1

Koninklijke Volker Wessels Stevin este un grup de construcții olandez ce reunește peste o sută de societăți de exploatare. Societatea-mamă, Koninklijke Volker Wessels Stevin NV (denumită în continuare „KVWS”), activează în domeniul construcțiilor rutiere prin intermediul societății Volker Wessels Stevin Verkeersinfra BV și al reclamantei, filiala sa, Koninklijke Wegenbouw Stevin BV, însărcinată cu negocierea și cu achizițiile de bitum pentru întregul grup în vederea producerii de asfalt în Țările de Jos. Pe durata încălcării, KVWS deținea totalitatea capitalului reclamantei, prin intermediul societăților holding Volker Wessels Stevin Infra BV și Volker Wessels Stevin Verkeersinfra.

2

Prin scrisoarea din 20 iunie 2002, societatea British Petroleum (denumită în continuare „BP”) a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la pretinsa existență a unei înțelegeri referitoare la piața bitumului rutier în Țările de Jos și a prezentat o cerere în vederea obținerii unei imunități la amenzi în conformitate cu dispozițiile Comunicării Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

3

La 1 octombrie 2002, Comisia a efectuat verificări inopinate, printre altele, în incintele reclamantei. Cu ocazia acestei inspecții, reclamanta a refuzat, într-o primă etapă, să permită accesul în clădire agenților Comisiei, în așteptarea sosirii avocaților săi externi, și, într-o a doua etapă, a refuzat să îi lase să pătrundă în biroul unuia dintre directorii săi. Comisia a solicitat, în consecință, sprijinul autorităților naționale pentru a efectua aceste verificări. La 3 octombrie 2002, agenții Comisiei au întocmit două procese-verbale referitoare la aceste incidente, care au fost transmise reclamantei în contextul accesului la dosar, acordat de Comisie la 19 octombrie 2004.

4

Comisia a adresat solicitări de informații mai multor societăți, printre care și reclamantei, la 30 iunie 2003, la care aceasta a răspuns la 12 septembrie 2003. La 10 februarie 2004, Comisia a transmis o nouă solicitare de informații, la care KVWS a răspuns la 2 martie 2004.

5

La 12 septembrie 2003, întreprinderea Kuwait Petroleum a introdus o cerere de aplicare a Comunicării privind cooperarea, la care era anexată o declarație a întreprinderii. Societatea Shell Nederland Verkoopmaatschappij BV (denumită în continuare „SNV”) a introdus de asemenea o astfel de cerere, la 10 octombrie 2003, însoțită de o declarație a întreprinderii și de o declarație a unui fost salariat pensionat. Întreprinderile Total și Nynas au solicitat, pe de altă parte, în răspunsul lor la comunicarea privind obiecțiunile, ca răspunsul lor la solicitarea de informații a Comisiei să fie luat în considerare potrivit Comunicării privind cooperarea.

6

La 18 octombrie 2004, Comisia a inițiat o procedură și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, adresată la 19 octombrie 2004 mai multor societăți, printre care KVWS, reclamanta și Volker Wessels Stevin Infra.

7

În urma audierii societăților în cauză la 15 și la 16 iunie 2005, Nynas și Kuwait Petroleum au făcut, la 28 și, respectiv, la 30 iunie 2005, precizări cu privire la anumite declarații utilizate de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile și contestate în cursul audierii de alte societăți, care au fost transmise tuturor părților. Reclamanta a reacționat la aceste documente la 26 august 2005. Totodată, aceasta a răspuns la 28 iunie 2005 la o solicitare de informații care urma unei întrebări orale a Comisiei, adresată în cursul audierii, iar acest răspuns a fost transmis tuturor părților la 24 mai 2006. La 25 ianuarie 2006, Comisia a adresat o scrisoare tuturor părților pentru a clarifica un fragment din comunicarea privind obiecțiunile referitor la stabilirea prețurilor, la care reclamanta a răspuns la 16 februarie 2006. În sfârșit, la 24 mai 2006, Comisia a transmis reclamantei ansamblul fragmentelor din răspunsurile celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile pe care intenționa să le utilizeze ca probe împotriva sa, iar reclamanta și-a prezentat observațiile cu privire la aceste documente la 12 iunie 2006.

8

La 13 septembrie 2006, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 4090 final privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)] (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28 iulie 2007 (JO L 196, p. 40) și care a fost notificată reclamantei la 25 septembrie 2006.

9

Comisia a arătat că societățile destinatare ale deciziei atacate participaseră la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE, constând în stabilirea în comun, în mod regulat, pe perioadele în cauză, pentru vânzarea și cumpărarea de bitum rutier în Țările de Jos, a prețului brut, a unui rabat uniform din prețul brut pentru constructorii de drumuri participanți la înțelegere (denumiți în continuare „marii constructori” sau „W5”) și a unui rabat maxim redus din prețul brut pentru ceilalți constructori de drumuri (denumiți în continuare „micii constructori”).

10

Reclamantei i s-a aplicat, în solidar cu KVWS, o amendă de 27,36 milioane de euro pentru săvârșirea acestei încălcări în perioada cuprinsă între 1 aprilie 1994 și 15 aprilie 2002.

11

În ceea ce privește calcularea cuantumului amenzilor, Comisia a calificat încălcarea ca fiind foarte gravă, având în vedere natura sa, chiar dacă piața geografică vizată era limitată [considerentul (316) al deciziei atacate].

12

Pentru a ține seama de importanța specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi implicate în înțelegere și de impactul său real asupra concurenței, Comisia a făcut o deosebire între întreprinderile respective în funcție de importanța lor relativă pe piața în cauză, determinată prin intermediul cotelor lor de piață, și le-a grupat în șase categorii.

13

Pe baza considerațiilor de mai sus, Comisia a reținut un cuantum de plecare de 9,5 milioane de euro pentru reclamantă [considerentul (322) al deciziei atacate]. Aceasta a considerat că nu era necesar să îi aplice un coeficient multiplicator destinat să garanteze efectul descurajator al amenzii, ținând seama de mărimea și de cifra de afaceri a grupului Koninklijke Volker Wessels Stevin [considerentul (323) al deciziei atacate].

14

În ceea ce privește durata încălcării, Comisia a considerat că reclamanta săvârșise o încălcare de lungă durată, aceasta fiind mai mare de cinci ani, și a reținut o durată totală de opt ani, de la 1 aprilie 1994 la 15 aprilie 2002, majorând astfel cuantumul de plecare cu 80 % [considerentul (326) al deciziei atacate]. Cuantumul de bază al amenzii, determinat în funcție de gravitatea și de durata încălcării, a fost stabilit, așadar, pentru reclamantă la 17,1 milioane de euro [considerentul (335) al deciziei atacate].

15

Comisia a reținut mai multe circumstanțe agravante în privința reclamantei. În primul rând, aceasta a considerat că, întrucât reclamanta se făcuse vinovată de refuzarea cooperării și de tentative de obstrucționare cu ocazia verificărilor efectuate în incintele sale la 1 octombrie 2002, trebuia să îi fie aplicată o majorare cu 10 % a cuantumului de bază al amenzii [considerentele (340) și (341) ale deciziei atacate]. În al doilea rând, Comisia a considerat că reclamanta avusese un rol de instigator și de conducător al înțelegerii care justifica o nouă majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii [considerentele (342)-(349) ale deciziei atacate].

16

Pe de altă parte, Comisia a apreciat că nu putea fi reținută nicio circumstanță atenuantă în privința reclamantei [considerentele (350)-(360) ale deciziei atacate].

17

Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 5 decembrie 2006, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

18

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile să prezinte anumite documente și le-a adresat întrebări. Părțile au dat curs acestor cereri în termenul acordat.

19

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 26 mai 2011.

20

Întrucât un membru al Camerei a șasea a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului s-a desemnat, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pentru a completa camera.

21

Prin Ordonanța din 18 noiembrie 2011, Tribunalul (Camera a șasea), în noua sa compunere, a redeschis procedura orală, iar părțile au fost informate că vor fi ascultate într-o nouă ședință.

22

Prin scrisorile din 25 și, respectiv, din 28 noiembrie 2011, reclamanta și Comisia au informat Tribunalul că renunță să fie ascultate încă o dată.

23

În consecință, președintele Tribunalului a hotărât să închidă procedura orală.

24

Reclamanta solicită Tribunalului:

25

Comisia solicită Tribunalului:

26

Reclamanta solicită, cu titlu principal, anularea deciziei atacate și, cu titlu subsidiar, desființarea sau reducerea amenzii care i-a fost aplicată de Comisie prin decizia menționată.

27

În susținerea concluziilor sale prin care se urmărește anularea deciziei atacate, reclamanta invocă trei motive, întemeiate, primul, pe erori de fapt, al doilea, pe erori de drept în aprecierea condițiilor impuse pentru aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și al treilea, pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare de care era îndreptățită să se prevaleze.

28

Reclamanta amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia trebuie să prezinte dovezi precise și concordante pentru a dovedi o încălcare a articolului 81 CE și că existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T-67/00, T-68/00, T-71/00 și T-78/00, Rec., p. II-2501, punctul 179, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T-44/02 OP, T-54/02 OP, T-56/02 OP, T-60/02 OP și T-61/02 OP, Rec., p. II-3567, punctele 60 și 62). Aceasta consideră că, în speță, Comisia a încălcat aceste principii în cadrul aprecierii sale referitoare la existența încălcării, precum și cu ocazia calificării naturii încălcării. Astfel, Comisia ar fi pus în mod greșit pe picior de egalitate încălcarea foarte gravă săvârșită de furnizorii de bitum (denumiți în continuare „furnizorii”), care constă în înțelegerea cu privire la prețuri și cu privire la împărțirea piețelor, și simpla structură de negociere comună pusă în aplicare de marii constructori, care nu ar fi urmărit decât contracararea înțelegerii furnizorilor și obținerea unor condiții de achiziționare mai avantajoase. Din cauza acestei aprecieri greșite a funcționării înțelegerii, Comisia ar fi acordat o mult prea mare importanță declarațiilor furnizorilor și ar fi ignorat mijloace de probă, deși fuseseră menționate în comunicarea privind obiecțiunile, care, unele, erau contemporane cu încălcarea.

29

Comisia respinge argumentele reclamantei.

30

Trebuie amintit mai întâi că, în conformitate cu dispozițiile articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și jurisprudenței anterioare (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C-185/95 P, Rec., p. I-8417, punctul 58, și Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C-49/92 P, Rec., p. I-4125, punctul 86), sarcina probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE revine autorității care o invocă, aceasta fiind obligată să stabilească elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor care constituie o încălcare. În plus, instanța Uniunii a precizat că existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 februarie 1978, United Brands și United Brands Continental/Comisia, 27/76, Rec., p. 207, punctul 265) și că, în conformitate cu prezumția de nevinovăție, instanța nu ar putea, așadar, să concluzioneze că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie corespunzător cerințelor legale dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni prin care se urmărește anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 177). Cu toate acestea, nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 180). În cadrul examinării acestui prim motiv, Tribunalul este competent să examineze dacă Comisia deținea suficiente dovezi cu privire la existența faptelor care constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.

31

În plus, Curtea a precizat că, atunci când Comisia a reușit să strângă probe cu înscrisuri în susținerea încălcării pretinse, iar aceste probe par suficiente pentru a demonstra existența unui acord de natură anticoncurențială, nu este necesar să se analizeze dacă întreprinderea acuzată avea un interes comercial să încheie acordul menționat (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C-403/04 P și C-405/04 P, Rep., p. I-729, punctul 46). În cazul în care Tribunalul ar considera că existența unui acord de natură anticoncurențială a fost stabilită de Comisie, acesta nu ar fi obligat, așadar, să răspundă argumentelor referitoare la interesul comercial al reclamantei de a participa la înțelegere.

32

Pe de altă parte, reclamanta susține că declarațiilor furnizorilor le-fi fost acordată în general o prea mare importanță de către Comisie și că, în consecință, aceasta ar fi ignorat anumite mijloace de probă. În această privință, trebuie precizat că Comisia nu este obligată ca, în cadrul deciziei atacate, să verifice și să răspundă la fiecare afirmație făcută de părți în cadrul procedurii administrative, ci este obligată, conform dispozițiilor articolului 253 CE, să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul său, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să exercite controlul. Această cerință privind motivarea trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu modul de redactare a acestuia, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 13 martie 1985, Țările de Jos și Leeuwarder Papierwarenfabriek/Comisia, 296/82 și 318/82, Rec., p. 809, punctul 19, Hotărârea Curții din 29 februarie 1996, Belgia/Comisia, C-56/93, Rec., p. I-723, punctul 86, și Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C-367/95 P, Rec., p. I-1719, punctul 63).

33

Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit șase erori de fapt.

34

Reclamanta subliniază că furnizorii și marii constructori aveau interese diametral opuse, primii urmărind să majoreze prețurile de vânzare și să își aloce clienți, încercând să se asigure de cooperarea marilor constructori. Potrivit reclamantei, Comisia nu a demonstrat că marii constructori ar fi urmărit un obiectiv comun cu furnizorii. Reclamanta amintește că mai multe elemente de probă, printre care o notă internă a SNV din 6 februarie 1995, permiteau să se stabilească faptul că numai furnizorii puseseră în aplicare o înțelegere în anii 1980, la care participau cu toții, și că aceste elemente au fost ignorate de Comisie. Totodată, reclamanta consideră că și alte elemente permit confirmarea faptului că înțelegerea pusă în aplicare de furnizori a condus la colaborarea dintre marii constructori, ceea ce de altfel Comisia nu a contestat. Ea precizează că, în schimb, colaborarea dintre marii constructori nu a început decât în prima jumătate a anilor 1990, producția de asfalt cunoscând atunci o reorganizare importantă în Țările de Jos, care a condus la o reducere semnificativă a numărului de stații de asfalt și la apariția stațiilor deținute împreună de mai mulți constructori mari. Reuniunile de concertare cu furnizorii ar fi fost de asemenea consecința obligatorie a unei modificări legislative în Țările de Jos, care a condus la introducerea, în 1990, în caietele de sarcini ale construcțiilor rutiere, a regulii certificatului de origine, care trebuia obținut de constructori.

35

Reclamanta reproșează în plus Comisiei că, în scopul de a-și întări teoria existenței unei înțelegeri bilaterale între furnizori și marii constructori, a renunțat să continue investigațiile privind acordurile de împărțire a pieței încheiate între furnizori, deși comunicarea privind obiecțiunile conținea numeroase indicii în acest sens și ea însăși prezentase numeroase elemente de probă referitoare la acest aspect. Totodată, Comisia nu ar fi ținut seama de mai multe indicii care vizau schimburile de informații confidențiale dintre furnizori cu privire la utilizarea capacităților de producție, la clienți și la prețuri, precum și de existența unor înțelegeri între acești furnizori în alte țări din Europa. În sfârșit, reclamanta subliniază că marii constructori nu au organizat niciodată acorduri de cooperare pentru achiziția altor materii prime.

36

Comisia respinge argumentele reclamantei.

37

Reclamanta consideră că Comisia nu a ținut seama de elemente care permiteau să se stabilească faptul că toți furnizorii puseseră în aplicare o înțelegere în anii 1980, în timp ce marii constructori nu au luat parte la aceasta, ca reacție, decât în prima jumătate a anilor 1990. Aceasta se întemeiază în special pe nota internă a SNV din 6 februarie 1995, ridicată de Comisie cu ocazia verificărilor și depusă la dosarul administrativ. Trebuie constatat că din acest document reiese că un salariat al SNV a realizat o sinteză referitoare la piața construcțiilor rutiere în Țările de Jos, în care descrie situația de supracapacitate a pieței și „originile cartelului” din 1980. Acesta menționează astfel crearea „Nabit”, organizație profesională a întreprinderilor de bitum, în 1980, perioadă de instabilitate a prețului bitumului, apoi punerea în aplicare a proiectului „Star”, înțelegere compusă din principalii cinci constructori de drumuri și din principalii furnizori, care ar fi luat sfârșit în 1993, și, în sfârșit, faptul că marii constructori au cerut o mai mare stabilitate a prețurilor în 1995 pentru ca volumele și împărțirea piețelor să revină aproximativ la situația lor din 1993. Documentul subliniază, în concluzie, partea de răspundere atât a autorităților publice, cât și a marilor constructori și a furnizorilor în apariția anumitor acorduri. Acest document nu permite însă prin el însuși să se determine cu claritate dacă exista o înțelegere anterior anului 1994 și nici dacă furnizorii au impus înțelegerea marilor constructori.

38

Pe de altă parte, trebuie să se țină seama și de alte elemente de probă menționate în decizia atacată. Astfel, într-o altă notă internă, din 9 februarie 1995, ridicată de asemenea de Comisie cu ocazia verificărilor și depusă la dosarul administrativ, doi salariați ai SNV prezintă situația pieței olandeze a construcțiilor rutiere și subliniază printre altele existența unor acorduri cu privire la prețuri și la piețe între marii constructori, care beneficiau de un rabat special, și furnizori, în detrimentul autorităților contractante și al celorlalți constructori. Acești salariați califică situația ca fiind o „cooperare între două carteluri” și sunt conștienți de existența riscului unor sancțiuni din partea Comisiei. Aceștia arată că SNV a încercat să pună capăt acestei situații începând din 1992, dar că nu a reușit acest lucru, și examinează posibilitățile de evoluție a situației și riscurile legate de aceasta (menținerea cooperării și încetarea parțială sau totală a cooperării). Acest document confirmă caracterul bilateral al înțelegerii și infirmă, în schimb, teoria reclamantei potrivit căreia, anterior anului 1994, exista o înțelegere numai între furnizori care ar fi impus-o marilor constructori. În plus, un raport intern din data de 20 februarie 1992, ridicat de Comisie cu ocazia verificărilor și depus la dosarul administrativ, al societății Wintershall AG, producător de bitum, destinatar al deciziei atacate, prin care i-a fost aplicată o amendă de 11,625 milioane de euro, menționează contacte între SNV și reclamantă, care solicitase societății SNV, în calitate de „marketleader”, să formuleze propuneri de cooperare între furnizori și W5, ceea ce corespunde unui monopol de achiziții. Documentul indică faptul că Wintershall îi semnalase reclamantei, cu ocazia unei vizite a acesteia din urmă în incintele sale la18 februarie 1992, că acest demers era problematic în raport cu legislația privind înțelegerile. Reclamanta a încercat să conteste credibilitatea acestui document arătând că avea puține contacte comerciale cu Wintershall și că era puțin probabil ca ea să fi transmis o informație atât de confidențială interlocutorului său. Cu toate acestea, pare neverosimil ca Wintershall să fi retranscris în mod deliberat o informație eronată într-un raport pur intern din 1992. În orice caz, simpla împrejurare, presupunând că este dovedită, că reclamanta nu avea decât puține contacte comerciale cu Wintershall nu ar putea fi suficientă pentru a repune în discuție valoarea probantă a acestui document.

39

Tribunalul consideră, prin urmare, că mai multe documente concordante contemporane cu încălcarea sau din perioada anterioară punerii în aplicare a acesteia permiteau Comisiei să considere că înțelegerea nu își avusese originea într-o înțelegere anterioară pusă în aplicare de furnizori și că aceștia din urmă nu o impuseseră marilor constructori.

40

Reclamanta reproșează, în plus, Comisiei că a renunțat, în pofida numeroaselor indicii menționate în comunicarea privind obiecțiunile, la continuarea investigațiilor referitoare la acordurile de împărțire a pieței pe care le-ar fi încheiat furnizorii în Țările de Jos, la schimburile regulate de informații confidențiale între furnizori, cu privire la utilizarea capacităților de producție, la clienți și la prețuri și la existența unor înțelegeri în alte țări din Europa încheiate de acești furnizori.

41

Trebuie subliniat mai întâi că, pe de o parte, existența altor eventuale înțelegeri între furnizori nu este incompatibilă cu teoria existenței unei înțelegeri bilaterale între acești furnizori și W5 și că, pe de altă parte, Comisia nu a exclus posibilitatea ca marii constructori să fi participat și la alte acorduri cu furnizorii (punctele 174 și 175 din comunicarea privind obiecțiunile).

42

Pe de altă parte, nu i se poate reproșa Comisiei, în cadrul prezentei acțiuni, neincluderea în decizia atacată a altor eventuale acorduri. Astfel, un asemenea argument, presupunând că este întemeiat, nu poate avea influență asupra legalității deciziei atacate.

43

În orice caz, trebuie amintită natura preliminară a comunicării privind obiecțiunile, funcția acestui document, astfel cum este definită de dispozițiile Uniunii, constând în furnizarea tuturor elementelor necesare întreprinderilor pentru ca acestea să se apere în mod util înaintea adoptării unei decizii definitive de către Comisie (Hotărârile Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T-352/94, Rec., p. II-1989, punctul 63, și Cascades/Comisia, T-308/94, Rec., p. II-925, punctul 42, și Hotărârea Tribunalului din 28 februarie 2002, Compagnie générale maritime și alții/Comisia, T-86/95, Rec., p. II-1011, punctul 442). Astfel, deși Comisia trebuia să adopte o decizie finală întemeiată exclusiv pe obiecțiile cu privire la care părțile au putut prezenta observații [articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003], aceasta nu este însă obligată să preia toate elementele menționate în comunicarea privind obiecțiunile, în special dacă aceste elemente ar părea insuficiente. În consecință, decizia nu trebuie să fie în mod necesar o copie exactă a comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea Curții din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia, 209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 68).

44

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia punerea în aplicare a înțelegerii de către marii constructori, în anii 1990, ar fi fost o reacție la restructurarea pieței asfaltului de către autoritățile publice olandeze (introducerea unui certificat de origine în caietul de sarcini al contractelor de achiziții publice de construcții rutiere, care făcea dificilă orice schimbare de furnizor în cursul unui an calendaristic, reducerea numărului de stații de asfalt și punerea în funcțiune de stații de asfalt deținute împreună de mai mulți mari constructori), trebuie subliniat că reclamanta nu a indicat motivul pentru care aceste modificări ale reglementării naționale ar fi determinat W5 să pună în aplicare înțelegerea. Or, potrivit jurisprudenței, în lipsa unei dispoziții legale cu caracter obligatoriu care să impună un comportament anticoncurențial, Comisia nu poate constata lipsa de autonomie a unor operatori care fac obiectul investigației decât dacă rezultă, în temeiul unor indicii obiective, pertinente și concordante, că acest comportament le-a fost impus în mod unilateral de autoritățile naționale prin exercitarea unor presiuni cărora nu le puteau rezista, precum amenințarea cu adoptarea unor măsuri de stat susceptibile să le creeze pierderi importante (Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Minoan Lines/Comisia, T-66/99, Rec., p. II-5515, punctele 176-179). În speță, reclamanta nu a prezentat niciun element care să permită să se considere că originea comportamentelor ce îi sunt reproșate se afla în legislația națională olandeză.

45

În sfârșit, împrejurarea că marii constructori nu ar fi organizat niciodată acorduri de cooperare pentru achiziția altor materii prime, presupunând că este dovedită, nu influențează existența prezentei încălcări.

46

Trebuie, așadar, să se concluzioneze că nu a fost săvârșită de către Comisie nicio eroare de apreciere cu privire la interesele furnizorilor și la cele ale marilor constructori.

47

Reclamanta consideră că Comisia a apreciat în mod greșit conținutul acordurilor încheiate între furnizori și marii constructori. Astfel, în primul rând, la originea majorărilor prețului brut al bitumului rutier în Țările de Jos (denumit în continuare „prețul brut”) s-ar fi aflat întotdeauna numai furnizorii, marii constructori nereușind decât o singură dată, în martie 2000, să conteste majorarea anunțată de furnizori. Din mai multe înscrisuri de la dosar, în special din declarațiile Kuwait Petroleum și ale Nynas, furnizori de bitum, destinatari ai deciziei atacate, prin care le-a fost aplicată o amendă de 16,632 milioane de euro și, respectiv, de 13,5 milioane de euro, ar rezulta că furnizorii luau întotdeauna singuri inițiativa unei majorări a prețurilor și îi convocau pe marii constructori pentru a le-o impune. În al doilea rând, rabatul special acordat de furnizori în favoarea W5 era considerat justificat din punct de vedere comercial ca urmare a cantităților de bitum achiziționate de aceste societăți și nu constituia decât un punct de pornire pentru negocierile individuale purtate de fiecare constructor cu fiecare furnizor. În al treilea rând, reclamanta amintește că numeroase elemente din dosarul administrativ permit să se constate că micii constructori se comportau asemenea concurenților lor mai importanți în negocierile cu furnizorii, solicitând obținerea celui mai mic preț, și că W5 suspecta faptul că aceștia din urmă le acordau un rabat mai mare. Reacția W5 atunci când, în 2000, a descoperit că micii constructori beneficiaseră de un rabat egal cu al său ar fi fost să ceară, individual sau colectiv (dar acest lucru nu s-ar fi întâmplat decât o singură dată), un rabat mai mare din partea furnizorilor. În orice caz, reclamanta afirmă că W5 nu dispunea de niciun mijloc pentru a controla respectarea de către furnizori a angajamentului lor sau chiar de a-i sancționa dacă aceștia acordau rabaturi mai mari micilor constructori. În al patrulea rând, reclamanta subliniază că Comisia dă impresia falsă că rabatul acordat în favoarea W5 era tot mai mare, deși, în 2002, acesta revenise la nivelul din 1994, și că, în schimb, majorarea prețului brut a fost constantă pe durata încălcării.

