examineze compatibilitatea” ajutorului cu piața comună ar fi fost prea generală și nu ar respecta condițiile impuse de articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/99(15).
18. În concluzie, Tribunalul a considerat că, având în vedere „importanta incertitudine” referitoare la valoarea terenului vândut societății Scott, Comisia nu ar fi efectuat o analiză suficient de aprofundată în acest sens. În consecință, Tribunalul a anulat articolul 2 din decizia atacată, în măsura în care acesta se referă la ajutorul acordat sub formă de preț preferențial al terenului(16).
III – Cu privire la sfera de aplicare și la logica hotărârii Tribunalului
19. Prima problemă care trebuie abordată în contextul prezentei cauze nu privește motivele de recurs invocate de Comisie, ci coerența generală a hotărârii pronunțate de Tribunal.
20. Într‑adevăr, așa cum am arătat anterior, Tribunalul a apreciat că, în evaluarea terenului vândut de autoritățile franceze societății Scott, Comisia a săvârșit unele erori: în consecință, erorile respective afectează valoarea ajutorului de stat în cauză. De altfel, nu este exclus ca, în temeiul argumentației Tribunalului, o nouă evaluare a terenului să ducă chiar la excluderea existenței oricărui ajutor: astfel, dacă prețul de vânzare al terenului către Scott ar fi corespuns prețului pieței, este evident că nu ar fi existat niciun ajutor de stat.
21. Cu toate acestea, după ce a formulat aceste considerații cu privire la evaluarea ajutorului, Tribunalul a anulat articolul 2 din decizia atacată.
22. Dispozitivul deciziei a fost reprodus mai sus. După cum s‑a arătat și după cum este, de altfel, normal pentru acest tip de decizii în materie de ajutoare de stat, articolul 2 din decizie se referă la ordinul de recuperare a ajutorului și la modalitățile de recuperare a acestuia. Constatarea incompatibilității ajutorului cu piața comună, precum și determinarea valorii acestuia sunt însă cuprinse în articolul 1 din decizie, care nu a fost anulat.
23. Prin urmare, ne aflăm în prezența unei hotărâri cel puțin atipice. În cuprinsul acesteia, după ce a prezentat o argumentație care ar fi trebuit să conducă în mod logic la anularea articolului 1 din decizie sau chiar la anularea deciziei în totalitate, Tribunalul a anulat în schimb articolul 2, care conține numai ordinul de recuperare a ajutorului.
24. Nu este clar nici de ce s‑a întâmplat astfel(17) și nici care sunt consecințele acestui fapt.
25. În ceea ce privește motivele pentru care a fost anulat numai articolul 2 din decizia atacată, textul hotărârii precizează că în cererea de anulare introdusă de Scott se solicitase exclusiv anularea articolului 2(18). Astfel, logica urmată de Tribunal pare să poată fi rezumată după cum urmează: viciile deciziei ar justifica anularea acesteia în totalitate; cu toate acestea, s‑a solicitat exclusiv anularea articolului 2; în consecință, trebuie anulat articolul 2.
26. Remarcăm însă două probleme.
27. În primul rând, analiza dosarului cauzei prezentate în fața Tribunalului arată că cererea de anulare introdusă de Scott privea decizia atacată în totalitatea ei, și nu doar articolul 2 din aceasta. Scott însăși a confirmat că cererea sa inițială solicita anularea deciziei în totalitate. Cu toate acestea, trebuie să se observe că Scott nu a atacat cu recurs hotărârea Tribunalului, considerându‑se în mod vădit satisfăcută de aceasta(19). Prin urmare, faptul că Tribunalul a admis numai în parte solicitările inițiale ale Scott nu creează, în sine, nicio dificultate și ar fi fost, eventual, la latitudinea Scott să declare un recurs incident împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță.
28. A doua problemă este însă mai gravă și privește consecințele practice ale hotărârii Tribunalului. Prin aceasta a fost anulat, după cum am precizat, numai articolul 2 din decizia atacată. În schimb, articolul 1, care stabilește incompatibilitatea ajutorului cu piața comună și precizează natura acestuia, a rămas „intact”, nefiind vizat de dispozitivul hotărârii. Prin urmare, nu este clar ce anume ar trebui să facă în acest caz Comisia pentru a se conforma hotărârii atacate. Pe de o parte, aceasta ar trebui, într‑adevăr, să corecteze articolul 2, anulat de Tribunal. Dar în ce termeni ar putea face acest lucru? Și în temeiul căror indicații? După cum am arătat, hotărârea Tribunalului a vizat exclusiv determinarea valorii terenului, respectiv un element care se regăsește în articolul 1, iar nu în articolul 2 din dispozitivul deciziei.
29. Prin urmare, ne aflăm în fața unui impas. Din punct de vedere strict formal, poate că ar fi suficient ca, pentru a respecta hotărârea recurată, Comisia să adopte o nouă decizie, constând exclusiv într‑un nou ordin de recuperare adresat autorităților franceze. Paradoxal este însă faptul că formularea „noului” articol 2 ar putea fi inclusiv identică cu formularea cuprinsă în decizia atacată, din moment ce hotărârea Tribunalului, deși a anulat articolul 2, nu a indicat niciun criteriu pentru modificarea acestuia. Singurele modificări de operat în „noul” articol 2 ar fi cele impuse în urma rezultatului cauzei paralele (T‑369/00, ulterior C‑295/07 P), în care, după cum s‑a arătat, a fost criticată metoda aleasă de Comisie pentru a stabili dobânzile datorate în contextul recuperării ajutorului.
30. Prin urmare, recapitulând, obiectul prezentului recurs îl constituie o hotărâre a Tribunalului care: a) a prezentat o argumentație în care a criticat o parte dintr‑o decizie a Comisiei; b) cu toate acestea, a anulat o altă parte a deciziei, diferită de cea criticată; c) în consecință, nu poate avea probabil niciun efect practic semnificativ; d) nu a fost însă atacată cu recurs cu privire la acest aspect specific.
31. În aceste circumstanțe, considerăm că trebuie adresată întrebarea dacă o astfel de situație trebuie acceptată în mod pasiv, considerându‑se că obiectul unei recurs formulat împotriva unei hotărâri a Tribunalului este limitat la solicitările formulate de părți, sau dacă, dimpotrivă, Curtea dispune de mijloacele necesare pentru a soluționa această problemă. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm dacă poate fi invocată din oficiu de Curte lipsa motivării unei hotărâri a Tribunalului care prezintă o incoerență evidentă între motivare și dispozitiv.
32. Din câte cunoaștem, în jurisprudență nu există precedente cu privire la acest aspect. În plus, este binecunoscut faptul că problema invocării din oficiu a unor aspecte de către instanțele Uniunii este foarte delicată.
33. Din jurisprudența Curții rezultă, în general, posibilitatea de a invoca în orice stadiu al procedurii eventuale motive care pot fi invocate din oficiu(20). Prin urmare, nu există dubii cu privire la posibilitatea ca un motiv care poate fi invocat din oficiu să fie invocat de părți și/sau de Curte pentru prima dată în recurs, chiar dacă nu a fost luat în considerare de Tribunal.
34. În plus, Curtea a confirmat propria competență de a invoca din oficiu, în cadrul unui recurs declarat împotriva unei hotărâri a Tribunalului, eventuala lipsă a interesului recurentului de a exercita acțiunea, inclusiv dacă aceasta survine ulterior pronunțării hotărârii(21). În termeni mai generali, Curtea este competentă să examineze din oficiu orice aspect privind admisibilitatea unui recurs declarat împotriva unei hotărâri a Tribunalului(22).
35. Cu toate acestea, prezenta cauză nu se încadrează în niciunul dintre cele două cazuri prezentate anterior. Într‑adevăr, pe de o parte, eventualul motiv nu ar fi putut fi invocat de Tribunal: în discuție se află un viciu care privește chiar hotărârea Tribunalului. Pe de altă parte, este evident că nu suntem nici în prezența unei probleme legate de admisibilitatea recursului.
36. Trebuie însă subliniat faptul că posibilitatea de a invoca din oficiu eventuale motive de ordine publică privind o hotărâre a Tribunalului nu a fost exclusă de Curte: în mod concret, acest lucru a privit legalitatea compunerii completului Tribunalului(23).
37. În plus, din jurisprudența Curții în materie de decizii administrative rezultă posibilitatea de a invoca din oficiu anumite vicii similare, în abstract, cu viciul care afectează hotărârea atacată. Avem în vedere în special lipsa motivării, care împiedică instanțele Uniunii să își exercite controlul deplin asupra legalității unui act. Jurisprudența Curții reține în mod constant că lipsa motivării și motivarea insuficientă a unui act pot fi invocate din oficiu: într‑adevăr, obligativitatea motivării este prevăzută nu doar în interesul destinatarilor actului, ci și pentru a permite controlul jurisdicțional al actului în cauză(24). Acest control jurisdicțional presupune, în mod evident, ca instanța să fie în măsură să înțeleagă integral raționamentul pe care se întemeiază actul atacat. O motivare insuficientă sau complet inexistentă nu permite efectuarea unui astfel de control.
38. Cu toate acestea, chiar și în cazul unui viciu care poate fi invocat din oficiu, trebuie să fi avut loc o dezbatere în contradictoriu asupra acestui aspect, în cursul căreia părțile să fi putut adopta o poziție(25). În acest caz, părțile au avut ocazia să se pronunțe cu privire la problema aparentei lipse de coerență a motivării și a dispozitivului hotărârii Tribunalului, atât în scris, ca urmare a unei solicitări exprese a Curții în acest sens, cât și oral, în cursul ședinței.
39. În schimb, din câte cunoaștem, până în prezent nu s‑au mai înregistrat situații în care Curtea să fi invocat din oficiu lipsa de motivare a unei decizii a Tribunalului. Prin urmare, trebuie să ne întrebăm dacă acest lucru este posibil.
