1.

În Finlanda și în Suedia, măsurile inițiate de către autorități pentru protecția copilului și împotriva voinței părinților acestora, precum luarea în îngrijire și plasarea într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament, intră în sfera dreptului public. Împotriva acestor măsuri este deschisă calea contenciosului administrativ. Între statele nordice există o cooperare administrativă ce permite predarea copiilor dintr-un stat în altul în vederea executării hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești, fără îndeplinirea de formalități.

2.

În acțiunea principală, doamna C contestă măsura (deja pusă în executare) prin care autoritățile polițienești finlandeze i-au predat pe cei doi copii ai săi către către autoritățile suedeze, care au dispus luarea în îngrijire și plasarea copiilor în Suedia, fostul stat de reședință al familiei.

3.

Prin prezenta cerere, Korkein Hallinto-oikeus (Curtea Administrativă Supremă din Finlanda) solicită Curții să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 ( 2 ), la recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești privind luarea în îngrijire și plasarea copiilor. În caz afirmativ, în Finlanda nu ar fi competente tribunalele administrative, ci instanțele de drept comun. În plus, prevederile procedurale ale regulamentului ar înlătura prevederile interne privitoare la cooperarea administrativă.

4.

Răspunsul depinde, în primul rând, de aspectul dacă noțiunea de materie civilă de la articolul 1 din regulament cuprinde și situația de fapt din prezenta cauză, care intră în sfera dreptului public, conform legislației naționale.

5.

În Actul final la Tratatul privind aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, părțile semnatare au inclus următoarea Declarație comună nr. 28 privind cooperarea statelor nordice ( 3 ):

„Părțile contractante consemnează că Suedia, Finlanda și Norvegia, ca membre ale Uniunii Europene, intenționează să continue, în conformitate cu legislația comunitară și cu celelalte dispoziții din Tratatul privind Uniunea Europeană, cooperarea nordică între ele, precum și cu alte țări și teritorii.”

6.

Reglementările privind hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești ce prezintă importanță în cauza de față au fost întemeiate după cum urmează în considerentele (5) și (10) ale Regulamentului nr. 2201/2003:

[…]

7.

Următoarele dispoziții ale Regulamentului nr. 2201/2003, redate în extras, prezintă relevanță în cauza în speță:

„Articolul 1

Domeniu de aplicare

(1)   Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

[…]

(2)   Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:

(3)   Prezentul regulament nu se aplică:

„Articolul 2

Definiții

În sensul prezentului regulament:

[…]

[…]

[…]”

„Articolul 8

Competență de fond

(1)   Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.

[…]”

„Articolul 16

Sesizarea unei instanțe judecătorești

(1)   O instanță judecătorească se consideră sesizată:

sau

„Articolul 21

Recunoașterea unei hotărâri judecătorești

(1)   Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

[…]

(3)   Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii. Competența teritorială a instanței judecătorești indicată în lista comunicată Comisiei de fiecare stat membru în conformitate cu articolul 68 este stabilită prin dreptul intern al statului membru în care se depune cererea de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii.

[…]”

„Articolul 28

Hotărâri judecătorești executorii

(1)   Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într-un alt stat membru după ce s-a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate.

[…]”

„Articolul 29

Competența teritorială a instanțelor judecătorești

(1)   Cererea de încuviințare a executării se prezintă instanței judecătorești indicate în lista comunicată Comisiei în conformitate cu articolul 68.

[…]”

„Articolul 59

Relația cu alte instrumente

(1)   Fără a aduce atingere articolelor 60, 61, 62 și alineatului (2) din prezentul articol, prezentul regulament înlocuiește, pentru statele membre, convențiile existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament, care au fost încheiate între două sau mai multe state membre și care se referă la materiile reglementate de prezentul regulament.

[…]”

„Articolul 64

(1)   Dispozițiile prezentului regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice primite și acordurilor dintre părți încheiate după data punerii sale în aplicare în conformitate cu prevederile articolului 72.

(2)   Hotărârile judecătorești pronunțate după data punerii în aplicare a prezentului regulament ca urmare a unor acțiuni intentate înaintea acestei date, dar după data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, sunt recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile capitolului III din prezentul regulament, în cazul în care normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie de capitolul II din prezentul regulament sau din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, fie de o convenție care era în vigoare între statul membru de origine și statul membru solicitat atunci când s-a intentat acțiunea.

[…]”

„Articolul 72

Intrare în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare la 1 august 2004.

Prezentul regulament se aplică de la 1 martie 2005, cu excepția articolelor 67, 68, 69 și 70, care se aplică de la 1 august 2004.”

8.

În lista întocmită în conformitate cu articolul 68 din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 4 ), la care fac referire articolul 21 alineatul (3) și articolul 29 alineatul (1), käräjäoikeus/tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță) este desemnat ca fiind instanța competentă pentru recunoașterea și executarea hotărârilor autorităților unui alt stat membru în Finlanda.

9.

