Cauza T‑196/06

Edison SpA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE — Imputabilitatea comportamentului ilicit — Obligația de motivare ”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere

(art. 81 CE)

2.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Decizie de aplicare a normelor de concurență — Decizie care privește mai mulți destinatari — Necesitatea unei motivări suficiente în special cu privire la entitatea care trebuie să poarte răspunderea pentru o încălcare

(art. 81 CE și 253 CE)

3.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Decizie de aplicare a normelor de concurență — Motivare întemeiată pe un element care nu a fost prezentat în comunicarea privind obiecțiunile — Inadmisibilitate

(art. 81 CE și 253 CE)

4.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Decizie de aplicare a normelor de concurență — Înlăturarea unui viciu de motivare în cursul procedurii contencioase — Inadmisibilitate

(art. 81 CE și 253 CE)

5.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Decizie de aplicare a normelor de concurență — Luarea în considerare a unor elemente de informație care nu sunt cuprinse în decizia prin care se recunoaște răspunderea unei întreprinderi în vederea aprecierii legalității motivării deciziei — Inadmisibilitate

(art. 81 CE și 253 CE)

1.      Comportament unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice. Astfel, într‑o asemenea situație, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei menționate. Comisia va fi în măsură, prin urmare, să considere societatea‑mamă responsabilă pentru încălcarea în cauză, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

Pentru a determina dacă o filială își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă, legături care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive.

(a se vedea punctele 26-30)

2.      În ceea ce privește motivarea unei decizii a Comisiei prin care se aplică articolul 81 CE, Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ci este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei. În special, aceasta nu este obligată să adopte o poziție cu privire la elementele care sunt vădit nerelevante, nesemnificative sau în mod clar secundare.

Atunci când o decizie de aplicare a articolului 81 CE privește o pluralitate de destinatari și ridică problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința societății‑mamă ținute responsabilă pentru comportamentul ilicit al filialei sale, o asemenea decizie trebuie să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina acestei societăți.

În acest context, în cazul în care o societate‑mamă se prevalează nu numai de faptul că era un holding care își gera filiala ca pe o simplă investiție financiară, prin intermediul unui holding interpus, ci invocă de asemenea un ansamblu de circumstanțe particulare care caracterizează legăturile dintre societățile vizate în perioada încălcării, iar elementele pe care le prezintă nu se limitează la simple afirmații, ci cuprind informații detaliate cu privire la funcționarea holdingului, însoțite de declarații ale conducerii societăților în cauză, de schimburi de corespondență cu terți, precum și de anumite documente interne ale societăților în cauză și care datează din perioada încălcării, Comisia este obligată să adopte o poziție cu privire la această argumentație, examinând dacă, în raport cu ansamblul elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice dintre societățile în cauză, societatea‑mamă a demonstrat că filiala sa se comporta pe piață în mod autonom, precum și să prezinte rațiunile pentru care consideră că elementele furnizate de reclamantă nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumția în cauză. Obligația Comisiei de a‑și motiva decizia cu privire la acest aspect rezultă în mod clar din caracterul refragabil al prezumției privind existența unei influențe decisive a unei societăți‑mamă asupra filialei sale al cărei capital îl deține în proporție de 100 %, prezumție pentru a cărei răsturnare se impune ca societatea‑mamă să aducă o probă referitoare la ansamblul legăturilor economice, organizaționale și juridice dintre ea însăși și filială.

(a se vedea punctele 57-58, 71, 73 și 75-77)

3.      Trebuie să se considere că un element care nu a fost prezentat în comunicarea privind obiecțiunile și cu privire la care o întreprindere destinatară a unei decizii a Comisiei referitoare la o încălcare a normelor de concurență nu a avut ocazia să își prezinte punctul de vedere în cursul procedurii administrative nu este opozabil reclamantei. Prin urmare, Comisia nu se poate prevala de acesta cu titlu de motivare a deciziei sale.

(a se vedea punctul 83)

4.      În principiu, motivarea unei decizii a Comisiei prin care se aplică articolul 81 CE trebuie să fie comunicată persoanei interesate în același timp ca și decizia cauzatoare de prejudiciu. Lipsa motivării nu poate fi remediată, așadar, prin faptul că persoana interesată ia cunoștință de motivele deciziei pe parcursul procesului. În consecință, lipsa de motivare nu poate fi compensată pe parcursul procesului.

(a se vedea punctele 89 și 90)

5.      În ceea ce privește acțiunile îndreptate împotriva deciziilor Comisiei prin care se aplică amenzi unor întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență, este de competența Tribunalului să aprecieze, în cadrul competenței sale de fond, caracterul adecvat al cuantumului amenzilor. Deși această apreciere poate justifica, în anumite condiții, luarea în considerare a unor informații complementare, această apreciere nu se aplică în cadrul controlului respectării obligației de motivare a deciziei de constatare a încălcării atunci când aceasta este supusă controlului legalității.