40. Este evident că, dacă prin lipsă de motivare se înțelege orice eroare de drept a Tribunalului, răspunsul trebuie să fie negativ. Partea care cade în pretenții este de obicei aceea care trebuie să își asume responsabilitatea formulării unui recurs la Curte. Același lucru este valabil și în cazul actelor administrative: partea interesată este aceea care trebuie să atace actul cu recurs, indicând motivele care pot determina instanța Uniunii să îl anuleze.
41. În acest caz însă nu este vorba despre un viciu oarecare. Eroarea comisă de Tribunal este în realitate o eroare de drept ale cărei consecințe împiedică de facto Curtea să își exercite pe deplin controlul asupra hotărârii, din moment de dispozitivul acesteia nu reflectă motivarea care precedă. Într‑o astfel de situație, în opinia noastră, Curtea este autorizată să adopte aceeași abordare ca în cazul actelor administrative, anulând din oficiu o hotărâre atacată cu recurs a cărei motivare nu îi permite Curții să își exercite controlul.
42. Obiecția firească ce poate fi formulată împotriva unei astfel de propuneri constă în aceea că, în general, procesul în fața instanțelor Uniunii este guvernat de principiul conform căruia obiectul unui litigiu este determinat de solicitările părților. Cu toate acestea, în prezenta cauză, împotriva obiecției respective pot fi aduse două argumente.
43. În primul rând, Curtea a afirmat în repetate rânduri că singura limită a competenței jurisdicționale a instanțelor Uniunii o reprezintă obiectul solicitărilor părților, și nu argumentele acestora(26). În prezenta cauză, nu există nicio îndoială cu privire la faptul că solicitarea Comisiei privește anularea hotărârii atacate.
44. În al doilea rând, nu considerăm că ar exista motive de distincție între abordarea pe care Curtea o poate adopta în cazul deciziilor Tribunalului și cea pe care o adoptă în mod constant, de la începuturile existenței sale, pentru actele administrative. Chiar și în cazul acestora din urmă, se aplică în general principiul conform căruia instanțele Uniunii pot anula un act numai în limitele în care acesta a fost atacat cu recurs în fața lor, cu indicarea motivelor care demonstrează ilegalitatea acestuia. Totuși, din jurisprudență rezultă că unele motive pot fi invocate din oficiu (bineînțeles, cu condiția de a se declara un recurs, din moment ce nu există instrumente alternative pentru inițierea unei proceduri jurisdicționale în fața instanțelor Uniunii).
45. În încheierea acestei părți introductive a prezentelor concluzii, considerăm că, în cadrul unui recurs declarat împotriva unei hotărâri a Tribunalului, Curtea poate invoca din oficiu viciul lipsei de motivare care o împiedică să își exercite pe deplin controlul jurisdicțional asupra deciziei atacate(27). Prin urmare, considerăm că în prezenta cauză hotărârea ar trebui anulată fie și numai din acest motiv.
46. Acestea fiind spuse, vom analiza în continuare motivele de recurs invocate de Comisie.
IV – Cu privire la recursul Comisiei
47. În susținerea recursului său, Comisia a invocat nu mai puțin de cincisprezece motive, multe dintre acestea fiind în realitate repetitive sau în orice caz foarte asemănătoare. În scopul examinării lor, vom împărți motivele în două grupe principale: în prima grupă vom trata motivele privind rolul beneficiarului ajutorului, iar în cea de a doua grupă pe cele legate de controlul efectuat de Tribunal cu privire la cuantificarea ajutorului din decizia atacată.
A – Motivele privind rolul beneficiarului ajutorului
1. Considerații introductive
48. Primele patru motive ale Comisiei privesc problema rolului atribuit, în cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat, beneficiarului ajutoarelor respective.
49. Astfel cum am arătat deja mai sus, nu rezultă cu claritate care este, în contextul hotărârii atacate, rolul ce revine beneficiarului. Ne exprimăm convingerea că, în mod concret, având în vedere concluziile la care a ajuns această instanță, observațiile Tribunalului în această privință trebuie considerate drept simple obiter dicta. Astfel, anularea pronunțată de Tribunal este întemeiată, în speță, pe erorile Comisiei legate de evaluarea terenului vândut către Scott de autoritățile franceze. În plus, elementele esențiale din scrisoarea societății Scott respinsă de către Comisie au fost reluate de guvernul francez și adăugate la dosar(28).
50. În consecință, motivele care fac referire la rolul beneficiarului ar trebui să fie declarate inoperante.
51. În orice caz, atât pentru cazul în care Curtea nu ar fi de acord cu această abordare, cât și pentru cazul în care, chiar fiind de acord cu aceasta, ar dori totuși să formuleze unele considerații generale în materie, vom dezvolta în cele ce urmează câteva observații referitoare la acest punct.
2. În general, cu privire la rolul beneficiarului ajutoarelor de stat
52. Problema rolului atribuit beneficiarului ajutoarelor de stat este complexă și controversată. În materie, jurisprudenței relativ constante și riguroase a Curții i se opune jurisprudența Tribunalului, mai puțin clară, caracterizată de oscilații și incertitudini. Particularitatea situației ar putea explica eventual insistența Tribunalului asupra problemei în cauză în hotărârea atacată. Este posibil ca instanța de fond să solicite Curții, în mod implicit, să își reconsidere propria jurisprudență în materie. În opinia noastră, nu ar fi exclus ca, în viitor, Curtea să fie nevoită să revină asupra propriilor hotărâri cu privire la rolul beneficiarului ajutoarelor. Cu toate acestea, din motivele pe care le vom prezenta în continuare, nu considerăm că prezenta cauză constituie o ocazie potrivită pentru a realiza aceasta.
53. Jurisprudența Curții este constantă în a aminti că procedura de control al ajutoarelor de stat se desfășoară în principal între Comisie și statul membru, fără a recunoaște vreun rol special beneficiarului ajutorului(29). În cadrul acestei proceduri, statul membru are un drept deplin la apărare, încălcarea acestuia putând determina anularea deciziei Comisiei, dacă se poate stabili că, în lipsa acestei neregularități, procedura s‑ar fi putut finaliza cu un rezultat diferit(30).
54. Rolul beneficiarilor ajutoarelor este însă diferit. Într‑adevăr, articolul 1 din Regulamentul nr. 659/1999, care a codificat, în esență, jurisprudența Curții în materie(31), se limitează să includă beneficiarul ajutorului în categoria generală a „persoanelor interesate”, care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din regulamentul respectiv, pot prezenta propriile observații, ca urmare a unei decizii de a deschide procedura oficială de investigare, într‑un termen stabilit, care în mod normal nu depășește o lună. Prin urmare, beneficiarului ajutorului nu i se recunoaște niciun alt drept la apărare sau de a participa la procedura condusă de Comisie.
55. Fără îndoială că această abordare generală este caracterizată de un anumit formalism, care a atras, de altfel, critici importante în doctrină. De fapt, este forțat și nu întotdeauna realist să se plece de la premisa, care pare implicită în această interpretare a procedurii în materie de ajutoare de stat, conform căreia interesul statului care a acordat ajutorul coincide cu cel al beneficiarului acestuia. Într‑adevăr, pe de o parte este evident că situația nu poate fi percepută în același fel de către stat, care poate fi cel mult obligat la recuperarea ajutoarelor acordate, și de către o companie care ar putea chiar, în cazul restituirii ajutoarelor, să se expună riscului unui faliment. În plus, ajutoarele în cauză ar putea fi acordate nu de guvernul național al statului, ci de o entitate regională sau descentralizată a acestuia: într‑o asemenea ipoteză, nu este sigur că guvernul central, singurul care participă la procedură, are același interes ca și entitatea locală.
56. Tocmai din cauza limitelor acestei jurisprudențe restrictive, Tribunalul a încercat în mai multe rânduri să extindă protecția recunoscută și asupra beneficiarilor ajutoarelor. O astfel de încercare s‑a efectuat, de exemplu, prin intermediul obligației de a garanta efectivitatea dreptului de a fi ascultat, care este recunoscut beneficiarului ajutorului (precum și tuturor celorlalte părți interesate) prin Regulamentul nr. 659/1999(32), sau recunoscând beneficiarului dreptul de a invoca motivul lipsei audierii statului membru interesat de către Comisie(33).
57. Prin urmare, hotărârea recurată se înscrie în acest curent „progresist” al jurisprudenței Tribunalului.
58. Ne exprimăm convingerea că, în privința problemei rolului care trebuie recunoscut beneficiarilor ajutoarelor, ar fi posibil și poate chiar obligatoriu să se evite o abordare maniheistă, care opune, fără posibilitate de conciliere, două poziții diametral opuse, una care neagă orice rol beneficiarului ajutorului și una care, dimpotrivă, îl plasează la același nivel cu statul membru interesat.
59. În special, considerăm că, prin recurgerea la principiul bunei administrări, se poate găsi un punct de echilibru între diferitele poziții.
60. Astfel cum este binecunoscut, acest principiu a apărut ca o creație a jurisprudenței și numai recent a găsit o oarecare formă de „consolidare” în articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale. Chiar dacă limitele principiului bunei administrări rămân încă incerte într‑o anumită măsură, este evident că acesta trebuie deja considerat ca fiind un principiu general al dreptului Uniunii(34).
61. În special, pe acest principiu se întemeiază, indiferent dacă este sau nu este citat în mod explicit, diferite hotărâri din jurisprudență. Facem referire, de exemplu, la cauzele în care, pentru a efectua o analiză „diligentă și imparțială” a unei plângeri, s‑a impus autorității administrative să analizeze, chiar din oficiu, anumite elemente care nu erau menționate în mod expres de petent(35), la cauzele în care a fost stabilită obligația de a audia o parte afectată de o măsură nefavorabilă, chiar dacă un astfel de drept de a fi audiat nu era prevăzut de legislația aplicabilă(36), și, în sfârșit, la cauzele în care s‑a afirmat obligația Comisiei de a lua în considerare cu diligență toate elementele care i‑au fost puse la dispoziție în cadrul unei proceduri(37).
