1.

În prezenta cauză, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale ( 2 ) (denumită în continuare „Directiva 2000/35”) se opune unei dispoziții naționale care prevede că executarea creanțelor necontestate împotriva unei autorități publice poate fi efectuată numai după expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu către respectiva autoritate.

2.

Această întrebare a fost adresată în cadrul unei proceduri de executare în fața Tribunale civile di Roma, inițiată de societatea Caffaro Srl (denumită în continuare „Caffaro”) împotriva unei întreprinderi publice locale din Roma, Azienda Unità Sanitaria Locale RM/C (denumită în continuare „USL”), în temeiul unui titlu executoriu obținut de Caffaro în temeiul legislației naționale de transpunere a Directivei 2000/35 în dreptul național.

3.

Considerentul (4) al Directivei 2000/35 prevede:

„La 29 mai 1997, Comitetul Economic și Social adoptă un aviz asupra cărții verzi a Comisiei privind achizițiile publice în Uniunea Europeană: Explorând calea înainte […].”

4.

Considerentul (5) al Directivei 2000/35 prevede:

„La 4 iunie 1997, Comisia a publicat un plan de acțiune pentru piața unică care sublinia faptul că întârzierea efectuării plăților reprezintă un obstacol din ce în ce mai serios pentru succesul pieței unice.”

5.

Considerentul (7) al Directivei 2000/35 prevede:

„Întreprinderile, în special cele mici și mijlocii, se confruntă cu mari greutăți administrative și financiare ca rezultat al termenelor îndelungate de plată și a întârzierii efectuării plăților. Mai mult, aceste probleme sunt o cauză majoră a insolvenței care amenință supraviețuirea întreprinderilor și duc la pierderea a numeroase locuri de muncă.”

6.

Considerentele (9) și (10) ale Directivei 2000/35 prevăd:

7.

Considerentul (15) al Directivei 2000/35 prevede:

„Prezenta directivă definește doar termenul de «titlu executoriu», dar nu reglementează diversele proceduri ale executării silite a unui astfel de titlu și condițiile în care executarea silită a unui astfel de titlu poate fi oprită sau suspendată.”

8.

Considerentul (22) al Directivei 2000/35 prevede:

„Prezenta directivă ar trebui să reglementeze toate tranzacțiile comerciale, indiferent dacă sunt realizate între întreprinderi private și publice sau între întreprinderi și autorități publice, având în vedere faptul că acestea din urmă efectuează un volum considerabil de plăți către întreprinderi. Ar trebui, în consecință, să reglementeze tranzacțiile comerciale între contractanții principali și furnizorii și subcontractanții acestora.”

9.

Considerentul (23) al Directivei 2000/35 prevede:

„Articolul 5 din prezenta directivă impune ca procedura de recuperare a creanțelor necontestate să fie finalizată într-o perioadă scurtă de timp în conformitate cu legislația internă, dar nu cere statelor membre să adopte o procedură specifică sau să modifice procedurile juridice existente într-un anume fel, […]”

10.

Articolul 2 din Directiva 2000/35, care cuprinde definițiile, prevede la punctul 5:

„«titlu executoriu» înseamnă orice decizie, hotărâre judecătorească sau dispoziție de plată emisă de o instanță de judecată sau de altă autoritate competentă, fie pentru plata imediată, fie pentru plata în rate, care permite creditorului să recupereze creanțele de la debitor prin mijloace de executare silită; trebuie să conțină o decizie, hotărâre judecătorească sau dispoziție de plată executabilă provizoriu care rămâne definitivă chiar dacă debitorul face apel împotriva titlului”.

11.

Articolul 5 din Directiva 2000/35, intitulat „Proceduri de recuperare a creanțelor necontestate”, prevede:

„(1)   Statele membre garantează că, în mod normal, se poate obține un titlu executoriu, indiferent de suma datorată, în termen de 90 de zile calendaristice de la înaintarea acțiunii creditorilor sau de la solicitarea adresată instanței sau altei autorități competente, cu condiția ca datoria sau aspecte ale procedurii să nu fie contestate. Această obligație revine statelor membre în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative interne.

(2)   Respectivele acte cu putere de lege și acte administrative se aplică în aceleași condiții tuturor creditorilor care sunt stabiliți în Comunitatea Europeană.