48

Comisia respinge argumentele reclamantei.

49

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul potrivit căruia mai multe documente ar permite să se stabilească faptul că singurii aflați la originea majorării prețului brut erau furnizorii și că rabatul acordat în favoarea W5 depindea numai de cantitățile achiziționate, marii constructori putând, pe de altă parte, să renegocieze acest rabat individual cu fiecare furnizor, cum făceau și micii constructori, trebuie subliniată necesitatea ca acordurile încheiate între W5 și furnizori să fie luate în considerare în mod global, întrucât acestea privesc deopotrivă prețul brut, rabatul minim acordat în favoarea W5 și rabatul maxim acordat micilor constructori.

50

În primul rând, mai multe documente citate în decizia atacată atestă încheierea unor acorduri între cele două părți cu privire la prețul brut, acesta nefiind stabilit în mod unilateral de furnizori și impus marilor constructori, cum susține reclamanta. Astfel, într-o notă a societății Hollandsche Beton Groep (denumită în continuare „HBG”) din 8 iulie 1994, constructor de drumuri din Țările de Jos și destinatară a deciziei atacate, prin care i-a fost aplicată o amendă de 7,2 milioane de euro, sunt menționate acorduri între W5 și companiile petroliere cu privire la prețul brut până la 1 ianuarie 1995 [considerentul (94) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, nota internă a SNV din 9 februarie 1995 menționează de asemenea acorduri cu privire la prețuri încheiate între W5 și furnizori [considerentul (89) al deciziei atacate]. Totodată, o notă a SNV din 14 iulie 2000 face referire la acorduri colective cu privire la prețul brut încheiate între furnizori și W5 în 1995 [considerentul (90) al deciziei atacate]. În plus, note ale reclamantei referitoare la reuniuni din 12 martie și din 14 septembrie 1999 menționează rezultatele acestor concertări în ceea ce privește prețul brut și reducerea acordată în favoarea W5 [considerentele (104) și (106) ale deciziei atacate]. Note ale HBG din 1999 și din 2000 se referă de asemenea la acordurile privind majorările de prețuri și compensațiile și la respingerea de către W5 a propunerii de majorare a prețurilor furnizorilor de la 1 aprilie 2000 [considerentele (107) și (110) ale deciziei atacate]. Note ale HBG și ale reclamantei se referă, pe de altă parte, la o reuniune din 1 martie 2001, în cursul căreia furnizorii doreau să reducă prețul brut, în timp ce W5 prefera menținerea prețului brut în vigoare [considerentele (115) și (116) ale deciziei atacate]. În sfârșit, în răspunsul său din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații din partea Comisiei, ca și în răspunsul său din 20 mai 2005 la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a admis că furnizorii și W5 încheiaseră acorduri pe baza unor propuneri de preț brut formulate de furnizori [considerentul (97) al deciziei atacate].

51

Declarațiile Kuwait Petroleum din 12 septembrie, din 1 octombrie și din 9 octombrie 2003 și declarația Nynas din 2 octombrie 2003 [considerentul (70) al deciziei atacate], citate de reclamantă, nu permit repunerea în discuție a concluziei potrivit căreia prețul brut nu era stabilit în mod unilateral de furnizori și impus marilor constructori. Astfel, aceste declarații nu permit decât constatarea existenței unor reuniuni pregătitoare între furnizori, în cursul cărora aceștia se puneau de acord cu privire la propunerile de preț ce urmau a fi făcute marilor constructori cu ocazia reuniunilor înțelegerii.

52

În al doilea rând, decizia atacată face referire la numeroase documente care atestă faptul că negocierile dintre furnizori și marii constructori priveau de asemenea rabatul acordat în favoarea W5 și rabatul maxim acordat celorlalți constructori de drumuri. Un astfel de document este, de exemplu, răspunsul reclamantei din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații din partea Comisiei, în care a indicat că discuțiile dintre furnizori și marii constructori priveau atât „baremele de preț” cât și „rabaturile standard” [considerentul (72) al deciziei atacate]. Totodată, o notă internă a HBG din 28 martie 1994 menționează prețul standard, rabatul acordat în favoarea W5 și un rabat maxim acordat celorlalți constructori [considerentul (93) al deciziei atacate]. O notă internă a HBG din 24 februarie 1994 arată de asemenea importanța pe care marii constructori o acordau obținerii unui rabat care să nu fie acordat micilor constructori și evitării faptului ca rabatul să fie aplicat ansamblului constructorilor [considerentul (95) al deciziei atacate]. În plus, un raport intern al HBG din 14 septembrie 1999 face un rezumat al acordurilor privind „majorările și compensațiile” din 1999 încheiate între W5 și furnizori [considerentul (107) al deciziei atacate]. Răspunsul Kuwait Petroleum din 16 septembrie 2003 la o solicitare de informații din partea Comisiei arată de asemenea că reuniunea de concertare din 27 martie 1998 permisese abordarea prețului brut și a rabaturilor [considerentul (103) al deciziei atacate]. O notă internă a reclamantei privind o reuniune din 12 martie 1999 face, la rândul său, referire la prețul brut și la rabatul convenit pentru W5 [considerentul (104) al deciziei atacate]. Note ale HBG și ale reclamantei se referă, pe de altă parte, la o reuniune din 1 martie 2001, precizând prețul convenit, rabatul acordat în favoarea W5 și pe cel acordat celorlalți constructori [considerentul (116) al deciziei atacate]. O notă internă a reclamantei din 23 mai 2001, confirmată prin răspunsul său din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații, menționează de asemenea prețul brut și rabatul acordat în favoarea W5 [considerentul (119) al deciziei atacate]. În răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta, citându-l pe unul dintre salariații săi, a indicat totodată că „majorările prețului standard nu constituiau o problemă câtă vreme erau însoțite de rabaturi” [considerentul (149) al deciziei atacate]. În sfârșit, o analiză a SNV din 9 februarie 1995 arată cât era de important pentru W5 să beneficieze de un rabat mai mare decât cel acordat micilor constructori [considerentul (153) al deciziei atacate].

53

Aceste diferite elemente de probă permit să se stabilească faptul că acordurile încheiate între marii constructori și furnizori priveau atât prețul brut, cât și rabatul special acordat în favoarea W5. Presupunând că este stabilită, împrejurarea că au putut apărea divergențe și conflicte cu privire la nivelul acestui preț și al rabaturilor cu ocazia acestor negocieri dintre furnizori și marii constructori nu este suficientă pentru a dovedi afirmația reclamantei potrivit căreia furnizorii ar fi impus membrilor W5 majorările prețului brut.

54

În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentul reclamantei potrivit căruia rabatul care era acordat în favoarea W5 ar fi fost justificat din punct de vedere comercial ca urmare a cantităților achiziționate, trebuie să fie examinate cantitățile achiziționate individual de fiecare membru al W5, iar nu cantitatea globală achiziționată de ansamblul membrilor. Astfel, din decizia atacată reiese că micii constructori nu beneficiau de același rabat ca și membrii W5, deși uneori achiziționau, individual, cantități de bitum mai mari decât membrii W5. Astfel, într-o declarație dată la 12 iulie 2002, un salariat al BP a indicat că furnizorii încălcau adesea acordurile încheiate cu W5, acordând un rabat mai mare anumitor constructori mici care achiziționau de la ei cantități mai mari de bitum. De altfel, Comisia răspunsese deja la acest argument în considerentul (157) al deciziei atacate, subliniind, în plus, pe de o parte, că marii constructori recunoscuseră ei înșiși că în general negociau un rabat suplimentar în funcție de cantitățile achiziționate individual și, pe de altă parte, că existența unui mecanism de sancționare în cazul în care micilor constructori le era acordat un rabat mai mare decât cel stabilit în acorduri (și aceasta chiar dacă se consideră, astfel cum a afirmat reclamanta, că acest mecanism nu a fost folosit decât o singură dată) constituia un indiciu suplimentar al faptului că rabatul acordat în favoarea W5 nu era proporțional cu volumele achiziționate. Pe de altă parte, dintr-un document intern al HBG din 23 decembrie 1999 reiese că rabatul acordat în favoarea W5 cu ocazia reuniunilor de concertare se aplica „în temeiul cantităților totale și al avantajului față de cei care nu particip[au] la sistem” [considerentul (108) al deciziei atacate]. Aceste diferite elemente, precum și importanța acordată de W5 nivelului rabatului său cu ocazia reuniunilor înțelegerii (a se vedea punctul 52 de mai sus) permit să se considere că reclamanta nu a stabilit că rabatul acordat în favoarea W5 depindea de volumele achiziționate.

55

În al treilea rând, trebuie precizat că reclamanta nu se poate prevala de împrejurarea că micii constructori se comportau asemenea concurenților lor mai importanți în negocierile cu furnizorii, solicitând obținerea celui mai mic preț, în condițiile în care, în raport cu dreptul concurenței, situația unei întreprinderi care negociază individual prețurile sale cu un furnizor este diferită de cea a întreprinderilor care acționează colectiv.

56

În plus, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia W5 nu dispunea de niciun mijloc pentru a controla respectarea de către furnizori a angajamentelor lor, trebuie arătat că mai multe elemente de probă concordante permit stabilirea faptului că W5 crease un sistem de sancționare în ipoteza în care furnizorii ar acorda micilor constructori un rabat mai mare decât cel stabilit (a se vedea de asemenea punctele 94-96 de mai jos). Astfel, din decizia atacată reiese că Comisia s-a întemeiat pe mai multe elemente concordante care menționează sancțiuni financiare individuale sau, cel puțin o dată, colective aplicate de W5 furnizorilor care acordau un rabat prea mare micilor constructori, precum și schimbări de furnizor în cazul descoperirii unui astfel de rabat [considerentele (82)-(86) ale deciziei atacate]. Astfel, într-un raport intern al Wintershall din 4 martie 1996 referitor la o vizită la societatea de construcții Heijmans NV, sunt menționate aceste sancțiuni pentru anul 1995 [considerentul (82) al deciziei atacate]. De asemenea, un raport al HBG referitor la o concertare din 14 septembrie 1999 menționează semne de întrebare privind rabatul mare acordat în favoarea a doi mici constructori [considerentul (83) al deciziei atacate]. În ceea ce privește anul 2000, reclamanta însăși și BP menționează o amendă colectivă aplicată furnizorilor în urma descoperirii rabatului acordat în favoarea Krekel, un mic constructor [considerentul (84) al deciziei atacate]. Kuwait Petroleum și BP au confirmat de asemenea în declarațiile lor mecanismul de sancționare în caz de descoperire a acordării unui rabat prea mare în favoarea unui mic constructor [considerentele (85) și (86) ale deciziei atacate]. În nota internă a SNV din 9 februarie 1995 este de asemenea menționată o amenințare cu reducerea comenzilor de bitum în cazul unor oferte competitive făcute unor constructori care nu sunt membri ai W5 [considerentul (86) al deciziei atacate]. În sfârșit, într-un document referitor la o concertare din 4 mai 2001, reclamanta a menționat de asemenea o amendă aplicată societății Nynas din cauza politicii sale de prețuri [considerentul (117) al deciziei atacate], fapt confirmat de Kuwait Petroleum în declarația sa din 12 septembrie 2003 [considerentul (118) al deciziei atacate].

57

În ceea ce privește, în al patrulea rând, argumentul reclamantei potrivit căruia prețul bitumului ar fi crescut în mod continuu pe durata încălcării, în timp ce rabatul acordat în favoarea W5 ar fi revenit în 2002 la nivelul din 1994, acesta este neîntemeiat în fapt. Astfel, din anexa 1 la decizia atacată reiese că prețul brut a fluctuat mult în perioada 1994-2002 și nu a crescut sistematic, intervenind în mod regulat și scăderi. În ceea ce privește evoluția rabatului special acordat în favoarea W5, din documentele menționate în considerentele (93)-(125) ale deciziei atacate reiese că acesta urma în general majorările prețului brut și a crescut astfel continuu în perioada 1998-2000, pentru a reveni în 2002 la un nivel apropiat de cel din 1994 [60 de guldeni olandezi (NGL) în 2002, 50 NGL în 1994]. Reclamanta nu poate, în consecință, să susțină că rabatul acordat în favoarea W5 devenise proporțional mai mic decât majorarea prețului brut.

58

Din ansamblul celor de mai sus rezultă că nu a fost săvârșită de către Comisie nicio eroare de apreciere referitoare la conținutul acordurilor dintre furnizori și marii constructori și că acest al doilea argument trebuie respins.

59

Potrivit reclamantei, Comisia a săvârșit o eroare în aprecierea interesului W5 de a participa la înțelegere. Astfel, în decizia atacată, Comisia, pe de o parte, ar fi renunțat la teoria prezentată în comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căreia W5 avea interesul de a menține în mod artificial prețul brut la un nivel ridicat, și, pe de altă parte, ar fi prezentat o nouă teorie. Potrivit Comisiei, care s-ar fi întemeiat pe o notă a SNV din 6 februarie 1995, membrii W5 ar fi avut interesul ca prețul bitumului să crească în mod simultan și substanțial, pentru a face să progreseze indicele stabilit de un organism fără scop lucrativ însărcinat cu publicarea prețului bitumului rutier, dar ar fi obținut beneficii și dintr-o reducere a prețurilor bitumului cu condiția ca aceasta să fie progresivă și eșalonată în timp. Astfel, o asemenea reducere nu ar fi determinat scăderea indicelui respectiv și le-ar fi permis să nu repercuteze această reducere asupra autorităților contractante. Reclamanta, deși afirmă că nu cunoaște în detaliu modul de stabilire a acestui indice, indică faptul că știe că acest indice era revizuit lunar pe baza datelor referitoare la ansamblul prețurilor de achiziție, colectate direct de organismul însărcinat cu stabilirea lui și individual de la un anumit număr de stații de asfalt, și că a constatat că evoluția efectivă a acestui indice nu permitea confirmarea teoriei Comisiei. Aceasta indică de asemenea că marii constructori nu s-ar fi opus unei scăderi a prețului brut al bitumului în cadrul reuniunii din 12 aprilie 2000, dar că, în urma tentativei lor de retragere din reuniunile de concertare cu furnizorii, aceștia îi amenințaseră cu reducerea concomitentă a prețului brut și a rabatului care le era acordat, marii constructori opunându-se acestei reduceri. Același fenomen s-ar fi repetat de altfel în martie 2001. Pe de altă parte, aceasta subliniază că o majorare a prețului care intervine în cursul sezonului de șantiere rutiere nu prezintă decât inconveniente pentru un constructor, întrucât numai 5 % din șantiere implicau o clauză de despăgubire legată de evoluția prețului materiilor prime. Reclamanta precizează, în plus, că unui constructor îi era uneori imposibil să repercuteze această majorare a prețului bitumului în lipsa unei clauze specifice, dar că această posibilitate era valabilă pentru ansamblul constructorilor, inclusiv pentru micii constructori. În sfârșit, aceasta arată că majorările de preț care interveneau la începutul sezonului de construcții rutiere puteau fi repercutate mai ușor și că toți constructorii aveau, prin urmare, interesul ca prețurile să fie stabile în cursul acestui sezon, chiar dacă furnizorii doreau să majoreze prețurile în orice moment.

60

Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

61

Instanța Uniunii a considerat deja că participanții la o înțelegere pot avea interese economice complementare (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, FNCBV și alții/Comisia, T-217/03 și T-245/03, Rec., p. II-4987, punctul 322). În speță, Comisia a considerat că atât furnizorii, cât și W5 aveau un interes comun să existe acorduri cu privire la prețul brut și la rabaturi, întrucât acestea au avut ca efect restrângerea concurenței în rândul furnizorilor și al marilor constructori. Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare în aprecierea obiectivului W5, care nu era de a prejudicia consumatorul final, ci de a limita efectele majorărilor de prețuri impuse de furnizori.

62

Trebuie amintit, mai întâi, conform punctului 31 de mai sus, că nu este necesar să se analizeze dacă întreprinderea acuzată avea un interes comercial să încheie acordurile menționate atunci când Comisia a reușit să strângă probe cu înscrisuri în susținerea încălcării pretinse, iar aceste probe par suficiente pentru a demonstra existența unui acord de natură anticoncurențială (Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 46). Așadar, Tribunalul nu analizează decât cu titlu subsidiar aspectul aprecierii eronate a obiectivului W5.

63

În prealabil, trebuie amintit pe scurt cum funcționează Centrum voor regelgeving en onderzoek in de grond-, water- en wegenbouw en de Verkeerstechniek (CROW, Centrul de reglementare și cercetare în domeniul ingineriei civile și al traficului), organism fără scop lucrativ care era însărcinat printre altele cu publicarea lunară a prețurilor bitumului rutier începând din anii 1970 [considerentele (25) și (26) ale deciziei atacate], pe baza unor elemente cu privire la care părțile au căzut de acord.

64

Publicarea prețului bitumului rutier de către CROW se efectua, până la 1 noiembrie 1995, după consultarea producătorilor de asfalt. Ulterior acestei date, calculul s-a efectuat de CBS (Oficiul Central de Statistică), organism guvernamental, pe baza unui studiu de piață realizat la mai multe stații de asfalt, așadar, anterior aplicării unui eventual rabat în favoarea constructorilor, iar acest indice al prețurilor, publicat de CROW (denumit în continuare „indicele CROW”), era folosit ca referință pentru contractele de achiziții publice de construcții rutiere pe termen lung care cuprindeau o clauză privind riscurile. Astfel, pentru aceste contracte de achiziții, în cazul majorării indicelui CROW peste un anumit prag, autoritățile contractante erau obligate să îi despăgubească pe constructori. În schimb, în cazul unei scăderi a indicelui CROW sub un anumit prag, constructorii trebuiau să despăgubească autoritățile contractante. Rezultă, prin urmare, că constructorii nu erau defavorizați de o majorare a prețurilor atunci când acestea creșteau simultan, determinând astfel creșterea indicelui CROW. În schimb, constructorii nu aveau interesul să aibă loc o scădere a prețului, care, dacă determina o scădere a indicelui CROW, îi obliga să restituie cocontractantului lor diferența de preț.

65

Reclamanta, care susține că nu cunoaște cu precizie mecanismul de calcul al indicelui CROW, a prezentat în fața Tribunalului un document care redă evoluția efectivă a acestui indice între 1997 și 2005, susținând că acesta infirma teoria, expusă de Comisie în considerentele (25) și (26) ale deciziei atacate, potrivit căreia furnizorii majorau prețurile simultan și substanțial și nu le reduceau decât foarte progresiv. Acest document nu oferă însă nicio indicație cu privire la faptul dacă prețurile creșteau simultan și scădeau separat. Acesta permite numai să se constate că, în perioada 1997-2005, indicele CROW referitor la prețul bitumului a crescut constant, cu excepția perioadei cuprinse între luna februarie 1998 și luna aprilie 1999. Anexa 1 la decizia atacată confirmă de altfel faptul că, pe întreaga durată a încălcării, prețul bitumului rutier a crescut cu 253 NGL. Astfel, Tribunalul apreciază că analiza modului de funcționare al acestui indice confirmă explicația Comisiei potrivit căreia, pentru contractele care cuprindeau o clauză privind riscurile, constructorii nu erau penalizați de o majorare a prețurilor, dar nu aveau, în schimb, interesul ca prețurile să scadă. Nu este însă indispensabil să se determine mecanismul exact de calculare a acestui indice, care face obiectul unei dispute între părți, pentru a aprecia interesul W5 de a participa la înțelegere.

66

Reclamanta contestă, pe de altă parte, afirmația Comisiei potrivit căreia marii constructori s-ar fi opus unei reduceri a prețului brut al bitumului în 2000 și în 2001. Din însemnările efectuate de un salariat al reclamantei în cursul reuniunii înțelegerii din 12 aprilie 2000, la care Comisia face referire în considerentul (111) al deciziei atacate, rezultă însă că marii constructori erau îngrijorați de o reducere a prețului brut, care i-ar fi costat scump din cauza unei scăderi a indicelui CROW. Reclamanta arată că acest document trebuie repus în contextul său, și anume că marii constructori indicaseră furnizorilor că doreau să se retragă din înțelegere, la care furnizorii răspunseseră amenințându-i cu reducerea brutală a prețului brut și a rabatului special ce le era acordat. Această afirmație nu este însă sprijinită de niciun element de probă și, în orice caz, nu permite să se considere că Comisia ar fi săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că marii constructori nu doreau reducerea prețului brut al bitumului și nici a rabatului lor special.

67

În ceea ce privește anul 2001, Comisia a arătat, în considerentele (115) și (116) ale deciziei atacate, că din documentele HBG și ale reclamantei rezulta că furnizorii doreau să reducă prețul brut din cauza diferenței de preț față de țările vecine, în timp ce W5 propusese menținerea prețului brut și majorarea rabatului său, și că, în cele din urmă, s-a decis o ușoară reducere a prețului brut (- 20 NGL) și menținerea rabatului la un nivel ridicat (80 NGL). În această privință, reclamanta apreciază că Comisia a săvârșit o eroare în aprecierea situației de fapt, din moment ce din aceste documente rezultă că furnizorii doreau menținerea nivelului prețului după rabat, însă doreau reducerea prețului brut, precum și a rabatului lor. Trebuie subliniat totuși că Comisia a utilizat aceste documente pentru a stabili că marii constructori nu aveau interesul să aibă loc o reducere a prețului brut și nici o reducere a rabatului lor și că, astfel, aceștia nu erau simple victime ale furnizorilor.

68

Pe de altă parte, reclamanta încearcă să minimalizeze importanța indicelui CROW, arătând că numai 5 % din contractele de achiziții publice includ o clauză de despăgubire legată de evoluția prețului materiilor prime. Comisia precizează că, potrivit unui alt constructor membru al W5, între 10 și 15 % din contractele de achiziții publice ar cuprinde o astfel de clauză. În orice caz, Tribunalul arată că din numeroase documente reiese că acest aspect făcea obiectul unor discuții cu ocazia reuniunilor înțelegerii [considerentele (94) (nota HBG din 8 iulie 1994), (101) (nota internă a BP din 1996), (107) (raportul HBG din 14 septembrie 1999), (111) (notele reclamantei din 12 aprilie 2000) și (115) (notele HBG din 16 februarie 2001) ale deciziei atacate], ceea ce permite să fie considerat un element central al negocierilor, oricare ar fi numărul contractelor de achiziții publice în cauză. În plus, reclamanta a făcut ea însăși referire la acest tip de clauze în răspunsul său din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații din 30 iunie 2003, arătând că un rabat special îi fusese acordat pentru lucrările pentru care nu fusese prevăzută în contract nicio imputare în cazul majorării prețului bitumului.

69

În plus, reclamanta indică, pe de o parte, că, deși uneori era posibil ca un constructor să repercuteze o majorare a prețului bitumului asupra autorității contractante în absența unei clauze privind riscurile, această posibilitate exista pentru toți constructorii, inclusiv pentru micii constructori, și, pe de altă parte, că o majorare a prețului care intervine la începutul sezonului putea fi repercutată mai ușor de ansamblul constructorilor și că toți erau astfel interesați să existe o stabilitate a prețurilor în cursul sezonului. Acest argument nu poate fi însă suficient pentru a repune în discuție aprecierea Comisiei referitoare la interesul W5 de a participa la înțelegere. Astfel, în raport cu dreptul concurenței, trebuie operată o distincție între, pe de o parte, negocierile efectuate în mod bilateral între două întreprinderi și, pe de altă parte, acordurile colective cu privire la prețuri și la rabaturi speciale, încheiate în mod colectiv. Împrejurarea că micii constructori aveau de asemenea interesul ca variațiile de preț să intervină la începutul sezonului de șantiere rutiere nu este suficientă pentru a neutraliza impactul negativ, în raport cu normele de concurență, al rabatului mai mare acordat în favoarea W5.

70

În sfârșit, trebuie să se sublinieze că reclamanta a indicat ea însăși, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, că membrii W5 puteau accepta o majorare a prețului brut cu condiția să obțină un rabat mai mare decât micii constructori [considerentul (149) al deciziei atacate].