Legea finlandeză de protecție a copilului (Lastensuojelulaki 683/1983) prevede că în cadrul comitetului special de acțiune socială al municipalității se pot lua măsuri de asistență imediate în interesul superior al copilului. Acesta poate în principal să dispună în privința luării în îngrijire și a plasării copilului în scopul luării în îngrijire în afara familiei de origine. Orice luare în îngrijire efectuată fără acordul părinților trebuie supusă confirmării hallinto-oikeus [Tribunalul Administrativ (regional)]. Luarea în îngrijire poate fi atacată la Hallinto-oikeus și mai departe la Korkein Hallinto-oikeus.

10.

În conformitate cu articolul 1 alineatul 1 din Legea finlandeză privind predarea unei persoane autorităților islandeze, norvegiene, suedeze sau daneze în vederea executării unei hotărâri judecătorești de luare în îngrijire sau de tratament [laki huoltoa tai hoitoa koskevan päätöksen täytäntöönpanoa varten tapahtuvasta luovuttamisesta Islantiin, Norjaan, Ruotsiin tai Tanskaan (761/1970)], orice persoană care este supusă unei măsuri de luare în îngrijire sau de tratament dispuse printr-o hotărâre a autorităților islandeze, norvegiene, suedeze sau daneze poate, în urma unei cereri formulate în vederea executării unei astfel de hotărâri, să fie predată de către Republica Finlanda statului respectiv. Legea 761/1970 se întemeiază pe acordurile dintre statele nordice, care totuși nu au fost adoptate într-o formă obligatorie, conform dreptului internațional public.

11.

În temeiul articolului 2 din Legea 761/1970, este permisă aprobarea predării numai dacă cererea este întemeiată pe o hotărâre ce îndeplinește anumite condiții ale statului respectiv, între altele pe dispozițiile privind ajutorul pentru copii și tineri, în cazul în care persoana care trebuie predată va trebui, conform hotărârii, să fie primită sau să rămână într-un centru de plasament sau într-un loc special desemnat și dacă hotărârea a rămas definitivă în statul în care a fost pronunțată. Conform articolului 3 din această lege, predarea unui cetățean finlandez este admisibilă numai atunci când acesta are domiciliul în statul în care s-a pronunțat hotărârea, dacă respectiva hotărâre privește luarea în îngrijire sau tratamentul și dacă acesta primește cea mai adecvată îngrijire sau tratament în statul respectiv. În temeiul articolului 11 alineatul 1 din lege, o hotărâre pronunțată în conformitate cu această lege poate fi atacată la hallinto-oikeus, a cărui hotărâre poate face obiectul unui recurs la Korkein Hallinto-oikeus.

12.

Articolul 1 din Legea 1153/2004 din 21 decembrie 2004 privind aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003 cuprinde dispozițiile complementare pentru punerea în aplicare a regulamentului în Finlanda. Conform articolului 2 alineatul 1 din lege, instanța competentă din Finlanda, în sensul articolului 21 alineatul (3) și al articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, este käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță).

13.

Legea suedeză privind anumite dispoziții speciale referitoare la protecția minorilor (lag med särskilda bestämmelser om vård av unga, SFS 1990, nr. 52) reglementează măsuri privind protecția copiilor, precum luarea în îngrijire și plasarea împotriva voinței părinților. În cazul în care bunăstarea unui copil este pusă în pericol, comitetul special de acțiune socială al municipalității poate solicita länsrätt (Tribunalul Administrativ Regional) să adopte măsurile corespunzătoare. În caz de urgență, acest comitet poate mai întâi să dispună el însuși luarea acestor măsuri, cu condiția confirmării acestora de către länsrätt. O măsură de protecție adoptată în conformitate cu Legea 1990:52 nu este condiționată de retragerea completă a dreptului de încredințare.

14.

Doamna C, reclamantă și recurentă în acțiunea principală, este mama a doi copii minori, ambii de cetățenie finlandeză, unul dintre ei având și cetățenie suedeză. Reclamanta a trăit mai întâi împreună cu soțul ei și cu copiii în Suedia. Ca urmare a anchetei începute de autoritățile sociale suedeze în toamna anului 2004, comitetul special de acțiune socială din localitatea de domiciliu a familiei a ordonat, la 23 februarie 2005, luarea în îngrijire și plasarea imediată a ambilor copii. La 25 februarie 2005, comitetul special de acțiune socială a prezentat länsrätt decizia sa privind luarea în îngrijire, care a confirmat-o la 3 martie 2005. Căile de atac exercitate de către doamna C împotriva hotărârii länsrätt nu au avut succes. În special, Regeringsrätt a confirmat în ultimă instanță competența instanțelor suedeze.

15.

La 1 martie 2005, reclamanta se mutase împreună cu copiii săi în Finlanda, fiind luată în evidență la 2 martie 2005. La 10 martie 2005, autoritățile finlandeze au înregistrat schimbarea de domiciliu în registrul de evidență, cu efect retroactiv de la 1 martie 2005.