62. Mai mult, Carta drepturilor fundamentale menționează printre elementele esențiale ale principiului bunei administrări dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere, dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu și obligația autorității administrative de a-și motiva deciziile. În plus, această listă nu este exhaustivă, după cum rezultă în mod evident din formularea „[a]cest drept include în special”(38).
63. Considerăm că, în materia ajutoarelor de stat, principiul bunei administrări, chiar dacă nu impune recunoașterea statutului formal de parte în procedura de control al ajutoarelor pentru beneficiarul unui ajutor, împiedică în același timp Comisia să refuze în mod rigid și fără excepție orice element furnizat de beneficiar după expirarea termenului acordat persoanelor interesate pentru prezentarea observațiilor.
64. Într‑adevăr, nu trebuie pierdut din vedere faptul că procedura de control al ajutoarelor de stat are un caracter administrativ, iar nu jurisdicțional; în plus, în cadrul acestui tip de procedură, rolul beneficiarului este în principal acela de sursă de informații pentru Comisie. Prin urmare, în timp ce observațiile formulate de beneficiar în termenul care i‑a fost inițial acordat trebuie reținute și luate în considerare de către Comisie, eventualele observații formulate ulterior de beneficiar sau de orice altă persoană pot face obiectul unei obligații de examinare din partea autorității administrative, cu condiția ca principiul bunei administrări să o impună. Acesta este cazul mai ales atunci când se dovedește că informațiile în cauză sunt într‑adevăr utile autorității administrative pentru a clarifica sau pentru a completa elementele pe care le deține și cu condiția ca stadiul procedurii administrative să permită încă luarea în considerare a respectivelor informații, fără a duce la întârzierea adoptării deciziei finale.
65. Cu toate acestea, autoritatea administrativă nu este obligată să se pronunțe în mod explicit cu privire la observațiile formulate de beneficiar (sau de orice altă persoană) după expirarea termenului inițial. Prin urmare, Comisia nu va fi obligată să indice motivele pentru care ar decide să nu țină cont de aceste elemente.
66. În conformitate cu aceste observații și din punctul de vedere al protecției jurisdicționale, trebuie făcută o precizare importantă: sarcina de a demonstra, dacă este cazul, că informațiile furnizate ar fi trebuit luate în considerare de autoritatea administrativă revine celui care le‑a furnizat.
67. Având în vedere cele de mai sus, putem trece la examinarea în detaliu a motivelor de recurs.
3. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe refuzul Comisiei de a introduce în dosar scrisoarea societății Scott din 24 decembrie 1999
a) Argumentele părților
68. Comisia susține că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a apreciat că scrisoarea societății Scott din 24 decembrie 1999 ar fi trebuit acceptată și introdusă în dosarul administrativ. În special, Tribunalul nu ar fi indicat norma de drept care ar fi fost încălcată. Numai o încălcare a normelor fundamentale de procedură, în sensul articolului 230 CE, ar fi putut justifica o anulare, dar un astfel de motiv nu ar fi fost invocat în acțiunea formulată de Scott, astfel încât Tribunalul ar fi statuat ultra petita. În plus și cel mai important, Comisia nu ar fi încălcat nicio normă fundamentală, din moment ce Scott era un terț în procedura de control al ajutorului de stat și nu avea niciun drept să formuleze observații în acest stadiu avansat al procedurii. În sfârșit, Comisia atrage atenția asupra faptului că, în orice caz, observațiile formulate de Scott în scrisoarea respinsă au fost însușite de Franța în scrisoarea sa din 21 februarie 2000, astfel încât acestea au făcut de fapt parte din dosar.
69. Comisia precizează că hotărârea Tribunalului ar putea avea consecințe importante asupra practicii urmate în mod constant în materia ajutoarelor de stat.
70. Scott susține că Tribunalul nu a stabilit nicio obligație generală în sarcina Comisiei, ci doar a formulat o serie de considerații strâns legate de cauză și de particularitățile acesteia. Faptul că Regulamentul nr. 659/1999 nu prevede un alt rol pentru beneficiarul ajutorului în plus față de posibilitatea acestuia de a formula observații la începutul procedurii administrative nu ar însemna, contrar celor susținute de Comisie, că orice intervenție ulterioară a beneficiarului ar fi interzisă. În special, regulamentul nu ar putea împiedica aplicarea principiilor generale care impun Comisiei să acționeze cu diligență și cu imparțialitate.
71. Département du Loiret invocă în esență argumente similare celor prezentate de Scott.
b) Apreciere
72. Primul motiv de recurs s‑a bucurat de cea mai mare atenție din partea Comisiei, o parte consistentă a observațiilor acesteia fiind concentrate pe motivul respectiv. În mod evident, Comisia intenționează să se opună confirmării de către Curte a jurisprudenței Tribunalului, mai favorabilă unei consolidări a rolului beneficiarului în cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat.
73. Pe baza considerațiilor formulate anterior cu privire la rolul beneficiarului în general, se poate afirma că, în cazul în care beneficiarul însuși trimite Comisiei anumite documente la o dată ulterioară expirării termenului care îi fusese acordat pentru formularea observațiilor, Comisia poate fi obligată, în temeiul principiului bunei administrări, să ia în considerare conținutul documentelor menționate. Aceasta însă cu condiția ca i) aceste documente să fie într‑adevăr utile pentru completarea eventualelor lacune în informațiile pe care Comisia le deține despre situația de fapt și ii) stadiul în care se află procedura să permită acest lucru. În orice caz, trebuie ca utilitatea documentelor în discuție să fie clar stabilită.
74. Și totuși, nu aceasta este logica urmată de Tribunal.
75. În primul rând, Tribunalul a încadrat implicit problema, în mod corect, nu în termenii unei încălcări a normelor fundamentale, astfel cum pretinde Comisia, ci în termenii respectării principiului bunei administrări(39). Totuși, plecând de la această premisă, Tribunalul ar fi trebuit să verifice dacă, în mod concret, scrisoarea în cauză conținea elemente decisive pentru clarificarea împrejurărilor cauzei. În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, s‑ar fi putut constata obligația Comisiei de a lua în considerare informațiile furnizate. Tribunalul s‑a limitat însă să aprecieze împrejurările cauzei într‑o manieră generală, observând că acestea făceau dificilă stabilirea faptelor, în special din cauza perioadei foarte lungi scurse între pretinsa acordare a ajutorului și deschiderea procedurii în fața Comisiei. În temeiul acestei constatări de ordin general, Tribunalul a ajuns la concluzia că scrisoarea societății Scott ar fi trebuit să fie acceptată de Comisie și introdusă în dosar.
76. În ceea ce ne privește, nu putem fi de acord cu un astfel de raționament. Chiar dacă, după cum s‑a arătat și după cum a afirmat și Tribunalul, în unele cazuri principiul bunei administrări poate obliga Comisia să ia în considerare documente transmise după expirarea termenelor și/sau de persoane neabilitate în acest sens, acest lucru presupune stabilirea în prealabil a utilității efective a informațiilor cuprinse în documentele respective. Cu toate acestea, în partea din hotărâre în care s‑a ocupat de decizia Comisiei de a nu accepta scrisoarea societății Scott din 24 decembrie 1999, Tribunalul nici măcar nu a luat în considerare conținutul scrisorii respective.
77. Prin urmare, primul motiv de recurs al Comisiei trebuie admis cât privește partea în care se susține că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a constatat obligația Comisiei de a accepta și de a introduce în dosar scrisoarea transmisă de Scott la 24 decembrie 1999.
4. Cu privire la al doilea, la al treilea și la al patrulea motiv, întemeiate pe presupusa obligație a Comisiei de a solicita informații suplimentare și/sau de a apela la un expert extern
78. Al doilea, al treilea și al patrulea motiv pot fi analizate împreună. Prin intermediul acestora, Comisia contestă afirmațiile Tribunalului, conform cărora aceasta ar fi trebuit ca, având în vedere anumite elemente cuprinse în special în scrisoarea societății Scott din 24 decembrie 1999 și în cea ulterioară, a autorităților franceze, din 21 februarie 2000, să procedeze la o analiză mai aprofundată și să obțină informații suplimentare.
a) Argumentele părților
79. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia critică afirmațiile Tribunalului conform cărora aceasta ar fi trebuit să solicite autorităților franceze să îi furnizeze informații și precizări suplimentare, după ce aceleași autorități, la fel ca Scott, de altfel, în scrisoarea din 24 decembrie 1999, menționaseră existența a două evaluări, una cuprinsă într‑o expertiză realizată de biroul tehnic Galtier și cealaltă efectuată de expertul evaluator, care ar fi indicat o valoare a terenului inferioară celei estimate de Comisie(40).
80. Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia contestă afirmația Tribunalului conform căreia ar fi trebuit să solicite societății Scott clarificări cu privire la diferența dintre costul prevăzut (80 de milioane FRF) și costul real (140 de milioane FRF) al lucrărilor efectuate pe terenul în cauză, în contul autorităților publice, înainte de cesionarea acestuia către Scott. Potrivit Tribunalului, o asemenea discrepanță ar fi trebuit să determine Comisia să suspecteze că aceste cheltuieli suportate de autoritățile publice pentru amenajarea terenului nu reflectau în mod necesar valoarea sa(41).
81. În sfârșit, prin al patrulea motiv, Comisia contestă considerațiile Tribunalului cu privire la posibilitatea Comisiei de a apela ea însăși la un expert extern pentru a stabili în mod corect valoarea terenului.
82. Aceste motive de recurs se întemeiază de asemenea pe premisa că, din punct de vedere procedural, Comisia nu avea nicio obligație de a solicita informații suplimentare, în special de la autoritățile franceze, cărora le solicitase deja, între altele, să îi furnizeze toate informațiile utile pentru a determina valoarea terenului(42). De altfel, Comisia susține că, în decizia atacată, s‑a ținut oricum cont de evaluările la care face referire Tribunalul.