71

Din ansamblul celor de mai sus rezultă că furnizorii și W5 aveau un interes comun să existe acorduri cu privire la prețul brut și la rabaturi și că interesul marilor constructori se explică atât prin mecanismul clauzelor privind riscurile în contractele de achiziții publice, cât și prin rabatul special de care aceștia beneficiau, care le conferea un avantaj concurențial în raport cu micii constructori pentru obținerea contractelor de achiziții publice. În consecință, Comisia nu a săvârșit nicio eroare în aprecierea interesului W5 de a participa la înțelegere.

72

Reclamanta reproșează Comisiei că a considerat că prețul bitumului constituia un factor de cost foarte important pentru întreprinderile de construcții rutiere, deși indicase în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile că costul de achiziție al bitumului nu reprezenta decât aproximativ 1,5 % din costul total al unui șantier rutier și că ceilalți constructori membri ai W5 i-au confirmat Comisiei această cifră. Întrucât diferențele de preț legate de rabatul special acordat în favoarea W5 nu se ridică decât la 1 %, reclamanta presupune că Comisia nu a menținut această afirmație falsă decât pentru a demonstra caracterul bilateral al înțelegerii. Pe de altă parte, aceasta consideră că faptul că marii constructori cereau un rabat important nu făcea parte decât din strategia lor de achiziție și nu constituia un instrument de limitare a concurenței. În sfârșit, reclamanta consideră că Comisia nu poate prezenta un element de probă în etapa procedurii jurisdicționale.

73

Comisia respinge argumentele reclamantei.

74

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că obiectul anticoncurențial și efectul anticoncurențial ale unui acord nu sunt condiții cumulative, ci alternative pentru a aprecia dacă un astfel de acord intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE. Or, caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce la necesitatea de a analiza mai întâi chiar obiectul acordului, ținând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat. Cu toate acestea, în cazul în care analiza cuprinsului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui să se examineze efectele acestuia și, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurența a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ. Pe de altă parte, nu este necesar să se examineze efectele unui acord din moment ce obiectul anticoncurențial al acestuia din urmă este dovedit (Hotărârea Curții din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P și C-519/06 P, Rep., p. I-9291, punctul 55). În speță, Comisia era, așadar, obligată să dovedească numai faptul că acordurile aveau ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, fără a fi obligată să demonstreze efectele anticoncurențiale ale acordurilor menționate.

75

Din decizia atacată reiese că Comisia a apreciat că acordurile prin care erau stabilite prețul brut al bitumului, un rabat special minim acordat în favoarea W5, precum și un rabat maxim acordat micilor constructori urmăreau să aducă atingere concurenței în sectorul construcțiilor rutiere și că luarea în considerare a efectelor concrete ale acordurilor menționate era, prin urmare, inutilă pentru a aprecia dacă acestea intrau sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE [considerentele (155)-(160)]. În consecință, Comisia nu a examinat, în considerentele (79)-(86) și (169)-(174), efectele acordurilor menționate decât cu titlu subsidiar.

76

Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare în aprecierea impactului înțelegerii asupra pieței construcțiilor rutiere, în special din cauza nivelului redus al costului de achiziție al bitumului în costul total al unui șantier (1,5 %). Comisia contestă această cifră indicând că reclamanta a utilizat o metodă de calcul foarte extensivă și că un document public al oficiului olandez pentru statistică sublinia, în 2006, impactul prețului bitumului asupra costului lucrărilor rutiere. Reclamanta contestă admisibilitatea acestui document ca element de probă, din moment ce acesta nu a fost prezentat decât în faza procedurii jurisdicționale.

77

Fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea acestui document, este suficient să se constate că, în speță, Comisia s-a întemeiat pe alte elemente pentru a stabili că rabatul special acordat în favoarea W5 avea un impact asupra concurenței în sectorul construcțiilor rutiere. Astfel, în decizia atacată, fără a cuantifica partea reprezentată de bitum în construcțiile rutiere, aceasta a arătat totuși că „pentru W5 era important faptul că beneficia de un avantaj relativ în raport cu constructorii de drumuri care nu făceau parte din W5, și mai puțin nivelul absolut al prețului net al bitumului”, acest avantaj relativ putând „să îi permită câștigarea unor contracte de achiziții publice de lucrări care necesită un consum relativ ridicat de bitum” [considerentele (70) și (153) ale deciziei atacate]. Această afirmație se sprijină pe mai multe documente concordante din dosarul administrativ. În primul rând, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a arătat astfel că „prețurile nete ale bitumului reprez[entau], în consecință, prețul de cost real al bitumului pentru constructorul de drumuri individual” și că, „[p]entru acesta din urmă, aceste prețuri [erau], așadar, punctul de plecare al calculului prețului de cost al unei tone de asfalt ca element component al unui șantier de construcții rutiere”. În al doilea rând, în nota sa internă din 9 februarie 1995, SNV subliniase că W5 „acorda o mare importanță posibilității de a avea prețurile de achiziție cele mai scăzute în raport cu concurența”, nivelul absolut al prețului fiind mult mai puțin important. În al treilea rând, în declarația sa din 9 octombrie 2003, Kuwait Petroleum a precizat că marii constructori puteau ști dacă un furnizor încălcase acordurile înțelegerii oferind un rabat mai mare unui constructor mic grație Cobouw, cotidian olandez care repertoriază cererile de ofertă și rezultatele procedurilor de atribuire în sectorul construcțiilor în Țările de Jos [considerentul (70) al deciziei atacate]. În sfârșit, în procesul-verbal din 31 octombrie 2001 al unei vizite la Van Kessel, un mic constructor, Veba, un furnizor, a confirmat că cel mai important pentru acest constructor nu era prețul absolut, ci obținerea celui mai scăzut preț posibil.

78

Tribunalul consideră, în consecință, că aceste elemente permit să se stabilească faptul că rabatul special acordat în favoarea W5 avea un impact asupra concurenței în sectorul construcțiilor rutiere, fără a fi necesar să se pronunțe asupra părții exacte pe care costul bitumului o reprezintă în costul total al unui șantier rutier.

79

Reclamanta apreciază, pe de altă parte, că faptul că marii constructori cereau un rabat important nu făcea parte decât din strategia lor de achiziție, care era eficientă, dar care nu constituia un instrument de limitare a concurenței. Trebuie amintit însă că, în raport cu dreptul concurenței, acordurile colective cu privire la prețuri și rabaturile speciale acordate colectiv sunt în principiu interzise și nu reprezintă o simplă strategie comercială, spre deosebire de simplele negocieri comerciale care au loc în mod bilateral între două întreprinderi.

80

Din cele de mai sus reiese că Comisia nu a săvârșit nicio eroare în aprecierea impactului înțelegerii asupra pieței construcțiilor rutiere.

81

Potrivit reclamantei, Comisia a săvârșit trei erori de fapt referitoare la funcționarea înțelegerii.

82

În primul rând, deși mai multe documente concordante ale unor furnizori (BP, Kuwait Petroleum și Nynas), precum și un document intern al reclamantei ar stabili că numai furnizorii ar fi fost inițiatorii înțelegerii, Comisia ar fi ales să citeze în decizia atacată declarațiile contrare ale SNV.

83

În al doilea rând, Comisia s-ar fi înșelat cu privire la evoluția în timp a înțelegerii. Astfel, între W5 și furnizori nu ar fi avut loc nicio discuție anterior anului 1996, dată începând de la care aveau loc reuniuni care nu erau decât formalități, acestea nefiind diferite de discuțiile bilaterale dintre un furnizor și un cumpărător individual, în special de cele purtate de fiecare constructor mic. Situația nu ar fi evoluat decât începând cu anul 1999, W5 considerând necesară adoptarea unei poziții comune înaintea fiecărei reuniuni cu furnizorii din cauza evoluției importante a prețului bitumului și a descoperirii unui rabat important acordat micilor constructori.

84

În al treilea rând, Comisia ar fi apreciat greșit rolul marilor constructori în aplicarea mecanismului de sancționare. Astfel, aceștia din urmă nu ar fi cerut decât o singură dată, în aprilie 2000, un rabat colectiv suplimentar, în urma descoperirii unui rabat important acordat micilor constructori. Cu această ocazie, societatea ExxonMobil, despre care Comisia a considerat însă că nu făcea parte din înțelegere, ar fi acordat de asemenea un rabat important în favoarea W5. Comisia nu ar dispune de niciun element care să permită să se stabilească faptul că un mecanism de sancționare ar fi fost pus în aplicare cu o altă ocazie. Pe de altă parte, mai multe elemente din dosarul Comisiei ar permite să se constate că și micii constructori solicitau să beneficieze de prețuri care să fie, după rabat, cele mai scăzute de pe piață.

85

Comisia respinge ansamblul acestor argumente.

86

În ceea ce privește primul argument, referitor la elementele de probă legate de originea înțelegerii, Comisia s-a întemeiat pe mai multe documente concordante pentru a atribui împreună, furnizorilor și marilor constructori, originea înțelegerii. Trebuie amintit în prealabil că declarațiile furnizorilor menționate în considerentul (70) al deciziei atacate și de care reclamanta încearcă să se prevaleze nu privesc decât reuniunile pregătitoare ale furnizorilor și nu furnizează niciun element referitor la originea înțelegerii.

87

Mai multe documente contemporane cu începutul înțelegerii permit în schimb susținerea tezei Comisiei potrivit căreia W5 era interesată de punerea în aplicare a înțelegerii în egală măsură cu furnizorii. Astfel, în nota internă a SNV din 6 februarie 1995 se menționează îngrijorarea marilor constructori legată de instabilitatea prețului bitumului în 1994, care „punea în pericol prețul CROW și procedurile de atribuire”. Pe de altă parte, o notă internă din 9 februarie 1995 a SNV confirmă caracterul bilateral al înțelegerii, pe care o califică drept „cooperare între două carteluri”. Totodată, un raport al Wintershall din 20 februarie 1992 menționează faptul că reclamanta a luat legătura cu SNV pentru a-i cere să formuleze propuneri cu privire la posibilitățile unei viitoare cooperări între furnizori și W5. În sfârșit, într-o notă internă din 8 iulie 1994, HBG menționează îngrijorarea sa legată de decizia furnizorilor de a nu da curs acordurilor încheiate în martie 1994.

88

Tribunalul apreciază că Comisia a considerat în mod întemeiat că aceste documente permiteau să se stabilească faptul că W5 se afla, împreună cu furnizorii, la originea înțelegerii. Instrucțiunile secretariatului intern al reclamantei, de care aceasta încearcă să se prevaleze, în care se arată că inițiativa concertărilor marilor constructori cu furnizorii aparținea SNV și care privesc mai degrabă problema identității conducătorului înțelegerii, nu pot, prin ele însele, să repună în discuție concluzia întemeiată pe examinarea documentelor menționate anterior.

89

În cadrul celui de al doilea argument, reclamanta reproșează Comisiei că a apreciat greșit evoluția în timp a înțelegerii. Din decizia atacată rezultă însă că mai multe elemente de probă concordante permit atestarea existenței și a evoluției încălcării din 1994 până în 2002 [considerentele (93)-(126)].

90

Astfel, pentru anii 1994 și 1995, Comisia a menționat elemente care dovedesc existența acordurilor dintre furnizori și W5, precum și punerea în aplicare a acestor acorduri [considerentele (93)-(99) ale deciziei atacate].

91

În plus, potrivit deciziei atacate, deși mecanismul de încheiere a acordurilor a fost modificat în 1996, SNV și reclamanta nemaifiind însărcinate, începând cu această dată, să încheie singure un acord în numele ansamblului participanților la înțelegere, această schimbare de natură organizatorică nu a afectat elementele la care se referea înțelegerea [considerentul (100)].

92

De asemenea, niciun element nu permite să se considere că reuniunile înțelegerii și-ar fi schimbat natura în 1999 și în special că numai începând de la această dată marii constructori s-ar fi întâlnit pentru a pregăti reuniunile cu furnizorii. Astfel, rezultă printre altele din răspunsul reclamantei din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații că membrii W5 se întâlneau chiar înainte (sau după) concertările cu furnizorii pentru a pregăti (sau pentru a evalua) colectiv concertarea [considerentul (72) al deciziei atacate]. Mai mulți furnizori au confirmat de asemenea că marii constructori se întâlneau înaintea reuniunii înțelegerii pentru a o pregăti [considerentele (73)-(75) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, împrejurarea că relațiile dintre cele două grupări ale înțelegerii ar fi devenit mai tensionate începând din 1999 nu influențează calificarea acestor reuniuni din punctul de vedere al concurenței. În sfârșit, argumentul reclamantei prin care se urmărește calificarea reuniunilor care au avut loc în primii ani ai înțelegerii drept simple discuții bilaterale între furnizori și cumpărători trebuie respins, întrucât acordurile colective cu privire la prețuri și la rabaturile speciale încheiate în mod colectiv nu pot fi comparate cu negocierile comerciale desfășurate în mod bilateral între două întreprinderi.

93

În ceea ce privește al treilea argument, reclamanta consideră că Comisia a supraestimat rolul jucat de W5 în mecanismul de sancționare, acesta neintervenind decât o singură dată, în anul 2000. Aceasta apreciază și că amenințările regulate ale W5 cu schimbarea furnizorilor constituiau un comportament comercial identic cu cel adoptat de micii constructori.

94

Din decizia atacată reiese însă că Comisia s-a întemeiat în mod corect pe mai multe elemente concordante care menționează sancțiuni financiare individuale sau, cel puțin o dată, colective aplicate de W5 furnizorilor care acordau un rabat prea mare micilor constructori, precum și schimbări de furnizor în cazul descoperirii unui astfel de rabat. Astfel, într-un raport intern al Wintershall din 4 martie 1996 referitor la o vizită la Heijmans, sunt menționate aceste sancțiuni pentru anul 1995 [considerentul (82) al deciziei atacate]. De asemenea, un raport al HBG referitor la o concertare din 14 septembrie 1999 menționează semne de întrebare referitoare la rabatul mare acordat în favoarea a doi mici constructori [considerentul (83) al deciziei atacate]. În ceea ce privește anul 2000, reclamanta însăși și BP fac referire la o amendă colectivă aplicată furnizorilor în urma descoperirii rabatului acordat în favoarea Krekel, un mic constructor [considerentul (84) al deciziei atacate]. Kuwait Petroleum a confirmat de asemenea mecanismul de sancționare în declarațiile sale din 9 octombrie 2003 [considerentul (85) al deciziei atacate]. BP a declarat chiar, la 16 septembrie 2003, răspunzând la o solicitare de informații, că reclamanta renunțase să se aprovizioneze de la Veba, în 2002, în urma descoperirii unui rabat important acordat unui mic constructor [considerentul (86) al deciziei atacate]. În nota internă a SNV din 9 februarie 1995 este de asemenea menționată o amenințare cu reducerea livrărilor de bitum în cazul unor oferte competitive făcute unor mari constructori care nu sunt membri ai W5 [considerentul (86) al deciziei atacate]. În declarația sa din 12 septembrie 2003, Kuwait Petroleum a confirmat că, dacă un furnizor acorda unui mic constructor un rabat superior celui stabilit, W5 amenința că nu se va mai aproviziona de la acel furnizor [considerentul (86) al deciziei atacate]. În sfârșit, într-un document referitor la o concertare din 4 mai 2001, reclamanta a menționat de asemenea o amendă aplicată societății Nynas din cauza politicii sale de prețuri [considerentul (117) al deciziei atacate], fapt confirmat de Kuwait Petroleum în declarația sa din 12 septembrie 2003 [considerentul (118) al deciziei atacate]. Faptul că Nynas a indicat, în răspunsul său scris la anumite întrebări ale Comisiei, că o sancțiune colectivă nu ar fi intervenit decât o singură dată nu este suficient pentru a infirma existența unei sancțiuni individuale aplicate împotriva sa.

95

Tribunalul apreciază că Comisia a putut considera în mod întemeiat că aceste documente făceau referire în mod precis la mecanismul amenzii colective aplicate furnizorilor de W5 în ceea ce privește anul 2000. Pe de altă parte, acestea arată, în ansamblul lor, că exista un mecanism individual și colectiv de sancționare în caz de nerespectare a acordurilor înțelegerii pe întreaga durată a acesteia. Sancțiunile constau fie într-o sistare a comenzilor către furnizorul care a încălcat acordurile menționate, fie într-o amendă aplicată furnizorului vinovat sau ansamblului furnizorilor.

96

În consecință, din ansamblul celor de mai sus reiese că Comisia nu a săvârșit nicio eroare de apreciere în ceea ce privește originea înțelegerii, evoluția sa în timp și mecanismul de sancționare.

97

Reclamanta apreciază că Comisia a săvârșit o eroare de fapt prin renunțarea la orice referire la ExxonMobil în decizia atacată, deși, în comunicarea privind obiecțiunile, aceasta considerase că ExxonMobil se conformase în totalitate acordurilor înțelegerii, cu privire la care era informată în mod regulat. Cu titlu de exemplu, ExxonMobil își asumase o parte importantă din rabatul suplimentar acordat în favoarea W5 cu titlu de sancțiune în aprilie 2000, astfel cum demonstrează nota de credit transmisă reclamantei de ExxonMobil la 15 noiembrie 2000. Acest element ar fi important pentru a înțelege modul în care funcționa înțelegerea, care regrupa ansamblul furnizorilor.

98

Comisia amintește faptul că nu dispune de dovezi suficiente pentru a stabili participarea ExxonMobil la înțelegere.

99

Se pare că argumentul invocat de reclamantă este inoperant, din moment ce, chiar dacă ar fi considerat întemeiat, acesta nu ar fi susceptibil să aibă influență asupra legalității deciziei atacate în măsura în care aceasta o privește pe reclamantă (Hotărârea Tribunalului din 5 iunie 1996, Günzler Aluminium/Comisia, T-75/95, Rec., p. II-497, punctul 55, Hotărârea Tribunalului din 27 februarie 1997, FFSA și alții/Comisia, T-106/95, Rec., p. II-229, punctul 199, și Hotărârea Tribunalului din 14 mai 2002, Graphischer Maschinenbau/Comisia, T-126/99, Rec., p. II-2427, punctul 49). Astfel, chiar dacă s-ar presupune că există suficiente dovezi referitoare la participarea ExxonMobil la înțelegere, acest element nu ar fi suficient pentru a repune în discuție existența încălcării și nici participarea reclamantei la această încălcare. Dacă s-ar stabili că ExxonMobil participase de asemenea la înțelegere și, prin urmare, că ansamblul furnizorilor de pe piață participase la înțelegere, aceasta nu ar modifica aprecierea Comisiei referitoare la existența faptelor constitutive ale unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE sau la participarea reclamantei la această încălcare.

100

În consecință, se impune respingerea acestui argument și, prin urmare, a ansamblului argumentelor reclamantei referitoare la erori de fapt săvârșite de Comisie în decizia atacată, invocate în susținerea concluziilor sale prin care urmărește anularea acestei decizii.

101

Reclamanta reproșează Comisiei că a comis cinci erori de calificare juridică a faptelor în raport cu articolul 81 CE. Aceasta subliniază în special faptul că Comisia a acordat mai multă atenție rabatului special acordat în favoarea W5 decât înțelegerii cu privire la prețuri și la împărțirea pieței puse în aplicare exclusiv de furnizori.

102

Acest argument este neîntemeiat în fapt. Astfel, din considerentele (155)-(159) ale deciziei atacate reiese că diferitele elemente ale acordurilor (stabilirea prețurilor, rabatul uniform acordat în favoarea W5, rabatul mai redus pentru ceilalți constructori) au fost examinate de Comisie în lumina articolului 81 alineatul (1) CE fără a privilegia un element în defavoarea altuia.

103

Reclamanta consideră că, în aprecierea sa cu privire la comportamentul marilor constructori în raport cu articolul 81 CE, Comisia le-a imputat în mod eronat ansamblul comportamentelor furnizorilor. Simpla împrejurare că aceștia nu au depus o plângere împotriva furnizorilor în fața autorităților de concurență nu poate fi suficientă pentru a-i face autori ai încălcării.

104

Comisia amintește că interesele furnizorilor și cele ale marilor constructori coincideau suficient pentru a justifica un comportament anticoncurențial al celor două părți.

105

Tribunalul amintește că se impune ca acordurile încheiate între W5 și furnizori să fie luate în considerare în mod global, întrucât acestea privesc deopotrivă prețul brut, rabatul minim acordat în favoarea W5 și rabatul maxim acordat micilor constructori (a se vedea punctele 44-53 de mai sus), și că Comisia a putut în mod întemeiat să efectueze această apreciere globală a acordurilor în cauză pentru a le califica în raport cu dispozițiile articolului 81 alineatul (1) CE. Această apreciere globală a acordurilor nu poate fi însă asimilată faptului de a imputa marilor constructori comportamentul furnizorilor.

106

Reclamanta apreciază că nu s-a stabilit de către Comisie că comportamentul W5 avea un obiect anticoncurențial, în detrimentul consumatorilor finali.

107

Astfel, pe de o parte, instanța Uniunii ar fi amintit că, deși ar trebui să se considere în principiu că un acord prin care se urmărește limitarea comerțului paralel are ca obiect restrângerea concurenței, acest lucru este valabil în măsura în care se poate prezuma că acordul respectiv îi lipsește pe consumatorii finali de avantajele sale (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, GlaxoSmithKline Services/Comisia, T-168/01, Rec., p. II-2969, punctul 121). Or, unicul obiectiv al W5 ar fi fost obținerea celui mai avantajos rabat posibil, ceea ce ar fi fost realizabil datorită volumului achizițiilor efectuate de ansamblul membrilor W5 și care în final ar fi fost în beneficiul consumatorilor.

108

Pe de altă parte, reclamanta subliniază că urmărirea unei stabilități a prețurilor nu constituie, prin ea însăși, un obiectiv de restrângere a concurenței.

109

Comisia respinge argumentele reclamantei.

110

Trebuie amintit că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”. Potrivit unei jurisprudențe constante, caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuși obiectul acordului, ținând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat. Cu toate acestea, în cazul în care analiza clauzelor acestui acord nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui, prin urmare, să se examineze efectele acestuia și, pentru a fi interzis, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurența a fost fie împiedicată, fie restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (Hotărârea Curții din 30 iunie 1966, LTM, 56/65, Rec., p. 337, 359, Hotărârea Curții din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society și Barry Brothers, C-209/07, Rep., p. I-8637, punctul 15, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Peugeot și Peugeot Nederland/Comisia, T-450/05, Rep., p. II-2533, punctul 43). Pentru a aprecia dacă un acord este interzis prin articolul 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor sale concrete este, așadar, superfluă atunci când se dovedește că acesta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Hotărârea Curții din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia, 56/64 și 58/64, Rec., p. 429, 496, și Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C-105/04 P, Rec., p. I-8725, punctul 125). Această examinare trebuie să fie efectuată în lumina conținutului acordului și a contextului economic în care se înscrie acesta (Hotărârea Curții din 28 martie 1984, CRAM și Rheinzink/Comisia, 29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 26, Hotărârea Curții din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C-551/03 P, Rec., p. I-3173, punctul 66, și Hotărârea Beef Industry Development Society și Barry Brothers, citată anterior, punctul 16). În sfârșit, această metodă de analiză este de aplicabilitate generală, nefiind rezervată unei categorii de acorduri [Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2006, O2 (Germany)/Comisia, T-328/03, Rec., p. II-1231, punctul 67].

111

Reclamanta nu se poate prevala de Hotărârea GlaxoSmithKline Services/Comisia, punctul 107 de mai sus (punctul 121), dat fiind că, potrivit Curții, „articolul 81 CE urmărește, asemenea altor norme de concurență prevăzute de tratat, să protejeze nu numai interesele concurenților sau ale consumatorilor, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare”, și că, „prin urmare, constatarea existenței obiectului anticoncurențial al unui acord nu poate depinde de lipsirea consumatorilor finali de avantajele unei concurențe eficace în termeni de aprovizionare sau de prețuri” (Hotărârea GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, punctul 74 de mai sus, punctele 62-64). Fiind întrebată de Tribunal în cursul ședinței, reclamanta a recunoscut ea însăși că, în lumina acestei jurisprudențe, acest argument avea puține șanse de reușită.

112

Este vorba, așadar, despre a determina, în speță, dacă acordurile în cauză aveau un obiect anticoncurențial.

113

Articolul 81 alineatul (1) CE menționează expres ca acorduri interzise acordurile care „stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare” și care „aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial”. Or, din cuprinsul punctelor 49-58 de mai sus reiese că, în speță, acordurile aveau ca scop, pe de o parte, stabilirea prețurilor de achiziție și de vânzare a bitumului și, pe de altă parte, acordarea unui rabat preferențial membrilor W5. Natura însăși a acestor acorduri este, prin urmare, suficientă pentru a considera că ele aveau ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

114

Argumentul reclamantei potrivit căruia aceste acorduri urmăreau obținerea unei stabilități a prețurilor de achiziție nu poate fi suficient pentru a repune în discuție această concluzie. Astfel, trebuie amintit că aceste acorduri trebuie examinate în ansamblul lor și că, în orice caz, urmărirea unei stabilități a prețurilor nu este diferită de stabilirea prețurilor de achiziție (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T-329/01, Rec., p. II-3255, punctul 197).