16.

La 3 martie 2005, poliția suedeză a solicitat sprijinul poliției finlandeze pentru stabilirea noului loc de reședință din Finlanda al copiilor, în vederea executării hotărârii. Prin înștiințarea din 8 martie 2005, poliția solicitată a ordonat luarea în custodie a copiilor și predarea acestora autorităților sociale suedeze.

17.

După respingerea acțiunii formulate la hallinto-oikeus împotriva punerii în aplicare a măsurilor de către autoritățile finlandeze, doamna C a introdus o acțiune la Korkein Hallinto-oikeus. Aceasta a solicitat anularea hotărârii pronunțate de hallinto-oikeus, precum și a înștiințării poliției și readucerea ambilor copii în Finlanda. Prin Decizia din 13 octombrie 2006, Korkein Hallinto-oikeus a hotărât să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, conform articolului 234 CE și 68 CE:

18.

În procedura în fața Curții de Justiție, guvernul german, francez, olandez, slovac, finlandez și suedez, precum și Comisia Comunităților Europene au prezentat observații scrise.

19.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă Regulamentul nr. 2201/2003 este aplicabil în ceea ce privește executarea, în toate elementele sale, a hotărârii unei autorități privind luarea în îngrijire a unui copil și plasarea acestuia în afara familiei proprii [litera a) din cadrul primei întrebări] sau numai acelei părți a hotărârii care dispune plasarea [litera b) din cadrul primei întrebări]. Prin litera c) din cadrul primei întrebări, se urmărește clarificarea urmărilor pe care le-ar avea pentru aplicarea regulamentului asupra hotărârii de plasare dacă regulamentul ar avea aplicabilitate numai pentru hotărârea de plasare, însă nu și pentru luarea în îngrijire, de care este strâns legată.

20.

Numai guvernul suedez susține că regulamentul, în integralitatea sa, nu ar fi aplicabil, deoarece măsurile în speță nu se încadrează în noțiunea de materii civile, ci ar avea caracter de drept public. Toate celelalte părți în proces, inclusiv guvernul finlandez, consideră regulamentul ca fiind aplicabil și subliniază că noțiunea de materie civilă este o noțiune autonomă a dreptului comunitar. Astfel, dacă situația de fapt este supusă, într-un stat membru, normelor de drept public, acest lucru nu se opune aplicării regulamentului.

21.

Conform articolului 1 alineatul (1) litera (b), Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești. Prin urmare, trebuie verificat, pe de o parte, dacă luarea în îngrijire și plasarea copiilor de către autoritățile publice trebuie privite ca fiind măsuri pentru reglementarea răspunderii părintești. Pe de altă parte, trebuie clarificat dacă suntem în prezența unei materii civile.

22.

Răspunderea părintească reprezintă noțiunea centrală pentru stabilirea domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003. Aceasta este definită la articolul 2 punctul 7 ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Răspunderea părintească cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită. Conform articolului 2 punctul 9, „încredințare” înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință.

23.

Definiția abstractă a hotărârilor judecătorești ce sunt cuprinse în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 se concretizează în două liste la articolul 1 alineatele (2) și (3). Alineatul (2) enumeră domenii, respectiv măsuri cărora le este aplicabil regulamentul. Această enumerare nu este exhaustivă, astfel cum rezultă din introducerea sa, unde se utilizează formularea „în special” ( 5 ). În schimb alineatul (3) al articolului menționat prevede o listă exhaustivă de materii care sunt excluse din domeniul de aplicare al regulamentului.

24.

Conform articolului 1 alineatul (2) litera (d), plasarea unui copil într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament face parte din materiile civile care intră în domeniul de aplicare al regulamentului.

25.

În schimb, luarea în îngrijire a unui copil nu este menționată expres la articolul 1 alineatul (2). Cu excepția Suediei, statele membre participante în cauză consideră însă că luarea în îngrijire reprezintă o hotărâre judecătorească privitoare la încredințarea părintească, ce trebuie recunoscută și executată în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2201/2003. Aparent, Comisia consideră luarea în îngrijire o simplă măsură de executare ce servește realizării plasării. Conform articolului 47 alineatul (1) din regulament, pentru procedura de executare ar fi aplicabil exclusiv dreptul statului membru de executare.

26.

Calificarea luării în îngrijire este de competența instanței de trimitere. În decizia de trimitere, această instanță pornește în mod evident de la altă premisă decât Comisia, și anume că luarea în îngrijire și plasarea reprezintă două măsuri distincte – chiar dacă ar fi reunite în același act – care ar putea fi recunoscute și executate chiar și independent una față de cealaltă.

27.

Dacă această calificare a luării în îngrijire ca măsură de executare este cea potrivită, atunci recunoașterea și executarea – sub rezerva verificării caracterului de materie civilă – intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003. Astfel cum susține în mod corect guvernul german, prin această măsură statală li se înlătură părinților posibilitatea de a-și exercita dreptul de încredințare în sensul articolului 2 punctul 9. Aceștia nu își mai pot exercita singuri drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință. Similar plasării, luarea în îngrijire trebuie calificată drept o măsură ce vizează dreptul de încredințare și, prin aceasta, răspunderea părintească.