83. În ceea ce o privește, Scott arată că Tribunalul nu a constatat încălcarea unei norme fundamentale de către Comisie, prin urmare, motivele respective ar trebui respinse fie și numai din această cauză. În orice caz, potrivit Scott, Tribunalul ar fi apreciat corect situația, din moment ce unele elemente cuprinse în scrisoarea din 24 decembrie 1999, care nu au fost de altfel reproduse integral în scrisoarea autorităților franceze din 21 februarie 2000, ar fi trebuit să determine Comisia să își reconsidere propriile evaluări și să solicite documente noi.
b) Apreciere
84. Al doilea motiv este foarte asemănător cu primul și, în opinia noastră, ar trebui de asemenea admis.
85. Trebuie să se constate că, de fapt, Comisia pleacă și în acest caz de la o premisă greșită, după cum s‑a arătat deja, și anume aceea că Tribunalul i‑ar fi imputat încălcarea unei norme fundamentale de procedură. În realitate, s‑a arătat deja că singurul element care pare să fi constituit un punct de referință pentru prima instanță este principiul bunei administrări.
86. În plus, obiecțiile Comisiei conform cărora aceasta ar fi ținut cont, în decizia sa, de evaluările menționate în scrisorile din luna decembrie 1999 și din luna februarie 2000 se întemeiază pe o bază mai curând fragilă. În realitate, în decizia respectivă, aceste evaluări sunt menționate într‑un paragraf scurt și puțin argumentat.
87. Totuși, nu aceasta este problema. Atât scrisoarea societății Scott, cât și cea a autorităților franceze, transmise într‑un stadiu foarte avansat al procedurii, s‑au limitat la a menționa existența unor evaluări (cea a autorităților fiscale, cea a biroului Galtier și cea a expertului evaluator) care ar fi indicat o valoare a terenurilor mai mică decât cea pe care Comisia a considerat că o poate stabili pe baza elementelor de probă aflate în posesia sa. Nu a fost anexat niciun alt document, declarându‑se doar disponibilitatea de a transmite Comisiei evaluările menționate, dacă va fi necesar.
88. Nu considerăm că, în temeiul principiului bunei administrări, Comisia era obligată să solicite autorităților franceze, în respectivul stadiu al procedurii, să îi furnizeze documente și detalii suplimentare. Într‑adevăr, trebuie amintit faptul că, deja, Comisia adresase autorităților în cauză două solicitări de a furniza documente, dintre care una destul de detaliată(43). Elementele cuprinse în scrisorile din luna decembrie 1999 și din luna februarie 2000 nu fuseseră furnizate în urma acestor solicitări.
89. În același fel și pe baza acelorași considerații, nu se poate reține în sarcina Comisiei obligația de a lua în considerare conținutul scrisorii transmise de Scott în luna decembrie 1999. Admiterea unei astfel de obligații ar putea risca să transforme Comisia în prizoniera unor tactici de temporizare. Dacă scrisoarea ar fi fost însoțită, de exemplu, de textul integral al evaluărilor terenului menționate în aceasta, concluzia ar fi putut fi diferită. În opinia noastră, principiul bunei administrări nu poate fi totuși dilatat până la a constrânge Comisia să remedieze, fără nicio limită în timp, toate lacunele din observațiile și din documentele care îi sunt transmise.
90. În privința celui de al treilea motiv, sunt aplicabile aceleași considerații pe care le‑am dezvoltat în legătură cu al doilea motiv. Comisia nu avea nicio obligație de a solicita informații suplimentare de la societatea Scott. De altfel, nu este clar de ce Comisia ar fi trebuit să solicite societății Scott o explicație privind depășirea costurilor prevăzute pentru lucrările de amenajare a terenului, având în vedere că aceste costuri au fost suportate de autoritățile franceze.
91. În consecință, apreciem că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a considerat că ar fi existat o obligație a Comisiei de a solicita autorităților franceze și/sau societății Scott să îi furnizeze informații suplimentare cu privire la valoarea terenului. Prin urmare, al doilea și al treilea motiv trebuie admise.
92. În schimb, considerăm că nu poate fi admis al patrulea motiv, întemeiat pe presupusa obligație a Comisiei de a apela la un expert extern.
93. Într‑adevăr, Tribunalul nu a specificat nicăieri în hotărârea atacată că revenea Comisiei obligația să apeleze la serviciile unui expert extern. Tribunalul a amintit doar existența acestei posibilități printre instrumentele la care Comisia ar fi putut recurge pentru a obține informații suplimentare.
94. În consecință, al patrulea motiv de recurs trebuie respins.
B – Motivele privind controlul Tribunalului pe fond
1. Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi negat Comisiei orice marjă de apreciere
95. Al șaselea motiv ne aduce în mijlocul celei de a doua probleme fundamentale cu care este sesizată Curtea în cadrul prezentului recurs. Aceasta vizează tipul de control pe care instanța Uniunii îl poate exercita asupra deciziilor adoptate de Comisie în materia ajutoarelor de stat.
a) Argumentele părților
96. Comisia susține că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a efectuat un control mult mai detaliat și mai aprofundat al deciziei atacate decât cel pe care l‑ar fi putut efectua în mod legal. În special, Tribunalul s‑ar fi substituit Comisiei, negându‑i acesteia marja de apreciere care trebuie să îi fie recunoscută în materie. Instanța Uniunii ar trebui să exercite asupra deciziilor Comisiei în materie de ajutoare de stat un control limitat la motivele de anulare prevăzute la articolul 230 CE. De altfel, instanța respectivă nu are niciodată la dispoziție toate elementele (documente etc.) care au fost utilizate de Comisie pentru adoptarea deciziei sale: prin urmare, inclusiv din punct de vedere practic ar fi imposibil ca instanța să substituie evaluarea realizată de Comisie cu propria sa evaluare.
97. Potrivit societății Scott, motivul se întemeiază pe o interpretare greșită a hotărârii atacate. Tribunalul nu ar fi substituit propriile evaluări celor ale Comisiei, ci ar fi indicat în mod clar, în special la punctul 100 din hotărârea atacată, că obiectivul său era exclusiv acela de a verifica în ce măsură Comisia evaluase cu diligența necesară toate elementele aflate la dispoziția sa.
98. Département du Loiret a formulat argumente similare cu cele ale societății Scott.
b) Apreciere
99. Motivul privește limitele controlului jurisdicțional asupra deciziilor Comisiei în materie de ajutoare de stat. Jurisprudența în domeniu a stabilit anumite elemente, pe care merită să le amintim.
100. Înainte de toate, noțiunea de ajutor de stat are caracter juridic și trebuie interpretată pe baza unor elemente obiective. În consecință, instanța Uniunii exercită, în principiu, un control deplin în privința caracterului de ajutor de stat al măsurilor examinate(44).
101. Cu toate acestea, Comisiei i se recunoaște o marjă de apreciere mai amplă în două situații. În primul rând, pentru a aprecia compatibilitatea ajutoarelor cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE. În aceste cazuri, controlul jurisdicțional trebuie să se limiteze la a verifica dacă decizia Comisiei nu este viciată de o eroare vădită sau de un abuz de putere(45).
102. În al doilea rând, o marjă de apreciere mai amplă îi este recunoscută Comisiei și în ceea ce privește existența ajutorului (prin urmare în situația prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE), atunci când decizia adoptată a necesitat o evaluare complexă, de natură tehnică sau economică. În aceste cazuri, controlul instanței este în general limitat, pe lângă verificarea eventualei existențe a unei erori vădite sau a unui abuz de putere, la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum și a exactității materiale a faptelor reținute de Comisie pentru fundamentarea deciziei(46).
103. Instanța Uniunii are sarcina să realizeze un echilibru delicat în evaluarea deciziilor Comisiei în materie de ajutoare de stat care presupun evaluări economice complexe. Într‑adevăr, pe de o parte, aceasta nu poate substitui evaluarea realizată de Comisie cu propria sa evaluare economică; pe de altă parte, trebuie totuși să controleze interpretarea dată de Comisie elementelor de natură economică, verificând în special dacă datele pe care Comisia le‑a utilizat pentru evaluarea unei situații complexe susțin în mod efectiv concluziile la care a ajuns această instituție(47).
104. În cazul în speță, Comisia a trebuit să încerce să determine prețul pe care l‑ar fi putut obține în anul 1987 un operator economic obișnuit, în urma vânzării unui teren destinat utilizării industriale. Prin urmare, este evident – și părțile par să fie de acord cu privire la acest aspect – că evaluarea pe care a trebuit să o realizeze Comisia, mult timp după data producerii evenimentelor respective, nu putea fi decât aproximativă. Mai mult, în opinia noastră, nu poate fi negat faptul că operațiunea în cauză a presupus realizarea unor evaluări economice complexe. În consecință, Tribunalul era chemat să exercite un control care, deși în principiu complet, nu ar fi putut înlocui evaluarea realizată de Comisie cu o evaluare autonomă proprie a elementelor economice.
105. Cu toate acestea, nu considerăm că în acest caz Tribunalul ar fi înlocuit evaluarea Comisiei cu propria sa evaluare.
106. Trebuie să remarcăm că, în acea parte a hotărârii recurate în care a analizat fondul deciziei atacate, Tribunalul nu a procedat la o evaluare autonomă a valorii terenului. Acesta s‑a limitat să considere că anumite elemente ar indica o aprofundare insuficientă din partea Comisiei, sugerând că valoarea terenului ar fi putut fi determinată în mod greșit. În special, Tribunalul se referă la alegerea Comisiei de a evalua terenul apelând la metoda costurilor, precum și la faptul că aceasta nu a acordat importanță unor informații cuprinse în dosar, în special evaluărilor menționate în ultimele scrisori ale autorităților franceze.