115

Tribunalul apreciază că din cele de mai sus rezultă că Comisia a stabilit potrivit cerințelor legale că comportamentul membrilor W5 și al furnizorilor avea un obiect anticoncurențial.

116

Potrivit reclamantei, Comisia a săvârșit o eroare de calificare juridică a situației de fapt atunci când a considerat că negocierea colectivă de către W5 a unui rabat nu putea fi calificată drept „achiziții colective” în sensul dispozițiilor articolului 81 alineatul (3) CE, care ar fi autorizate de Liniile directoare privind aplicabilitatea articolului 81 [CE] în cazul acordurilor de cooperare orizontală (JO 2001, C 3, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 222 denumite în continuare „Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală”).

117

Aceasta subliniază mai întâi că, în decizia atacată, Comisia a apreciat comportamentul său numai în raport cu articolul 81 alineatul (3) CE, iar nu în raport cu Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală, cărora, în orice caz, le-ar fi dat o interpretare prea restrictivă. Aceste linii directoare i-ar fi însă aplicabile, din moment ce privesc comportamentele cumpărătorilor pe propria piață de vânzare, iar Comisia nu ar fi stabilit că W5 determinase prețul brut împreună cu furnizorii. În speță, W5 ar fi pus astfel în aplicare o concertare destinată obținerii celor mai avantajoase prețuri de achiziție, în interesul consumatorului final, echivalente unei organizații de achiziționare în comun.

118

Pe de altă parte, Comisia ar fi săvârșit mai multe erori de apreciere în analiza comportamentului său în raport cu articolul 81 alineatul (3) CE. Astfel, Comisia ar fi făcut mai întâi o paralelă greșită între noțiunile de achiziționare în comun și de vânzare în comun, numai cea din urmă fiind interzisă de articolul 81 CE. În plus, potrivit reclamantei, Comisia era obligată să efectueze o analiză a puterii de piață a marilor constructori pentru a examina dacă aceștia puteau efectiv să restrângă concurența, ținând seama de faptul că micii constructori reușeau sistematic să obțină un rabat superior celui acordat în favoarea W5.

119

În plus, reclamanta contestă considerentul (157) al deciziei atacate, în care Comisia arată că, individual, membrii W5 nu achiziționau în mod necesar cantități superioare celor achiziționate de un mic constructor. Astfel, reclamanta consideră că această afirmație nu se sprijină pe nicio probă, întrucât Comisia nu a solicitat micilor constructori date referitoare la achizițiile lor, și că aceasta nu constituie, prin urmare, decât o simplă ipoteză. În orice caz, un furnizor ar putea foarte bine să acorde un rabat mai mare unei societăți care achiziționează volume mai mici, din motive comerciale specifice, mai ales atunci când potențialul de achiziție al acestei societăți este mare. Totodată, faptul că negocierea dintre W5 și furnizori nu consta decât în stabilirea unui rabat colectiv minim, care putea ulterior să fie majorat în mod individual, ar demonstra faptul că comportamentul W5 era conform dreptului concurenței.

120

În sfârșit, reclamanta contestă considerentul (313) al deciziei atacate, în care Comisia afirmă că marii constructori restrângeau concurența dintre ei, din moment ce fiecare mare constructor negocia cuantumul rabatului său cu furnizorul. Mai mult, conform jurisprudenței Curții (Hotărârea Curții din 12 septembrie 2000, Pavlov și alții, C-180/98-C-184/98, Rec., p. I-6451, punctul 92 și următoarele), o reglementare care nu produce efecte restrictive decât în privința unui singur factor de cost, care este, în plus, neimportant, nu provoacă o restrângere semnificativă a concurenței. Or, în speță, reclamanta amintește că, pentru o societate de construcții rutiere, bitumul nu reprezintă decât 1,5 % din costurile totale.

121

Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

122

Cu titlu introductiv, Tribunalul amintește că dintr-o jurisprudență constantă rezultă că întreprinderilor care solicită beneficiul unei exceptări în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE le revine obligația de a stabili, pe baza unor mijloace de probă scrise, caracterul justificat al exceptării. Din această perspectivă, nu i se poate reproșa Comisiei că nu a propus alte soluții și că nu a indicat ce considera ea că ar justifica acordarea unei exceptări (Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1984, VBVB și VBBB/Comisia, 43/82 și 63/82, Rec., p. 19, punctul 52, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T-191/98, T-212/98-T-214/98, Rec., p. II-3275, punctul 220). Revine exclusiv Comisiei, în temeiul obligației sale de motivare, să menționeze elementele de fapt și de drept și considerațiile care au determinat-o să adopte o decizie de respingere a unei cereri de exceptare, fără ca reclamanta să poată cere ca aceasta să discute toate punctele de fapt și de drept pe care le-a invocat în cursul procedurii administrative (Hotărârea Tribunalului din 21 februarie 1995, SPO și alții/Comisia, T-29/92, Rec., p. II-289, punctele 262 și 263). Rezultă că îi revine reclamantei sarcina de a stabili că, prin refuzul de a-i acorda o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE, Comisia a săvârșit o eroare de drept sau de fapt.

123

În speță, Comisia a expus, în considerentele (162)-(168) ale deciziei atacate, motivele pentru care considera că participarea W5 la acorduri nu constituia achiziții colective în sensul Liniilor directoare privind acordurile de cooperare orizontală. Astfel, Comisia amintește, în considerentul (163) al deciziei atacate, că aceste dispoziții nu au ca obiect autorizarea în general a acordurilor de cooperare orizontală, ci expun principiile care permit aprecierea lor în raport cu dispozițiile articolului 81 CE, astfel de acorduri putând crea probleme de concurență. În speță, aceasta precizează, în considerentul (165) al deciziei atacate, că acordurile în cauză aveau ca obiect restrângerea concurenței și produceau consecințe asupra întreprinderilor care nu participau la ele (stabilirea prețurilor pentru toți constructorii din Țările de Jos și determinarea plafoanelor de rabat pentru micii constructori). În plus și în orice caz, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia în considerentul (166) al deciziei atacate, W5 nu a efectuat achiziții în cursul acestor negocieri cu furnizorii, care nu aveau ca obiect decât stabilirea prețurilor și a rabaturilor, comportament pe care punctul 124 din Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală îl califică drept înțelegere deghizată. Trebuie subliniat și că W5 a încheiat aceste acorduri cu un grup de vânzători care adopta de asemenea un comportament coluziv. În sfârșit, dispozițiile articolului 81 alineatul (3) CE nu sunt, în orice caz, aplicabile, din moment ce, potrivit punctului 133 din Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală, acordurile de achiziționare nu pot fi exceptate în cazul în care impun restricții care nu sunt indispensabile obținerii beneficiilor economice aduse de acorduri. Astfel, în speță, acordurile în cauză impuneau restricții micilor constructori, sub forma unor rabaturi limitate, aceste restricții vizând terți și nefiind indispensabile realizării avantajelor economice urmărite.

124

Contrar afirmațiilor reclamantei, din cele de mai sus rezultă că Comisia nu s-a limitat la aprecierea comportamentului său în raport numai cu articolul 81 alineatul (3) CE, ci a ținut seama și de Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală.

125

Reclamanta consideră, pe de altă parte, că Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală nu permiteau niciun comportament specific, ci expuneau numai principiile care guvernează aprecierea unor astfel de acorduri în raport cu dispozițiile articolului 81 CE. Din cuprinsul punctului 1 din acestea reiese însă cu claritate că ele au ca obiect „principiile de evaluare a acordurilor de cooperare orizontală în temeiul articolului 81 din tratat”. Comisia nu a săvârșit, așadar, nicio eroare de drept cu privire la acest aspect.

126

Reclamanta consideră, în plus, că Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a asimilat achiziția în comun cu vânzarea în comun, în timp ce numai aceasta din urmă este interzisă de Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală. Comisia ar fi adăugat astfel, în considerentul (159) al deciziei atacate, o condiție care impune cumpărătorilor să adopte un comportament autonom pe piață, deși Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală nu impun o asemenea condiție. Din considerentul (159) al deciziei atacate, referitor la aplicarea dispozițiilor articolului 81 alineatul (1) CE, iar nu a celor ale articolului 81 alineatul (3) CE, reiese însă că Comisia s-a limitat să răspundă la argumentul, invocat de anumite întreprinderi în cursul procedurii administrative, referitor la specificitățile pieței olandeze și că aceasta nu a intenționat să interpreteze Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală. Acest argument trebuie, așadar, să fie respins.

127

Reclamanta reproșează de asemenea Comisiei că nu a efectuat o analiză a puterii de piață a membrilor W5 pentru a determina dacă acesta putea efectiv să restrângă concurența. Cu toate acestea, Comisia apreciază, în mod întemeiat, că nu era obligată să efectueze o asemenea analiză, din moment ce nu era vorba despre un acord de cooperare prin care cumpărătorii urmăreau să contracareze vânzătorii, ci despre o înțelegere colectivă cu privire la prețuri între două grupări. Pe de altă parte, din considerentul (24) al deciziei atacate reiese că Comisia precizase că membrii W5 dețineau 36 din cele 51 de stații de asfalt existente în Țările de Jos în 2002, așadar, peste 70 % din acestea. Trebuie arătat în plus că, potrivit dispozițiilor punctului 18 din Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală, nu este necesară analizarea efectelor reale asupra concurenței și asupra pieței ale acordurilor care au ca obiect restrângerea concurenței prin stabilirea prețurilor, prin limitarea producției sau prin împărțirea piețelor ori alocarea clienților, prezumându-se că aceste acorduri produc efecte negative asupra pieței. Întrucât Comisia a considerat că acordurile în cauză urmăreau prin natura lor restrângerea concurenței [considerentul (165) al deciziei atacate], nu îi revenea, prin urmare, obligația de a efectua o analiză aprofundată a puterii de piață a membrilor W5.

128

Reclamanta consideră, în plus, că, atunci când a afirmat, fără niciun element de probă, că, în mod individual, membrii W5 nu achiziționau în mod necesar cantități superioare celor achiziționate de un mic constructor, Comisia a săvârșit o eroare de fapt. Din decizia atacată reiese însă că Comisia s-a întemeiat pe mai multe elemente de probă pentru a considera că rabatul de care beneficia W5 nu era legat de volumul achizițiilor membrilor săi și că rabatul special de care beneficiau aceștia viza prejudicierea celorlalți constructori (a se vedea punctele 50 și 51 de mai sus). Pe de altă parte, împrejurarea că fiecare membru al W5 încerca să obțină un rabat suplimentar rabatului colectiv în funcție de cantitățile achiziționate constituie un indiciu suplimentar al faptului că rabatul colectiv nu era legat de volumul achizițiilor W5.

129

În sfârșit, reclamanta contestă afirmația Comisiei potrivit căreia acordurile ar fi avut ca obiect restrângerea concurenței [considerentele (166) și (313) ale deciziei atacate]). Reclamanta consideră că aceste acorduri, pe de o parte, nu au restrâns concurența între membrii W5 și, pe de altă parte, nu au limitat concurența între ansamblul constructorilor, întrucât bitumul nu reprezintă decât 1,5 % din costurile totale ale acestor întreprinderi. Cu toate acestea, din decizia atacată reiese că, stabilind împreună cu furnizorii, care acopereau 80 % din piață, prețul brut și rabatul pentru totalitatea achizițiilor lor viitoare, membrii W5 au limitat concurența care putea exista între ei. Pe de altă parte, deși este adevărat că Curtea a putut considera, în cazul specific al unei reglementări care stabilea o afiliere obligatorie la un regim complementar de pensii, că acesta nu afecta concurența (Hotărârea Pavlov și alții, punctul 120 de mai sus, punctul 95), Comisia a stabilit deja în mod întemeiat, cu titlu suplimentar, că, în speță, rabatul special acordat în favoarea W5 avea impact asupra concurenței în sectorul construcțiilor rutiere, ținând seama de mecanismul cererilor de ofertă existent în sectorul construcțiilor rutiere (a se vedea punctele 69-73 de mai sus).

130

Din ansamblul celor de mai sus reiese că Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept sau de calificare juridică a situației de fapt prin refuzul de a considera că participarea W5 la acorduri constituia „achiziții colective” în sensul articolului 81 alineatul (3) CE, care sunt autorizate de Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală.

131

Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare în calificarea juridică a situației de fapt definind prea restrictiv piața în cauză pentru a aprecia poziția W5. Astfel, urmând punctul de vedere al furnizorilor, Comisia și-ar fi limitat aprecierea pieței în cauză cu singurul obiectiv de a demonstra că marii constructori dețineau o cotă de piață de 49,5 % în ceea ce privește achizițiile [considerentul (29) al deciziei atacate]. Reclamanta amintește că criticile formulate împotriva definirii pieței reținute de Comisie nu pot avea un caracter autonom în raport cu cele referitoare la atingerea adusă concurenței (Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T-5/00 și T-6/00, Rec., p. II-5761, punctul 123).

132

Astfel, în primul rând, aceasta consideră că Comisia nu a prezentat motive suficiente care să permită excluderea bitumului industrial din piața în cauză, în special prin neindicarea faptului că nu exista o ofertă pertinentă de substituire.

133

În al doilea rând, reclamanta contestă decizia Comisiei de a limita din punct de vedere geografic piața în cauză la Țările de Jos. Astfel, numai Kuwait Petroleum ar mai fi produs bitum în Țările de Jos pe durata încălcării, ceilalți furnizori importanți importând bitumul vândut în Țările de Jos din Belgia și din Germania și deținând o structură de vânzări constituită la nivelul Benelux. Comisia ar fi neglijat astfel indicii clare care dovedeau existența unei concertări transfrontaliere între furnizori. Totodată, aceasta ar fi înlăturat fără motiv afirmațiile concordante ale mai multor mari constructori, potrivit cărora piața olandeză a bitumului era izolată de celelalte piețe de către furnizori, care îi împiedicau să se aprovizioneze din străinătate [considerentul (174) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, dacă Comisia ar fi ținut seama de Belgia și de partea vestică a Germaniei în definirea pieței în cauză, cota de piață deținută de W5 ar fi fost mai mică de 15 %. Or, Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală ar arăta că, în cazul achiziționării în comun de către mai multe întreprinderi, acestea nu ar deține o putere de piață în cazul în care cotele lor de piață cumulate ar fi mai mici de 15 %.

134

Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

135

În cadrul aplicării articolului 81 CE, Comisia trebuie să determine dacă practica concertată în cauză este susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre și are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune. Părțile sunt în dezacord cu privire la problema întinderii acestei obligații ce revine Comisiei și cu privire la definirea pieței în cauză reținută de Comisie în decizia atacată.

136

Potrivit jurisprudenței, definirea pieței relevante, în cadrul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, are ca unic scop să stabilească dacă acordul în cauză este susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre și dacă are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Ordonanța Curții din 16 februarie 2006, Adriatica di Navigazione/Comisia, C-111/04 P, punctul 31, și Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C-511/06 P, Rep., p. I-5843, I-5848, punctele 196 și 197).

137

Pe de altă parte, astfel cum a precizat deja Tribunalul în jurisprudența sa, obligația Comisiei de a efectua o delimitare a pieței în cauză într-o decizie adoptată în temeiul articolului 81 CE nu este absolută, ci se impune acesteia numai în situația în care, fără o asemenea delimitare, nu se poate determina dacă înțelegerea în cauză poate aduce atingere comerțului dintre statele membre și dacă are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T-62/98, Rec., p. II-2707, punctul 230, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, Rec., p. II-2223, punctul 132, și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T-38/02, Rec., p. II-4407, punctul 99).

138

Definirea pieței relevante este necesară pentru a verifica dacă, într-o situație determinată, condiția prevăzută la articolul 81 alineatul (3) litera (b) CE pentru a declara inaplicabilitatea alineatului (1) al aceluiași articol este îndeplinită [a se vedea în acest sens Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței (JO 1997, C 372, p. 5, punctul 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 60) și Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, (T-213/00, Rec., p. II-913, punctul 226)], însă nu este necesară pentru a verifica dacă celelalte trei condiții prevăzute la articolul 81 alineatul (3) CE sunt îndeplinite (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, citată anterior, punctul 226).

139

În speță, pe de o parte, trebuie arătat că Comisia a refuzat, în mod întemeiat, să aplice dispozițiile articolului 81 alineatul (3) CE, în special pe cele ale articolului 81 alineatul (3) litera (b) CE (punctele 122-130 de mai sus). Pe de altă parte, deși reclamanta susține că definirea greșită a pieței în cauză reținută de Comisie a avut un impact asupra aprecierii puterii de piață a membrilor W5, care ar fi fost în realitate mult mai mică decât cea care le-a fost atribuită, aceasta nu contestă totuși faptul că acordurile în cauză erau susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre și aveau ca obiect cel puțin stabilizarea prețurilor de achiziție, ceea ce, astfel cum s-a demonstrat (a se vedea punctele 113-115 de mai sus), avea drept efect, în speță, restrângerea și denaturarea concurenței în cadrul pieței comune. În consecință, întrucât aplicarea de către Comisie a articolului 81 CE nu impunea, în speță, o definire prealabilă a pieței relevante, aceasta putea să se limiteze la a face referire la produsul vizat de înțelegere, precum și la teritoriul vizat.

140

Reclamanta reproșează Comisiei că nu a oferit motive suficiente pentru a exclude bitumul industrial din piața în cauză, în special prin neindicarea faptului că nu exista o ofertă de substituire pertinentă. Ținând seama de lipsa unei obligații a Comisiei de a defini piața relevantă, nu poate fi constatată nicio încălcare a obligației de motivare cu privire la acest aspect (Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 137 de mai sus, punctul 99).

141

Reclamanta susține, în plus, că Comisia a limitat în mod greșit definirea geografică a pieței în cauză la Țările de Jos, deși o singură întreprindere petrolieră producea bitum pe teritoriul Țărilor de Jos, ceilalți furnizori importau bitumul lor din Germania sau din Belgia, iar unii dintre aceștia dispuneau de o structură de vânzări pentru Benelux. Din considerentele (27) și (28) ale deciziei atacate reiese însă că aceste elemente factuale au fost luate în considerare de Comisie și că aceasta a indicat totuși că comercializarea bitumului se realiza la un nivel pur național, ținând seama de cerințele calitative naționale, de mecanismul de soluționare a riscurilor și de structura de proprietate a stațiilor de asfalt.

142

Pe de altă parte, indiciile evocate de reclamantă pentru a acredita teza unei înțelegeri în Belgia nu par, prin ele însele, suficiente pentru a demonstra că Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept cu ocazia definirii pieței în cauză. În orice caz, aceste indicii au fost luate în considerare de Comisie în decizia atacată. Este vorba astfel, pe de o parte, despre procesul-verbal manuscris, întocmit de Kuwait Petroleum, al unei concertări între furnizori (Nynas, Klöckner, SNV, BP, Smid & Hollander și Kuwait Petroleum), din data de 4 martie 1994, în care se menționează necesitatea de a „crește nivelul prețului în Belgia”. Este vorba, pe de altă parte, despre documente care menționează faptul că SNV ar deține o organizație structurată de vânzări la nivelul Benelux, un singur manager fiind însărcinat cu comercializarea bitumului în Benelux în perioada 1993-1998, ca și ExxonMobil, ale cărei organizații de vânzări ar fi gestionate de aceleași persoane în Țările de Jos și în Belgia.

143

Din ansamblul celor de mai sus rezultă că, atunci când a definit piața în cauză, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept și nicio eroare de calificare juridică a situației de fapt.

144

Potrivit reclamantei, Comisia a săvârșit o eroare de calificare juridică a situației de fapt atunci când a considerat că acordurile în cauză produceau efecte indirecte asupra pieței din aval a construcțiilor rutiere. Aceasta amintește că costurile de achiziție ale bitumului nu reprezintă decât o mică parte din cifra de afaceri a întreprinderilor de construcții rutiere în Țările de Jos, cu excepția cazurilor rare ale unor șantiere care implică numai livrarea unor foarte mari cantități de asfalt (mai puțin de 10 % din șantiere), pentru care constructorii pot, în orice caz, să negocieze un rabat suplimentar. Comisia ar fi omis, în plus, să susțină cu calcule afirmația sa potrivit căreia o diferență minimă în prețul de achiziție al bitumului putea constitui un element determinant în obținerea unor contracte de achiziții publice. Pe de altă parte, Comisia nu ar fi dovedit că nivelul prețului brut în Țările de Jos era superior celui al prețului din străinătate. Datele referitoare la evoluțiile prețurilor în mai multe țări ar fi fost, astfel, eliminate din versiunea neconfidențială a documentelor provenite de la furnizori, iar mai multe documente ar arăta că nivelul prețurilor în Țările de Jos era, în fapt, comparabil cu cel din țările vecine.

145

Comisia respinge argumentele reclamantei.

146

Reclamanta susține mai întâi că nu s-a dovedit de către Comisie că prețul bitumului, care nu reprezintă decât o parte neglijabilă din costurile unui șantier rutier, poate avea un impact asupra concurenței, producând efecte indirecte asupra pieței din aval a construcțiilor rutiere. Trebuie amintit, cu toate acestea, conform punctelor 74-79 și 110-115 de mai sus, că acordurile aveau ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței. În consecință, Comisia nu era obligată să demonstreze efectele anticoncurențiale concrete ale acestor acorduri.

147

Reclamanta reproșează, pe de altă parte, Comisiei că nu a stabilit suficient că nivelul prețului brut în Țările de Jos era superior celui practicat în țările vecine pe durata încălcării. Din decizia atacată [considerentul (174)] reiese însă că Comisia s-a sprijinit pe mai multe documente ridicate cu ocazia verificărilor sale, printre care se numără o notă internă a SNV din 9 februarie 1995, care menționează anumite diferențe de preț care, la prima vedere, nu puteau fi justificate între Țările de Jos și țările vecine, precum și pe declarația Kuwait Petroleum din data de 9 octombrie 2003, care menționează de asemenea o diferență de preț între Țările de Jos și vecinii săi. Comisia s-a întemeiat de asemenea pe note ridicate din incintele reclamantei, referitoare la concertări care au avut loc între 12 aprilie 2000 și 29 ianuarie 2002. Pentru anul 2000, aceste note menționează că nivelul prețurilor nete în Țările de Jos era mai mare cu 25 NLG față de cel al prețurilor din Belgia [considerentul (111) al deciziei atacate]. De asemenea, pentru anul 2002, din aceste note reiese că prețul net în Țările de Jos era de 183 de euro, față de 162 de euro în Germania și în Belgia și de 158 euro în Franța [considerentul (123) al deciziei atacate]. Aceste elemente de probă concordante par suficiente pentru a stabili că nivelul prețului brut în Țările de Jos era mai mare decât în țările vecine.

148

Pe de altă parte, deși reclamanta reproșează Comisiei că a aplicat un regim de confidențialitate datelor provenite de la furnizori referitoare la evoluțiile prețurilor în mai multe țări, trebuie subliniat că, întrucât nu a fost stabilită existența niciunei practici anticoncurențiale în țările vecine, furnizorii aveau dreptul de a califica drept secret de afaceri informațiile referitoare la prețurile practicate în aceste țări.

149

Din cele de mai sus rezultă că Comisia nu a săvârșit o eroare de calificare juridică a situației de fapt atunci când a considerat că acordurile în cauză aveau efecte indirecte asupra pieței din aval a construcțiilor rutiere.

150

În consecință, se impune respingerea ansamblului argumentelor reclamantei referitoare la erori de drept săvârșite de Comisie în decizia atacată, invocate în susținerea concluziilor prin care se urmărește anularea acestei decizii.

151

Al treilea și ultimul motiv invocat de reclamantă în susținerea cererii sale de anulare se întemeiază pe încălcarea normelor fundamentale de procedură și a dreptului la apărare de către Comisie, care nu i-ar fi transmis ansamblul răspunsurilor celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile.

152

Reclamanta apreciază că ar fi insuficientă în această privință transmiterea numai a fragmentelor din răspunsuri pe care Comisia intenționa să se întemeieze expres în decizia sa. Potrivit acesteia, comunicarea ansamblului răspunsurilor era deosebit de necesară, ca urmare a caracterului orizontal și vertical al înțelegerii și a parti-pris-ului Comisiei în favoarea furnizorilor. În sfârșit, aceasta subliniază că determinarea răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile la care trebuie acordat accesul nu poate fi de competența exclusivă a Comisiei.

153

Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

154

Din dosar rezultă că, la 24 mai 2006, Comisia a transmis reclamantei extrasele din răspunsurile celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile pe care intenționa să se întemeieze, ca elemente de probă, în decizia atacată. Reclamanta a formulat observații cu privire la aceste documente la 12 iunie 2006 și a solicitat accesul la ansamblul răspunsurilor celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile, însă Comisia nu a dat curs acestei cereri.