Prin urmare, deși Tribunalul poate constata o încălcare a obligației de motivare săvârșită de Comisie în cadrul stabilirii amenzilor impuse pentru încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE, precizând în același timp că, în măsura în care se impune confirmarea soluției reținute de această instituție cu privire la fond, încălcarea respectivă nu antrenează nici anularea deciziei atacate, nici modificarea cuantumului amenzilor, această apreciere nu poate fi transpusă în ceea ce privește controlul legalității unei decizii a Comisiei, în măsura în care Comisia a reținut în aceasta răspunderea întreprinderii în cauză.

(a se vedea punctele 91-93)

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

16 iunie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Obligația de motivare”

În cauza T‑196/06,

Edison SpA, cu sediul în Milano (Italia), reprezentată de M. Siragusa, de R. Casati, de M. Beretta, de P. Merlino și de E. Bruti Liberati, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnii V. Di Bucci și F. Amato și ulterior de domnii Di Bucci și V. Bottka, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat), în măsura în care o vizează pe reclamantă, și, în subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),

compus din domnii V. Vadapalas (raportor), îndeplinind funcția de președinte, M. Prek, A. Dittrich, L. Truchot și K. O’Higgins, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 2 septembrie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Reclamanta, Edison SpA (fostă Montedison SpA), este o societate de drept italian care, prin intermediul Montecatini SpA, controla, până la 20 decembrie 2000, 100 % din capitalul Ausimont SpA, fabricant de peroxid de hidrogen (denumit în continuare „PH”) și de perborat de sodiu (denumit în continuare „PBS”).

2        În perioada decembrie 2000-mai 2002, Ausimont s‑a aflat sub controlul majoritar al reclamantei. În luna mai 2002, Ausimont a fost vândută grupului Solvay SA și a devenit, începând de la 1 ianuarie 2003, Solvay Solexis SpA.

3        În noiembrie 2002, Degussa AG a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la existența unei înțelegeri pe piețele PH și PBS și a solicitat aplicarea Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3).

4        Degussa a prezentat Comisiei probe materiale care au permis acesteia să realizeze inspecții, la 25 și la 26 martie 2003, la sediile anumitor întreprinderi.

5        La 26 ianuarie 2005, Comisia a transmis reclamantei și celorlalte întreprinderi vizate o comunicare privind obiecțiunile.

6        Ca urmare a audierii întreprinderilor în cauză, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 1766 final din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel NV, a Akzo Nobel Chemicals Holding AB, a EKA Chemicals AB, a Degussa, a reclamantei, a FMC Corp., a FMC Foret SA, a Kemira Oyj, a L’Air liquide SA, a Chemoxal SA, a SNIA SpA, a Caffaro Srl, a Solvay, a Solvay Solexis, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema SA (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 13 decembrie 2006 (JO L 353, p. 54). Aceasta a fost notificată reclamantei printr‑o scrisoare din 8 mai 2006.

 Decizia atacată

7        Comisia a precizat, în decizia atacată, că destinatarii acesteia au participat la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) referitoare la PH și la produsul din aval, PBS [considerentul (2) al deciziei atacate].

8        Încălcarea constatată a constat în principal în realizarea, între concurenți, a unui schimb de informații importante din punct de vedere comercial și de informații confidențiale privind piețele și întreprinderile, în limitarea și în controlul producției și al capacităților potențiale și reale ale acesteia, în împărțirea cotelor de piață și a clienților, precum și în stabilirea și în supravegherea respectării obiectivelor privind prețurile.

9        Reclamanta a fost ținută responsabilă de încălcare „în comun și în solidar” cu Solvay Solexis [considerentul (423) al deciziei atacate].

10      În scopul calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat metodologia prezentată în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69).

11      Comisia a stabilit cuantumurile de bază ale amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării [considerentul (452) al deciziei atacate], aceasta fiind calificată drept foarte gravă [considerentul (457) al deciziei atacate].

12      Prin aplicarea unui tratament diferențiat, reclamanta și Solvay Solexis au fost clasate în cea de a treia și penultima categorie, care corespunde unui cuantum de plecare de 20 de milioane de euro [considerentele (460)-(462) ale deciziei atacate].

13      În scopul asigurării unui efect suficient de descurajator, s‑a aplicat acestui cuantum de plecare un coeficient de multiplicare de 1,5, având în vedere cifra de afaceri considerabilă a reclamantei. Întrucât Solvay Solexis a fost cedată unei alte întreprinderi, acest coeficient nu a fost aplicat la amenda impusă acesteia [considerentul (463) al deciziei atacate].