(3)   Termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut la alineatul (1) nu include următoarele:

(4)   Prezentul articol nu aduce atingere prevederilor Convenției de la Bruxelles privind competența și punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială.” ( 3 )

12.

Articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2000/35 prevede:

„Statele membre pot menține sau adopta dispoziții legale mai favorabile creditorului decât cele necesare pentru respectarea prezentei directive.”

13.

Directiva 2000/35 a fost transpusă în legislația italiană prin Decretul legislativ nr. 231 din 9 octombrie 2002 ( 4 ) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 231/2002”). Articolul 5 din Directiva 2000/35 a fost transpus în legislația națională prin articolul 9 din Decretul legislativ nr. 231/2002, care, în scopul accelerării procedurii de obținere a unui titlu executoriu pentru recuperarea creanțelor necontestate, a modificat mai multe prevederi ale Codului de procedură civilă italian ( 5 ).

14.

Astfel, din decizia de trimitere reiese că procedura de obținere a unui titlu executoriu în temeiul articolului 641 din Codul de procedură civilă italian se realizează după cum urmează: după solicitare, în termen de 30 de zile, instanța pronunță o ordonanță prin care se solicită debitorului plata datoriei. Notificarea acestei ordonanțe se efectuează în termen de 10 zile. În ordonanță se precizează obligația debitorului de a plăti datoria în termen de 40 de zile sau de a formula o opoziție în același termen. În cazul în care debitorul nu formulează o opoziție în acest termen și nici nu plătește datoria, după expirarea acestui termen, creditorul obține un titlu executoriu pentru recuperarea creanței datorate. Creditorul trebuie să notifice debitorului titlul executoriu pentru a putea solicita executarea în temeiul acestuia.

15.

Dispoziții speciale cu privire la executarea silită împotriva unei autorități publice sunt cuprinse în Decretul-lege nr. 669 din 31 decembrie 1996 ( 6 ) (denumit în continuare „Decretul-lege nr. 669/1996”), modificat prin Legea nr. 30 din 28 februarie 1997 ( 7 ) și prin articolul 147 din Legea nr. 388 din 23 decembrie 2000 ( 8 ) (denumită în continuare „Legea nr. 388/2000”). Articolul 147 din Legea nr. 388/2000 a prelungit termenul de suspendare a executării de la 60 de zile la 120 de zile. Articolul 14 din Decretul-lege nr. 669/1996, astfel cum a fost modificat prin articolul 147 din Legea nr. 388/2000, prevede:

„Autoritățile statului și organismele publice fără caracter economic finalizează procedura de executare a hotărârilor judecătorești și a sentințelor arbitrale executorii care implică obligația de plată a unei sume în termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu. Înainte de expirarea acestui termen, creditorul nu poate proceda la executarea silită și nici la notificarea dispoziției de plată.”

16.

Creditoarea Caffaro a inițiat la Tribunale ordinario di Roma o procedură de executare silită împotriva debitoarei USL privind o creanță necontestată rezultată în cadrul unei tranzacții comerciale. În procedura în fața instanței naționale, creditoarea a obținut un titlu executoriu în temeiul Decretului legislativ nr. 231/2002, care transpune Directiva 2000/35 în dreptul italian. Titlul executoriu a fost notificat debitoarei la 6 decembrie 2004. Dat fiind că executarea s-a efectuat prin poprirea unor sume din conturile debitoarei la Banca di Roma, titlul executoriu a fost notificat în aceeași zi și băncii. Poprirea s-a efectuat, la cererea debitoarei, la 4 aprilie 2005, iar în aceeași zi a fost notificată debitoarei și Banca di Roma o cerere de înfățișare.

17.

Ședința din cadrul procedurii de executare a fost stabilită pentru 13 iunie 2006; au fost citate creditoarea, debitoarea și Banca di Roma, la care erau deschise conturile debitoarei. În cadrul ședinței, Banca di Roma a confirmat faptul că debitoarea avea sume depuse la această bancă și că se efectuase poprirea. În cadrul aceleiași ședințe, instanța de trimitere a constatat că poprirea se efectuase înainte de expirarea termenului de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu, care trebuie să se scurgă înainte de a începe executarea împotriva unei autorități publice. În acest caz și în conformitate cu legislația națională, poprirea putea să fie declarată nulă.