28.

După cum subliniază în mod corect guvernul german și cel francez, luarea în îngrijire și plasarea sunt acte strâns legate, astfel încât în anumite sisteme juridice nu reprezintă decizii separate. Luarea în îngrijire nu poate fi dispusă în mod distinct decât ca măsură provizorie. În general, aceasta reprezintă o măsură accesorie plasării copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament. Plasarea unui copil împotriva voinței părinților nu este posibilă decât după luarea în îngrijire a acestui copil de către autorități. Dacă domeniul de aplicare al regulamentului ar cuprinde exclusiv plasarea, însă nu și luarea în îngrijire, ar apărea dificultăți practice deosebite. Astfel, dacă dispunerea acestor măsuri strâns legate între ele ar fi reglementată parțial de dreptul național și parțial de Regulamentul nr. 2201/2003, competența judecătorească în materie ar fi împărțită.

29.

Din punctul de vedere al guvernului suedez, măsurile de protecție adoptate de stat nu reprezintă măsuri privind răspunderea părintească, deoarece sunt adoptate în numele interesului public și nu pentru transferul dreptului de încredințare către autorități.

30.

Din articolul 1 alineatul (1) litera (b) rezultă că Regulamentul nr. 2201/2003 are la bază o accepțiune largă a deciziei privind răspunderea părintească. Acesta nu se aplică numai transferului sau retragerii răspunderii părintești, ci și măsurilor care privesc exercitarea acestora. Chiar dacă, conform dreptului suedez, în mod formal părinții nu își pierd dreptul de încredințare prin luarea în îngrijire și prin plasarea copilului, aceștia nu mai pot exercita totuși aspecte esențiale ale acestui drept.

31.

Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cauza Țările de Jos/Suedia (Boll) ( 6 ), la care face trimitere Suedia, nu conduce la o altă concluzie. Aceasta se referă la interpretarea Convenției privind tutela minorilor, semnată la Haga în 1902. Prin hotărârea respectivă, Curtea Internațională de Justiție a constatat că un stat care, conform Convenției privind tutela, nu este competent în legătură cu tutela, nu este totuși împiedicat să adopte măsuri de protecție a copilului. Acest înțeles al tutelei, în sensul Convenției semnate la Haga în 1902, nu permite să se concluzioneze că măsurile de protecție statale nu ar avea niciun efect asupra răspunderii părintești, care, în sensul Regulamentului nr. 2201/2003, este mai extinsă.

32.

În acest sens, luarea în îngrijire și plasarea copiilor sunt decizii care afectează răspunderea părintească.

33.

Este discutabil însă dacă asemenea măsuri de protecție reprezintă materii civile în sensul Regulamentului nr. 2201/2003. Toate părțile sunt de acord că este vorba de o noțiune autonomă de drept comunitar și fac trimitere la jurisprudența constantă privind noțiunea „materie civilă și comercială”, în sensul Convenției de la Bruxelles ( 7 ).

34.

Din punctul de vedere al guvernului suedez, măsurile de protecție statală, precum luarea în îngrijire și plasarea, nu constituie – chiar într-o accepțiune autonomă de drept comunitar – materii civile, deoarece sunt dispuse de către autorități în exercitarea unor prerogative de autoritate publică.

35.

Hotărârea LTU/Eurocontrol ( 8 ) a iniţiat jurisprudența privind noțiunea „materie civilă și comercială” în sensul Convenției de la Bruxelles. Curtea de Justiție a redat-o de curând în Hotărârea Lechouritou ( 9 ), după cum urmează:

„În această privință, este important să se amintească faptul că, pentru a asigura, în măsura posibilului, egalitatea și uniformitatea drepturilor și obligațiilor care decurg din Convenția de la Bruxelles pentru statele contractante și pentru persoanele interesate, termenii respectivei dispoziții nu trebuie interpretați ca reprezentând o simplă trimitere la dreptul intern al unuia sau al altuia dintre aceste state. Astfel, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții că noțiunea«materie civilă și comercială» trebuie considerată ca fiind o noțiune autonomă, ce trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul Convenției de la Bruxelles și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul sistemelor juridice naționale […] ( 10 ).

Conform Curții, această interpretare conduce la excluderea anumitor acțiuni în justiție sau decizii judecătorești din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles datorită elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile din litigiu sau obiectul acestuia […] ( 11 ).

Astfel, Curtea a considerat că dacă anumite litigii dintre o autoritate publică și o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles, situația este diferită atunci când autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice […] ( 12 ).”

36.

În ceea ce privește Regulamentul nr. 2201/2003, subzistă aceeași necesitate a unei aplicări uniforme ca și în cazul Convenției de la Bruxelles. Aceasta este asigurată și în speță numai printr-o interpretare autonomă a noțiunii de materie civilă. Prin aceasta nu se afirmă totuși că noțiunea autonomă de materie civilă are același înțeles în ambele instrumente legislative.