155

Articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 are următorul cuprins:

„Drepturile la apărare ale părților în cauză sunt pe deplin garantate în cadrul procedurilor. Acestea au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a-și proteja secretele de afaceri. Dreptul de acces la dosar nu include accesul la informațiile confidențiale și documentele interne ale Comisiei sau ale autorităților de concurență ale statelor membre.”

156

În Comunicarea privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE], al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (JO 2005, C 325, p. 7, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 220), Comisia definește la punctul 8 „dosarul Comisiei” ca fiind „totalitatea documentelor care au fost obținute, produse și/sau compilate de către Direcția Generală «Concurență» a Comisiei, în timpul anchetei”. La punctul 27 din această comunicare, Comisia precizează următoarele:

„Accesul la dosar se acordă la cerere și, în mod normal, o singură dată, după ce Comisia a notificat părților comunicarea privind obiecțiunile, pentru a respecta principiul egalității armelor și protejarea drepturilor apărării. Prin urmare, de regulă, părțile nu au acces la răspunsurile altor părți la obiecțiunile formulate de Comisie.

Cu toate acestea, părțile au acces la documentele primite după comunicarea privind obiecțiunile în faze mai avansate ale procedurii administrative, atunci când astfel de documente pot constitui noi elemente de probă – cu rol în acuzare sau în apărare – cu privire la declarațiile formulate în legătură [cu] această parte în comunicarea privind obiecțiunile întocmită de Comisie. Este vorba în special de cazul în care Comisia intenționează să ia ca bază probe noi.”

157

Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ (Hotărârea Curții din 13 februarie 1979, Hoffmann-La Roche/Comisia, 85/76, Rec., p. 461, punctul 9, și Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, C-176/99 P, Rec., p. I-10687, punctul 19). În această privință, Regulamentul nr. 1/2003 prevede trimiterea către părți a unei comunicări privind obiecțiunile care trebuie să prevadă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii. O astfel de comunicare a obiecțiunilor constituie garanția procedurală care ilustrează principiul fundamental de drept al Uniunii care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C-322/07 P, C-327/07 P și C-338/07 P, Rep., p. I-7191, punctele 34 și 35).

158

Este necesar să se amintească faptul că accesul la dosar în cazurile de concurență are drept scop în special să permită destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile să ia cunoștință de elementele de probă care apar în dosarul Comisiei în scopul de a se putea exprima în mod util cu privire la concluziile la care a ajuns Comisia în comunicarea privind obiecțiunile, pe baza acestor elemente. Astfel, accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale prin care se are în vedere protejarea dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat (a se vedea Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 334 și jurisprudența citată). Dreptul de acces la dosar presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigație și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C-199/99 P, Rec., p. I-11177, punctul 125, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, T-30/91, Rec., p. II-1775, punctul 81). Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Hoffmann-La Roche/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctele 9 și 11, și Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P și C-219/00 P, Rec., p. I-123, punctul 68).

159

Potrivit jurisprudenței, doar la începutul etapei contradictorii administrative întreprinderea este informată, prin comunicarea privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. În consecință, răspunsul celorlalte părți la comunicarea privind obiecțiunile nu este inclus, în principiu, în ansamblul documentelor din dosarul de investigație pe care îl pot consulta părțile (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T-161/05, Rep., p. II-3555, punctul 163). Cu toate acestea, dacă Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr-un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într-o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, trebuie să se permită celorlalte întreprinderi implicate în această procedură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, cunoscută sub numele „Cimenturi”, T-25/95, T-26/95, T-30/95-T-32/95, T-34/95-T-39/95, T-42/95-T-46/95, T-48/95, T-50/95-T-65/95, T-68/95-T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95 și T-104/95, Rec., p. II-491, punctul 386, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T-314/01, Rec., p. II-3085, punctul 50 și jurisprudența citată).

160

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței referitoare la accesul la dosarul administrativ anterior comunicării privind obiecțiunile, necomunicarea unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea vizată demonstrează, pe de o parte, că, în speță, Comisia s-a întemeiat pe acest document pentru a-și susține obiecțiunea privind existența încălcării (Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1983, Michelin/Comisia, 322/81, Rec., p. 3461, punctele 7 și 9, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 71) și, pe de altă parte, că această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv (Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG-Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctele 24-30, și Hotărârile Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 71, și Solvay/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 58). Curtea stabilește, în această privință, o distincție între documentele incriminatoare și documentele dezincriminatoare. Dacă este vorba despre un document incriminator, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia ar fi fost diferit dacă acest document ar fi fost înlăturat. În schimb, în ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze doar că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul acesteia din urmă, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctele 73 și 74). Această distincție este valabilă și pentru documentele ulterioare comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T-43/02, Rec., p. II-3435, punctele 351-359).

161

Este necesar să se precizeze, în plus, că necomunicarea sistematică a răspunsurilor celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile nu este contrară principiului respectării dreptului la apărare. Astfel cum s-a amintit mai sus, acest principiu implică obligația Comisiei ca, în cursul procedurii administrative, să divulge întreprinderilor în cauză toate faptele, circumstanțele sau documentele pe care se întemeiază, pentru a le permite să își facă cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la realitatea și la pertinența faptelor și a circumstanțelor invocate și cu privire la documentele reținute de ea în susținerea afirmațiilor sale.

162

În sfârșit, reclamanta nu se poate prevala de jurisprudența potrivit căreia nu poate fi exclusiv în sarcina Comisiei, care notifică obiecțiunile și ia decizia prin care se aplică o sancțiune, să identifice documentele utile pentru apărarea întreprinderii în cauză (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 126; Hotărârile Solvay/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctele 81 și 83, și Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 339). Astfel, această considerație referitoare la documentele din dosarul întocmit de Comisie nu se poate aplica unor răspunsuri date de alte părți în cauză la obiecțiunile comunicate de aceasta din urmă.

163

În speță, reclamanta consideră că accesul la ansamblul răspunsurilor celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile, care ar fi putut conține elemente dezincriminatoare, ar fi trebuit să îi fie acordat.

164

Trebuie amintit că reclamantei îi revenea sarcina de a aduce un început de probă privind faptul că nedivulgarea lor ar fi putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Reclamanta s-a limitat să susțină însă, cu caracter general, foarte vag și pur speculativ, că răspunsurile celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile i-ar fi putut oferi elemente dezincriminatoare ca urmare a caracterului orizontal și vertical al înțelegerii și a presupusului parti-pris al Comisiei în favoarea furnizorilor, și nu a oferit nicio indicație precisă care să constituie un început de probă în acest sens.

165

În plus, astfel cum subliniază Comisia, este puțin probabil, în cadrul unei înțelegeri, ca o societate să furnizeze elemente care să poată minimiza rolul altei societăți în înțelegere, chiar dacă, în speță, faptul că înțelegerea a fost organizată între două grupuri cu interese potențial divergente explică de ce fiecare parte a avut tendința de a minimiza propriul rol în cadrul înțelegerii în detrimentul celeilalte. În orice caz, potrivit jurisprudenței, simplul fapt că alte întreprinderi ar fi putut prezenta aceleași argumente ca un reclamant în răspunsul lor la comunicarea privind obiecțiunile nu poate constitui un element dezincriminator (Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctele 353-356). Astfel, reclamanta nu a prezentat niciun început de probă cu privire la utilitatea unei eventuale transmiteri a răspunsurilor celorlalte societăți la comunicarea privind obiecțiunile.

166

În consecință, trebuie să se concluzioneze că dreptul la apărare al reclamantei nu a fost încălcat de Comisie prin faptul că a refuzat să îi comunice ansamblul răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile.

167

Din ansamblul celor de mai sus rezultă că se impune respingerea concluziilor în anulare ale reclamantei.

168

În susținerea concluziilor sale prin care se urmărește desființarea sau reducerea amenzii, reclamanta invocă două motive, întemeiate, primul, pe erori de fapt și de drept în calcularea cuantumului de bază al amenzii și al doilea, pe erori de fapt și de drept și pe încălcarea dreptului la apărare cu ocazia luării în considerare a circumstanțelor agravante.

169

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, în cadrul concluziilor sale prin care se urmărește desființarea sau reducerea amenzii, reclamanta pare să solicite Tribunalului să își exercite competența de fond aproape exclusiv în vederea corectării unor erori de fapt și drept care ar fi fost săvârșite de Comisie. Astfel, în afara motivului referitor la caracterul disproporționat al majorării amenzii în temeiul refuzului de a coopera, niciun argument prezentat în susținerea motivelor invocate nu pare să ceară din partea Tribunalului exercitarea competenței sale de fond în vederea substituirii aprecierii Comisiei cu propria apreciere. În consecință, Tribunalul trebuie, în speță, să examineze dacă erorile menționate se confirmă și, dacă este cazul, să își exercite competența de fond pentru a îndrepta aceste erori dacă este necesar.

170

Cu titlu subsidiar, trebuie precizat că, astfel cum s-a arătat mai sus, deși din concluziile prin care se urmărește desființarea sau reducerea amenzii pare să reiasă că reclamanta nu solicită Tribunalului să își exercite competența de fond decât aproape exclusiv în cadrul aprecierii caracterului eronat al raționamentului Comisiei, Tribunalul consideră că, în orice caz, argumentele invocate de reclamantă în susținerea concluziilor menționate nu justifică adoptarea unei aprecieri diferite de cea a Comisiei.

171

Primul motiv se întemeiază pe erori de fapt și de drept pe care Comisia le-ar fi săvârșit cu ocazia calculării cuantumului de bază al amenzii. Reclamanta consideră astfel că cuantumul de bază al amenzii care i-a fost aplicată (17,1 milioane de euro) este prea mare pentru patru motive.

172

În primul rând, reclamanta susține că Comisia a calificat greșit comportamentul membrilor W5 drept încălcare foarte gravă, în condițiile în care negocierea colectivă a celui mai mare rabat posibil la momentul achiziției, prin care se urmărea să se facă față unei înțelegeri cu privire la prețuri și la împărțirea pieței încheiate între furnizori, nu putea fi tratată în același fel ca respectiva înțelegere cu privire la prețuri și la împărțirea pieței încheiată între furnizori. Astfel, Comisia trebuia să aprecieze diferit gravitatea comportamentului membrilor W5, efectuând în special o analiză a repercusiunilor efective ale comportamentului în cauză asupra concurenței. În plus, Comisia ar fi fost obligată să își motiveze afirmația potrivit căreia marii constructori ar fi trebuit să știe că practica lor restrângea concurența și să stabilească faptul că această practică îi dezavantaja pe micii constructori, la fel ca presupusa creștere artificială a prețului bitumului în Țările de Jos. În sfârșit, reclamanta amintește că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia însăși a recunoscut că aranjamentele secrete nu îi priveau decât pe furnizori, iar nu pe marii constructori, care nu păreau preocupați să își disimuleze contactele. Astfel, invitațiile la reuniuni se trimiteau prin intermediul secretariatului său, iar la încheierea acestor reuniuni nu se întocmea niciun proces-verbal din cauza caracterului restrâns al rezultatelor negocierilor și al lipsei unui acord formal.

173

În concluzie, reclamanta consideră că, în conformitate cu Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor”), încălcarea în cauză putea să fie calificată cel mult drept încălcare minoră, care corespunde unui cuantum de bază maxim de un milion de euro.

174

Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

175

Potrivit dispozițiilor punctului 1 din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, cuantumul de bază al amenzii se determină în funcție de gravitatea și de durata încălcării, evaluarea gravității încălcării trebuind să țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor fac astfel deosebirea între încălcările minore (restricții care vizează limitarea schimburilor comerciale, cel mai adesea verticale, dar cu un impact limitat asupra pieței), încălcările grave (restricții orizontale sau verticale care se aplică într-o manieră mai riguroasă și care au un impact mai mare asupra pieței comune) și încălcările foarte grave (restricții orizontale, precum cartelurile de fixare a prețurilor și a cotelor de împărțire a pieței sau alte practici care aduc atingere bunei funcționări a pieței interne).

176

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, gravitatea unei încălcări se stabilește ținând seama de numeroase elemente, cum ar fi circumstanțele particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o mare putere de apreciere (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctul 241, Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C-328/05 P, Rep., p. I-3921, punctul 43, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff-Technik/Comisia, T-69/04, Rep., p. II-2567, punctul 153). Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, cu ocazia stabilirii cuantumului amenzilor, trebuie să se țină seama de toate elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor, cum ar fi, în special, rolul avut de fiecare dintre părți în cadrul încălcării și riscul pe care îl reprezintă încălcări de acest tip pentru obiectivele Uniunii (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctele 120 și 129, Hotărârea Curții din8 noiembrie 1983, IAZ International Belgium și alții/Comisia, 96/82-102/82, 104/82, 105/82, 108/82 și 110/82, Rec., p. 3369, punctul 52, și Hotărârea Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale și alții/Comisia, T-49/02-T-51/02, Rec., p. II-3033, punctele 168-183). Atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre ele (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia, C-51/92 P, Rec., p. I-4235, punctul 110, și Montecatini/Comisia, C-235/92 P, Rec., p. I-4539, punctul 207).

177

Instanța Uniunii a recunoscut de asemenea calificarea drept încălcare foarte gravă prin natura sa pentru înțelegerile orizontale privind prețurile sau acordurile care vizau printre altele împărțirea clientelei sau compartimentarea pieței comune (Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, European Night Services și alții/Comisia, T-374/94, T-375/94, T-384/94 și T-388/94, Rec., p. II-3141, punctul 136, Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 137 de mai sus, punctul 147, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T-53/03, Rep., p. II-1333, punctul 279). Aceste acorduri pot, pentru simplul motiv al naturii lor, să fie calificate drept foarte grave, fără a fi necesar ca asemenea comportamente să se caracterizeze printr-o întindere geografică sau un impact deosebit (Hotărârea Brasserie nationale și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 178). În schimb, o înțelegere orizontală care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru și care are ca obiect atât o împărțire a pieței, cât și o compartimentare a pieței comune nu poate fi calificată ca fiind minoră în sensul Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor (Hotărârea Brasserie nationale și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 181). Astfel, contrar celor afirmate de reclamantă, Comisia nu era obligată să efectueze o analiză a repercusiunilor efective ale comportamentului în cauză asupra concurenței pentru a aprecia gravitatea încălcării atunci când a stabilit că acordurile i-ar fi dezavantajat pe micii constructori și ar fi crescut artificial nivelul prețului brut în Țările de Jos.

178

În speță, Comisia a apreciat, în considerentele (312)-(317) ale deciziei atacate, că reclamanta săvârșise o încălcare foarte gravă a articolului 81 alineatul (1) CE. Aceasta a subliniat că o încălcare ce constă în stabilirea în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare și de cumpărare și în aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, creându-le astfel un dezavantaj în concurență, se număra printre încălcările cele mai grave prin natura lor. În plus, Comisia a indicat că cele două grupuri implicate în încălcare ar fi trebuit să fie conștiente de natura ilicită a înțelegerii, întrucât membrii W5 au creat printre altele în mod deliberat un dezavantaj concurențial celorlalți constructori. Caracterul secret al aranjamentelor încheiate ar constitui, în această privință, o dovadă suplimentară a faptului că participanții erau conștienți de natura ilicită a acestora.

179

Trebuie arătat că reclamanta nu contestă elementele citate în considerentul (312) al deciziei atacate, și anume faptul că înțelegerea consta în stabilirea în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare și de cumpărare și în aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, creându-le astfel un dezavantaj concurențial. Or, mecanismele astfel descrise de Comisie constituie formele cele mai grave ale unei atingeri aduse concurenței. Reclamanta se limitează la încercarea de a stabili o distincție între mai multe comportamente referitoare la aceeași înțelegere, invocând faptul că Comisia ar fi trebuit să aprecieze comportamentul furnizorilor separat de cel al marilor constructori, întrucât primii s-au făcut vinovați de o înțelegere privind prețurile, în timp ce ultimii nu ar fi făcut decât să negocieze un rabat colectiv din prețurile de achiziție. După cum Tribunalul a arătat deja anterior (a se vedea punctele 49-58 de mai sus), trebuie însă ca acordurile încheiate între W5 și furnizori să fie luate în considerare în mod global, întrucât acestea privesc deopotrivă prețul brut, rabatul minim acordat în favoarea W5 și rabatul maxim aplicabil micilor constructori. Astfel, circumstanțele invocate de reclamantă în speță nu sunt de natură să repună în discuție validitatea aprecierii efectuate de Comisie în privința gravității încălcării. În consecință, concluzia Comisiei potrivit căreia acordurile și concertările în cauză constituiau, prin însăși natura lor, o încălcare foarte gravă nu poate fi contestată în mod valabil.

180

Potrivit reclamantei, Comisia era obligată să își motiveze afirmația, care figurează în considerentul (313) al deciziei atacate, potrivit căreia marii constructori ar fi trebuit să știe că practica lor restrângea concurența. Aceasta apreciază, în plus, că, pentru marii constructori, aceste acorduri nu erau confidențiale. Instanța Uniunii a statuat deja că, pentru a determina gravitatea încălcării, Comisia era îndreptățită să ia în considerare faptul că întreprinderile au luat multe măsuri de precauție pentru a evita ca înțelegerea să fie descoperită (Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff-Technik/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 154). În speță, Comisia a indicat că W5 pusese de asemenea în aplicare aranjamente secrete, în special prin netransmiterea de invitații scrise la reuniunile de concertare și prin neîntocmirea niciunui proces-verbal al acestora. În orice caz, textul considerentului (313) al deciziei atacate evidențiază faptul că elementele care figurează în acesta sunt menționate cu titlu subsidiar în raport cu cele enumerate în considerentul (312) al deciziei atacate. În aceste condiții, chiar dacă s-ar presupune că contestarea de către reclamantă a luării în considerare a caracterului secret al înțelegerii și a cunoașterii caracterului ilicit al acesteia putea fi considerată întemeiată, aceasta nu poate avea drept consecință repunerea în discuție a aprecierii efectuate de Comisie cu privire la natura încălcării, astfel cum rezultă aceasta din motivele relevante și suficiente care figurează în considerentul (312) al deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff-Technik/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 157).

181

Rezultă din tot ceea ce precedă că Comisia nu a săvârșit nicio eroare de apreciere în privința naturii foarte grave a încălcării săvârșite de reclamantă. Astfel, trebuie respinse concluziile reclamantei prin care se urmărește calificarea înțelegerii ca fiind o încălcare minoră (Hotărârea Brasserie nationale și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 181).

182

În al doilea rând, reclamanta reproșează Comisiei că nu a măsurat impactul înțelegerii asupra pieței pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii.

183

Comisia consideră că nu era obligată să ia în considerare impactul real al înțelegerii asupra pieței în cauză.

184

În considerentul (314) al deciziei atacate, Comisia arată că stabilirea gravității încălcării și a cuantumului amenzii nu depinde de impactul înțelegerii asupra pieței. Aceasta precizează că nu este posibil să se măsoare impactul real al înțelegerii din cauza inexistenței informațiilor referitoare la evoluția prețului bitumului în lipsa acordurilor, dar că poate folosi estimări ale efectelor înțelegerii. În acest scop, Comisia a subliniat că acordurile încheiate au fost puse efectiv în aplicare, inclusiv aplicarea unui rabat preferențial numai pentru membrii W5 și a mecanismului de sancționare în cazul nerespectării acordurilor, creând astfel condiții de piață artificiale. Comisia a indicat în plus că nivelul prețului brut în Țările de Jos era superior celui în vigoare în țările vecine și că rabatul special acordat în favoarea W5 putea avea un rol determinant în obținerea unor contracte de achiziții publice.

185

Potrivit dispozițiilor punctului 1 din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, cuantumul de bază al amenzii se determină „în funcție de gravitatea și durata încălcării, evaluarea gravității încălcării trebuind să țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante”.

186

Instanța Uniunii a confirmat că Comisia nu era obligată să stabilească impactul real al încălcării asupra pieței, întrucât problema măsurii în care limitarea concurenței a determinat majorarea prețului de piață comparativ cu cel care s-ar fi impus în ipoteza inexistenței unui cartel nu este un criteriu decisiv pentru stabilirea nivelului amenzilor (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctele 120 și 129, și Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C-286/98 P, Rec., p. I-9925, punctele 68-77; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, KME Germany și alții/Comisia, T-25/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 82 și jurisprudența citată).

187

Astfel, Curtea a amintit că din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor rezulta că natura încălcării putea fi suficientă pentru a o califica drept „foarte gravă”, și aceasta independent de impactul său real asupra pieței și de mărimea pieței geografice (a se vedea punctul 177 de mai sus și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C-125/07 P, C-133/07 P, C-135/07 P și C-137/07 P, Rep., p. I-8681, punctul 103). Această concluzie este confirmată de faptul că, deși descrierea încălcărilor „grave” menționează expres impactul asupra pieței și efectele pe arii extinse ale pieței comune, cea a încălcărilor „foarte grave” nu menționează, în schimb, nicio cerință legată de impactul real asupra pieței sau de producerea unor efecte într-o anumită zonă geografică (Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 137 de mai sus, punctul 150). Curtea a amintit de asemenea că din cuprinsul punctului 1 A primul paragraf din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor reieșea că acest impact trebuie luat în considerare numai atunci când este măsurabil (Hotărârea Curții Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 136 de mai sus, punctul 125, și Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C-534/07 P, Rep., p. I-7415, punctul 74).

188

În speță, ținând seama de natura încălcării în cauză și de faptul că s-a precizat de către Comisie în decizia atacată că impactul real al încălcării nu era măsurabil [considerentele (314) și (316)], Comisia nu era obligată să efectueze o apreciere a acestui impact real asupra pieței pentru a califica încălcarea ca fiind foarte gravă.

189

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, dacă Comisia consideră oportun să țină seama, în scopul calculării amenzii, de elementul facultativ reprezentat de impactul real al încălcării asupra pieței, atunci când este măsurabil, aceasta nu se poate limita la furnizarea unei simple prezumții, ci trebuie să prezinte indicii concrete, credibile și suficiente care să permită aprecierea influenței efective pe care a putut să o aibă încălcarea în raport cu concurența pe piața menționată, din moment ce luarea în considerare în plus a acestui element permite Comisiei să sporească cuantumul de plecare al amenzii dincolo de cuantumul minim previzibil de 20 de milioane de euro stabilit de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, fără alt plafon în afara limitei maxime de 10 % din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderea în cauză în cursul exercițiului financiar precedent, stabilit pentru cuantumul total al amenzii la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 187 de mai sus, punctele 81 și 82).

190

Cu toate acestea, în speță, întrucât Comisia a arătat cu claritate în decizia atacată că impactul real al încălcării nu era măsurabil și că acesta nu intervenea, așadar, în determinarea gravității încălcării și a cuantumului amenzii, nu i se poate reproșa că a precizat, în considerentul referitor la impactul real al înțelegerii asupra pieței, că acordurile în cauză fuseseră puse în aplicare. De asemenea, nu va fi necesar să se examineze dacă celelalte indicii pe care aceasta le-a prezentat erau suficiente pentru a stabili influența efectivă pe care înțelegerea a putut să o aibă în asupra concurenței pe piața menționată.

191

În al treilea rând, reclamanta consideră că cuantumul de plecare al amenzii sale, de 9,5 milioane de euro, este vădit disproporționat având în vedere volumul achizițiilor sale, care era de 7,7 milioane de euro în 2001. Comisia nu ar fi ținut printre altele seama de faptul că înțelegerea privea, pentru marii constructori, prețul de achiziție, iar nu prețul de vânzare, și că acest preț de achiziție nu reprezenta decât o mică parte din costurile sale de producție, în raport cu care ea realiza o marjă netă înainte de impozitare de mai puțin de 5 %. În plus, Comisia ar fi trebuit să țină seama de faptul că ea repercutase această reducere a costurilor sale de achiziție asupra ofertelor făcute clienților săi.

192

Comisia respinge argumentele reclamantei.

193

Potrivit dispozițiilor punctului 1 A al șaselea paragraf din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, în cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi, ar putea fi necesar ca în anumite cazuri să se aplice ponderări ale cuantumurilor determinate în cadrul fiecărei categorii de încălcări „pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip”. Al șaptelea paragraf precizează astfel că „principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele o justifică, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic”.