18.

În acest context, instanța națională a solicitat să se stabilească dacă reglementarea națională care prevede că executarea împotriva unei autorități publice poate fi efectuată numai după expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu către respectiva autoritate este conformă Directivei 2000/35. În aceste împrejurări, prin decizia din 21 mai 2007, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții o întrebare preliminară. Întrebarea instanței naționale nu a fost formulată în mod explicit, dar, ținând seama de toate informațiile transmise de instanță, aceasta poate fi formulată astfel:

„Directiva 2000/35/CE trebuie interpretată în sensul că se opune dispozițiilor unei legislații naționale precum articolul 14 din Decretul-lege nr. 669/1996, în temeiul căruia creditorul, care deține un titlu executoriu privind o plată necontestată datorată de o autoritate publică cu titlu de remunerație pentru o tranzacție comercială, nu poate solicita executarea silită împotriva respectivei autorități înainte de expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu către această autoritate?”

19.

Decizia de trimitere a fost primită de Curte la 4 iunie 2007. În procedura scrisă, au depus observații Caffaro, guvernul italian și Comisia. În ședința din 13 martie 2008, au fost ascultate pledoariile Caffaro, a guvernului italian și a Comisiei și răspunsurile acestora la întrebările Curții.

20.

Caffaro consideră că dispoziția națională în discuție în temeiul căreia executarea silită împotriva unei autorități publice poate începe numai după expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu este contrară Directivei 2000/35. Termenul de 90 de zile pentru obținerea unui titlu executoriu, prevăzut la articolul 5 din Directiva 2000/35, ar fi astfel lipsit de sens. Potrivit articolului 1 din Directiva 2000/35, aceasta se aplică „tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale”, și aceasta, astfel cum rezultă din considerentul (22) al directivei, pentru „toate tranzacțiile comerciale, indiferent dacă sunt realizate între întreprinderi private și publice sau între întreprinderi și autorități publice, având în vedere faptul că acestea din urmă efectuează un volum considerabil de plăți către întreprinderi”. Deoarece reglementarea națională în discuție prevede un regim diferit pentru subiectele private și pentru cele publice, aceasta ar fi, în opinia Caffaro, contrară textului și spiritului Directivei 2000/35.

21.

Guvernul italian susține că Directiva 2000/35 nu prevede termenul în care se impune recuperarea datoriei menționate în titlul executoriu, iar aplicarea directivei cu privire la executarea însăși ar fi contrară astfel din acest motiv atât textului, cât și spiritului directivei. Din articolul 5 și din considerentul (23) al Directivei 2000/35 rezultă că această directivă are ca obiect numai procedura de obținere a unui titlu executoriu, însă nu și etapa ulterioară a executării. Nici din definiția noțiunii „titlu executoriu”, prevăzută la articolul 2 din Directiva 2000/35, nu se poate concluziona că creditorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și recupera creanța imediat după obținerea titlului executoriu. Potrivit guvernului italian, interdicția de a executa o creanță împotriva autorității publice înainte de expirarea termenului de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu ar putea reprezenta o suspendare a executării silite în sensul considerentului (15) al directivei. Guvernul italian susține de asemenea că, în cazul în care Directiva 2000/35 este aplicabilă în speță, aceasta nu se opune unei reglementări naționale precum cea din acțiunea principală. Această reglementare ar fi admisibilă din motive imperative de interes general, deoarece scopul suspendării executării împotriva autorității publice ar fi numai acela de a oferi suficient timp pentru asigurarea resurselor financiare necesare pentru achitarea datoriilor, astfel încât să nu fie împiedicată activitatea autorității publice ca urmare a procedurii de executare silită.

22.