37.

Cu toate acestea, pe acest punct de vedere se bazează și guvernul suedez atunci când încearcă să transpună distincția dintre materia civilă și aspectele de drept public, operată de Curtea de Justiție în jurisprudența citată privind Convenția de la Bruxelles, în cazul noțiunii de materie civilă în sensul Regulamentului nr. 2201/2003. Astfel deduce că în speță nu este vorba de o materie civilă, deoarece comitetul de acțiune socială ar fi acționat în exercitarea puterii publice atunci când a ordonat luarea în îngrijire și plasarea copiilor și atunci când a obținut confirmarea luării în îngrijire de către länsrätt.

38.

Această argumentație nu poate fi totuși reținută. Curtea de Justiție a subliniat în mod constant, în hotărârile pronunţate în legătură cu Convenția de la Bruxelles, că o interpretare autonomă a noțiunii de materie civilă și comercială trebuie să fie făcută prin referire, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul Convenției de la Bruxelles și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul sistemelor juridice naționale ( 13 ). Obiectivele și sistemul acesteia și – am adăuga – geneza sa nu se suprapun în mod necesar obiectivelor, sistemului și genezei Regulamentului nr. 2201/2003. Este posibil ca în domeniul răspunderii părintești să se aplice alte principii generale de drept față de cele care se găsesc în reglementările naționale și care se aplică în cauzele aflate sub incidența Convenției de la Bruxelles. Noțiunea de materie civilă din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie mai curând interpretată independent, în contextul acestui regulament.

39.

Regulamentul nr. 2201/2003 nu definește expres noțiunea de materie civilă. Totuși, din formularea articolului 1 alineatul (1) se poate concluziona că pentru calificarea materiei civile nu este necesar să se stabilească natura instanței competente în cauză. Decisivă este exclusiv încadrarea juridico-materială a obiectului cauzei ( 14 ).

40.

În plus, Regulamentul nr. 2201/2003, se aplică, conform articolului 1 alineatul (1) litera (b), inclusiv în cazul retragerii totale sau parțiale a răspunderii părintești, ce se dispune de cele mai multe ori în cadrul supravegherii exercitate de către stat. La aceasta se adaugă faptul că în lista de la articolul 1 alineatul (2) din regulament sunt definite măsuri concrete, respectiv domenii de reglementare ale materiei civile în sensul regulamentului, ce constituie în general măsuri de protecție statală. Articolul 1 alineatul (2) litera (d) din acesta se referă la plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament, în cazul în care interesul superior al copilului ar fi pus în pericol dacă ar rămâne în continuare în familia de origine. În continuare, la litera (e), sunt prevăzute măsuri de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.

41.

În cazul în care aceste măsuri enumerate în lista pozitivă nu ar fi considerate materie civilă, enumerarea acestora și-ar pierde sensul atunci când sunt implicate atât persoane private (părinții), cât și o autoritate ce exercită puterea publică. Distincția realizată în cadrul Convenției de la Bruxelles, care se bazează pe faptul că statul acționează în temeiul competențelor de putere publică sau din punct de vedere fiscal, nu ar fi aplicabilă Regulamentului nr. 2201/2003.

42.

Includerea acestor măsuri de protecție statală în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 este susținută și de obiectivele cuprinse în considerentul (5). Conform acestuia, în vederea garantării egalității tuturor copiilor, prezentul regulament reglementează toate hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului. Prin urmare, pentru a evita problemele de delimitare în cazuri particulare, este necesară o interpretare largă a noțiunii de materie civilă. Aceasta permite în primul rând stabilirea clară a competenței judiciare conform regulilor stabilite prin Regulamentul nr. 2201/2003.

43.

În acest sens, trebuie să se țină seama de faptul că, în cadrul Regulamentului nr. 2201/2003, există o legătură strânsă între noțiunea de materie civilă și noțiunea de răspundere părintească, ce ocupă un loc central în regulament. Regulile corespunzătoare raporturilor juridice dintre părinți și copil constituie în majoritatea sistemelor juridice nucleul dreptului civil. Orice hotărâre judecătorească ce aduce atingere răspunderii părintești, care are, prin urmare, efect asupra acestui raport juridic de drept civil ( 15 ), ar trebui, în măsura în care nu intervine vreo excepție în temeiul articolului 1 alineatul (3), să facă parte din domeniul de aplicare al regulamentului ( 16 ).

44.

Nu are incidență în această privință faptul că răspunderea părintească este afectată printr-o măsură de protecție statală sau printr-o hotărâre judecătorească luată la inițiativa unui titular sau a titularilor dreptului de încredințare. Deoarece noțiunea de materie civilă trebuie interpretată în mod autonom, ea poate include chiar și asemenea măsuri, care, conform dreptului intern al unui stat membru, aparțin dreptului public ( 17 ).