194

Comisia a indicat, în considerentele (318)-(322) ale deciziei atacate, că, pentru a ține seama de importanța specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi implicate în înțelegere și de impactul său real asupra concurenței, a făcut o deosebire între întreprinderile în cauză în funcție de importanța lor relativă pe piața în cauză. Ținând seama de natura specifică a înțelegerii, care privea vânzătorii și cumpărătorii aceluiași produs în cadrul aceleiași zone de activitate, Comisia a măsurat importanța relativă a acestor întreprinderi prin intermediul cotelor lor de piață, calculate pe baza valorii vânzărilor de bitum rutier, în cazul furnizorilor, sau a achizițiilor de bitum rutier, în cazul constructorilor, în 2001, ultimul an complet încălcării. Comisia a clasificat astfel întreprinderile în șase categorii și a plasat-o pe reclamantă în a treia categorie, care regrupează cote de piață cuprinse între 12,4 % și 13,5 %, obținând un cuantum de plecare de 9,5 milioane de euro pentru reclamantă. Pe de altă parte, Comisia a indicat, în considerentul (317) al deciziei atacate, că, deși încălcările foarte grave pot face obiectul unor amenzi de peste 20 de milioane de euro, ea stabilise acest cuantum la numai 15 milioane de euro, ținând seama de faptul că încălcarea se limita la bitumul rutier vândut într-un singur stat membru, de valoarea relativ scăzută a acestei piețe (62 de milioane de euro în 2001) și de numărul mare al participanților.

195

Instanța Uniunii a indicat deja că, în cadrul Regulamentului nr. 1/2003, Comisia dispune de o marjă de apreciere referitoare la stabilirea cuantumului amenzilor, pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență, și că îi revine Tribunalului sarcina de a controla dacă cuantumul amenzii aplicate este proporțional în raport cu gravitatea și cu durata încălcării și de a pune în balanță gravitatea încălcării și circumstanțele invocate de reclamant (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2003, General Motors Nederland și Opel Nederland/Comisia, T-368/00, Rec., p. II-4491, punctul 189).

196

Instanța Uniuni a precizat în plus că, deși nu prevăd calcularea cuantumului amenzii în funcție de cifra totală de afaceri sau în funcție de cifra de afaceri relevantă, Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor nu se opun luării în considerare a unor asemenea cifre de afaceri în cadrul stabilirii cuantumului amenzii în vederea respectării principiilor generale ale dreptului comunitar și atunci când circumstanțele o impun și că Comisia poate astfel să repartizeze întreprinderile în cauză în mai multe categorii, în funcție de cifra de afaceri realizată de fiecare întreprindere pentru produsele vizate de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff-Technik/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctele 176 și 177). De asemenea, Comisia poate efectua o repartizare a întreprinderilor în cauză în funcție de importanța lor pe piață, care poate fi măsurată, în cazul unei înțelegeri între vânzători și cumpărători, prin cotele lor de piață calculate pe baza valorii vânzărilor sau a achizițiilor în cauză.

197

Această metodă, care constă în repartizarea pe categorii a participanților la o înțelegere în scopul de a aplica un tratament diferențiat în etapa stabilirii cuantumurilor de plecare ale amenzilor, al cărei principiu a fost recunoscut de jurisprudență ca fiind legal, deși se reduce la a ignora diferențele de dimensiune dintre întreprinderile care fac parte din aceeași categorie, determină o stabilire forfetară a cuantumului de plecare pentru întreprinderile din aceeași categorie. Comisia poate astfel, printre altele, să repartizeze întreprinderile în cauză în mai multe categorii, recurgând, de exemplu, la tranșe de 5 sau de 10 % de cotă de piață. Instanța Uniunii subliniază însă că o astfel de repartizare trebuie să respecte principiul egalității de tratament, iar cuantumul amenzilor trebuie, cel puțin, să fie proporțional în raport cu elementele luate în considerare pentru aprecierea gravității încălcării, instanța Uniunii limitându-se la a controla că această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, T-68/04, Rep., p. II-2511, punctele 62-70, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 159 de mai sus, punctele 123 și 124).

198

Potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia nu este obligată, în cadrul determinării cuantumului amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării în discuție, astfel cum s-a amintit la punctul 1 A al șaselea paragraf din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, să efectueze calculul amenzii pornind de la sume întemeiate pe cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză. De asemenea, în cazul unei înțelegeri între vânzători și cumpărători, aceasta nu este obligată să efectueze acest calcul întemeindu-se pe valoarea vânzărilor sau a achizițiilor întreprinderilor în cauză. Desigur, Comisiei îi este permis să țină seama de cifra de afaceri a întreprinderii în cauză sau, în cazul unei înțelegeri între vânzători și cumpărători, de valoarea vânzărilor și a achizițiilor produsului în cauză, dar nu trebuie să se atribuie acestor cifre o importanță disproporționată față de alte elemente de apreciere. Comisia păstrează, așadar, o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea de a efectua o ponderare a amenzilor în funcție de dimensiunea fiecărei întreprinderi. Astfel, aceasta nu este obligată, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, să asigure, în cazul în care amenzile sunt aplicate mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, că valoarea finală a amenzilor reflectă diferențierea dintre întreprinderile în cauză în ceea ce privește cifra de afaceri globală a acestora (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C-407/04 P, Rep., p. I-829, punctele 141-144), cifra lor de afaceri pe piața produsului în cauză (Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Union Pigments/Comisia, T-62/02, Rec., p. II-5057, punctul 159) sau, în cazul unei înțelegeri între vânzători și cumpărători, în ceea ce privește cuantumul vânzărilor sau al achizițiilor lor pe piața în cauză.

199

Tot potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că metoda de calcul prevăzută de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor nu se întemeiază pe valoarea vânzărilor sau a achizițiilor întreprinderilor vizate și că, din acest motiv, permite apariția unor disparități între întreprinderi în ceea ce privește raportul dintre valoarea vânzărilor sau a achizițiilor lor și cuantumul amenzilor care le sunt aplicate este irelevant pentru a aprecia dacă principiile proporționalității și egalității de tratament, precum și principiul individualizării sancțiunilor au fost încălcate de Comisie (Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, Wieland-Werke/Comisia, T-116/04, Rep., p. II-1087, punctele 86 și 87).

200

Prin urmare, Tribunalului îi revine sarcina ca, în speță, să verifice numai dacă repartizarea întreprinderilor efectuată de Comisie a fost coerentă și justificată în mod obiectiv. Or, Comisia a indicat, în considerentele (29) și (320) ale deciziei atacate, că, întrucât prezenta cauză privește o înțelegere între vânzători și cumpărători ai aceluiași produs în aceeași zonă de activitate, este necesar să se întocmească un singur clasament în funcție de cifra de afaceri a produsului în cauză. În consecință, deși înțelegerea a privit prețul de achiziție pentru marii constructori și prețul de vânzare pentru furnizori, Comisia putea întocmi un singur clasament, în funcție de valoarea vânzărilor sau a achizițiilor produsului în cauză, fără a-și încălca obligațiile privind coerența și justificarea obiectivă. În sfârșit, din jurisprudența expusă anterior reiese că Comisia nu era obligată să ia în considerare circumstanțele, presupunând că acestea sunt dovedite, potrivit cărora reclamanta ar fi repercutat reducerea costurilor sale de achiziție datorată înțelegerii asupra ofertelor făcute clienților săi, iar prețul de achiziție al bitumului nu ar fi reprezentat decât o mică parte din costurile sale de producție.

201

În al patrulea și ultimul rând, reclamanta consideră că a participat la încălcare cel mai devreme începând din 1996, iar nu din 1994. Aceasta consideră că negocierea unui rabat colectiv minim nu poate fi considerată ca fiind un acord ce restrânge concurența și că Comisia nu a demonstrat nici existența unei alte forme de negociere anterioară anului 1996, nici că reclamanta încheiase acorduri privind stabilirea împreună cu furnizorii a rabatului maxim ce putea fi acordat micilor constructori. Aceasta admite numai că, o singură dată, în anul 2000, marii constructori au negociat colectiv cu furnizorii un rabat suplimentar, întrucât observaseră că aceștia din urmă nu le acordau niciun rabat efectiv legat de volumul achizițiilor lor.

202

Comisia respinge argumentele reclamantei.

203

Potrivit considerentului (326) al deciziei atacate, Comisia apreciază că reclamanta a participat la încălcare între 1 aprilie 1994 și 15 aprilie 2002. Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare de fapt prin nediferențierea comportamentului marilor constructori de cel al furnizorilor, întrucât numai aceștia din urmă au pus în aplicare o înțelegere anterior anului 1996.

204

Din mai multe elemente ale dosarului reiese însă că marii constructori participau deja la înțelegere anterior anului 1996, care privea deja rabatul special acordat în favoarea W5 [considerentele (175)-(178) ale deciziei atacate]. Astfel, două documente ridicate de la HBG, datate 28 martie și 8 iulie 1994, menționează acorduri între W5 și furnizori cu privire la prețul brut până la 1 ianuarie 1995, precum și cu privire la rabatul special acordat în favoarea W5 [considerentele (93) și (94) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, două note interne ale SNV din 6 și din 9 februarie 1995 menționează de asemenea acorduri cu privire la prețuri și rabaturi speciale încheiate între W5 și furnizori [considerentul (89) al deciziei atacate]. În sfârșit, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a indicat, la rândul său, că o concertare separată a W5 avusese deja loc în acea perioadă [considerentul (177) al deciziei atacate].

205

Reclamanta contestă, în plus, existența unui plafon privind rabatul acordat micilor constructori, în special înainte de 1996. Mai multe documente atestă însă existența acestuia în negocierile înțelegerii încă din 1994, astfel cum s-a arătat la punctul 52 de mai sus: declarații ale furnizorilor [considerentele (50), (53), (54) și (82)-(86) ale deciziei atacate], documente contemporane cu încălcarea [considerentele (82)-(85), (93), (95), (108), (115), (116) și (153) ale deciziei atacate] și răspunsurile reclamantei la o solicitare de informații din partea Comisiei și la comunicarea privind obiecțiunile [considerentele (72), (97) și (119) ale deciziei atacate].

206

Prin urmare, este necesar ca și acest argument să fie respins.

207

În concluzie, motivul întemeiat pe existența unor erori de fapt și de drept în calcularea cuantumului de bază al amenzii trebuie să fie respins.

208

Al doilea motiv se întemeiază pe existența unor erori de fapt și de drept și pe încălcarea dreptului la apărare cu ocazia luării în considerare a circumstanțelor agravante. Reclamanta reproșează Comisiei că a majorat incorect cuantumul amenzii întemeindu-se, pe de o parte, pe lipsa de cooperare din partea sa cu ocazia unei inspecții și, pe de altă parte, pe rolul său de instigator și de conducător al înțelegerii.

209

Reclamanta apreciază că decizia Comisiei de a majora cuantumul amenzii sale cu 10 % pentru motivul că ar fi refuzat că coopereze cu ocazia inspecției Comisiei din 1 octombrie 2002 și că ar fi recurs la încercări de obstrucționare în timpul acestei inspecții este contestabilă pentru patru motive.

210

În primul rând, Comisia ar fi încălcat dreptul său la apărare prin faptul că nu i-a indicat, în comunicarea privind obiecțiunile, că incidentele vor fi luate în considerare la calcularea amenzii. Deși Comisia a menționat astfel cele două incidente în cauză în partea din comunicarea privind obiecțiunile referitoare la procedură, nimic nu îi permitea totuși să concluzioneze că Comisia intenționa să țină seama de aceste elemente de fapt la calcularea amenzii, din moment ce în partea din comunicarea privind obiecțiunile consacrată circumstanțelor agravante nu exista nicio mențiune referitoare la acest aspect. Reclamanta arată, în plus, că nu putea să cunoască practica Comisiei în această privință prin intermediul conținutului comunicărilor privind obiecțiunile din alte cazuri, din moment ce nu este vorba despre documente publice.

211

În al doilea rând, refuzul de a coopera ar fi neîntemeiat din punct de vedere material, întrucât nu a fost constatată nicio încălcare a articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), care a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003, sau a deciziei de verificare, adoptată în aplicarea articolului 14 alineatul (3) din același regulament (denumită în continuare „decizia de verificare”). Astfel, din primul proces-verbal de refuz ar reieși că secretarea directorului reclamantei a cerut inspectorilor Comisiei să aștepte sosirea avocaților externi înainte de a pătrunde în incinte. Dar acești inspectori ar fi refuzat să îi acorde vreun termen și ar fi recurs imediat la forțele de poliție și ar fi forțat intrarea în birouri, fără a fi interesați de eventuala prezență a unui jurist intern susceptibil să îi primească și să îi asiste. Contrar celor afirmate de Comisie, acest incident nu ar fi durat mai mult de 20 de minute. În plus, Comisia i-ar fi încălcat dreptul la apărare prin aceea că nu i-a acordat un termen rezonabil pentru a beneficia de asistență juridică, din moment ce nu dispunea de niciun jurist intern prezent la locul inspecției. Al doilea proces-verbal ar menționa refuzul avocaților externi ai reclamantei de a acorda inspectorilor accesul în biroul unuia dintre directori, care era absent, întrucât considerau că acesta nu conținea niciun document referitor la bitum și că mandatul Comisiei nu îi permitea să aibă acces acolo. Comisia arată că a trebuit să solicite sprijinul autorității olandeze de concurență, care a contactat autoritățile de poliție, pentru a putea intra în acest birou. Reclamanta consideră însă că acest proces-verbal nu reflectă realitatea. Astfel, deși avocații săi ar fi refuzat inițial accesul în biroul menționat, aceștia ar fi acceptat însă imediat, ceea ce nu ar constitui, așadar, decât un incident minor, iar nu o tentativă de obstrucționare a inspecției. Procesul-verbal nu ar indica astfel că o persoană a pătruns în biroul menționat și că în acest scurt interval ar fi putut fi ascunse mijloace de probă. În sfârșit, reclamanta subliniază că cele două procese-verbale, întocmite la 3 octombrie 2002, prin urmare, ulterior verificărilor menționate, nu i-au fost transmise decât în cadrul accesului la dosar și că, în consecință, nu a fost în măsură să formuleze observații la timp, ceea ce contravine principiului bunei administrări a justiției.

212

În al treilea rând, majorarea amenzii pentru refuzul de a coopera ar fi contrară dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, care erau în vigoare la momentul faptelor și care prevedeau o amendă maximă de 5000 de euro atunci când o întreprindere nu se conforma unei decizii de verificare. Astfel, potrivit reclamantei, Comisia nu se putea întemeia pe Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor pentru a deroga de la aceste dispoziții și, încercând să îi aplice o asemenea majorare în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1/2003, aceasta a comis un abuz de putere

213

În al patrulea și ultimul rând, majorarea amenzii cu 1,71 milioane de euro pentru refuzul de a coopera ar fi disproporționată în raport cu faptele descrise în procesele-verbale întocmite de Comisie.

214

Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

215

Din decizia atacată, în special din considerentele (32), (340) și (341), reiese că, la 1 octombrie 2002, Comisia a efectuat verificări, printre altele, în incintele reclamantei și că, la momentul acestei inspecții, reclamanta a refuzat, într-o primă etapă, să permită intrarea agenților Comisiei în clădire până la sosirea avocaților săi externi, iar, într-o a doua etapă, a refuzat să îi lase să pătrundă în biroul unuia dintre directorii săi. Comisia a solicitat, în consecință, sprijinul autorităților de poliție pentru a efectua aceste verificări. Agenții Comisiei au întocmit la 3 octombrie 2002 două procese-verbale referitoare la aceste incidente, care au fost transmise reclamantei în contextul accesului la dosar, acordat de Comisie la 19 octombrie 2004. Reclamanta prezintă patru argumente pentru a contesta decizia Comisiei de majorare cu 10 % a cuantumului de bază al amenzii sale pentru acest motiv.

216

În primul rând, reclamanta consideră că, prin faptul că nu i-a indicat în comunicarea privind obiecțiunile că amenda sa putea fi majorată din cauza refuzului de a coopera, Comisia i-a încălcat dreptul la apărare. Din comunicarea privind obiecțiunile reiese însă că Comisia a menționat cele două refuzuri în partea referitoare la procedură, precizând că acestea constituiau încălcări ale articolului 1 din decizia sa de inspecție din 26 septembrie 2002 (punctul 85). De altfel, în partea din comunicarea privind obiecțiunile consacrată măsurilor corective, Comisia a amintit principiile care guvernează stabilirea amenzilor, precizând că va ține seama printre altele de eventualele circumstanțe atenuante sau agravante, fără a face alte precizări (punctul 361).

217

Potrivit unei jurisprudențe constante, din moment ce Comisia indică în mod expres, în comunicarea privind obiecțiunile, că va examina dacă este necesar să aplice amenzi întreprinderilor în cauză și indică de asemenea principalele elemente de fapt și de drept susceptibile să conducă la aplicarea unei amenzi, precum gravitatea și durata presupusei încălcări și împrejurarea că aceasta a fost săvârșită cu intenție sau din neglijență, își îndeplinește obligația de a respecta dreptul întreprinderilor de a fi audiate. Procedând astfel, Comisia le oferă elementele necesare pentru a se apăra nu numai împotriva unei constatări a încălcării, ci și împotriva aplicării unei amenzi (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 21, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T-31/99, Rec., p. II-1881, punctul 78). În ceea ce privește determinarea cuantumului amenzilor, dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză este garantat în fața Comisiei prin posibilitatea de a prezenta observații cu privire la durata, la gravitatea și la previzibilitatea caracterului anticoncurențial al încălcării. Pe de altă parte, întreprinderile beneficiază de o garanție suplimentară, în ceea ce privește determinarea cuantumului amenzii, în măsura în care Tribunalul statuează în exercitarea unei competențe de fond și poate printre altele să anuleze sau să reducă amenda, în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 1994, Tetra Pak/Comisia, T-83/91, Rec., p. II-755, punctul 235; a se vedea în acest sens Hotărârea ABB Asea Brown Boveri/Comisia, citată anterior, punctul 79). Instanța Uniunii a concluzionat din aceasta că Comisia se putea limita la a indica, fără alte precizări, în comunicarea privind obiecțiunile, că va ține seama de rolul individual avut de fiecare întreprindere în acordurile în cauză și că cuantumul amenzii va reflecta eventualele circumstanțe agravante sau atenuante, din moment ce Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor detaliază circumstanțele care pot fi considerate agravante (Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 137 de mai sus, punctele 50-56).

218

În speță, Comisia a indicat expres, conform jurisprudenței menționate mai sus, în comunicarea privind obiecțiunile (punctele 357-362), intenția sa de a aplica amenzi întreprinderilor care erau destinatarele acesteia și elementele de fapt și de drept de care va ține seama la calcularea cuantumului amenzii ce urma să fie aplicată reclamantei, astfel încât, în această privință, dreptul acesteia de a fi audiată a fost respectat. În ceea ce privește mai precis circumstanța agravantă a refuzului de a coopera pe durata investigației reținută împotriva reclamantei, trebuie arătat, pe de o parte, că Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor o citează ca exemplu de circumstanță agravantă și, pe de altă parte, că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a indicat că va ține seama de rolul individual avut de fiecare întreprindere în acordurile în cauză și că cuantumul amenzii va reflecta eventualele circumstanțe agravante sau atenuante (punctul 361). Reclamanta nu putea, așadar, să nu cunoască faptul că Comisia putea reține această circumstanță agravantă dacă ar fi ajuns la concluzia că erau întrunite condițiile de aplicare a acesteia. Prin urmare, Comisia nu a încălcat dreptul său la apărare.

219

În al doilea rând, reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare de calificare juridică a situației de fapt prin aceea că a calificat cele două incidente în cauză drept refuz de a se supune deciziei de verificare, în sensul dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17, în vigoare la momentul verificărilor menționate. Potrivit reclamantei, ea avea dreptul de a solicita Comisiei să nu efectueze verificări până la sosirea avocaților săi externi, pentru a proteja dreptul său la apărare, și, în orice caz, inspectorii Comisiei au putut proceda foarte repede la efectuarea verificărilor dorite.

220

Din dosar reiese că inspectorii Comisiei și funcționarii autorității olandeze de concurență s-au prezentat la recepția localurilor reclamantei din Utrecht la 1 octombrie 2002, la ora 9.30, având asupra lor o decizie a Comisiei prin care reclamantei i se impunea să se supună unei decizii privind verificarea. Secretara directorului le-a refuzat însă accesul în clădire, cerându-le să aștepte sosirea avocaților externi ai reclamantei într-o sală de așteptare situată la parter, și nu le-a fost permis să intre decât după sosirea poliției, chemată de funcționarii autorității olandeze de concurență la cererea inspectorilor Comisiei. Comisia a apreciat că acest refuz a determinat o întârziere de 47 de minute. Reclamanta consideră că avea dreptul să ceară Comisiei să aștepte sosirea avocaților săi, al căror cabinet se afla la Haga (Țările de Jos), așadar la o distanță de 60 km, dat fiind că nu dispunea de un jurist intern al întreprinderii.

221

Tribunalul arată că reclamanta se limitează la a afirma că avea dreptul de a cere Comisiei să aștepte sosirea avocaților săi externi, specializați în dreptul concurenței, înainte de a începe efectuarea verificării prevăzute, fără a se întemeia în acest scop pe o dispoziție legală anume a dreptului Uniunii Europene sau a dreptului olandez.

222

Este adevărat că instanța Uniunii a considerat deja că simpla exercitare a dreptului la apărare nu poate constitui un refuz al oricărei cooperări în sensul punctului 2 a doua liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T-9/99, Rec., p. II-1487, punctul 478, confirmată, cu privire la acest aspect, de Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 353).

223

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul juridic al unui proces echitabil constituie un principiu general al dreptului Uniunii, dedus din drepturile fundamentale, întemeiat de asemenea pe Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), mai precis pe articolul 6 din aceasta. Astfel, atunci când un reclamant se prevalează de un astfel de principiu, se consideră că acesta a făcut implicit referire la CEDO (Concluziile avocatului general Gellhoed prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Salzgitter Mannesmann/Comisia, C-411/04 P, Rep., p. I-959, I-962, punctele 45-49).

224

Tribunalului îi revine, așadar, sarcina de a răspunde la această critică examinând dacă Comisia a respectat, în speță, garanțiile procedurale ce decurg din principiile generale ale dreptului Uniunii și din CEDO. În plus, trebuie să se țină seama de articolul 47 alineatele (1) și (2) și de articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1), care, chiar dacă nu avea un caracter juridic obligatoriu, comparabil cu cel al dreptului primar, la momentul adoptării deciziei atacate, oferea, în calitate de sursă se interpretare a dreptului, o indicație cu privire la drepturile fundamentale garantate de dreptul Uniunii (Hotărârea Curții din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul, C-540/03, Rec., p. I-5769, punctul 38, și Hotărârea Curții din 13 martie 2007, Unibet, C-432/05, Rep., p. I-2271, punctul 37).

225

Trebuie amintit în această privință că, potrivit articolului 6 paragraful 3 litera c din CEDO, „orice acuzat are dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el” și că, potrivit articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată”.

226

Mai întâi, Tribunalul arată că nici Regulamentul nr. 17, aplicabil la data la care au avut loc verificările, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242) nu conțin dispoziții referitoare la prezența unui avocat în cursul verificărilor.

227

Pe de altă parte, trebuie precizat că exercitarea dreptului la apărare se înscrie în principal în cadrul procedurilor judiciare sau administrative prin care se urmărește să se pună capăt unei încălcări sau să se constate o incompatibilitate legală. În schimb, procedura de verificare despre care este vorba la articolul 14 din Regulamentul nr. 17 nu urmărește să se pună capăt unei încălcări sau să se constate o incompatibilitate legală, ci are ca obiect numai să permită Comisiei să adune documentele necesare pentru a verifica realitatea și natura unei situații de fapt sau de drept determinate. Numai în cazul în care Comisia consideră că elementele de apreciere astfel adunate justifică adoptarea unei decizii de constatare a unei încălcări, întreprinderea în cauză trebuie, înainte de adoptarea unei decizii, să fie audiată, în aplicarea articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17. Tocmai această diferență substanțială între deciziile luate la încheierea unei astfel de proceduri și deciziile de verificare este cea care explică conținutul articolului 19 alineatul (1), care, atunci când enumeră deciziile pe care Comisia nu le poate adopta înainte de a da persoanelor interesate posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare, nu o menționează pe cea prevăzută la articolul 14 alineatul (3) din același regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 26 iunie 1980, National Panasonic/Comisia, 136/79, Rec., p. 2033, punctul 21).

228

Instanța Uniunii consideră însă că este important să fie evitată posibilitatea ca dreptul la apărare să fie iremediabil compromis în cadrul procedurilor de investigare prealabilă, în special cu ocazia verificărilor, care pot avea un caracter determinant pentru stabilirea unor probe ale caracterului ilicit al comportamentelor întreprinderilor de natură să angajeze răspunderea acestora. În consecință, deși anumite drepturi la apărare nu privesc decât procedurile contradictorii care urmează după o comunicare privind obiecțiunile, alte drepturi, de exemplu, cel de a beneficia de asistență juridică și de a păstra confidențialitatea corespondenței dintre avocat și client, recunoscut de Curte în Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia (155/79, Rec., p. 1575), trebuie să fie respectate încă din etapa investigației prealabile (Hotărârea Curții din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctele 15 și 16, și Hotărârile Curții din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia 85/87, Rec., p. 3137, punctul 27, și Dow Chemical Ibérica și alții/Comisia 97/87-99/87, Rec., p. 3165, punctele 12 și 13).