Comisia analizează, pentru început, admisibilitatea întrebării preliminare și susține că această întrebare este admisibilă. Procedura de executare poate fi considerată, în opinia acesteia, o procedură prin care instanței i se solicită să soluționeze un litigiu și să pronunțe o decizie cu caracter jurisdicțional în sensul articolului 234 CE, deși această procedură nu este destinată, în principiu, constatării existenței anumitor drepturi, ci urmărește numai executarea unor drepturi deja existente. În cazul popririi de fonduri ale debitorului aflate în posesia unui terț, instanța de executare finalizează procedura de executare printr-o ordonanță care autorizează transferarea fondurilor aflate în posesia terțului către creditorul care solicită recuperarea datoriei în cadrul executării („ordinanza di assegnazione del credito”). Această ordonanță constituie, în opinia Comisiei, o decizie cu caracter jurisdicțional. În plus, instanța națională trebuie să verifice întotdeauna dacă în cazul efectuării popririi au fost respectate toate cerințele de formă. În cazul unei ilegalități, instanța ar putea declara poprirea ca fiind nulă, act care constituie de asemenea o decizie cu caracter jurisdicțional.

23.

Cu privire la întrebarea preliminară în sine, Comisia consideră că reglementarea italiană în litigiu nu este conformă Directivei 2000/35. Această directivă privește toate tranzacțiile comerciale, indiferent dacă acestea sunt realizate cu întreprinderi sau cu autorități publice, motiv pentru care autoritățile publice nu ar trebui să beneficieze de un tratament mai favorabil. În opinia Comisiei, în plus, termenul de obținere a unui titlu executoriu și-ar pierde utilitatea în cazul în care creditorul trebuie să aștepte până la executare încă 120 de zile de la obținerea titlului respectiv. Obiectivul directivei ar fi acela de a garanta creditorului posibilitatea de executare imediată după obținerea titlului executoriu.

24.

Dintr-o jurisprudență constantă rezultă că, pentru a aprecia dacă organismul de trimitere are caracterul unei instanțe în sensul articolului 234 CE, trebuie să se țină cont de mai multe criterii, precum temeiul legal al organismului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, aplicarea de către organism a normelor de drept ( 9 ), precum și independența și imparțialitatea acestuia ( 10 ). În plus, este vorba despre o instanță în sensul articolului 234 CE numai dacă există o cauză pendinte în fața acesteia și dacă instanța națională este chemată să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr-o decizie cu caracter jurisdicțional sau o decizie definitivă ( 11 ). Cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare, în speță se pune întrebarea dacă se poate porni de la ideea că instanța națională este chemată să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr-o decizie cu caracter jurisdicțional definitivă.

25.

În prezenta cauză, executarea s-a realizat în temeiul unui titlu executoriu emis în urma unei proceduri speciale și accelerate de executare („procedimento di ingiunzione”) ( 12 ). Din jurisprudența Curții reiese în mod clar că o întrebare preliminară este admisibilă dacă este adresată într-o procedură precum cea din acțiunea principală ( 13 ). În plus, astfel cum a subliniat Curtea în jurisprudența sa, pentru a avea calitatea de instanță în sensul articolului 234 CE, nu este necesar ca procedura care se desfășoară în fața acesteia să fie de natură contradictorie ( 14 ). O instanță națională poate adresa Curții de Justiție o întrebare preliminară independent de stadiul în care se află procedura în fața sa ( 15 ).

26.

Prin urmare, întrebarea preliminară este admisibilă.

27.

În prezenta cauză, instanța de trimitere urmărește să afle dacă Directiva 2000/35 se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia executarea creanțelor necontestate împotriva unei autorități publice poate fi efectuată numai după expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu către respectiva autoritate. Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35 prevede că statele membre trebuie să garanteze că, în mod normal, în termen de 90 de zile de la înaintarea acțiunii, creditorul poate obține un titlu executoriu pentru recuperarea creanțelor necontestate. Acest articol prevede astfel un termen pentru obținerea titlului executoriu, fără a cuprinde însă dispoziții cu privire la etapa ulterioară obținerii acestuia. Din acest motiv, se pune întrebarea dacă etapa ulterioară obținerii titlului executoriu este de competența Comunității. Pentru început, în aprecierea noastră vom face referire la problema repartizării competențelor între Comunitate și statele membre în cadrul Directivei 2000/35, iar în continuare vom analiza interpretarea anumitor dispoziții ale acestei directive.

28.

Directiva 2000/35 nu armonizează toate prevederile cu privire la întârzierea efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale, ci reglementează numai anumite aspecte ale prevenirii întârzierii efectuării plăților, de exemplu dobânzile în cazul întârzierii efectuării plăților (articolul 3), dreptul de retenție (articolul 4) și procedurile de recuperare a creanțelor necontestate (articolul 5) ( 16 ). Astfel, Directiva 2000/35 reprezintă o măsură de armonizare minimă ( 17 ) în domeniul combaterii întârzierii efectuării plăților și, din acest motiv, în mai multe dispoziții, aceasta face trimitere la aplicarea dispozițiilor de drept naționale.