107. Prin urmare, al șaselea motiv trebuie respins.
2. Cu privire la al șaptelea motiv, potrivit căruia Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe speculații în loc de probe
a) Argumentele părților
108. Prin al șaptelea motiv, Comisia susține că Tribunalul, chiar dacă se admite că nu ar fi depășit limitele impuse controlului său jurisdicțional, astfel cum sunt menționate în cadrul celui de al șaselea motiv, ar fi comis oricum o eroare, întrucât și‑a întemeiat decizia pe simple speculații, iar nu pe probele disponibile în cadrul procedurii. În special, Tribunalul ar fi greșit arătând că estimările valorii terenului indicate în scrisoarea societății Scott din luna decembrie 1999 și în cea a autorităților franceze din luna februarie 2000 ar fi trebuit luate în considerare de către Comisie: într‑adevăr, în aceste scrisori nu s‑ar fi regăsit probe, ci simple afirmații nedemonstrate.
109. Potrivit societății Scott, perspectiva Comisiei ar fi complet eronată. De fapt, afirmațiile cuprinse în scrisoarea societății Scott și în cea a autorităților franceze s‑ar califica drept elemente de probă din toate punctele de vedere. Desigur, a recunoaște natura probatorie al acestor afirmații nu înseamnă a le declara veridice: Tribunalul s‑ar fi limitat, de fapt, să critice Comisia pentru că nu a considerat necesar ca, pe baza acestor elemente, să aprofundeze ulterior problema.
b) Apreciere
110. Răspunsul la al șaptelea motiv presupune formularea a două observații preliminare.
111. În primul rând, potrivit unei jurisprudențe constante, decizia Comisiei trebuie să fie examinată de instanța Uniunii, în vederea verificării validității sale, pe baza elementelor de care Comisia putea să dispună la momentul adoptării deciziei(48).
112. În al doilea rând, nu trebuie uitat că recursul formulat împotriva unei hotărâri a instanței de fond poate viza, potrivit principiului general prevăzut la articolul 58 din Statutul Curții de Justiție, numai chestiuni de drept. Prin urmare, cu excepția situației în care este vorba despre o denaturare a faptelor sau a elementelor de probă, Curtea nu poate reconsidera evaluările situației de fapt realizate de Tribunal(49).
113. Motivul invocat de Comisie trebuie analizat în lumina acestor considerații confirmate. Prin urmare, trebuie să se verifice, pe de o parte, dacă Tribunalul a controlat decizia Comisiei ținând cont de elemente de care aceasta nu dispunea la momentul la care a adoptat decizia atacată. Pe de altă parte, trebuie să se stabilească dacă în realitate Comisia nu solicită Curții să reexamineze evaluările realizate de Tribunal.
114. Tribunalul a criticat decizia Comisiei, în esență, pe baza a două categorii de evaluări.
115. În primul rând, Tribunalul a evidențiat existența anumitor probleme punctuale în decizia atacată, care ar pune sub semnul întrebării corectitudinea și fiabilitatea acesteia. În special, Comisia ar fi comis atât erori de calcul propriu‑zise – care s‑au dovedit de altfel a fi în favoarea societății Scott, întrucât rectificarea acestora ar conduce la o estimare a valorii terenului mai mare decât cea obținută de Comisie(50) – cât și inexactități, în special din cauza recurgerii la metoda costurilor de achiziție a unor părți din acesta, la date diferite, pentru a stabili valoarea de piață a terenului în anul 1987(51).
116. În al doilea rând, Tribunalul a considerat că evaluările alternative ale valorii terenului menționate în scrisoarea autorităților franceze din 21 februarie 2000, precum și faptul că în anul 1998 Scott a vândut terenul respectiv unei alte societăți private pentru un preț mult inferior valorii estimate în decizia atacată ar fi trebuit să determine Comisia ca, în temeiul principiului care impune efectuarea unei examinări diligente și imparțiale a faptelor, să aprofundeze mai mult problema valorii terenului, de exemplu solicitând Franței textul expertizelor menționate de aceasta sau apelând la un expert extern(52).
117. Analizând motivul din perspectiva celor doi parametri menționați anterior, Tribunalul nu a criticat Comisia pe baza unor elemente de care aceasta nu dispunea la momentul adoptării deciziei. Toate criticile Tribunalului sunt întemeiate de fapt, după cum am arătat, pe inexactitățile Comisiei și pe importanța, insuficientă potrivit Tribunalului, pe care Comisia a acordat‑o anumitor informații cuprinse în special în scrisoarea autorităților franceze din 21 februarie 2000. Trebuie să reamintim că această scrisoare a fost introdusă de Comisie în dosarul administrativ.
118. Rămâne de văzut dacă, prin intermediul acestui motiv, Comisia nu solicită Curții să reconfirme aprecierile Tribunalului. În această privință, jurisprudența Curții ne determină să răspundem negativ. Într‑adevăr, Curtea a considerat că a stabili dacă Tribunalul a apreciat corect, pe baza unor fapte, existența unei încălcări a obligației de diligență și a celei de motivare reprezintă o chestiune de drept, supusă prin urmare controlului Curții în cadrul unui recurs(53).
119. Apreciem că, în cazul în speță, Tribunalul a comis o eroare de drept, astfel cum susține Comisia, considerând că aceasta trebuia, în temeiul ultimelor informații oferite în special de autoritățile franceze, să își reconsidere propria evaluare cu privire la existența și la valoarea ajutorului.
120. Este important să se rețină că Tribunalul a criticat Comisia, în esență, pentru că nu a inițiat noi activități de investigare după ce i‑au fost comunicate valorile terenului rezultate din evaluările realizate de biroul Galtier și de expertul evaluator. După cum am arătat deja mai sus, scrisoarea autorităților franceze, ca de altfel și aceea transmisă de societatea Scott în luna decembrie 1999, s‑a limitat la a menționa existența acestor evaluări și rezultatul la care au ajuns. Conținutul exact al acestor evaluări nu a fost însă raportat.
121. Am precizat deja mai sus că, într‑o astfel de situație, aceste afirmații vagi nu puteau fi suficiente pentru a obliga Comisia, pe baza principiului bunei administrări, să ia în considerare scrisoarea societății Scott. În același fel și din aceleași motive, nu se poate reține obligația Comisiei ca, pe baza conținutului scrisorii autorităților franceze din luna februarie 2000, să redeschidă etapa de investigare a unei proceduri care se apropia de final.
122. După cum am arătat deja, situația ar fi putut fi diferită dacă autoritățile franceze ar fi furnizat elemente mai consistente în susținerea acestor evaluări: în special, dacă ar fi anexat integral aceste evaluări, ceea ce ar fi trebuit să fie relativ simplu, având în vedere mai ales faptul că evaluarea realizată de biroul Galtier fusese comandată direct de Scott.
123. Însă aceste măsuri nu au fost luate și a impune Comisiei o obligație ulterioară de aprofundare, într‑un astfel de stadiu al procedurii, ar risca să legitimeze orice fel de tactică de temporizare în cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat.
124. Cu alte cuvinte, în împrejurările concrete ale cauzei, Comisia putea să închidă în mod legal investigația proprie și să decidă pe baza elementelor în posesia cărora se afla. În același fel, decizia trebuie verificată de instanță pe baza elementelor de care Comisia putea să dispună la momentul adoptării documentului. Prin urmare, al șaptelea motiv invocat de Comisie trebuie admis și justifică în sine anularea hotărârii atacate.
125. În ceea ce privește utilizarea de către Comisie a metodei costurilor și eroarea specifică prezentată la punctele 109 și 110 din hotărârea atacată, vom aborda mai în detaliu aceste probleme în cadrul analizei celorlalte motive de recurs invocate de Comisie.
3. Cu privire la al optulea motiv, privind o inversare a sarcinii probei
a) Argumentele părților
126. Comisia susține că Tribunalul ar fi inversat sarcina probei, din moment ce ar fi impus Comisiei să obțină probe care nu fuseseră furnizate de părți, în condițiile în care revenea acestora din urmă, potrivit motivului în discuție, sarcina să furnizeze elementele necesare pentru a se adopta, eventual, o decizie diferită.
127. Scott susține că hotărârea atacată a fost greșit interpretată de Comisie, din moment ce Tribunalul nu a făcut mai mult decât să constatate faptele și să arate că aceasta nu și‑a respectat propria obligație de diligență.
b) Apreciere
128. Motivul nu este întemeiat și se bazează pe o interpretare eronată a hotărârii recurate.
129. Fără a intra în analiza fondului problemei privind sarcina probei într‑o procedură în materie de ajutoare de stat, trebuie să se observe că Tribunalul nu a impus Comisiei să caute probe pentru susținerea poziției societății Scott și a autorităților franceze. Dimpotrivă, Tribunalul s‑a limitat, după cum s‑a arătat, să considere că totalitatea probelor de care dispunea Comisia nu ar fi putut justifica o decizie precum cea adoptată.
130. Cu alte cuvinte, Tribunalul nu a stabilit nicio obligație probatorie în sarcina Comisiei. Dimpotrivă, acesta a reținut că, pe baza elementelor care îi fuseseră deja furnizate, Comisia ar fi trebuit să își aprofundeze investigația, potrivit principiului bunei administrări.
131. Prin urmare, considerăm că al optulea motiv invocat de Comisie trebuie respins.
4. Cu privire la al nouălea și la al doisprezecelea motiv, întemeiate pe legitimitatea utilizării metodei costurilor de către Comisie
a) Argumentele părților
132. Prin intermediul celui de al nouălea și al celui de al doisprezecelea motiv de recurs, Comisia critică două aspecte din hotărârea recurată.
133. În primul rând, Tribunalul ar fi comis o eroare atunci când a contestat utilizarea de către Comisie a metodei costurilor pentru calcularea valorii ajutorului. Potrivit Comisiei, dimpotrivă, lipsa unei evaluări a terenului la momentul acordării ajutorului ar fi determinat în mod legitim și logic recurgerea la metoda costurilor, care face trimitere la cheltuielile suportate efectiv de autoritățile publice pentru realizarea operațiunii de ajutor. Este adevărat că prețul de piață al unui bun nu corespunde în mod necesar costului real al acestuia, însă trebuie să se țină cont de faptul că, în cazul în speță, terenul care a făcut obiectul ajutorului de stat a fost amenajat „anume” pentru nevoile specifice ale societății Scott, ceea ce face ca prețul care s‑ar fi putut obține pe piața liberă pentru terenul respectiv să devină mai puțin important.
