|
26.1.2008 |
RO |
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene |
C 22/15 |
Hotărârea Curții (Camera a treia) din 29 noiembrie 2007 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Högsta domstolen — Suedia) — Kerstin Sundelind Lopez/Miquel Enrique Lopez Lizazo
(Cauza C-68/07) (1)
(Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 - Articolele 3, 6 și 7 - Competență judecătorească - Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești - Competență în materie de divorț - Pârât resortisant și cu reședința într o țară terță - Norme naționale de competență care prevăd o competență excesivă)
(2008/C 22/29)
Limba de procedură: suedeza
Instanța de trimitere
Högsta domstolen
Părțile din acțiunea principală
Reclamantă: Kerstin Sundelind Lopez
Pârât: Miguel Enrique Lopez Lizazo
Obiectul
Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare — Högsta domstolen — Interpretarea articolelor 3, 6 și 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO L 3378, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183) — Competență în materie de divorț în cazul în care pârâtul nici nu are domiciliul într-un stat membru, nici nu este cetățean al unui stat membru
Dispozitivul
Articolele 6 și 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004 al Consiliului din 2 decembrie 2004, în ceea ce privește tratatele încheiate cu Sfântul Scaun, trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unei proceduri de divorț, în cazul în care pârâtul nu își are reședința obișnuită într-un stat membru și nu este resortisant al unui stat membru, instanțele judecătorești dintr-un stat membru nu pot să își întemeieze pe dreptul național competența de a se pronunța asupra acestei cereri dacă instanțele judecătorești dintr-un alt stat membru sunt competente în temeiul articolului 3 din regulamentul menționat.