29.

Motivul pentru care Directiva 2000/35 armonizează numai parțial mecanismele pentru prevenirea întârzierii efectuării plăților este acela că domeniile care nu sunt armonizate de această directivă nu sunt de competența Comunității. Considerentul (12) prevede, în acest sens, că respectiva directivă se limitează la un minim necesar în vederea îmbunătățirii funcționării pieței interne și că la adoptarea acesteia s-a respectat principiul subsidiarității. Prin urmare, este important ca și la interpretarea directivei să fie respectate limitele competențelor Comunității.

30.

În jurisprudența sa anterioară, Curtea a definit limitele competențelor Comunității în domeniile reglementate de această directivă. Astfel, de exemplu, în cauza Comisia/Italia ( 18 ), Curtea a hotărât că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/35, care reglementează dreptul de retenție, prevede numai posibilitatea vânzătorului și a cumpărătorului de a fi în mod expres de acord cu o clauză prevăzând dreptul de retenție înainte de livrarea bunurilor și posibilitatea vânzătorului de a păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor până la plata integrală a acestora ( 19 ), nereglementând însă dacă această clauză ce prevede dreptul de retenție trebuie confirmată în fiecare factură emisă pentru livrările succesive și care prezintă o dată certă ( 20 ). În cauza QDQ Media ( 21 ), Curtea de Justiție a decis că, din cauza lipsei efectului orizontal al Directivei 2000/35, această directivă nu poate fi utilizată ca atare pentru a justifica o obligație de a lua în calcul costurile pentru delegarea unui avocat de către creditor în cadrul unei proceduri judiciare de recuperare a creanței, în cazul în care o astfel de obligație nu este prevăzută în dreptul național. În schimb, în cauza 01051 Telecom ( 22 ), avocatul general Maduro a susținut punctul de vedere potrivit căruia, în ceea ce privește articolul 3 alineatul (1) litera (c) punctul (ii) din Directiva 2000/35, care reglementează dreptul la dobânzi de întârziere al creditorului, nu s-ar pune problema unei delimitări a competențelor, deoarece acest articol nu ar conține nicio trimitere la sistemele juridice ale statelor membre ( 23 ).

31.

Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35, dispoziția-cheie care trebuie interpretată de Curte în prezenta cauză, prezintă astfel importanță din perspectiva delimitării între competențele Comunității și cele ale statelor membre. Importanța sa pentru delimitarea competențelor rezultă deja din evoluția conținutului acestui articol. În prima propunere pentru Directiva 2000/35 ( 24 ), articolul 5 prevedea că statele membre „instituie o procedură accelerată de recuperare a creanțelor pentru datorii necontestate” ( 25 ). Consiliul, în procedura de codecizie, a constatat că nu intră în competența Comunității să impună statelor membre adoptarea unei proceduri noi de recuperare a creanțelor necontestate ( 26 ). Dat fiind că această prevedere era esențială pentru combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale, Consiliul a solicitat modificarea sa astfel încât statele membre să nu trebuiască să adopte o nouă procedură pentru recuperarea creanțelor necontestate, ci să garanteze mai degrabă că, în cadrul procedurilor deja existente, creditorul poate în mod normal să obțină un titlu executoriu în termen de 90 de zile de la înaintarea acțiunii ( 27 ).

32.

Directiva 2000/35 face parte din categoria reglementărilor comunitare care influențează procedurile de executare ale statelor membre ( 28 ). La nivel comunitar, au fost deja adoptate mai multe reglementări cu o asemenea influență: Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 29 ), Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate ( 30 ) și Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată ( 31 ). Aceste regulamente privesc numai procedurile de executare transfrontaliere ( 32 ), nu însă și o procedură precum cea din acțiunea principală, în care executarea se realizează pe teritoriul unui singur stat membru. Regulamentele menționate au fost adoptate în temeiul articolului 61 litera (c) CE ( 33 ), care permite adoptarea de măsuri în domeniul cooperării judiciare în temeiul articolului 65 CE; acesta permite numai adoptarea de măsuri care țin de domeniul cooperării judiciare cu efecte transfrontaliere. Situația în prezenta cauză este însă diferită, deoarece se pune problema delimitării între competențele Comunității și cele ale statelor membre cu privire la procedurile de executare desfășurate pe teritoriul unui singur stat membru.