45.

După cum subliniază în mod corect guvernul francez, considerentul (10) al regulamentului confirmă că utilizarea noțiunii de materie civilă nu exclude din domeniul de aplicare măsurile de protecție statală privitoare la încredințarea părintească. Alegerea acestei noțiuni a avut loc mai curând ca urmare a faptului că regulamentul nu se aplică anumitor domenii ale dreptului public și ale dreptului penal ce nu privesc reglementarea răspunderii părintești, precum securitatea socială, măsurile în materie de educație și de sănătate, hotărârile privind dreptul de azil și imigrarea sau măsurile luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii ( 18 ).

46.

Geneza regulamentului confirmă acest sens dat noțiunii de materie civilă. Regulamentul nr. 1347/2000 ( 19 ), care a precedat Regulamentului nr. 2201/2003, se aplica doar procedurilor civile privind responsabilitatea parentală față de copiii comuni care au loc în contextul acțiunilor matrimoniale [articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1347/2000]. Din cauza legăturii ulterior necesare dintre hotărârea judecătorească privind răspunderea părintească și materia matrimonială, măsurile de protecție statală nu erau cuprinse în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1347/2000.

47.

Deși Comisia urmărea cuprinderea tuturor hotărârilor judecătorești privind răspunderea părintească în noua reglementare, aceasta și-a păstrat formularea ( 20 ) și în propunerea care a stat la baza Regulamentului nr. 2201/2003 ( 21 ). Din propunere nu se putea deduce clar dacă măsurile de protecție statală intră sub incidența domeniului de aplicare al regulamentului. În expunerea de motive a propunerii, Comisia a explicat totuși că numai anumite măsuri de protecție ce au legătură cu sancționarea faptelor penale nu trebuie să intre în domeniul de aplicare al regulamentului ( 22 ). Prin urmare, s-ar putea concluziona numai contrariul, că în domeniul său de aplicare sunt incluse alte măsuri de protecție statală ( 23 ). Această lipsă de claritate a fost înlăturată în mod intenționat în timpul consultărilor din cadrul Consiliului prin modificarea articolului 1 alineatul (1) și prin introducerea listei pozitive și a celei negative în articolul 1 alineatele (2) și (3), precum și în considerentul (10).

48.

Un alt aspect privitor la geneză este legătura strânsă între Regulamentul nr. 2201/2003 și Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor (Convenția privind protecția copiilor) ( 24 ).

49.

În ceea ce privește domeniul de aplicare, versiunea actuală a regulamentului prezintă paralele evidente cu Convenția privind protecția copiilor. Astfel, domeniul de aplicare al ambelor reglementări se întemeiază pe sensul larg al noțiunii de răspundere părintească. Mai mult, de-a lungul consultărilor cu privire la proiect, metoda de reglementare a domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 s-a apropiat și mai mult de Convenția privind protecția copiilor, prin faptul că s-au introdus de asemenea o listă pozitivă și una negativă la articolul 1 alineatele (2) și (3), ce acoperă în mare parte lista corespunzătoare din articolele 3 și 4 din Convenția privind protecția copiilor ( 25 ). Convenția privind protecția copiilor include în mod expres măsurile statale în domeniul său de aplicare, ca de exemplu plasarea [articolul 3 litera (e) din Convenția privind protecția copiilor], pe care Paul Lagarde, în raportul său explicativ anexat Convenției privind protecția copiilor ( 26 ), o consideră ca fiind o măsură de protecție clasică. Sunt excluse din Convenția privind protecția copiilor și măsurile care au fost adoptate ca urmare a săvârșirii de faptelor penale [articolul 4 litera (i) din Convenția privind protecția copiilor].

50.

În ceea ce privește relațiile între statele membre, domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 are întâietate față de convențiile internaționale (a se vedea articolele 60 și 61 din regulament). Totuși, între statele membre și statele terțe se aplică în continuare instrumentele juridice internaționale. Din acest motiv, prevederile regulamentului și prevederile corespunzătoare din convenții trebuie, pe cât posibil, să fie interpretate în același fel, pentru a se evita concluziile diferite, în funcție de situația în care un caz privește legătura cu un alt stat membru sau cu un stat terț ( 27 ).

51.

În încheiere, trebuie atrasă atenția asupra faptului că integrarea în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 a măsurilor de protecție statală care, în anumite state membre, intră sub incidența dreptului public nu reprezintă o contradicție faţă de temeiul juridic al regulamentului.

52.

Articolul 61 litera (c) CE permite, evident, doar adoptarea de măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, vizate de articolul 65 CE. Conform articolului 65 litera (a) a treia liniuță CE, măsurile din acest domeniu cuprind, între altele, îmbunătățirea și simplificarea recunoașterii și executării hotărârilor în materie civilă și comercială, inclusiv a hotărârilor fără caracter judecătoresc. Noțiunea de materie comercială, în sensul dispozițiilor menționate din Tratatul CE, trebuie interpretată în același fel ca noțiunea corespunzătoare din Regulamentul nr. 2201/2003, și anume ca o noțiune autonomă de drept comunitar. Materiile civile, în sensul articolului 61 litera (c) CE și al articolului 65 CE, pot cuprinde și măsuri statale ce aduc atingere unor relații privind dreptul civil, în speță, exercitării răspunderii părintești, chiar dacă, în legislația unor state membre, măsurile corespunzătoare sunt considerate măsuri de drept public.