229

În orice caz, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, în materie penală, că, deși articolul 6 din CEDO impune în mod normal ca învinuitul să poată beneficia de asistență din partea unui avocat încă din primele stadii ale interogatoriilor poliției, acest drept poate totuși să fie supus unor restricții pentru motive valabile și că este vorba de a ști în fiecare caz dacă, în lumina ansamblului procedurii, restricția l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Murray împotriva Regatului Unit din 8 februarie 1996, Recueil des arrêts et décisions, 1996, § 63).

230

Or, în cadrul dispozițiilor articolului 14 din Regulamentul nr. 17, trebuie să se asigure că respectarea dreptului la apărare nu aduce atingere efectului util al verificărilor, astfel încât Comisia să își poată exercita funcția de gardian al tratatului în materia concurenței (Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Ventouris/Comisia, T-59/99, Rec., p. II-5257, punctul 122). Curtea a recunoscut astfel că competența de a efectua verificări fără o comunicare prealabilă nu constituie o atingere adusă drepturilor fundamentale ale întreprinderilor, competențele atribuite Comisiei de articolul 14 din Regulamentul nr. 17 având ca scop să îi permită acesteia să își îndeplinească misiunea conferită de Tratatul CE, de a asigura respectarea normelor de concurență în piața internă, de a evita denaturarea concurenței în detrimentul interesului general, al întreprinderilor individuale și al consumatorilor și de a contribui la menținerea regimului concurențial urmărit de tratat, a cărui respectare se impune în mod imperativ întreprinderilor (Hotărârea National Panasonic/Comisia, punctul 227 de mai sus, punctul 20).

231

Acesta este motivul pentru care este necesară punerea în balanță a principiilor generale ale dreptului Uniunii referitoare la dreptul la apărare și a efectului util al competenței de verificare a Comisiei, prevenind distrugerea sau posibila ascundere a unor documente pertinente.

232

În consecință, Tribunalul consideră că prezența unui avocat extern sau a unui jurist intern al întreprinderii este posibilă atunci când Comisia efectuează o verificare, dar că prezența unui avocat extern sau a unui jurist intern nu poate condiționa legalitatea verificării. Atunci când o întreprindere dorește acest lucru, în special atunci când nu dispune de un jurist la locul verificării, ea poate solicita astfel consiliere din partea unui avocat prin telefon și îi poate cere acestuia să se prezinte în acel loc în cel mai scurt timp. Pentru ca exercitarea acestui drept la asistență din partea unui avocat să nu poată aduce atingere bunei desfășurări a verificării, persoanele însărcinate cu efectuarea verificării trebuie să poată pătrunde imediat în toate incintele întreprinderii, să îi notifice decizia de inspecție și să ocupe orice birouri doresc, fără a aștepta ca întreprinderea să își fi consultat avocatul. Persoanele însărcinate cu efectuarea verificării trebuie de asemenea să fie în măsură să verifice comunicațiile telefonice și informatice ale întreprinderii pentru a evita printre altele ca aceasta să ia legătura cu alte întreprinderi care fac de asemenea obiectul unei decizii de verificare. Pe de altă parte, termenul pe care Comisia este obligată să îl acorde pentru ca întreprinderea să ia legătura cu avocatul său, înainte de a începe consultarea evidențelor contabile și a altor documente, copierea acestora, sigilarea unor incinte sau documente și solicitarea de explicații orale oricărui reprezentant sau membru al personalului întreprinderii, depinde de circumstanțele specifice fiecărei cauze și, în orice caz, nu poate să fie decât extrem de limitat și redus la minimul necesar.

233

În speță, prin refuzul de a da curs cererii reclamantei care viza așteptarea sosirii avocaților săi externi într-o sală de așteptare înainte de a permite Comisiei intrarea în incintele sale, în special în biroul directorului său general, Comisia nu a încălcat dreptul său la apărare. În consecință, refuzul reclamantei de a permite accesul inspectorilor Comisiei în clădirea sa înainte de sosirea avocaților săi externi, care a provocat o întârziere de 47 de minute în operațiunile de verificare, trebuie să fie calificat drept refuz de a se supune deciziei de verificare în sensul dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17.

234

Reclamanta consideră că incidentul survenit în după-amiaza zilei de 1 octombrie 2002 nu constituia un refuz de a se supune deciziei de verificare, din moment ce a fost foarte scurt și nu a determinat niciun risc de distrugere sau de ascundere a unor documente.

235

Din documentele prezentat de Comisie reiese însă că, în cursul după-amiezii zilei de 1 octombrie 2002, avocații externi ai reclamantei, odată ajunși la fața locului, au refuzat accesul Comisiei în biroul unuia dintre directori, pe motivul că în acesta nu se afla niciun document referitor la bitum, până când, la cererea Comisiei, funcționarii autorității olandeze de concurență au luat legătura cu poliția. Procesul-verbal întocmit de Comisie nu precizează întârzierea exactă determinată de aceste discuții. Decizia de verificare a Comisiei din 26 septembrie 2002 îi autoriza însă pe inspectori să intre în toate incintele, pe terenurile și în mijloacele de transport ale întreprinderii în timpul orelor în care birourile erau în mod normal deschise și să examineze toate evidențele și documentele profesionale.

236

Or, potrivit jurisprudenței, întreprinderile au obligația de a colabora activ la măsurile de investigare în cursul procedurii investigației prealabile (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctele 65, 207 și 208).

237

Pe de altă parte, atât finalitatea Regulamentului nr. 17, cât și enumerarea, la articolul 14 din acesta, a competențelor cu care sunt învestiți agenții Comisiei arată că investigațiile pot avea o întindere semnificativă. În această privință, dreptul de a intra în toate incintele, pe terenurile și în mijloacele de transport ale întreprinderilor prezintă o importanță deosebită în măsura în care trebuie să permită Comisiei să culeagă probe referitoare la încălcările normelor de concurență în locurile unde acestea se găsesc în mod normal, respectiv în incintele destinate activității întreprinderilor (Hotărârea din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, punctul 228 de mai sus, punctul 26).

238

Instanța Uniunii a subliniat de asemenea că Comisia își poate exercita competența de verificare în toate incintele destinate activității întreprinderii vizate de decizia luată de ea, cu respectarea dreptului la apărare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, punctul 228 de mai sus, punctele 14 și 15), precum și a drepturilor legate de protecția proprietății (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Colas Est și alții împotriva Franței din 16 aprilie 2002, Recueil des arrêts et décisions, 2002, § 40 și 41, Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C-94/00, Rec., p. I-9011, punctul 29, și Ordonanța Curții din 17 noiembrie 2005, Minoan Lines/Comisia, C-121/04 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 37). În plus, este de competența Comisiei, iar nu a întreprinderii interesate sau a unui terț, să decidă dacă un document trebuie sau nu trebuie să îi fie prezentat (Hotărârea AM & S Europe/Comisia, punctul 228 de mai sus, punctul 17).

239

În consecință, simplul fapt că avocații reclamantei au refuzat, într-o primă etapă, să permită accesul Comisiei în biroul unuia dintre directorii acesteia este suficient pentru a considera că reclamanta a refuzat să se supună în totalitate deciziei de verificare, fără să existe o obligație pentru Comisie de a stabili că întârzierea determinată de acest refuz a putut provoca distrugerea sau ascunderea unor documente.

240

Din ansamblul celor ce precedă rezultă că Comisia nu a săvârșit nicio eroare de calificare juridică a situației de fapt atunci când a calificat cele două incidente ca fiind un refuz de a se supune unei decizii de verificare.

241

În sfârșit, reclamanta reproșează Comisiei că a încălcat principiul bunei administrări întrucât nu a întocmit procesele-verbale decât după verificări și nu i le-a transmis decât în cadrul accesului la dosar, așadar, ulterior comunicării privind obiecțiunile, împiedicând-o astfel să formuleze în timp util eventualele sale observații.

242

Cu toate acestea, trebuie să se arate că nicio dispoziție legală nu impunea Comisiei să întocmească un proces-verbal privind refuzul de a se supune unei decizii de verificare într-un anumit termen și nici să transmită acest document întreprinderii în cauză într-un termen determinat. Or, instanța Uniunii consideră că principiul bunei administrări nu poate transforma într-o obligație ceea ce legiuitorul nu a considerat ca fiind o obligație (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 31 martie 1992, Burban/Parlamentul European, C-255/90 P, Rec., p. I-2253, punctul 20).

243

Tribunalul subliniază că, în orice caz, reclamanta a avut posibilitatea de a reacționa la conținutul celor două procese-verbale atunci când Comisia i-a acordat accesul la dosar după comunicarea privind obiecțiunile, dar că reclamanta nu a făcut acest lucru.

244

În al treilea rând, reclamanta consideră că, întrucât la momentul faptelor numai Regulamentul nr. 17 era în vigoare, Comisia nu avea dreptul de a aplica nici dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003, care nu era în vigoare, nici Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, care nu pot deroga de la dispozițiile Regulamentului nr. 17. Comisia ar fi săvârșit astfel un abuz de putere.

245

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17 prevedea posibilitatea Comisiei de a aplica o amendă maximă de 5000 de euro oricărei întreprinderi care nu se supunea unei decizii de verificare, iar articolul 15 alineatul (2) din același regulament îi permitea să aplice întreprinderilor care săvârșeau o încălcare a dispozițiilor articolului 81 alineatul (1) CE amenzi ce puteau reprezenta până la 10 % din cifra de afaceri a acestora, calculate în funcție de gravitatea și de durata încălcării. Dispozițiile articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17 permiteau astfel Comisiei să aplice o amendă unei întreprinderi pentru refuzul de a coopera cu ocazia verificărilor, chiar dacă o astfel de încălcare a articolului 81 CE nu ar fi stabilită. Contrar celor afirmate de reclamantă, înainte de intrarea în vigoare a Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, nicio dispoziție a Regulamentului nr. 17 nu interzicea, așadar, Comisiei să sancționeze un refuz de cooperare pe durata desfășurării investigării cu ocazia determinării cuantumului amenzii globale aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din regulamentul menționat, în loc să aplice întreprinderii o amendă distinctă în temeiul dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) litera (c) din acest text.

246

Potrivit jurisprudenței (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa, C-331/88, Rec., p. I-4023, punctul 24), abuzul de putere reprezintă adoptarea de către o instituție a Uniunii a unui act în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât pe cele declarate sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei. Instanța Uniunii consideră astfel că un act este viciat de un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât pe cele declarate (a se vedea Hotărârea Curții din 11 noiembrie 2004, Ramondín și alții/Comisia, C-186/02 P și C-188/02 P, Rec., p. I-10653, punctul 44 și jurisprudența citată).

247

Trebuie, așadar, să se determine dacă, astfel cum susține reclamanta, adoptarea de către Comisie a Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, care prevăd expres posibilitatea Comisiei de a lua în considerare un refuz de cooperare sau o tentativă de obstrucționare pe durata desfășurării investigației cu titlu de circumstanțe agravante în cadrul stabilirii amenzii, a avut ca obiect eludarea plafonului de 5000 de euro stabilit de dispozițiile articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17.

248

Instanța Uniunii a indicat deja că Regulamentul nr. 17 lăsase Comisiei o importantă marjă de apreciere în stabilirea amenzilor. În consecință, introducerea de către aceasta a unei noi metode de calcul prin intermediul Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, care poate determina, în anumite cazuri, o majorare a cuantumului amenzilor, fără însă a depăși limitele maxime stabilite chiar de regulament, nu poate fi considerată o agravare cu efect retroactiv a amenzilor, astfel cum sunt acestea prevăzute din punct de vedere juridic la articolul 15 din Regulamentul nr. 17, contrară principiilor legalității și securității juridice (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctele 252, 254, 258, 260, 261 și 267, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T-23/99, Rec., p. II-1705, punctul 235).

249

Instanța Uniunii a precizat în plus că, dat fiind că articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu enumera limitativ criteriile de care Comisia putea ține seama pentru a stabili cuantumul amenzii, comportamentul întreprinderii în cursul procedurii administrative, în special un refuz de a coopera sau tentative de obstrucționare pe durata derulării investigației, putea face parte dintre elementele de care trebuie să se țină seama în cadrul acestei stabiliri (Hotărârea Curții din 11 ianuarie 1990, Sandoz prodotti farmaceutici/Comisia, C-277/87, Rec., p. I-45, Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Finnboard/Comisia, C-298/98 P, Rec., p. I-10157, punctul 56, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 222 de mai sus, punctele 474 și 475, confirmată cu privire la acest aspect de Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 351).

250

Din ansamblul celor de mai sus reiese că reclamanta nu a stabilit că Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor, întrucât prevăd expres posibilitatea Comisiei de a lua în considerare un refuz de cooperare sau o tentativă de obstrucționare pe durata desfășurării investigației cu titlu de circumstanțe agravante în stabilirea amenzii, au fost adoptate în scopul determinant de a eluda procedura de sancționare prevăzută de dispozițiile articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17, în special plafonul de 5000 de euro.

251

În concluzie, Tribunalul consideră că, în speță, Comisia avea posibilitatea de a sancționa un refuz de cooperare fie aplicând întreprinderii în cauză o amendă maximă de 5000 de euro în temeiul dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 17, fie ținând seama, la stabilirea cuantumului amenzii aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din același regulament [devenit articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în vigoare la momentul la care aceasta a adoptat decizia atacată], de circumstanța agravantă întemeiată pe refuzul de cooperare pe durata derulării investigației și că pretinsul abuz de putere nu a fost dovedit.

252

În al patrulea și ultimul rând, reclamanta consideră că majorarea cuantumului de bază al amenzii cu 10 %, și anume 1,71 milioane de euro, aplicată de Comisie pentru motivul refuzului de a coopera, este, în orice caz, disproporționată în raport cu situația de fapt descrisă în procesele-verbale.

253

Este necesar să se amintească faptul că amenzile constituie un instrument al politicii de concurență a Comisiei și că aceasta trebuie, prin urmare, să dispună de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului acestora pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Martinelli/Comisia, T-150/89, Rec., p. II-1165, punctul 59, Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 1996, Van Megen Sports/Comisia, T-49/95, Rec., p. II-1799, punctul 53, și Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T-229/94, Rec., p. II-1689, punctul 127). Tribunalul este însă competent să controleze dacă cuantumul amenzii aplicate este proporțional cu durata și cu celelalte elemente care sunt de natură să intre în aprecierea gravității încălcării, precum influența pe care întreprinderea a putut-o exercita pe piață, profitul pe care l-a putut obține în urma practicilor sale, volumul și valoarea prestațiilor în cauză și riscul pe care încălcarea îl reprezintă pentru obiectivele Uniunii (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctele 120 și 129).

254

Chiar dacă Comisia nu este ținută de practica sa anterioară, Tribunalului îi poate fi util, atunci când verifică dacă majorarea amenzii aplicate reclamantei este sau nu este proporțională, să cunoască majorările aplicate de Comisie altor întreprinderi pentru același motiv. Astfel, nu este exclus ca Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, să poată considera că trebuie să mărească majorarea menționată. Or, același nivel de 10 % a fost aplicat și în alte trei cauze în care Comisia a sancționat întreprinderile printr-o majorare specifică a amenzii pentru refuzul de a coopera. În cauza denumită „a transbordoarelor grecești”, această majorare sancționa o întreprindere care informase celelalte întreprinderi membre ale înțelegerii cu privire la răspunsurile pe care le dăduse la o solicitare de informații și le sugerase să își modifice prețurile (Hotărârea Minoan Lines/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 335-339). În cauza Nintendo, această majorare sancționa o întreprindere care dăduse un răspuns fals la o solicitare de informații [Decizia Comisiei din 30 octombrie 2002 (COMP/35.706 – PO Nintendo Distribution, JO 2003, L 255, p. 33)]. În sfârșit, în cauza denumită „a sacilor industriali” (Decizia Comisiei din 30 noiembrie 2005, COMP/F/38.354 – Saci industriali), această majorare sancționa o întreprindere al cărei salariat distrusese un document selectat de inspectori în cursul verificărilor, și aceasta chiar dacă întreprinderea transmisese Comisiei, ulterior, o copie a acestui document.

255

În speță, Tribunalul consideră că, având în vedere durata relativ scurtă a obstrucționării de către reclamantă a operațiunilor de verificare ale Comisiei, nu este necesar să își folosească competența de fond pentru a mări majorarea reținută de Comisie în speță. Pe de altă parte, această majorare cu 10 % a cuantumului amenzii nu pare disproporționată ținând seama, pe de o parte, de comportamentul reclamantei pe durata verificărilor și de caracterul repetat al tentativelor sale de obstrucționare în aceeași zi și, pe de altă parte, de importanța verificărilor ca instrument care îi este necesar Comisiei pentru exercitarea competenței sale de gardian al tratatului în materia concurenței (Hotărârea Ventouris/Comisia, punctul 230 de mai sus, punctul 122) și de necesitatea de a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență.

256

Argumentul reclamantei trebuie, așadar, să fie respins.

257

Reclamanta consideră că, prin faptul că i-a atribuit, împreună cu SNV, rolul de instigator al înțelegerii, Comisia a săvârșit erori de fapt care justifică anularea în tot sau în parte a majorării cu 50 % a amenzii care i-a fost aplicată în acest temei. Potrivit jurisprudenței, această calificare nu se poate aplica decât unei întreprinderi care a convins sau a încurajat alte întreprinderi să stabilească o înțelegere sau să i se alăture (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T-15/02, Rec., p. II-497, punctele 316 și 321). În speță, Comisia s-ar fi întemeiat pe două elemente insuficiente pentru a-i atribui rolul de instigator al înțelegerii, deși SNV s-ar fi servit de reclamantă cel mult pentru a-i contacta pe ceilalți constructori de drumuri din cadrul W5.

258

În primul rând, Comisia s-ar fi întemeiat pe un fragment din răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile care a fost izolat de contextul său. Acest document ar permite să se constate numai că SNV a adresat în 1993 reclamantei o propunere privind prețurile, pe care aceasta a transmis-o cu ocazia următoarei reuniuni a W5, și nu ar fi suficient pentru a stabili că reclamanta ar fi propus ca W5 să o accepte.

259

În al doilea rând, Comisia a utilizat un raport al Wintershall din 20 februarie 1992 în care se arată că reclamanta i-ar fi comunicat că luase legătura cu SNV pentru a-i cere să formuleze propuneri privind cooperarea dintre furnizori și W5 și că SNV i-ar fi prezentat astfel o ofertă de rabaturi speciale în favoarea W5 în 1993. Acest document ar fi însă contrazis de o notă internă a SNV din 1995, nu ar corespunde amintirilor unui salariat al reclamantei, la care se face referire, iar conținutul său ar fi neverosimil, întrucât Wintershall este o societate care are puține contacte cu reclamanta.

260

În orice caz, Comisia nu se poate întemeia pe un singur element, care datează din 1992, așadar, anterior începutului înțelegerii, și care nu este susținut de niciun alt element al dosarului, pentru a stabili rolul său de instigator al înțelegerii.

261

Comisia amintește că jurisprudența distinge rolul de instigator de cel de conducător și că, dacă Tribunalul ar considera că dovezile sunt insuficiente în ceea ce privește unul dintre aceste roluri, acesta ar putea totuși să mențină majorarea cu 50 % a cuantumului amenzii (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 342-349). În ceea ce privește calificarea drept instigator al înțelegerii, jurisprudența ar preciza în plus că întreprinderea în cauză trebuie să fi determinat sau să fi încurajat alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea sau să i se alăture (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 321). În speță, Comisia arată că s-a întemeiat pe două documente din care reiese că reclamanta a încurajat alte întreprinderi să pună în aplicare o înțelegere luând inițiativa, în calitatea sa de cel mai important constructor de drumuri, de a contacta societatea SNV, cel mai important furnizor, pentru a-i cere să formuleze propuneri referitoare la posibilitatea cooperării dintre cele două grupuri și expunând ulterior celorlalte întreprinderi ale W5 propunerea făcută de SNV referitoare la un rabat special. Declarația salariatului reclamantei dată în iunie 2005 în cadrul răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căreia el nu ar fi luat niciodată inițiativa concertării, este, așadar, contrazisă de raportul societății Wintershall care menționează o întâlnire cu acest salariat. Comisia subliniază că documentul Wintershall din 1992, care menționează o cooperare viitoare, coincide în schimb cu faptul că înțelegerea a început în 1993, astfel cum stabilește printre altele răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile, care menționează discuții cu SNV referitoare la un rabat special acordat în favoarea W5 începând din 1993.

262

Atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, trebuie examinată gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre acestea (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73 56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 623, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 92), ceea ce implică în special stabilirea rolurilor fiecăreia în încălcare pe durata participării la aceasta (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 30 de mai sus, punctul 150, și Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Enichem Anic/Comisia, T-6/89, Rec., p. II-1623, punctul 264).

263

De aici rezultă în special că rolul de instigator sau de conducător avut de una sau de mai multe întreprinderi în cadrul unei înțelegeri trebuie luat în considerare în scopul calculării cuantumului amenzii, în măsura în care întreprinderile care au avut un asemenea rol trebuie, din acest motiv, să aibă o răspundere specială în raport cu celelalte întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mayr-Melnhof/Comisia, T-347/94, Rec., p. II-1751, punctul 291, și Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T-236/01, T-239/01, T-244/01-T-246/01, T-251/01 și T-252/01, Rec., p. II-1181, punctul 301).

264

Conform acestor principii, punctul 2 din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor stabilește, sub titlul de circumstanțe agravante, o listă neexhaustivă de circumstanțe care pot conduce la o majorare a cuantumului de bază al amenzii și care cuprinde mai ales „rolul de conducător sau de instigator al încălcării” (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 280-282).

265

Este necesar să se observe că, pentru a fi calificată drept instigator al unei înțelegeri, o întreprindere trebuie să fi determinat sau să fi încurajat alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea sau să i se alăture. Nu este suficient, în schimb, ca aceasta să se fi numărat pur și simplu printre membrii fondatori ai înțelegerii. Această calificare va trebui rezervată întreprinderii care, dacă este cazul, a luat inițiativa, de exemplu sugerând unei alte întreprinderi oportunitatea unei coluziuni sau încercând să o convingă să acționeze în acest sens (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 321). Instanța Uniunii nu impune însă Comisiei să dețină elemente referitoare la elaborarea sau la conceperea detaliilor înțelegerii. Aceasta a precizat, în sfârșit, că rolul de instigator are legătură cu momentul stabilirii sau al extinderii unei înțelegeri (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 316), ceea ce permite să se imagineze o situație în care mai multe întreprinderi pot să aibă simultan un rol de instigator în cadrul aceleiași înțelegeri.

266

În speță, din considerentul (342) al deciziei atacate reiese că Comisia a considerat că reclamanta avusese o răspundere deosebită pentru rolul său de instigator al înțelegerii. Aceasta a amintit că jurisprudența califica drept instigator al unei înțelegeri o întreprindere care a determinat sau a încurajat alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea sau să i se alăture (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 321). Comisia s-a întemeiat în acest sens pe trei documente care menționează inițiative despre care ea consideră că s-au aflat la originea înțelegerii, din moment ce acestea ar fi servit pentru convingerea altor întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea. Potrivit deciziei atacate, aceste documente ar permite să se stabilească, pe de o parte, că reclamanta a propus societății SNV să formuleze propuneri de cooperare între furnizori și W5 și, pe de altă parte, că reclamanta a transmis apoi celorlalți constructori propunerea privind rabaturile speciale formulată de SNV. Este vorba despre un fragment din răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile, despre o notă a HBG din 8 iulie 1994 și despre un raport intern al Wintershall din 20 februarie 1992.

267

În primul rând, Comisia s-a întemeiat astfel, în considerentul (342) al deciziei atacate, făcând trimitere la considerentul (175), pe o notă a HBG, alt mare constructor, din 8 iulie 1994, în care se face referire la acorduri încheiate în martie 1994 între W5, reprezentat de reclamantă, și furnizori, reprezentați de SNV, intrate în vigoare la 1 aprilie 1994, precum și la un zvon care evoca posibilitatea ca furnizorii să nu respecte acordurile menționate și la necesitatea de a contacta un salariat al reclamantei cu privire la acest aspect. Acest document indică astfel că reclamanta a negociat acorduri în numele W5 cu SNV și că un alt mare constructor o considera pe reclamantă ca fiind interlocutorul cel mai capabil, în cadrul W5, să rezolve o disfuncție a înțelegerii. Deși acest document permite să se considere că reclamanta a fost unul dintre membrii fondatori ai înțelegerii, el nu poate fi însă suficient pentru a stabili, astfel cum impune jurisprudența amintită la punctul 265 de mai sus, că reclamanta a încurajat sau a convins alte întreprinderi să se alăture înțelegerii.