33.

Pe de o parte, este de înțeles tendința statelor membre de a-și menține competența pentru partea din procedurile de executare care privește numai executarea pe teritoriul statului membru în cauză. Procedura de executare este un sistem echilibrat, în care modificarea unui element produce efecte asupra celorlalte elemente ale procedurii. Pe de altă parte, astfel cum vom observa în continuarea analizei, statele membre au obligația totuși de a respecta dreptul comunitar în exercitarea competențelor proprii în acest domeniu.

34.

Astfel cum s-a arătat anterior deja, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35 prevede că un titlu executoriu pentru recuperarea unor creanțe necontestate se obține în general în termen de 90 de zile de la înaintarea acțiunii. În cazul unei interpretări lingvistice stricte a textului respectivului articol, competența Comunității cuprinde etapa de obținere a titlului executoriu, în timp ce etapa ulterioară obținerii titlului executoriu este de competența statelor membre ( 34 ). În opinia noastră, Directiva 2000/35 se opune totuși reglementării italiene care prevede o suspendare a executării împotriva autorității publice de 120 de zile de la obținerea titlului executoriu ( 35 ). În speță, trebuie să se țină seama în special de obiectivul directivei, motiv pentru care interpretarea teleologică prezintă importanță decisivă pentru răspunsul la întrebarea instanței de trimitere ( 36 ). Directiva trebuie să fie interpretată astfel încât prin intermediul interpretării să fie garantat efectul util al acesteia ( 37 ).

35.

Directiva 2000/35 are ca scop prevenirea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale pentru a elimina astfel obstacolele în calea bunei funcționări a pieței interne datorate întârzierii efectuării plăților ( 38 ). În acest context, considerentul (5) al Directivei 2000/35 prevede că întârzierea efectuării plăților reprezintă un obstacol din ce în ce mai serios pentru succesul pieței unice. În considerentele (9) și (10) se subliniază că diferențele între normele și practicile privind plățile în statele membre limitează considerabil relațiile comerciale dintre statele membre ( 39 ). Unul dintre instrumentele de prevenire a întârzierii efectuării plăților este reprezentat de termenul de 90 de zile pentru obținerea unui titlu executoriu pentru recuperarea creanțelor necontestate, prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35.

36.

Directiva 2000/35 urmărește în principal protejarea întreprinderilor mici și mijlocii de întârzierile efectuării plăților. În acest sens, considerentul (7) al Directivei 2000/35 prevede că „[î]ntreprinderile, în special cele mici și mijlocii, se confruntă cu mari greutăți administrative și financiare” ca rezultat al întârzierii efectuării plăților și că „aceste probleme sunt o cauză majoră a insolvenței care amenință supraviețuirea întreprinderilor”. Aceste întreprinderi, care au o importanță deosebită pentru dezvoltarea economică în Comunitate ( 40 ), sunt afectate cel mai puternic de întârzierea efectuării plăților, deoarece, în astfel de situații, nu dispun de mijloace financiare suficiente pentru a beneficia de finanțare pe termen lung. Întreprinderile mici și mijlocii se finanțează în principal prin credite pe termen scurt și, prin urmare, de cele mai multe ori, nu pot face față presiunii generate de întârzierea efectuării plăților, motiv pentru care sunt nevoite adeseori să declare falimentul ( 41 ).

37.