14      Întrucât, potrivit Comisiei, reclamanta a luat parte la încălcare între 12 mai 1995 și 31 decembrie 2000, și anume pentru o perioadă de cinci ani și șapte luni, cuantumul amenzii sale a fost majorat cu 55 % în considerarea duratei [considerentul (467) al deciziei atacate].

15      Având în vedere circumstanțele agravante, Comisia a majorat cuantumul amenzii impuse reclamantei cu 50 %, luând în considerare recidiva în raport cu încălcarea constatată în Decizia 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (cazul 31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14) [considerentele (469) și (496) ale deciziei atacate].

16      În temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), Comisia a redus cuantumul amenzii aplicate în solidar întreprinderii Solvay Solexis la un cuantum reprezentând 10 % din cifra sa de afaceri globală aferentă anului 2005 [considerentul (498) al deciziei atacate].

17      Articolul 1 literele (e) și (n) din decizia atacată prevede că, prin participarea la încălcarea în cauză în perioada 12 mai 1995-31 decembrie 2000, reclamanta și Solvay Solexis au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind SEE.

18      La articolul 2 litera (c) din decizia atacată, Comisia a impus reclamantei o amendă în cuantum de 58,125 milioane de euro, pentru care Solvay Solexis este ținută responsabilă „în comun și în solidar” în limita unui cuantum de 25,619 milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

19      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 iulie 2006, reclamanta a formulat prezenta acțiune.

20      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea și, după ascultarea părților, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a șasea extinse.

21      Întrucât doi membri ai camerei extinse au fost împiedicați să participe la ședință, președintele Tribunalului, în temeiul articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a desemnat alți doi judecători pentru a completa camera.

22      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința care a avut loc la 2 septembrie 2010.

23      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în măsura în care o privește;

–        în subsidiar, anularea sau reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

24      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Observații introductive

25      Întrucât argumentația reclamantei în susținerea concluziilor în anulare este îndreptată, în esență, împotriva constatării răspunderii acesteia pentru comportamentul ilicit al filialei sale, trebuie amintită, cu titlu introductiv, jurisprudența relevantă în această privință.

26      Potrivit unei jurisprudențe constante, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 58 și jurisprudența citată).

27      Astfel, într‑o asemenea situație, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 59).

28       (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 60 și jurisprudența citată).

29      În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei menționate. Comisia va fi în măsură, prin urmare, să considere societatea‑mamă responsabilă pentru încălcarea în cauză, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

30      Pentru a determina dacă o filială își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă, legături care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 74; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 65).

31      În speță, în considerentele (370)-(379) ale deciziei atacate, Comisia a amintit că se poate aprecia că o societate‑mamă răspunde pentru comportamentul ilegal al unei filiale în măsura în care aceasta din urmă nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață. Comisia a precizat că poate să prezume că o filială controlată în proporție de 100 % aplică în esență instrucțiunile date de societatea sa mamă, aceasta din urmă putând să răstoarne însă prezumția aducând proba contrară.

32      În ceea ce privește imputarea în sarcina reclamantei a comportamentului ilicit al Ausimont, Comisia a arătat, mai întâi, în considerentul (416) al deciziei atacate că era vorba despre filiala sa „controlată direct” în perioada încălcării.

33      În considerentul (417) al deciziei atacate, Comisia s‑a referit la argumentele prin care reclamanta a contestat această imputare.

34      În considerentul (418) al deciziei atacate, Comisia a precizat că, spre deosebire de teza susținută de reclamantă, un control total al filialei era suficient pentru a stabili răspunderea unei societăți‑mamă, în lipsa unui argument care să răstoarne prezumția care rezultă din această împrejurare.

35      În ceea ce privește, în continuare, argumentele invocate de reclamantă în susținerea autonomiei Ausimont, Comisia a arătat, în considerentele (419)-(421) ale deciziei atacate, că „alte elemente indic[au] contrariul”, referindu‑se, pe de o parte, la condițiile de participare a conducerii reclamantei la reuniunea din martie 1994 cu reprezentanții Degussa și, pe de altă parte, la identitatea unui membru al consiliului de administrație al Ausimont și al consiliului de administrație al Montecatini, precum și la condițiile restructurării grupului în luna decembrie 2000. Comisia a apreciat în considerentul (422) al deciziei atacate că „alte elemente” prezentate de reclamantă, în special faptul că aceasta nu avea cunoștință de înțelegere, nu erau suficiente pentru răsturnarea prezumției.

36      În sfârșit, Comisia a reținut răspunderea reclamantei având în vedere „implicarea acesteia […] în operațiunile comerciale ale Ausimont” și participația sa în proporție de 100 % la capitalul acesteia din urmă [considerentul (423) al deciziei atacate].

37      Contestând această apreciere, reclamanta invocă, în esență, trei motive întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului său la apărare, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare și, al treilea, pe încălcarea articolului 81 CE.