53.

Explicațiile oferite la litera a) și la litera b) ale primei întrebări au condus la concluzia că o hotărâre judecătorească prin care se dispune luarea în îngrijire imediată și plasarea unui copil în afara familiei de origine, într-o familie substitutivă, trebuie calificată ca materie civilă ce aduce atingere exercitării răspunderii părintești și pentru care, prin urmare, trebuie să se aplice Regulamentul nr. 2201/2003. Aceasta se aplică și atunci când hotărârea judecătorească în speță, conform dreptului intern al statului de origine sau al statului solicitat, intră sub incidența dreptului public. Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la litera c) a primei întrebări, deoarece aceasta are importanță numai pentru cazul în care numai plasarea ar intra în domeniul de aplicare al regulamentului, însă nu și luarea în îngrijire.

54.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, Korkein Hallinto-oikeus solicită, în esență, să se stabilească dacă reglementările naționale armonizate ale statelor nordice, care permit recunoașterea și executarea imediată a deciziilor administrative sub forma unei cooperări între autoritățile administrative, pot fi aplicate luării în îngrijire a unui copil, chiar și atunci când măsurile intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003.

55.

În acest context, instanța de trimitere se referă la articolul 59 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003. Conform acestuia, Finlanda și Suedia au posibilitatea de a declara Convenția din 6 februarie 1931 între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia conținând dispoziții de drept internațional privat privind căsătoria, adopția și încredințarea copiilor, precum și protocolul său final ca fiind aplicabile în tot sau în parte, în relațiile lor reciproce, în locul normelor din prezentul regulament. Instanța de trimitere dorește să afle dacă aceste prevederi pot fi transpuse, în mod analog cooperării dintre statele nordice, la predarea în vederea executării măsurilor de luare în îngrijire și de tratament.

56.

După cum s-au exprimat în unanimitate părțile, acestui raționament i se opune principiul supremației dreptului comunitar ( 28 ). Acesta obligă autoritățile și instanțele statelor membre să nu aplice dreptul intern contrar dreptului comunitar ( 29 ).

57.

Situația ar fi diferită numai dacă actul juridic de drept comunitar ar permite expres statelor membre să deroge de la acest principiu. Articolul 59 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu conține o asemenea excepție în ceea ce privește normele interne finlandeze și suedeze privind predarea în vederea executării măsurilor de îngrijire și de tratament în cadrul cooperării statelor nordice ( 30 ).

58.

O aplicare prin analogie a articolului 59 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu poate fi luată în considerare din cauza faptului că este vorba de o normă de excepție, de strictă interpretare. Statele membre în cauză ar fi trebuit, conform articolului 59 alineatul (2) litera (a), să declare aplicarea unor prevederi de derogare, ce trebuie să fie anexate la regulament și publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

59.

Declarația comună nr. 28 privind cooperarea statelor nordice, dată cu ocazia aderării Austriei, Finlandei și Suediei, nu permite aplicarea prevederilor ce diferă de Regulamentul nr. 2201/2003. În această declarație, părțile contractante consemnează expres că Suedia și Finlanda, ca membre ale Uniunii Europene, intenționează să continue, în conformitate cu legislația comunitară, cooperarea nordică între ele, precum și cu alte țări și teritorii.

60.

În măsura în care Regulamentul nr. 2201/2003 este aplicabil ratione temporis și ratione materiae, Finlanda și Suedia trebuie să pună în aplicare prevederile Regulamentului privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești privind răspunderea părintească și să nu utilizeze reglementările interne contrare.

61.

Această concluzie ar putea părea regretabilă din perspectiva colaborării administrative evident foarte bune dintre Finlanda și Suedia, colaborare care are ca scop interesul superior al copilului. Pe de altă parte, după cum subliniază în mod corect guvernul olandez, prin adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003, statele membre au stabilit anumite standarde procedurale unitare, precum păstrarea cerinței exequatur-ului, care este destinat protecției părților.

62.

A treia întrebare preliminară privește domeniul de aplicare ratione temporis al Regulamentului nr. 2201/2003. Conform reglementării tranzitorii de la articolul 64 alineatul (2), pentru recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești trebuie îndeplinite următoarele trei condiţii:

63.

Conform articolului 72 primul paragraf din Regulamentul nr. 2201/2003, acesta a intrat în vigoare deja de la 1 august 2004, dar prevederile sale se aplică totuși – cu câteva excepții neesențiale – doar de la 1 martie 2005 [articolul 72 al doilea paragraf]. Prin urmare, punerea în aplicare a regulamentului a început la 1 martie 2005. Regulamentul nr. 1347/2000 a intrat în vigoare la 1 martie 2001.