Directiva 2000/35 are ca scop prevenirea întârzierii efectuării plăților în cazul tuturor tranzacțiilor comerciale, inclusiv în cazul celor în care debitorii au calitatea de autorități publice. Aceasta înseamnă că directiva trebuie să prevină și întârzierea efectuării plăților în materia contractelor de achiziții publice, astfel cum rezultă din considerentul (4) al acestei directive ( 42 ). În acest context, în directivă, noțiunea utilizată este „autoritate publică”, interpretată în sens larg; „autoritatea publică” este asimilată la articolul 2 alineatul (1) cu „orice autoritate contractantă sau entitate, conform definiției din directivele privind achizițiile publice” ( 43 ). Din Raportul Comisiei cu privire la eficiența legislației comunitare în domeniul întârzierii efectuării plăților ( 44 ) rezultă că, în numeroase state membre, guvernele sunt într-adevăr plătitorii cu cele mai mari întârzieri ( 45 ). Prin urmare, plata la termen efectuată de către autoritățile publice prezintă o importanță decisivă pentru buna funcționare a procedurilor de achiziții publice și, în consecință, pentru funcționarea pieței comune.

38.

Dispoziția legală italiană în litigiu prevede că un titlu executoriu împotriva unei autorități publice, obținut în mod valabil, conform Directivei 2000/35, în termen de 90 de zile, nu poate fi executat pentru o perioadă suplimentară de 120 de zile de la notificarea către autoritatea publică. În temeiul acestei dispoziții, în această perioadă pot fi efectuate procedurile necesare pentru executare, fără posibilitatea de a începe însă executarea în sine. În practică, această dispoziție are același efect ca și când ar prevedea că un creditor obține titlul executoriu în termen de 120 de zile de la formularea acțiunii sau de la solicitarea adresată instanței sau altei autorități competente. Termenul scurt de 90 de zile pentru obținerea unui titlu executoriu, prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35, își pierde astfel sensul.

39.

Din această perspectivă se impune și interpretarea considerentului (15) al Directivei 2000/35, care prevede, printre altele, că directiva nu reglementează condițiile în care executarea silită a unui astfel de titlu poate fi oprită sau suspendată. Guvernul italian susține că suspendarea executării împotriva autorității reprezintă o suspendare a executării în sensul considerentului (15) al Directivei 2000/35. Acest argument nu este convingător. La fel ca în cazul interpretării articolului 5 alineatul (1), și în ceea ce privește considerentul (15) al Directivei 2000/35 se poate afirma că decizia cu privire la condițiile în care executarea poate fi oprită sau suspendată rămâne într-adevăr la aprecierea statelor membre, dar că acestea nu pot stabili condiții care să excludă aplicarea eficientă a prevederilor directivei. Această interpretare a Directivei 2000/35 nu afectează cu nimic competența generală a statelor membre de a reglementa prin legislația națională condițiile pentru oprirea sau suspendarea executării.

40.

Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35 face parte din categoria prevederilor directivei care fac trimitere la aplicarea dispozițiilor naționale. În acest sens, acest articol poate fi comparat cu articolul 4 alineatul (1) din directivă, cu privire la dreptul de retenție, examinat de Curte în cauza Comisia/Italia ( 46 ). În Hotărârea Comisia/Italia, Curtea a lăsat în sarcina legislației naționale să reglementeze dacă această clauză prevăzând dreptul de retenție trebuie confirmată în fiecare factură emisă pentru livrările succesive și care prezintă o dată certă. În lumina celor expuse mai sus, ar fi posibil să se argumenteze că și reglementarea chestiunii avută în vedere în prezenta cauză ar trebui să fie lăsată în sarcina legislației naționale. Cu toate acestea, problematica celor două cauze diferă semnificativ. Legislația italiană din cauza Comisia/Italia citată anterior reglementa numai efectul clauzei ce prevedea dreptul de retenție, stabilind, așadar, numai una dintre caracteristicile unei astfel de clauze. Or, dispozițiile italiene avute în vedere în prezenta cauză nu stabilesc caracteristicile pentru obținerea unui titlu executoriu, ci lipsesc de conținut termenul redus pentru obținerea acestuia.

41.