38      Tribunalul consideră că trebuie analizat mai întâi al doilea motiv.

 Cu privire la pretinsa încălcare a obligației de motivare

 Argumentele părților

39      În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că, pe de o parte, constatarea participației sale de 100 % la capitalul Ausimont nu constituie un motiv suficient pentru a explica motivul pentru care se poate stabili răspunderea sa pentru încălcarea în cauză și că motivarea deciziei atacate este contradictorie și insuficientă în ceea ce privește alte două elemente reținute în considerentele (419)-(421) ale acestei decizii.

40      În special, referitor la reuniunea din 16 martie 1994, invocată în considerentul (420) al deciziei atacate, reclamanta ar fi prezentat Comisiei, în răspunsul din 13 aprilie 2006, anumite elemente care ar demonstra că răspunderea sa pentru încălcarea în cauză nu se putea întemeia pe condițiile reuniunii în cauză, ci că, dimpotrivă, condițiile menționate confirmau autonomia filialei sale.

41      Reclamanta susține, pe de altă parte, că a furnizat în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile elemente de probă privind autonomia Ausimont. Comisia ar fi înlăturat elementele respective ca fiind insuficiente, fără a prezenta motivele acestei respingeri. Decizia atacată ar fi afectată de o lipsă totală de motivare cu privire la acest aspect. Astfel, Comisia nu ar fi examinat nici măcar un singur aspect de fapt și de drept invocat de reclamantă pentru a demonstra autonomia Ausimont.

42      Confruntată cu aceste elemente, Comisia nu și‑ar fi putut întemeia concluziile pe un „element pur formal”, și anume deținerea indirectă a întregului capital al Ausimont, și pe numai două circumstanțe de fapt, și anume reuniunea din 16 martie 1994 și identitatea unuia dintre membrii consiliilor de administrație din cadrul Ausimont și al Montecatini. Argumentele invocate de Comisie pentru prima dată pe parcursul procesului nu ar putea fi luate în considerare în această privință.

43      Având în vedere că Comisia a stabilit răspunderea reclamantei pe baza unei prezumții, aceasta ar fi trebuit să analizeze cu o atenție deosebită elementele invocate de reclamantă. Respingerea nemotivată a acestora ar avea drept consecință transformarea prezumției simple în cauză într‑o prezumție irefragabilă, care implică o răspundere obiectivă a reclamantei.

44      Comisia răspunde precizând că din controlul total exercitat de reclamantă asupra Ausimont se naște o prezumție de exercitare a unei influențe decisive asupra comportamentului acestei filiale. Elementele citate în considerentele (420) și (421) ale deciziei atacate ar fi servit drept indicii suplimentare ale unei asemenea influențe, care rezulta deja din prezumția în cauză.

45      În ceea ce privește primul element, din informațiile prezentate de Degussa și de reclamantă ar rezulta că acestea au organizat împreună reuniunea din 16 martie 1994, președintele Ausimont fiind convocat „pe neașteptate”. Obiectivul principal al acesteia ar fi fost discutarea posibilei achiziționări de către Degussa a activităților Ausimont în sectorul în cauză, precum și a proiectului Ausimont de construire a unei noi uzine la Bitterfeld (Germania). Faptul că această reuniune a fost organizată de reclamantă ar constitui un indiciu al influenței sale asupra activităților Ausimont.

46      În contradicție cu argumentul reclamantei, din consemnarea Degussa ar rezulta că s‑a discutat de asemenea despre sectorul PH și PBS în general. Această precizare ar fi confirmată de președintele Ausimont. Cu toate că reuniunea în discuție s‑a desfășurat cu aproximativ un an înainte de începutul încălcării, nu ar exista niciun motiv să se considere că nu este revelatoare în ceea ce privește raporturile dintre reclamantă și Ausimont în perioada încălcării, întrucât structura grupului nu a suferit modificări între timp.

47      Referitor la cel de al doilea element, faptul că președintele Ausimont era membru al consiliului de administrație al Montecatini ar constitui un indiciu cu privire la voința reclamantei de a asigura stabilitatea lanțului de control dintre aceasta și Ausimont.

48      Argumentul reclamantei întemeiat pe inexistența unei legături personale între ea și Ausimont ar fi contrazis, de altfel, de faptul, care rezultă din răspunsul Solvay Solexis la o solicitare de informații, că președintele și un membru al consiliului de administrație al reclamantei au fost membri ai consiliului de administrație al Ausimont o parte din perioada încălcării. Deși este vorba despre un element neinclus în decizia atacată, Comisia susține că are dreptul de a se prevala de acesta drept răspuns la argumentul reclamantei.

49      În ceea ce privește motivele respingerii probei contrare, Comisia afirmă că obligația sa de motivare nu cuprinde obligația de a examina toate aspectele de fapt și de drept tratate în cursul procedurii administrative. Aceasta susține că niciunul dintre elementele invocate de reclamantă în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile nu era de natură să demonstreze autonomia Ausimont.