134. În al doilea rând, Comisia critică afirmațiile Tribunalului cu privire la posibila utilitate a luării în considerare, în vederea determinării valorii ajutorului, a prețului cu care terenul a fost vândut în anul 1998. Acest preț, chiar dacă reflectă valoarea de piață din momentul respectiv, nu ar putea oferi nicio informație despre valoarea ajutorului acordat cu 11 ani înainte. Într‑adevăr, pe de o parte, în anul 1987, sectorul hârtiei de uz domestic era în plină dezvoltare, în timp ce în anul 1998 acesta se afla într‑o criză puternică, ce a atras după sine scăderea valorii terenului și a uzinei. Pe de altă parte, orice tip de bun tinde să își piardă din valoare în timp și, prin urmare, este normal ca, după 11 ani, și obiectul ajutorului acordat societății Scott să fi suferit o depreciere.
135. Potrivit societății Scott, motivul invocat de Comisie se întemeiază pe o lectură eronată a hotărârii recurate. De fapt, Tribunalul nu ar fi negat posibilitatea Comisiei de a recurge la metoda costurilor pentru determinarea valorii unui ajutor. Pur și simplu, în cazul în speță, Tribunalul ar fi considerat faptul că nu s‑a cercetat mai amănunțit posibila utilitate a prețului de vânzare din anul 1998 pentru determinarea valorii drept o încălcare a obligației de diligență din partea Comisiei.
136. Département du Loiret prezintă argumente similare cu cele invocate de Scott, adăugând că raționamentul Comisiei prezintă o incoerență de fond. Dacă într‑adevăr valoarea de piață a bunului în anul 1998 nu este relevantă pentru determinarea valorii ajutorului din anul 1987, după cum susține Comisia, atunci nu ar avea sens să se determine această valoare, astfel cum a procedat Comisia, plecând de la prețul mediu de achiziție a terenului, în trei perioade și pentru trei parcele diferite, în anii 1975, 1984 și 1987.
b) Apreciere
137. Al nouălea motiv invocat de Comisie, precum și al doisprezecelea, cu care se suprapune în mare parte, contestă faptul că Tribunalul a calificat drept inexacte evaluările Comisiei cu privire la valoarea terenului vândut societății Scott în anul 1987. Acest motiv nu are legătură cu observațiile Tribunalului privind obligația Comisiei de a trage concluziile corecte din informațiile cuprinse în ultimele scrisori ale societății Scott și ale autorităților franceze (aceste aspecte făcând obiectul celui de al șaptelea motiv, care a fost deja analizat mai sus). Motivul în discuție contestă afirmațiile mai generale ale Tribunalului conform cărora Comisia ar fi trebuit să estimeze valoarea ajutorului recurgând la metode mai fiabile decât cea bazată pe cheltuielile suportate de autoritățile publice.
138. Trebuie să se observe că, după cum a arătat Tribunalul însuși, pentru a stabili dacă vânzarea unui teren de către o autoritate publică către o persoană privată constituie un ajutor de stat este necesar să se apeleze la principiul investitorului privat care operează în condițiile unei economii de piață(54). Aceasta înseamnă că trebuie să se determine dacă prețul plătit de presupusul beneficiar al ajutorului, în cazul de față societatea Scott, era prețul care ar fi fost plătit în mod real, în cazul în care terenul nu ar fi fost vândut de o autoritate publică, ci de o persoană privată.
139. În general, testul investitorului privat care operează în condițiile unei economii de piață este o evaluare economică complexă, în cadrul căreia Comisiei trebuie să i se recunoască o largă marjă de apreciere(55). În consecință, după cum am arătat deja mai sus, acesta este un domeniu în care controlul jurisdicțional este, în principiu, limitat la verificarea eventualei existențe a unei erori vădite sau a unui abuz de putere, precum și la verificarea respectării normelor de procedură și a exactității materiale a faptelor reținute pentru fundamentarea deciziei administrative atacate(56).
140. În opinia noastră, în prezenta cauză, controlul pe care Tribunalul a intenționat să îl exercite cu privire la decizia Comisiei a depășit aceste limite. Trebuie amintit că, la data acordării ajutorului, autoritățile franceze nici nu au efectuat o evaluare independentă a terenului și nici nu au condiționat vânzarea acestuia de o procedură concurențială prealabilă, care ar fi putut să verifice cât erau dispuși să plătească potențialii cumpărători. În plus, chiar în cursul procedurii de verificare a existenței ajutorului, comportamentul autorităților franceze și cel al presupusului beneficiar s‑a caracterizat, după cum a observat Comisia și după cum a constatat Tribunalul însuși, printr‑o predispoziție de cooperare mai curând limitată și printr‑o tendință de a indica posibile probe, într‑un mod mai mult aluziv decât concret, în ultima etapă a procedurii, atunci când adoptarea deciziei finale era iminentă.
141. Este într‑adevăr posibil ca, în realitate, estimarea valorii terenului realizată de Comisie în decizia contestată să nu fie exactă, după cum recunoaște, de altfel, Comisia însăși. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că nu a fost dovedită nicio eroare evidentă a Comisiei și că observațiile Tribunalului, departe de a sugera existența unei asemenea erori sau a unei încălcări comparabile a cadrului normativ de către Comisie, se limitează la a pune în evidență anumite erori care, chiar dacă s‑ar confirma, nu ar fi suficiente pentru a justifica anularea deciziei atacate. Facem referire în special la eroarea de calcul prezentată la punctele 109-111 din hotărârea atacată: de altfel, este o eroare care s‑a dovedit a fi în favoarea societății Scott și a cărei rectificare ar fi condus la reținerea unei valori mai mari a terenului vândut (și, în consecință, a ajutorului). Faptul că o astfel de eroare nu ar putea, în sine, să justifice o anulare nu înseamnă, desigur, că Tribunalul nu ar putea să o ia în considerare: a se vedea, referitor la acest aspect, analiza noastră cu privire la al zecelea motiv de recurs.
142. Prin urmare, considerăm că al nouălea și al doisprezecelea motiv de recurs trebuie, de asemenea, admise, și că, în consecință, Curtea trebuie să anuleze hotărârea atacată.
5. Cu privire la al zecelea, la al treisprezecelea și la al paisprezecelea motiv de recurs, întemeiate pe determinarea valorii ajutorului de către Comisie
a) Argumentele părților
143. Prin al zecelea motiv, Comisia critică anumite aspecte din hotărârea recurată care au, de asemenea, legătură cu aplicarea metodei costurilor pentru determinarea valorii ajutorului. În special, Comisia arată că valoarea utilizată pentru estimarea valorii terenului, adică puțin peste 70 de milioane FRF, era oricum inferioară valorii de 80 de milioane FRF, care fusese cuprinsă în acordul preliminar încheiat între societatea Scott și autoritățile franceze în anul 1987 pentru amenajarea terenului și suportată de autoritățile publice. În plus, Comisia susține că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit, printre motivele care justificau anularea deciziei atacate, posibila eroare de calcul în favoarea societății Scott, menționată la punctele 109-111 din hotărârea recurată.
144. Al treisprezecelea motiv reia argumente similare celor dezvoltate în cadrul celui de al zecelea motiv și al altor motive, susținând încă o dată că la estimarea valorii terenului Comisia s‑a dovedit atât de prudentă încât evaluarea era de fapt compatibilă cu valorile cuprinse în documentele menționate ale societății Scott și ale autorităților franceze.
145. Al paisprezecelea motiv reia, în mod similar cu cel de al treisprezecelea motiv, argumente prezentate deja în cadrul altor motive, legate de marja de apreciere a Comisiei în contextul determinării valorii ajutorului.
146. Scott consideră că a răspuns deja argumentelor invocate de Comisie în cadrul motivelor precedente și reafirmă că, în orice caz, elementul fundamental al hotărârii atacate constă în faptul că nu ar fi fost depusă diligența necesară de către Comisie: în consecință, diferitele argumente reținute de Tribunal nu ar trebui înțelese ca temeiuri autonome de anulare, ci ca indicatori ai respectivei lipse de diligență.
b) Apreciere
147. Cu privire la prima parte a celui de al zecelea motiv, în conformitate cu observațiile noastre legate de motivele analizate anterior, considerăm că argumentele Comisiei trebuie admise. Și aici suntem de fapt în prezența unei serii de considerații ale Tribunalului care au condus la anularea unei decizii cuprinzând evaluări economice destul de complexe, și aceasta fără ca Tribunalul însuși să fi demonstrat în mod concret existența, în raționamentul Comisiei, a unei erori vădite sau a unei încălcări a normelor de procedură.
148. În schimb, considerăm că nu poate fi admisă argumentația Comisiei privind reținerea de către Tribunal a unei erori de calcul a Comisiei favorabile societății Scott, reclamanta. De fapt, trebuie să observăm că, astfel cum a arătat în mod corect societatea Scott, această constatare nu a fost reținută de Tribunal pentru a proceda direct la anularea deciziei atacate, ci doar ca un simplu indicator al încălcării de către Comisie a obligației sale de diligență. Astfel, după cum am indicat mai sus, chiar dacă nu susținem concluzia la care a ajuns Tribunalul și conform căreia Comisia nu ar fi fost suficient de diligentă în modul de investigare a acestei cauze, nu este mai puțin adevărat că nu se poate reproșa Tribunalului faptul că a reținut eroarea de calcul în favoarea societății Scott printre elementele pe care și‑a întemeiat propria convingere.
149. După cum s‑a arătat deja, al treisprezecelea și al paisprezecelea motiv reiau, într‑un mod mai curând confuz, observații și argumente prezentate în cadrul altor motive. Prin urmare, apreciem că în privința lor nu este necesară o analiză specială și că acestea nu trebuie admise. Diferite aspecte ale acestor motive au fost deja discutate în cadrul analizei motivelor de recurs în care argumentele respective au fost prezentate pentru prima dată.