Reglementarea italiană contravine obiectivului Directivei 2000/35 și din cauză că oferă un regim preferențial autorităților publice în raport cu întreprinderile. Astfel, reglementarea exclude, pe de o parte, posibilitatea unei protecții eficiente în special a întreprinderilor mici și mijlocii și împiedică, pe de altă parte, plățile la termen în ceea ce privește contractele de achiziții publice. Guvernul italian susține că tratamentul privilegiat acordat autorităților publice ar fi justificat de motive imperative de interes general, deoarece, prin suspendarea executării, ar fi asigurată buna funcționare a autorităților publice. Acest argument nu poate justifica reglementarea națională în litigiu. Ca urmare a prelungirii termenului de plată, autoritățile publice împrumută în cele din urmă de la creditorii lor bani pe care autoritățile îi datorează creditorilor încă de la scadența creanței. De asemenea, creditorii, în speță întreprinderile cărora autoritățile publice le datorează bani, pot invoca argumentul că, din cauza întârzierii efectuării plăților, nu își pot desfășura activitatea fără impedimente și nu pot garanta solvabilitatea activității lor. Încasarea la termen a plăților prezintă o importanță deosebită pentru aceste întreprinderi, deoarece, în caz de incapacitate de plată, există riscul falimentului, în timp ce acest risc nu există în cazul unei autorități publice. De asemenea, trebuie avut în vedere că, potrivit articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2000/35, statele membre pot menține sau adopta dispoziții legale mai favorabile creditorului; per a contrario, rezultă că situația în care un stat membru adoptă dispoziții legale mai favorabile debitorului este în contradicție cu directiva respectivă.

42.

Trebuie ținut seama de faptul că, înainte chiar de expirarea termenului de transpunere a unei directive în legislația națională, statele membre trebuie să evite adoptarea unor dispoziții de natură să compromită în mod grav rezultatul impus prin această directivă ( 47 ). În acest context, se menționează că, la 23 decembrie 2000, așadar la șase luni de la adoptarea Directivei 2000/35 ( 48 ) și înainte de expirarea, la 8 august 2002 ( 49 ), a termenului de transpunere a acestei directive, Italia a prelungit termenul inițial de suspendare a executării de la 60 de zile la 120 de zile. Conduita Italiei poate fi calificată drept eludare a scopului directivei, fiind un caz de in fraudem legis agere ( 50 ). La transpunerea unei directive în legislația națională, în sensul articolului 249 alineatul (3) CE, este lăsată statelor membre competența în ceea ce privește forma și mijloacele de transpunere, dar directiva este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins. În conformitate cu jurisprudența constantă, statele membre trebuie să transpună directiva în scopul asigurării efectului util („effet utile”) al acesteia ( 51 ) și al respectării obiectivelor acesteia în cadrul transpunerii ( 52 ).

43.

Deși interpretarea literală a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2000/35 conduce la concluzia că etapa ulterioară obținerii titlului executoriu nu intră în competența Comunității, statele membre nu au dreptul să își exercite competențele într-un mod care încalcă scopul dreptului comunitar în vigoare. Astfel, repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre nu înseamnă că acestea din urmă, în exercitarea competențelor care le revin, pot adopta dispoziții prin care să încalce scopul directivei. În temeiul articolului 10 primul paragraf CE, statele membre „iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituțiilor Comunității”. În sensul articolului 10 al doilea paragraf CE, statele membre trebuie „[să se abțină] să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor […] tratat[ului]”. O obligație similară de respectare a dreptului comunitar în domenii care intră în competența statelor membre există, de exemplu, în domeniul impozitării directe ( 53 ), al sistemelor de securitate socială ( 54 ) sau al educației ( 55 ).

44.

În final, dorim să subliniem că Directiva 2000/35 nu se poate opune în întregime reglementării italiene în litigiu, ci numai cu privire la domeniul de aplicare materială al directivei, prin urmare în măsura în care sunt avute în vedere creanțe necontestate rezultate din tranzacții comerciale. Directiva 2000/35 nu privește alte categorii de creanțe, motiv pentru care nu poate produce efecte asupra reglementării italiene cu privire la aceste creanțe. Concluzia că Directiva 2000/35 se opune unei reglementări similare celei din acțiunea principală nu conferă însă Comunității o competență generală pentru reglementarea procedurilor de executare silită fără impact transfrontalier.

45.

Având în vedere constatările care precedă, propunem Curții să se pronunțe în sensul că Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale trebuie interpretată în sensul că se opune dispozițiilor unei legislații naționale precum articolul 14 din Decretul-lege nr. 669/1996, în temeiul căruia un creditor care a obținut un titlu executoriu pentru recuperarea unei creanțe necontestate datorate de o autoritate publică în temeiul unei tranzacții comerciale nu poate solicita executarea silită împotriva acestei autorități înainte de expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea titlului executoriu către respectiva autoritate.