50      Comisia pretinde că și‑a motivat decizia corespunzător cerințelor legale și că, în special, a explicat în suficientă măsură motivele pentru care a respins argumentele reclamantei. În special, în considerentele (419)-(421) ale deciziei atacate, aceasta ar fi răspuns argumentelor reclamantei potrivit cărora Ausimont beneficia de autonomie, subliniind în această privință existența unor indicii contrare, și anume, reuniunea din 16 martie 1994, precum și funcția îndeplinită de președintele Ausimont în consiliul de administrație al Montecatini.

51      Elementele prezentate de reclamantă ar fi fost, în orice caz, insuficiente. Faptul că activitatea unei filiale nu reprezintă activitatea principală a grupului nu ar constitui un indiciu pertinent. Angajarea reclamantei în redresarea grupului ar fi antrenat în mod logic implicarea sa în cele mai importante decizii strategice, tocmai pentru a evita ca aceste decizii să aducă atingere redresării grupului. Împrejurarea că societatea‑mamă nu se ocupă direct sau indirect de gestiunea curentă a activităților filialei nu ar demonstra autonomia acesteia din urmă. Ar fi suficient, pentru a se constata o influență decisivă, ca societatea‑mamă să exercite o influență asupra deciziilor strategice fundamentale ale filialei.

52      Controlul grupului descris de reclamantă, exercitat prin intermediul a trei comitete care aveau întruniri trimestriale cu conducerea filialelor, nu ar putea fi asimilat cu activitatea de gestiune a acțiunilor printr‑un holding cu caracter pur financiar. În plus, potrivit declarației președintelui Ausimont, reclamanta ar fi fost informată cu privire la „planurile și la bugetul grupului Ausimont”, la „obiectivele generale”, precum și la „principiile generale în materie de resurse umane” și s‑ar fi ocupat de „acoperirea nevoilor financiare” ale Ausimont în vederea realizării celor mai importante proiecte strategice ale acesteia.

53      Faptul că, potrivit statutului societății, consiliul de administrație al Ausimont beneficia de o largă putere discreționară în materie de activități comerciale nu ar constitui o probă a autonomiei sale, în special în ceea ce privește deciziile strategice fundamentale. Astfel, reclamanta ar fi intervenit în decizii strategice referitoare la proiectele Ausimont privind o nouă uzină la Bitterfeld sau crearea unui joint‑venture în Statele Unite.

54      Pretinsa lipsă a indiciilor privind ingerința în procesele‑verbale ale reuniunilor consiliului de administrație al reclamantei sau al Ausimont, care de altfel nici nu ar fi existat, nu ar fi suficientă, întrucât exercitarea unei asemenea influențe nu trebuie să transpară în mod necesar din astfel de procese‑verbale.

55      Astfel, potrivit Comisiei, chiar dacă s‑ar presupune că decizia atacată este afectată de o lipsă de motivare în ceea ce privește respingerea argumentelor invocate de reclamantă în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, anularea sa ar fi inoportună, având în vedere că această anulare nu ar putea decât să conducă la adoptarea unei noi decizii identice cu privire la fond (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, FNCBV și alții/Comisia, T‑217/03 și T‑245/03, Rec., p. II‑4987, punctul 363).

 Aprecierea Tribunalului

56      Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63 și jurisprudența citată).

57      Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ci este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei. În special, aceasta nu este obligată să adopte o poziție cu privire la elementele care sunt vădit nerelevante, nesemnificative sau în mod clar secundare (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, Rec., p. II‑2197, punctul 64; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink’s France, punctul 56 de mai sus, punctul 64).

58      Atunci când, precum în speță, o decizie de aplicare a articolului 81 CE privește o pluralitate de destinatari și ridică problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința societății‑mamă ținute responsabilă pentru comportamentul ilicit al filialei sale, o asemenea decizie trebuie să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina acestei societăți (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctele 78-80).

59      Din considerentele (416)-(423) ale deciziei atacate reiese că imputarea comportamentului ilicit în sarcina reclamantei se bazează pe constatarea exercitării efective a unei influențe decisive de către aceasta asupra Ausimont, care rezultă dintr‑o prezumție legată de controlul total exercitat asupra acestei filiale prin intermediul unei societăți interpuse, prezumție care, potrivit Comisiei, nu a fost răsturnată de reclamantă.

60      Reclamanta susține că, în decizia atacată, Comisia nu a prezentat motive suficiente cu privire la constatarea răspunderii sale, în special prin faptul că nu a explicitat motivele respingerii elementelor prezentate în scopul răsturnării prezumției.

61      Trebuie observat că din dosar rezultă că reclamanta, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, a invocat o argumentație specifică pentru a demonstra autonomia Ausimont.