64.

Prin urmare, prima condiţie este aceea ca hotărârea judecătorească să fi fost pronunțată la 1 martie 2005 sau mai târziu. Instanța de trimitere consideră hotărârea pronunțată de länsrätt prin care a fost confirmată Decizia din 23 februarie 2005 a comitetului special de acțiune socială ca fiind hotărârea judecătorească ce trebuie executată. Aceasta a fost pronunțată la 3 martie 2005, așadar după începerea punerii în aplicare a Regulamentului nr. 2201/2003.

65.

Decizia comitetului special de acțiune socială din 23 februarie 2005 ar putea fi de asemenea considerată ca fiind hotărârea judecătorească ce trebuia executată. Conform articolului 2 punctul (4) din regulament, orice hotărâre privind răspunderea părintească, oricare ar fi denumirea hotărârii, este o hotărâre judecătorească în sensul regulamentului. Din articolul 2 punctul (1) din acesta rezultă că noțiunea de instanță judecătorească înseamnă toate autoritățile competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al regulamentului în temeiul articolului 1. De aceea, chiar și hotărârile judecătorești ale autorităților sunt, în principiu, susceptibile de a fi recunoscute și executate într-un alt stat membru în temeiul regulamentului.

66.

Totuși, pentru a putea fi executată pe calea comisiei rogatorii la o instanță a altui stat membru, hotărârea judecătorească în cauză trebuie să fie executorie în statul de origine [articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003]. Pentru a se putea evalua, în temeiul unei hotărâri judecătorești deja pronunțate, ce trebuie decis conform lex fori, aceasta trebuie să aibă cel puțin efecte în exterior ( 31 ). Deoarece efectele și caracterul executoriu ale unei hotărâri judecătorești presupun, conform dreptului suedez, în mod evident, confirmarea de către länsrätt, pare pertinent ca momentul confirmării de către instanță să fie considerat determinant, în temeiul articolului 64 alineatul (2) din regulament. În orice caz, este de competența instanței de trimitere să evalueze care este hotărârea judecătorească ce trebuie executată, în conformitate cu dreptul intern.

67.

Cu privire la cea de a doua condiţie (a se vedea punctul 62), instanța de trimitere presupune că acțiunea a fost intentată în momentul în care comitetul special de acțiune socială a început ancheta, în toamna anului 2004. Comisia este mai curând de părere că acțiunea a fost intentată de abia în momentul cererii comitetului special de acțiune socială din 25 februarie 2005 de confirmare a deciziei sale, adresată länsrätt.

68.

La articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 este reglementată în detaliu numai sesizarea instanței, și anume – mai simplu spus – depunerea la instanță a actului de sesizare a instanței sau notificarea sau comunicarea actului către pârât, dacă aceasta trebuia să aibă loc înainte de a fi depus la instanță. Prevederea nu cuprinde în mod expres cazul în care o autoritate acționează din oficiu și ia măsuri de protecție a copiilor. Dacă se consideră că data pronunțării hotărârii judecătorești nu este cea a deciziei comitetului special de acțiune socială – 23 februarie 2005 –, ci cea a confirmării de către länsrätt – 3 martie 2005 –, atunci există unele argumente pentru a susține, conform Comisiei, că se poate vorbi de o intentare a acțiunii, în sensul articolului 64 alineatul (2), de abia din momentul cererii comitetului special de acțiune socială adresate länsrätt.

69.

În cele din urmă, s-ar putea ca întrebarea să rămână deschisă, deoarece atât începerea anchetei comitetului special de acțiune socială, cât și cererea adresată länsrätt au avut loc înainte de punerea în aplicare a Regulamentului nr. 2201/2003 și după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1347/2000.

70.

A treia condiţie este de asemenea îndeplinită. Normele de competență în vigoare în Suedia în momentul intentării acțiunii sunt conforme cu cele prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003. Prevederile naționale în vigoare înainte de punerea în aplicare a regulamentului stabileau competența autorității, respectiv a instanței de la domiciliul copiilor din Suedia. Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede o reglementare corespunzătoare a competenței.

71.

În consecință, la a treia întrebare preliminară trebuie să se răspundă că articolul 64 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească, pronunțată la 3 martie 2005 într-o acțiune introdusă după 1 martie 2001, dar înainte de 1 martie 2005, va fi recunoscută și executată în conformitate cu dispozițiile capitolului III din Regulamentul nr. 2201/2003 în cazul în care competența autorităților de la domiciliul copiilor este justificată prin normele de competență în vigoare la data intentării acțiunii, precum și prin articolul 8 alineatul (1) din regulament.

72.

Având în vedere argumentele prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Korkein Hallinto-oikeus astfel:

b)

atribuirea, exercitarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, precum și delegării acesteia.

b)

au ca obiect măsurile luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de către copii.