150. Cu privire la argumentele Comisiei în susținerea celui de al treisprezecelea motiv, pentru a demonstra că estimarea sa pentru valoarea terenului era moderată și rezonabilă, acestea trebuie considerate, întrucât nu repun în discuție considerații ale Tribunalului, drept simple argumente invocate în susținerea tezei, prezentată deja în special în cadrul celui de al șaptelea motiv, conform căreia Tribunalul nu ar fi respectat limitele controlului său jurisdicțional. Am arătat deja că această teză trebuie admisă și, prin urmare, nu considerăm necesar să revenim asupra acestui aspect.
151. În consecință, al zecelea motiv trebuie admis în ceea ce privește prima sa parte și respins în ceea ce privește partea a doua. De asemenea, trebuie respinse și al treisprezecelea și al paisprezecelea motiv.
6. Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe valoarea probatorie a deliberărilor Consiliului Local din Orléans
a) Argumentele părților
152. Comisia consideră că Tribunalul ar fi apreciat în mod greșit că ar fi fost acordată o prea mare importanță de către Comisie, în vederea estimării valorii terenului vândut societății Scott, valorii stabilite în luna mai 1994 de către Consiliul Local din Orléans. Dimpotrivă, acest element ar fi prezentat un grad mare de fiabilitate și Comisia l‑ar fi reținut în mod corect pentru determinarea valorii ajutorului.
153. Societatea Scott susține că nu a avut cunoștință de documentul la care face referire Comisia. De fapt, în procesul‑verbal al Consiliului Local din Orléans din 27 mai 1994, aflat în posesia sa, nu apar pasajele citate de Comisie în cererea de recurs.
b) Apreciere
154. Nu există niciun dubiu că, în cadrul acestui motiv, Comisia a săvârșit câteva erori de redactare. Într‑adevăr, nu toate pasajele la care aceasta face referire pot fi identificate în deliberările Consiliului Local din Orléans aflate în posesia Curții, iar numerele paginilor la care Comisia se referă în memoriul său nu pot fi identificate(57).
155. Însă, dincolo de numeroasele inexactități care caracterizează de altfel toate documentele scrise ale părților în prezenta cauză, rămâne valabil nucleul central al motivului Comisiei.
156. În anul 1994, Consiliul Local din Orléans, rezumând situația, într‑un moment în care nu era încă deschisă procedura de control al ajutoarelor de stat, a indicat „valoarea inițială” a terenului în FRF – 10,9 milioane – precizând în plus că era vorba despre o estimare destul de prudentă.
157. Comisia a utilizat această valoare ca bază de calcul pentru posibilul ajutor de stat acordat societății Scott, comițând în același timp, după cum a arătat Tribunalul la punctele 109-111 din hotărârea recurată, o eroare de interpretare care a determinat‑o să reducă și mai mult costul pe metru pătrat, în avantajul exclusiv al societății Scott.
158. Tribunalul a considerat că, din moment ce punctul 2.2 din deliberările Consiliului Local, unde este indicată estimarea respectivă, constituie o „sinteză foarte concisă și lipsită de detalii”, Comisia nu se putea baza pe această valoare(58). Tribunalul a mai precizat că, necunoscând modalitatea de dobândire a terenului de către autoritățile publice franceze, nu se poate exclude posibilitatea ca terenul să fi făcut obiectul unei exproprieri și, prin urmare, ca valoarea indicată să fie mai mare decât cea de piață.
159. Considerăm că raționamentul Tribunalului este eronat și că motivul invocat de Comisie trebuie admis.
160. După cum s‑a arătat, în cadrul analizei sale cu privire la existența ajutorului, Comisia s‑a văzut nevoită să reconstituie, după mulți ani, valoarea unui teren aplicând criteriul investitorului privat într‑o economie de piață pentru a stabili eventuala existență a unui ajutor. Independent de problema deja discutată a marjei de apreciere care trebuie recunoscută Comisiei în acest context, în opinia noastră instituția a acționat corect în prezenta cauză. Într‑adevăr, într‑o situație precum cea descrisă anterior, considerăm că utilizarea unei estimări a valorii terenului i) realizată de una dintre autoritățile publice implicate în operațiune și ii) cuprinsă într‑un document oficial a constituit o alegere corectă din punct de vedere metodologic.
161. De asemenea, considerăm nefondată obiecția Tribunalului privind faptul că valoarea indicată ar putea fi nereală în cazul în care autoritățile publice ar fi obținut terenurile prin intermediul unor exproprieri. În această privință, ideea de bază a Tribunalului este aceea că achiziția prin expropriere poate fi mai costisitoare decât o achiziție în condiții normale de piață, întrucât ar presupune plata către proprietari a unor indemnizații speciale.
162. În acest sens trebuie să se observe, pe de o parte, că mecanismul exproprierii are, prin chiar natura sa, rolul de a face să prevaleze interesul public asupra intereselor private și cu greu ar putea presupune plata către un proprietar a unei sume considerabil mai mari decât valoarea de piață a bunului expropriat. Este mai curând posibil să se întâmple contrariul.
163. Pe de altă parte însă, și considerăm că acest lucru este esențial, Consiliul Local din Orléans nu a menționat costul terenului, ci o estimare a valorii acestuia. În plus, nu trebuie omis faptul că această estimare a fost numai unul dintre elementele luate în considerare de Comisie la adoptarea deciziei sale finale cu privire la ajutor.
164. În concluzie, al unsprezecelea motiv invocat de Comisie este de asemenea întemeiat și trebuie admis.
7. Cu privire la al cincisprezecelea motiv de recurs, privind o denaturare a faptelor și a probelor de către Tribunal
165. Prin al cincisprezecelea motiv, Comisia susține că Tribunalul ar fi denaturat faptele specifice cauzei.
166. Motivul se limitează în fapt la șase rânduri de text și nu conține niciun element nou față de cele deja prezentate în cadrul susținerii celorlalte motive.
167. Este evident că un motiv formulat astfel nu poate fi admis, întrucât nu este susținut de niciun argument. Aceasta cu atât mai mult cu cât existența unei denaturări trebuie să fie demonstrată de recurent într‑un mod destul de precis, indicându‑se cu exactitate elementele care ar fi fost denaturate și dovedindu‑se erorile de evaluare pe care le‑ar fi comis Tribunalul(59).
C – Alte motive
1. Cu privire la al cincilea motiv, referitor la faptul că Tribunalul ar fi statuat în temeiul unor elemente care nu fuseseră invocate de Scott
a) Argumentele părților
168. Comisia susține că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a acceptat să ia în considerare(60) evaluările „alternative” ale terenului, cu toate că Scott nu le menționase în mod expres în recursul său.
169. Potrivit societății Scott, nu ar fi fost vorba de nicio eroare, din moment ce acțiunea sa contesta determinarea valorii ajutorului și făcea trimitere în special la scrisoarea din 24 decembrie 1999, care se întemeia în mod semnificativ pe aceste estimări alternative ale valorii terenului.
b) Apreciere
170. Motivul invocat de Comisie nu poate fi admis.
171. Cererea introductivă a Scott în fața Tribunalului conținea critici concrete cu privire la evaluarea terenului de către Comisie, comparând‑o cu cea realizată de autoritățile fiscale franceze și făcând trimitere la scrisoarea din 24 decembrie 1999, pe care Comisia, în opinia societății Scott, o respinsese în mod eronat(61).
172. Prin urmare, având în vedere aceste critici privind decizia atacată, însoțite de prezentarea în instanță a scrisorii cuprinzând trimiterile la evaluările „alternative” ale terenului, Tribunalul s‑a putut considera îndreptățit să efectueze o verificare cu privire la valoarea terenului pe baza elementelor care îi fuseseră furnizate.
V – Concluzie
173. Rezumând, propunem Curții, în principal, să invoce din oficiu existența unei grave erori logice în hotărârea atacată și, în consecință, să o anuleze. Cu titlu subsidiar, propunem admiterea celui de al șaptelea, al nouălea, al zecelea (numai prima parte), al unsprezecelea și al doisprezecelea motiv dintre cele invocate de Comisie, și, prin urmare, anularea hotărârii în totalitatea sa. Cu titlu subsidiar suplimentar, considerăm că trebuie de asemenea admise primul, al doilea și al treilea motiv.
174. Întrucât Tribunalul s‑a limitat la examinarea unui singur motiv dintre cele patru invocate de Scott în acțiunea sa, stadiul procedurii nu permite Curții să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul. Prin urmare, cauza trebuie trimisă spre rejudecare Tribunalului.
175. În concluzie, propunem Curții:
– să anuleze hotărârea atacată;
– să trimită cauza Tribunalului spre rejudecare;
– să dispună soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.
1 – Limba originală: italiana.
2 – JO 2002, L 12, p. 1.
3 – Hotărârea din 29 martie 2007, Département du Loiret/Comisia (T‑369/00, Rec., p. II‑851).
4 – Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Département du Loiret (C‑295/07 P, Rep., p. I‑9363).
5 – Hotărârea din 6 octombrie 2005, Scott/Comisia (C‑276/03 P, Rec., p. I‑8437).
6 – Cele două hotărâri în discuție, pronunțate în aceeași zi, sunt Hotărârea din 10 aprilie 2003, Département du Loiret/Comisia (T‑369/00, Rec., p. II‑1789), care nu a fost atacată cu recurs, și Hotărârea din 10 aprilie 2003, Scott/Comisia (T‑366/00, Rec., p. II‑1763), care a făcut obiectul unui recurs finalizat prin pronunțarea hotărârii citate la nota de subsol 5.
7 – Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Franța (C‑232/05, Rec., p. I‑10071).
8 – Hotărârea atacată, punctul 37.
9 – Trebuie totuși menționat că o analiză sumară a acțiunii introduse inițial de Scott la Tribunal pare să indice că, într‑adevăr, acest refuz a fost folosit de recurentă drept temei al primului său motiv de recurs, neexaminat în mod explicit de Tribunal, vizând o încălcare a drepturilor procedurale.