62      Mai întâi, aceasta a susținut că a avut, în perioada încălcării, rolul unui holding neoperațional al unui grup extrem de diversificat, precizând că nu și‑a reluat decât în anul 2002 activitatea de producător și de furnizor de electricitate. În această privință, reclamanta a prezentat un rezumat al declarațiilor TVA (taxa pe valoarea adăugată) aferente activității, pe toată durata încălcării, a propriei societăți, precum și a activității societății Montecatini, prin intermediul căreia exercita controlul asupra Ausimont.

63      Reclamanta a arătat că activitatea de holding nu presupunea o implicare în gestiunea filialelor, controlul acestora limitându‑se la verificarea rezultatelor financiare prin intermediul auditurilor interne și externe. Aceasta s­-a bazat, în această privință, pe documente din perioada încălcării referitoare la organizarea auditului intern, întocmite de administrația sa.

64      În continuare, reclamanta a invocat condițiile particulare ale crizei financiare a grupului, precizând că întreaga conducere a grupului a fost înlocuită în anul 1993 și că noua conducere a instituit un plan de renunțare la activitățile nestrategice ale grupului pentru perioada 1993-2001, destinat să reducă dezechilibrul financiar, precum și să evite falimentul. Reclamanta a afirmat că acest plan implica o totală autonomie de gestiune a societăților grupului și, în special, a Ausimont, care era activă în domeniul care nu a fost considerat esențial și a cărui reducere era în curs.

65      În susținerea acestei argumentații, reclamanta a prezentat elementele referitoare la funcționarea grupului său, care a fost constituit, în 1995, de 932 societăți active în diverse sectoare economice și a cunoscut o importantă reorganizare, finalizată în 2002, al cărei obiectiv era concentrarea activităților în sectorul energiei.

66      În plus, aceasta a prezentat anumite elemente de probă, și anume, scrisoarea adresată de conducerea sa unor terți în anul 1995, arătând în special că „politica deja stabilită [era] aceea de a delega întreaga gestiune operațională [unor] societăți [ale grupului]”, declarația fostului președinte Ausimont, care atestă autonomia sa în materie de politică comercială, o copie a statutului Ausimont, potrivit căruia consiliul de administrație fusese învestit cu „competențele cele mai extinse pentru gestiunea ordinară și extraordinară a societății” și cu „competența de a îndeplini toate actele pe care le consider[a] oportune pentru realizarea obiectului său social”, precum și procesul‑verbal al consiliului de administrație al Ausimont din 27 mai 1996 prin care se conferă președintelui acestuia „depline puteri și competența privind gestiunea ordinară și extraordinară a societății”.

67      Reclamanta a precizat de asemenea că Ausimont dispunea de toate structurile și de toate serviciile necesare în vederea asigurării unei gestiuni autonome, că procesele‑verbale ale reuniunilor consiliului său de administrație nu cuprindeau niciun indiciu privind vreo discuție referitoare la politicile comerciale ale filialelor și că procesele‑verbale ale reuniunilor consiliului de administrație al Ausimont nu cuprindeau nicio referire la eventuale instrucțiuni pe care aceasta le‑ar fi primit cu privire la politicile comerciale și s‑a oferit să prezinte toate aceste documente la cererea Comisiei.

68      În sfârșit, reclamanta s‑a referit la declarațiile Solvay Solexis, reproduse în răspunsul la o solicitare de informații adresată de Comisie și care fac parte din dosarul administrativ, din care reiese că, în perioada încălcării, consiliul de administrație al Ausimont dispunea de o largă putere discreționară în ceea ce privește activitățile comerciale.

69      În considerentul (417) al deciziei atacate, Comisia a prezentat argumentația invocată de reclamantă.

70      Aceasta a arătat în continuare, în considerentul (419) al deciziei atacate, că „argumentul prezentat de [reclamantă] cu privire la autonomia [filialei sale]” era contrazis de elementele prezentate în considerentele (420) și (421) ale deciziei atacate. În sfârșit, în considerentul (422) al deciziei atacate, aceasta a concluzionat că „alte elemente” prezentate de reclamantă nu erau suficiente pentru a răsturna prezumția în cauză.

71      Trebuie arătat că acest raționament nu tratează argumentația invocată de reclamantă, ci se limitează să facă trimitere la indiciile suplimentare prezentate în considerentele (420) și (421) ale deciziei atacate. Prin urmare, motivele citate anterior din decizia atacată nu prezintă rațiunile pentru care Comisia consideră că elementele furnizate de reclamantă nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumția în cauză.

72      În plus, trebuie să se considere că, deși Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate elementele invocate de persoana interesată, în special în cazul în care acestea sunt vădit nerelevante, nesemnificative sau în mod clar secundare (a se vedea punctul 57 de mai sus), în speță, spre deosebire de cele susținute de Comisie, nu se poate considera că elementele invocate de reclamantă sunt nesemnificative în raport cu aprecierea autonomiei Ausimont.