268

În al doilea rând, Comisia s-a întemeiat pe un extras din răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile [considerentele (97) și (177) ale deciziei atacate], în care reclamanta însăși evocă existența unor discuții cu SNV în 1993, referitoare la un rabat special acordat în favoarea W5 și la transmiterea de către reclamantă a informației referitoare la acest rabat celorlalți membri ai W5. Trebuie subliniat însă că, transmițând această informație celorlalți membri ai W5, reclamanta nu a urmărit în mod necesar să îi încurajeze sau să îi constrângă pe aceștia să se alăture înțelegerii.

269

În sfârșit, în al treilea rând, Comisia a utilizat un raport intern al Wintershall din 20 februarie 1992. Acest document, întocmit în urma unei vizite, la 18 februarie 1992, la Wintershall a salariatului reclamantei care a participat ulterior în mod regulat la reuniunile înțelegerii, menționează faptul că reclamanta a cerut societății SNV, în calitate de „marketleader”, să formuleze propuneri privind cooperarea dintre furnizori și W5, care corespund unui monopol de achiziții. Documentul indică faptul că Wintershall a semnalat reclamantei în cursul acestei vizite că acest demers era problematic din punctul de vedere al dreptului înțelegerilor.

270

Reclamanta a încercat să repună în discuție forța probantă a acestui document subliniind faptul că ar fi contrazis de o notă internă a SNV din 1995 în care se arată că aceasta ar fi luat singură inițiativa de contacta W5, că documentul nu corespundea amintirilor salariatului său, la care se face referire, și că conținutul său ar fi improbabil, întrucât este greu de crezut că reclamanta ar fi transmis o informație atât de confidențială interlocutorului său. Tribunalul consideră însă că acest document este credibil, din moment ce pare neverosimil ca Wintershall să fi retranscris în mod deliberat o informație falsă într-un proces-verbal pur intern din 1992, așadar, in tempore non suspecto. Pe de altă parte, contrar afirmațiilor reclamantei, nota SNV din 6 februarie 1995 nu permite să se afirme că numai furnizorii s-ar afla la originea înțelegerii (a se vedea punctul 37 de mai sus).

271

Cu toate acestea, împrejurarea că Comisia a considerat că înțelegerea nu debutase decât la 1 aprilie 1994 reduce forța probantă a acestui document în sprijinul calificării reclamantei ca instigator, din moment ce acesta fusese redactat cu mai mult de doi ani anterior acestei date, Acest unic document nu poate, așadar, să fie suficient pentru a concluziona, în speță, că reclamanta a avut un rol de instigator în încălcarea în cauză.

272

Din ansamblul celor ce precedă rezultă că aprecierea Comisiei, care figurează în decizia atacată, potrivit căreia reclamanta a avut un rol de instigator în încălcarea în cauză prin faptul că a propus societății SNV să formuleze propuneri de cooperare între furnizori și W5 și a transmis celorlalți constructori propunerile privind rabaturile speciale formulate de SNV este insuficient susținută.

273

Întrucât în fața Tribunalului Comisia nu a prezentat, în vederea dovedirii rolului de instigator al reclamantei în cadrul înțelegerii în cauză, niciun element suplimentar în raport cu circumstanțele indicate în considerentul (342) al deciziei atacate, analiza Tribunalului se va concentra pe rolul de conducător al reclamantei în cadrul aceleiași încălcări

274

Reclamanta consideră că Comisia i-a atribuit rolul de conducător al înțelegerii în pofida faptului că nu exista niciun element în acest sens. Instanța Uniunii ar impune însă, pentru a stabili că o întreprindere a avut rolul de conducător, să se dovedească faptul că aceasta a întreprins acțiuni concrete care dau un impuls major punerii în aplicare a acordului coluziv, distingându-se astfel în mod clar de ceilalți participanți la acord (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 374).

275

În speță, Comisia s-ar fi întemeiat pe patru elementele pentru a considera că reclamanta era un conducător al înțelegerii: pe rolul avut de aceasta în timpul primilor ani ai înțelegerii, în 1994 și în 1995, în negocierile cu furnizorii în numele marilor constructori; începând din 1996, aceasta ar fi luat inițiativa organizării reuniunilor înțelegerii dintre furnizori și marii constructori; aceasta ar fi facilitat ținerea reuniunilor înțelegerii punând la dispoziție incintele sale; în sfârșit, aceasta ar fi avut rolul de președinte al acestor reuniuni. Potrivit reclamantei, niciunul dintre aceste elemente nu ar fi întemeiat.

276

În primul rând, Comisia și-ar fi întemeiat afirmația potrivit căreia, între 1994 și 1996, reclamanta ar fi încheiat acorduri cu SNV în numele marilor constructori exclusiv pe o notă ridicată din incintele societății HBG, care nu ar conține însă decât zvonuri, care, în plus, s-au dovedit ulterior a fi nefondate, întrucât furnizorii și-au majorat prețurile în decembrie 1994. Aceste zvonuri au fost în plus contestate prin declarația unuia dintre salariații săi, iar autorul notei societății HBG nu ar fi participat niciodată la reuniunile înțelegerii.

277

În al doilea rând, afirmația Comisiei potrivit căreia, începând din 1996, reclamanta ar fi luat inițiativa organizării reuniunilor înțelegerii dintre furnizori și marii constructori nu s-ar sprijini decât pe declarațiile SNV și ale Kuwait Petroleum făcute în cadrul tentativelor acestora de a beneficia de Comunicarea privind cooperarea, care s-ar contrazice și, în plus, nu ar corespunde mai multor elemente din dosar, precum instrucțiunile secretariatului conducerii reclamantei. Aceasta apreciază că mai multe elemente permit să se confirme că SNV lua totdeauna inițiativa organizării acestor reuniuni.

278

În al treilea rând, Comisia nu poate considera că faptul că reclamanta a pus în mod regulat la dispoziție clădirile sale pentru desfășurarea reuniunilor înțelegerii ar însemna că ea a avut un rol special. Astfel, pe de o parte, această împrejurare s-ar explica prin amplasarea centrală favorabilă a birourilor sale, iar, pe de altă parte, reuniunile s-ar fi ținut uneori în alte locuri. De altfel, Comisia nu ar fi putut să se sprijine pe o scrisoare adresată de societatea Heijmans reclamantei, în care aceasta s-ar fi plâns de lipsa de concertare în organizarea reuniunii din 16 februarie 2001, întrucât această scrisoare nu reprezintă decât o corespondență între un salariat al Heijmans și predecesorul său, care lucra la acea dată pentru reclamantă.

279

În al patrulea și ultimul rând, reclamanta consideră că afirmația potrivit căreia a prezidat reuniunile înțelegerii nu s-ar sprijini decât pe o declarație tendențioasă a unui salariat al Kuwait Petroleum, efectuată în cadrul Comunicării privind cooperarea, al cărei conținut este contestat de reclamantă. Reclamanta consideră că această unică declarație izolată nu poate avea vreo forță probantă, cu atât mai mult cu cât aceasta conținea elemente eronate, și că, în plus, Comisia nu poate invoca declarația unui alt salariat al Kuwait Petroleum, care nu ar fi asistat niciodată direct la o concertare cu privire la bitum.

280

Comisia respinge argumentele reclamantei.

281

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, trebuie stabilite rolurile fiecăreia în încălcare pe durata participării la aceasta (Hotărârile Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 30 de mai sus, punctul 150, și Enichem Anic/Comisia, punctul 262 de mai sus, punctul 264). De aici rezultă în special că rolul de „lider” (conducător) avut de una sau de mai multe întreprinderi în cadrul unei înțelegeri trebuie luat în considerare în scopul calculării cuantumului amenzii, în măsura în care întreprinderile care au avut un asemenea rol trebuie, din acest motiv, să aibă o răspundere specială față de celelalte întreprinderi (Hotărârea Finnboard/Comisia, punctul 249 de mai sus, punctul 45).

282

Conform acestor principii, punctul 2 din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor stabilește, sub titlul de circumstanțe agravante, o listă neexhaustivă de circumstanțe care pot conduce la o majorare a cuantumului de bază al amenzii, printre care figurează „rolul de conducător sau de instigator al încălcării” (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 280-282).

283

Pentru a fi calificată drept conducător al unei înțelegeri, o întreprindere trebuie să fi reprezentat o forță motrice semnificativă pentru înțelegere sau să fi avut o răspundere deosebită și concretă în funcționarea acesteia. Această circumstanță trebuie apreciată global având în vedere contextul speței (Hotărârea Tribunalului BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 299, 300, 373 și 374, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T-410/03, Rep., p. II-881, punctul 423). Aceasta poate fi dedusă, printre altele, din faptul că întreprinderea, prin inițiative punctuale, a dat spontan un impuls fundamental înțelegerii (Hotărârile BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 348, 370-375 și 427, și Hoechst/Comisia, citată anterior, punctul 426). De asemenea, aceasta poate fi dedusă dintr-un ansamblu de indicii care denotă devotamentul întreprinderii în asigurarea stabilității și a reușitei înțelegerii (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 351).

284

Aceasta este situația atunci când întreprinderea a participat la reuniunile înțelegerii în numele unei întreprinderi care nu participa la acestea și i-a comunicat acesteia rezultatele respectivelor reuniuni (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 439). Situația este identică atunci când întreprinderea respectivă a avut un rol central în funcționarea concretă a înțelegerii, de exemplu, prin organizarea a numeroase reuniuni, prin colectarea și prin distribuirea informațiilor în cadrul înțelegerii și prin formularea cel mai des de propuneri referitoare la funcționarea înțelegerii (a se vedea în acest sens Hotărârea IAZ International Belgium și alții/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 57 și 58, și Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctele 404, 439 și 461).

285

În plus, faptul de a veghea activ la respectarea acordurilor încheiate în cadrul înțelegerii constituie un indiciu determinant al rolului avut de o întreprindere (Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 222 de mai sus, punctul 577).

286

În schimb, împrejurarea că o întreprindere exercită presiuni, chiar dictează comportamentul altor membri ai înțelegerii, nu este o condiție necesară pentru ca această întreprindere să poată fi calificată drept conducător al înțelegerii (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 374). Nici poziția pe piață a unei întreprinderi sau resursele de care dispune nu pot constitui indicii ale unui rol de conducător al încălcării, chiar dacă se încadrează în contextul în care trebuie apreciate asemenea indicii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T-224/00, Rec., p. II-2597, punctul 241, și Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 299).

287

În sfârșit, trebuie amintit că Tribunalul a apreciat deja că Comisia putea considera că mai multe întreprinderi au avut un rol de conducător în cadrul unei înțelegeri (Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 286 de mai sus, punctul 239).

288

În consecință, este de competența Tribunalului să aprecieze, în raport cu principiile amintite mai sus, dacă Comisia a prezentat elemente de probă suficiente pentru a stabili că reclamanta a avut un rol de conducător în cadrul înțelegerii.

289

În speță, din decizia atacată reiese că Comisia a considerat că SNV, în cadrul grupului de furnizori, și reclamanta, în cadrul W5, aveau o răspundere specială pentru rolul fiecăreia de „lider” al înțelegerii pe toată durata acesteia [considerentele (343)-(349) ale deciziei atacate]. Comisia a luat astfel în considerare patru elemente esențiale pentru a concluziona că reclamanta avusese rolul unui conducător în cadrul încălcării: în 1994 și 1995, aceasta a stabilit cu SNV contacte care au permis punerea în aplicare a înțelegerii; începând din 1996, SNV lua legătura cu reclamanta pentru o modificare de preț, aceasta din urmă invitându-i apoi pe ceilalți mari constructori la o reuniune; reuniunile pregătitoare ale W5 și cele ale înțelegerii erau adesea organizate de reclamantă, care trimitea invitațiile, și aveau loc în incintele sale; reclamanta era purtătorul de cuvânt al marilor constructori și conducea discuțiile în cadrul reuniunilor cu furnizorii. Comisia s-a întemeiat pe diverse documente, contemporane și ulterioare înțelegerii, pentru a ajunge la această concluzie. Reclamanta consideră că niciunul dintre aceste documente nu ar fi întemeiat.

290

Comisia a considerat că reclamanta a avut un rol preponderent în negocierile cu furnizorii în 1994 și 1995, întemeindu-se pe o notă a HBG din 8 iulie 1994.

291

Din acest document intern al HBG reiese că a fost încheiat un acord între W5, reprezentat de un salariat al reclamantei, și companiile petroliere, reprezentate de SNV, pentru anul 1994, însă companiile petroliere doreau să își majoreze prețurile cu încălcarea acestui acord, iar HBG dorise în aceste condiții să ia legătura cu același salariat al reclamantei în această privință. Deși poate părea că acest document relatează un zvon referitor la decizia companiilor petroliere de a-și majora prețurile, el face totuși în mod cert referire la existența unui acord încheiat prin intermediul SNV și al reclamantei și la apelul adresat de HBG reclamantei, constituind astfel un indiciu serios referitor la rolul acesteia de conducător al înțelegerii.

292

De altfel, trebuie înlăturat argumentul reclamantei potrivit căruia autorul notei societății HBG nu a participat niciodată la vreo reuniune a înțelegerii, întrucât instanța Uniunii apreciază că faptul că informațiile sunt raportate în mod indirect nu influențează valoarea lor probantă (Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T-11/89, Rec., p. II-757, punctul 86) și că, potrivit normelor generale în materie de probe, trebuie acordată o mare importanță faptului că documentele au fost întocmite în legătură directă cu reuniunile în cauză și în mod evident fără să se fi putut imagina că acestea ar putea ajunge la cunoștința unor terți cărora nu le erau destinate (Concluziile judecătorului Vesterdorf, exercitând funcția de avocat general, prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône-Poulenc/Comisia, T-1/89, Rec., p. II-867, II-869). În speță, autorul notei societății HBG era însărcinat cu achizițiile de bitum pentru HBG și lucra în strânsă cooperare cu persoana care participa direct la concertările cu W5 și ulterior la reuniunile înțelegerii. În consecință, notele sale întocmite la momentul faptelor au o forță probantă semnificativă.

293

Comisia a considerat, pe de altă parte, că, începând din 1996, reclamanta ar fi luat împreună cu SNV inițiativa organizării reuniunilor înțelegerii, întemeindu-se pe declarații ale SNV și ale Kuwait Petroleum. Astfel, din aceste declarații [declarațiile SNV din 10 octombrie 2003 și declarațiile Kuwait Petroleum din 9 octombrie 2003, considerentul (344) al deciziei atacate] reiese că SNV trebuia să o informeze pe reclamantă cu privire la orice modificare a prețului, aceste două întreprinderi întâlnindu-se pentru a determina dacă o reuniune a înțelegerii era necesară.

294

Documentele pe care reclamanta se întemeiază pentru a contracara aceste declarații nu permit repunerea în discuție a concluziei Comisiei potrivit căreia reclamanta a avut un rol de conducător. Este vorba astfel despre nota internă a SNV din 6 februarie 1995, despre considerentul (110) al deciziei atacate, privind cererea SNV adresată reclamantei de a organiza o concertare la 28 martie 2000, și despre instrucțiunile interne ale secretariatului conducerii reclamantei din 1 octombrie 2002, în care se indică faptul că SNV lua inițiativa reuniunilor înțelegerii [considerentul (345) al deciziei atacate]. Or, astfel cum s-a arătat la punctul 37 de mai sus, nota SNV din 6 februarie 1995 nu permite să se stabilească dacă furnizorii au impus înțelegerea marilor constructori. Pe de altă parte, împrejurarea că SNV a solicitat ținerea unei reuniuni a înțelegerii în 2000 și că un document intern al reclamantei menționa în 2002 că SNV lua inițiativa reuniunilor nu este suficientă pentru a infirma afirmația Comisiei potrivit căreia reuniunile înțelegeri erau organizate în urma unor contacte între SNV și reclamantă. Astfel, trebuie amintit caracterul bilateral al acestei înțelegeri, precum și faptul că instanța Uniunii consideră că rolul de conducător poate fi atribuit de către Comisie mai multor întreprinderi ale înțelegerii (Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 286 de mai sus, punctele 299-301).

295

Comisia a luat în plus în considerare, pentru a-i atribui un rol de conducător, faptul că aceasta pusese în mod regulat la dispoziție clădirile sale pentru ținerea reuniunilor înțelegerii. Comisia s-a întemeiat în acest scop pe răspunsul Kuwait Petroleum din 16 septembrie 2003 la o solicitare de informații, pe declarațiile Kuwait Petroleum din 9 octombrie 2003 [considerentul (345) al deciziei atacate], pe invitațiile trimise de reclamantă pentru reuniunea înțelegerii din 28 martie 2000 [considerentul (110) al deciziei atacate, care face referire la faxurile din 16 și din 21 martie 2000 transmise de reclamantă societăților SNV, NBM, HWZ, Ballast Nedam, Dura Vermeer și Heijmans], precum și pe o scrisoare adresată reclamantei de Heijmans pentru a se plânge de lipsa de concertare în organizarea reuniunii din 16 februarie 2001 [considerentul (346) al deciziei atacate].

296

Reclamanta apreciază însă că reuniunile înțelegerii aveau uneori loc în incintele sale datorită amplasării sale centrale și că o scrisoare a unui salariat al Heijmans nu putea fi utilizată ca element de probă de către Comisie. Oricare ar fi contextul în care Heijmans a redactat plângerea sa adresată reclamantei, trebuie să se constate că aceasta constituie un puternic element de probă privind rolul său de conducător în organizarea reuniunilor înțelegerii, care trebuie apreciat în raport cu celelalte elemente concordante citate de Comisie. De altfel, reclamanta nu poate invoca simpla situare geografică centrală a birourilor sale pentru a minimaliza rolul său în cadrul înțelegerii.

297

În sfârșit, Comisia a considerat că reclamanta exercitase funcția de președinte în timpul reuniunilor înțelegerii până în anul 2000, întemeindu-se pe declarațiile date de doi salariați ai Kuwait Petroleum la 1 octombrie 2003 [considerentele (346) și (347) ale deciziei atacate]. Reclamanta repune în discuție validitatea acestor declarații, care ar conține de altfel numeroase erori și dintre care una ar proveni de la un salariat care nu a participat niciodată în mod direct la reuniunile înțelegerii.

298

Trebuie subliniat însă că aceste două declarații sunt concordante și că asistentul directorului responsabil cu bitumul al Kuwait Petroleum, care participa la reuniunile înțelegerii, participa cel puțin la reuniunile pregătitoare dintre furnizori și era astfel implicat îndeaproape în reuniunile înțelegerii. Astfel cum în mod întemeiat subliniază Comisia, trebuie de asemenea să se țină seama de faptul că Kuwait Petroleum nu avea niciun interes să exagereze rolul reclamantei pe durata desfășurării reuniunilor înțelegerii.

299

Ansamblul considerațiilor care precedă conduc Tribunalul la concluzia că Comisia a prezentat mai multe elemente de probă concordante care, luate împreună, permit să se considere că reclamanta, prin stabilirea cu SNV a unor contacte care au permis punerea în aplicare a înțelegerii, prin invitarea celorlalți mari constructori, începând din 1996, la reuniuni în urma contactelor cu SNV, prin organizarea a numeroase reuniuni ale înțelegerii în incintele sale și prin comportamentul său ca purtător de cuvânt al W5 în cursul reuniunilor înțelegerii, a reprezentat pentru înțelegere o forță motrice care permite calificarea sa drept conducător.

300

În consecință, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de apreciere atunci când a concluzionat, pe baza unei serii de indicii coerente și convergente, că reclamanta și-a asumat rolul de conducător al înțelegerii.

301

Din cuprinsul punctelor 262-273 de mai sus rezultă că Comisia nu a stabilit corespunzător cerințelor legale că reclamanta avusese un rol de instigator în cadrul încălcării în cauză. Se impune, așadar, ca Tribunalul să își exercite competența de fond în ceea ce privește aprecierea rolului avut de reclamantă în cadrul încălcării în cauză. Trebuie amintit în această privință că Comisia a aplicat reclamantei o majorare unică cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii în temeiul circumstanțelor agravante prevăzute la punctul 2 a treia liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor.

302

Trebuie amintit de altfel că, deși instanța Uniunii face o deosebire între rolurile de instigator și de conducător, aceasta consideră totuși că, în pofida faptului că probele prezentate de Comisie sunt insuficiente în ceea ce privește unul dintre aceste două roluri, poate totuși să mențină majorarea amenzii prevăzute de Comisie în cadrul exercitării competenței sale de fond (a se vedea, în cazul menținerii numai a rolului de conducător, Hotărârea BASF/Comisia, punctul 257 de mai sus, punctul 354).

303

Tribunalul consideră că, în speță, ținând seama de importanța rolului de conducător al reclamantei, astfel cum a fost stabilit la punctele 281-300 de mai sus, nu se impune reducerea majorării menționate Astfel, din aceasta analiză reiese printre altele că reclamanta s-a aflat la originea punerii în aplicare a înțelegerii, întrucât, începând din 1996, aceasta a organizat reuniunile pregătitoare ale W5, precum și pe cele ale înțelegerii, care aveau loc în incintele sale, și că, în sfârșit, aceasta conducea, în numele întregului W5, discuția în cursul reuniunilor cu furnizorii.

304

Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

Situația de fapt

I – Reclamanta

II – Procedura administrativă

III – Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

I – Cu privire la concluziile prin care se urmărește anularea deciziei atacate

A – Observații introductive

1. Argumentele părților

2. Aprecierea Tribunalului

B – Erori de fapt

1. Cu privire la prima eroare de fapt, întemeiată pe ignorarea opoziției dintre interesele furnizorilor și cele ale marilor constructori

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

2. Cu privire la a doua eroare de fapt, referitoare la conținutul acordurilor dintre furnizori și marii constructori

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

3. Cu privire la a treia eroare de fapt, întemeiată pe aprecierea greșită a interesului marilor constructori de a participa la înțelegere

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

4. Cu privire la a patra eroare de fapt, întemeiată pe lipsa unui impact al înțelegerii asupra concurenței pe piața construcțiilor rutiere

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

5. Cu privire la a cincea eroare de fapt, referitoare la funcționarea înțelegerii: originea și evoluția în timp a înțelegerii și mecanismul de sancționare

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

6. Cu privire la a șasea eroare de fapt, referitoare la rolul ExxonMobil în cadrul înțelegerii

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

C – Erori de drept

1. Observații introductive

2. Cu privire la prima eroare de calificare juridică a situației de fapt, întemeiată pe neparticiparea marilor constructori la înțelegerea furnizorilor

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

3. Cu privire la a doua eroare de calificare juridică a situației de fapt, întemeiată pe lipsa obiectului anticoncurențial al înțelegerii

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

4. Cu privire la a treia eroare de calificare juridică a situației de fapt, întemeiată pe refuzul Comisiei de a aplica dispozițiile articolului 81 alineatul (3) CE și ale Liniilor directoare privind acordurile de cooperare orizontală

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

5. Cu privire la a patra eroare de calificare juridică a situației de fapt, întemeiată pe definirea inexactă a pieței în cauză și pe aprecierea greșită a poziției marilor constructori pe piață

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

6. Cu privire la a cincea eroare de calificare juridică a situației de fapt, întemeiată pe lipsa unor efecte indirecte produse asupra pieței din aval a construcțiilor rutiere

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

D – Cu privire la încălcarea normelor fundamentale de procedură și a dreptului la apărare

1. Argumentele părților

2. Aprecierea Tribunalului

a) Principii generale privind accesul la documentele ulterioare comunicării privind obiecțiunile

b) Aplicare în speță

II – Cu privire la concluziile prin care se urmărește desființarea sau reducerea amenzii

A – Cu privire la determinarea cuantumului de bază al amenzii

1. Cu privire la calificarea încălcării ca fiind foarte gravă

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

2. Cu privire la aprecierea greșită a impactului înțelegerii asupra pieței

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

3. Cu privire la caracterul disproporționat al cuantumului de plecare

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

4. Cu privire la aprecierea greșită a duratei încălcării

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

B – Cu privire la circumstanțele agravante

1. Cu privire la circumstanța agravantă referitoare la refuzul de a colabora cu ocazia inspecției

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

Cu privire la încălcarea dreptului la apărare legată de conținutul comunicării privind obiecțiunile

Cu privire la eroarea de calificare juridică a situației de fapt

– Cu privire la primul incident

– Cu privire la al doilea incident

Cu privire la principiul bunei administrări

Cu privire la încălcarea dispozițiilor articolului 15 din Regulamentul nr. 17

Cu privire la caracterul disproporționat al majorării amenzii în temeiul refuzului de a coopera

2. Cu privire la rolurile de instigator și de conducător

a) Cu privire la rolul de instigator

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

b) Cu privire la rolul de conducător

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

3. Concluzie referitoare la circumstanțele agravante

Cu privire la cheltuielile de judecată