10 – Hotărârea atacată, punctul 128.
11 – Hotărârea atacată, punctul 106.
12 – Hotărârea atacată, punctul 123.
13 – Hotărârea atacată, punctul 137.
14 – Hotărârea atacată, punctul 151.
15 – Hotărârea atacată, punctul 154. Regulamentul în cauză este Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).
16 – Trebuie să se observe că decizia atacată privește și ajutorul acordat sub forma unui tarif preferențial al taxei de amenajare. Însă, cu privire la această parte a deciziei, recurenta s‑a desistat în cursul procedurii în fața Tribunalului, ca urmare a soluționării problemelor legate de prescripție. A se vedea hotărârea atacată, punctul 31.
17 – Este interesant de observat că, într‑un curios paralelism, în cealaltă hotărâre vizând același caz, pronunțată în cauza T‑369/00 în aceeași zi ca și hotărârea atacată (a se vedea nota de subsol 3 de mai sus), Tribunalul a procedat exact invers. Într‑adevăr, astfel cum a stabilit Curtea în recurs (a se vedea nota de subsol 4 de mai sus), Tribunalul a anulat în totalitate decizia atacată, în temeiul unui motiv (eroarea comisă la calcularea dobânzilor) care ar fi justificat numai anularea articolului 2 din decizie sau a unei părți a acestuia.
18 – Hotărârea atacată, punctul 34.
19 – De asemenea, nu trebuie uitat că hotărârea „paralelă” în cauza T‑369/00, pronunțată în aceeași zi, anulase în totalitate decizia atacată. Prin urmare, cel puțin din punct de vedere practic, Scott obținuse tot ceea ce solicitase.
20 – Hotărârea din 20 februarie 1997, Comisia/Daffix (C‑166/95 P, Rec., p. I‑983, punctul 25).
21 – Hotărârea din 19 octombrie 1995, Rendo și alții/Comisia (C‑19/93 P, Rec., p. I‑3319, punctul 13), și Hotărârea din 3 septembrie 2009, Moser Baer India/Consiliul (C‑535/06 P, Rep., p. I‑7051, punctul 24). Poate fi interpretată în acest sens și Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer (C‑23/00 P, Rec., p. I‑1873, punctul 46).
22 – Hotărârea din 28 februarie 2008, Neirinck/Comisia (C‑17/07 P, punctul 38).
23 – Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost/UFEX și alții (C‑341/06 P și C‑342/06 P, Rep., p. I‑4777, punctele 46-49).
24 – Acest raționament fusese deja prezentat în Hotărârea din 20 martie 1959, Nold/Înalta Autoritate (18/57, Rec., p. 87). A se vedea mai recent Hotărârea Comisia/Daffix (citată la nota de subsol 20, punctul 24), Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France (C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67), și Hotărârea din 30 martie 2000, VBA/Florimex și alții (C‑265/97 P, Rec., p. I‑2061, punctul 114).
25 – Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctele 54-57), și Hotărârea din 17 decembrie 2009, M/EMEA (C‑197/09 RX‑II, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 57).
26 – Hotărârea din 19 noiembrie 1998, Parlamentul Eruopean/Gutiérrez de Quijano y Lloréns (C‑252/96 P, Rec., p. I‑7421, punctele 29-34), și Ordonanța Curții din 27 septembrie 2004, UER/M6 și alții (C‑470/02 P, punctul 69), și Ordonanța Curții din 13 iunie 2006, Mancini/Comisia (C‑172/05 P, punctul 41).
27 – A se vedea și concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, încă pendinte (în special punctul 90 și nota 23).
28 – Hotărârea atacată, punctul 128.
29 – Hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia (C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., p. I‑7869, punctele 81-83), și Hotărârea din 6 octombrie 2005, Scott/Comisia (citată anterior la nota de subsol 5, punctul 33). A se vedea și concluziile prezentate de avocatul general Jacobs în această ultimă cauză (punctele 67-69).
30 – Hotărârea din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia (C‑234/84, Rec., p. 2263, punctele 27-29), și Hotărârea din 14 februarie 1990, Franța/Comisia (C‑301/87, Rec., p. I‑307, punctele 29 și 30).
31 – A se vedea în special al doilea considerent al regulamentului.
32 – A se vedea Hotărârea Tribunalului din 22 februarie 2006, Le Levant 001 și alții/Comisia (T‑34/02, Rec., p. II‑267, punctele 91-96), și Ordonanța Președintelui Tribunalului de Primă Instanță din 4 aprilie 2002, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia (T‑198/01 R, Rec., p. II‑2153, punctul 85). De altfel, trebuie observat că, în hotărârea pronunțată pe fond în această a doua cauză, Tribunalul a urmat, într‑o manieră mai ortodoxă, jurisprudența clasică: a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia (T‑198/01, Rec., p. II‑2717, punctele 191-195).
33 – Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale/Comisia (T‑228/99 și T‑233/99, Rec., p. II‑435, punctele 131-143). De altfel, cu această ocazie Tribunalul a calificat obligația de a audia statul membru interesat ca fiind de esența procedurii, încălcarea acesteia putând fi invocată din oficiu.
34 – A se vedea de exemplu Hotărârea din 22 februarie 2005, Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, Rec., p. I‑1283, punctul 72). A se vedea de asemenea Hotărârea din 19 octombrie 1983, Lucchini/Comisia (179/82, Rec., p. 3083, punctul 27), și Hotărârea din 31 martie 1992, Burban/Parlamentul European (C‑255/90 P, Rec., p. I‑2253).
35 – Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink’s France (citată anterior la nota de subsol 24, punctul 62).
36 – Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München (C‑269/90 P, Rec., p. I‑5469, punctele 23-25).
37 – Hotărârea din 22 octombrie 1991, Nölle (C‑16/90, Rec., p. I‑5163, punctele 13 și 30-32).
38 – Sublinierea noastră.
39 – A se vedea hotărârea atacată, punctul 56.
40 – A se vedea hotărârea atacată, punctul 128.
41 – A se vedea hotărârea atacată, punctul 121.
42 – A se vedea hotărârea atacată, punctul 154.
43 – A se vedea hotărârea atacată, punctele 152 și 154.
44 – Hotărârea din 16 mai 2000, Franța/Ladbroke Racing și Comisia (C‑83/98 P, Rec., p. I‑3271, punctul 25), și Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctul 111).
45 – Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia (C‑88/03, Rec., p. I‑7115, punctul 99), Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia (C‑66/02, Rec., p. I‑10901, punctul 135), Hotărârea din 12 decembrie 2002, Franța/Comisia (C‑456/00, Rec., p. I‑11949, punctul 41), și Hotărârea din 7 martie 2002, Italia/Comisia (C‑310/99, Rec., p. I‑2289, punctul 46).
46 – Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 44, punctul 114), Hotărârea din 8 mai 2003, Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia (C‑328/99 și C‑399/00, Rec., p. I‑4035, punctul 39), și Hotărârea din 29 februarie 1996, Belgia/Comisia (C‑56/93, Rec., p. I‑723, punctul 11).
47 – Un exemplu elocvent în sensul acestei posibile „dileme” a instanței Uniunii poate fi găsit printre altele în Hotărârea din 22 noiembrie 2007, Spania/Lenzing (C‑525/04 P, Rep., p. I‑9947, punctele 56-58 și jurisprudența citată).
48 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 14 septembrie 2004, Spania/Comisia (C‑276/02, Rec., p. I‑8091, punctul 31), Hotărârea din 29 aprilie 2004, Germania/Comisia (C‑277/00, Rec., p. I‑3925, punctul 39), Hotărârea din 3 octombrie 2002, Franța/Comisia (C‑394/01, Rec., p. I‑8245, punctul 34), Hotărârea din 26 septembrie 1996, Franța/Comisia (C‑241/94, Rec., p. I‑4551, punctul 33), și Hotărârea din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia (234/84, Rec., p. 2263, punctul 16).
49 – A se vedea de exemplu, în materia ajutoarelor de stat, Hotărârea Spania/Lenzing (citată la nota de subsol 47, punctul 54 și jurisprudența citată acolo).
50 – Hotărârea atacată, punctele 110-111.
51 – Hotărârea atacată, punctul 115.
52 – Hotărârea atacată, punctele 124-142.
53 – Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Țările de Jos/Comisia (C‑405/07 P Rec., p. I‑8301, punctul 44 și jurisprudența citată acolo).
54 – A se vedea hotărârea atacată, punctul 105.
55 – Hotărârea Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia (citată la nota de subsol 46, punctele 38 și 39) și Hotărârea Belgia/Comisia (citată la nota de subsol 46, punctele 10 și 11). A se vedea de asemenea Concluziile prezentate de avocatul general Jacobs la 27 octombrie 2005 în cauza C‑222/04, în care s‑a pronunțat Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289, punctul 109 și nota de subsol 35 din concluzii).
56 – A se vedea punctul 102 din prezentele concluzii.
57 – Comisia a depus în septembrie 2007, în același timp cu cererea de a i se permite să prezinte un memoriu în replică, documentul la care făcea referire în recursul său. Este vorba despre transcrierea oficială a dezbaterii care a avut loc cu ocazia aprobării deciziei Consiliului local din mai 1994. Nu este însă cazul să se pună problema admisibilității documentului respectiv, întrucât acesta are doar un caracter accesoriu în raport cu decizia adoptată de Consiliul local, care a fost deja depusă de Comisie la dosarul prezentat în fața Tribunalului.
58 – Hotărârea atacată, punctul 118.
59 – Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C 219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 50), și Ordonanța din 16 decembrie 2004, APOL și AIPO/Comisia (C‑222/03 P, punctul 40).
60 – A se vedea hotărârea atacată, punctele 130-131.
61 – A se vedea cererea introductivă formulată de societatea Scott în fața Tribunalului de Primă Instanță, punctele 9.3 și 9.4.