73      Astfel, trebuie observat că reclamanta nu numai că s‑a prevalat de faptul că era un holding care își gera filiala ca pe o simplă investiție financiară, prin intermediul unui holding interpus, ci a invocat de asemenea un ansamblu de circumstanțe particulare care caracterizează legăturile dintre societățile vizate în perioada încălcării în cauză.

74      În special, aceasta a susținut, în mod detaliat, că noua conducere a holdingului, care a preluat conducerea grupului ca urmare a crizei financiare a acestuia din anul 1993, a adoptat măsuri de reorganizare care au implicat decizia de a lăsa societăților grupului o autonomie de comportament, având în vedere, pe de o parte, obiectivele holdingului în raport cu criza și, pe de altă parte, diversitatea considerabilă a activităților grupului.

75      Elementele prezentate de reclamantă nu se limitau, de altfel, la simple afirmații, ci cuprindeau informații detaliate cu privire la funcționarea holdingului, însoțite de declarații ale conducerii societăților în cauză, de schimburi de corespondență cu terți, precum și de anumite documente interne ale societăților în cauză și care datează din perioada încălcării.

76      În aceste condiții, Comisia era obligată să adopte o poziție cu privire la argumentația contrară a reclamantei, examinând dacă, în raport cu ansamblul elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice dintre societățile în cauză, reclamanta a demonstrat că filiala sa se comporta pe piață în mod autonom.

77      Obligația Comisiei de a‑și motiva decizia cu privire la acest aspect rezultă în mod clar din caracterul refragabil al prezumției în cauză, pentru a cărei răsturnare se impunea ca reclamanta să aducă o probă referitoare la ansamblul legăturilor economice, organizaționale și juridice dintre ea însăși, societatea interpusă și filială.

78      Pe de altă parte, lipsa de motivare în cauză nu poate fi compensată prin referirea făcută la indiciile prezentate în considerentele (420) și (421) ale deciziei atacate.

79      Pe de o parte, în ceea ce privește condițiile participării reprezentanților reclamantei la reuniunea din 16 martie 1994, la care, între altele, s‑a discutat continuarea unui proiect de investiții de către Ausimont, precum și eventuala cesiune a activităților sale [considerentul (420) al deciziei atacate], trebuie observat că nu este exclus ca ingerința societății‑mamă în deciziile strategice ale filialei să indice exercitarea unei influențe decisive.

80      Totuși, atunci când a invocat reuniunea în cauză ca probă a exercitării unei influențe asupra Ausimont, Comisia nu a adoptat o poziție cu privire la argumentele contrarii prezentate de reclamantă în răspunsul din 13 aprilie 2006 la solicitarea de informații care i‑a fost adresată la 4 aprilie 2006, și anume la mai puțin de o lună înainte de adoptarea deciziei atacate.

81      Trebuie observat, în această privință, că în răspunsul menționat reclamanta a arătat în special, referindu‑se la consemnarea Degussa referitoare la reuniunea în cauză, la declarația unuia dintre foștii membri ai conducerii, precum și la declarația unui fost președinte Ausimont, că responsabilii săi care au luat parte la reuniunea în cauză tocmai își preluaseră funcțiile ca urmare a unui grav dezechilibru financiar, că aceștia au considerat reuniunea menționată drept o reuniune de curtoazie și că nu erau în măsură să poarte discuții în cunoștință de cauză. Aceasta a susținut că societatea sa se găsea, la data faptelor, sub o administrație „controlată” de băncile creditoare, care deveniseră principalii săi acționari și care au trebuit să își dea autorizația pentru orice investiție care depășea un anumit prag, ceea ce a justificat, în orice caz, prezența conducerii holdingului la discuții cu privire la proiectul de investiție în cauză și, a fortiori, la cele referitoare la eventuala cesiune a activităților Ausimont. În sfârșit, aceasta a atras atenția că reuniunea în cauză a precedat cu mai mult de un an începutul încălcării și nu putea servi, așadar, drept indiciu direct al unei influențe exercitate în perioada încălcării.

82      Or, Comisia nu a răspuns la aceste argumente, limitându‑se să constate că reclamanta, desigur, a „confirmat că interesul pentru Ausimont nu era decât pur financiar, dar nu a furnizat decât o declarație [a fostului președinte al Ausimont] care nu adaugă noi elemente pentru a schimba convingerea [sa]” [considerentul (420) și nota de subsol 391 din decizia atacată].

83      Pe de altă parte, în ceea ce privește elementul invocat în considerentul (421) al deciziei atacate, și anume identitatea unui membru al consiliului Ausimont și al consiliului Montecatini, trebuie arătat că, întrucât este vorba, astfel cum admite Comisia în memoriul în apărare, despre un element care nu a fost prezentat în comunicarea privind obiecțiunile și cu privire la care reclamanta nu a avut ocazia să își prezinte punctul de vedere în cursul procedurii administrative, trebuie să se considere că acesta nu este opozabil reclamantei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 162 și jurisprudența citată). Prin urmare, Comisia nu se poate prevala de acesta cu titlu de motivare a deciziei atacate.

84      Pe de altă parte, chiar dacă, în considerentul (421) al deciziei atacate, Comisia s‑a referit de asemenea la anumite circumstanțe ale restructurării grupului în decembrie 2000, trebuie observat că aceste fapte privesc în esență cesiunea Ausimont în favoarea grupului Solvay care a avut loc după încetarea încălcării. Or, Comisia nu precizează modul în care această cesiune reprezintă un indiciu privind influența exercitată de reclamantă asupra comportamentului Ausimont în perioada încălcării.

85      În aceste condiții, referirea Comisiei la elementele prezentate în considerentele (420) și (421) ale deciziei atacate nu este de natură să repună în discuție caracterul pertinent al argumentației reclamantei întemeiate pe autonomia Ausimont și, în consecință, nu poate constitui un motiv suficient pentru respingerea acestei argumentații.

86      În ceea ce privește argumentul Comisiei întemeiat pe existența altor indicii privind influența exercitată de reclamantă asupra Ausimont, și anume faptul că președintele și un membru al consiliului de administrație al reclamantei au fost membri ai consiliului de administrație al Ausimont o parte din perioada încălcării, precum și implicarea reclamantei într‑un proiect al Ausimont referitor la un joint‑venture în Statele Unite, trebuie observat că aceste elemente nu au fost prezentate în decizia atacată și nu pot compensa, așadar, caracterul insuficient al motivelor acesteia din urmă.

87      Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere că Comisia nu a adoptat o poziție detaliată cu privire la elementele de probă prezentate de reclamantă în scopul răsturnării prezumției care rezultă din participația sa la capitalul Ausimont și, astfel, nu și‑a motivat corespunzător cerințelor legale concluzia referitoare la imputarea încălcării în cauză în sarcina reclamantei.

88      În măsura în care Comisia susține, în memoriul în apărare, că elementele de probă contrare invocate de reclamantă erau, în orice caz, insuficiente pentru a demonstra autonomia Ausimont, trebuie arătat că din motivele din decizia atacată nu reiese niciun element al aprecierii efectuate de Comisie cu privire la probele în cauză, ceea ce constituie un obstacol în calea exercitării controlului temeiniciei deciziei atacate cu privire la acest aspect.

89      În plus, trebuie amintit că, în principiu, este necesar ca motivarea să fie comunicată persoanei interesate în același timp ca și decizia cauzatoare de prejudiciu, lipsa motivării neputând fi remediată, așadar, prin faptul că persoana interesată ia cunoștință de motivele deciziei pe parcursul procesului (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 463, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, Rep., p. II‑3121, punctul 220).

90      În consecință, lipsa de motivare în cauză nu poate fi compensată pe parcursul procesului.

91      În această privință, Comisia nu se poate prevala în mod valabil de Hotărârea FNCBV/Comisia (punctul 55 de mai sus, punctele 362-363), în care Tribunalul a constatat încălcarea obligației de motivare săvârșită de aceasta în cadrul stabilirii amenzilor impuse pentru încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE, precizând în același timp că, în măsura în care se impunea confirmarea soluției reținute de această instituție cu privire la fond, încălcarea respectivă nu antrena nici anularea deciziei atacate, nici modificarea cuantumului amenzilor.

92      Trebuie observat că această din urmă apreciere, care se înscria în cadrul exercitării competenței de fond de care dispune Tribunalul în materie de sancțiuni pecuniare, nu poate fi transpusă în speță, în ceea ce privește controlul legalității deciziei atacate, în măsura în care Comisia a reținut în aceasta răspunderea reclamantei pentru încălcarea în cauză.

93      Astfel, deși aprecierea caracterului adecvat al cuantumului amenzilor, efectuată de Tribunal în cadrul competenței de fond, poate justifica, în anumite condiții, luarea în considerare a unor informații complementare, această apreciere nu se aplică în cadrul controlului respectării obligației de motivare a deciziei de constatare a încălcării atunci când aceasta este supusă controlului legalității (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101, punctele 54 și 55).

94      Având în vedere ansamblul celor prezentate mai sus, motivul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare trebuie primit și cererea de anulare a deciziei atacate trebuie admisă, în măsura în care o privește pe reclamantă.

95      Prin urmare, nu este necesară pronunțarea cu privire la primul și la al treilea motiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

96      Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) în măsura în care privește Edison SpA.

2)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2011.

Semnături

* Limba de procedură: italiana.