1. 

Această cauză are ca obiect recursul formulat de mai mulți proprietari funciari ( 2 ) și de o asociație de agricultori și silvicultori ( 3 ) (denumiți în continuare, împreună, „recurenții”) împotriva Ordonanței Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 22 iunie 2006, Sahlstedt și alții/Comisia ( 4 ).

2. 

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a respins acțiunea în anulare formulată de recurenți împotriva Deciziei 2005/101/CE a Comisiei din 13 ianuarie 2005 de adoptare, în temeiul Directivei 92/43/CEE a Consiliului ( 5 ), a listei siturilor de importanță comunitară pentru regiunea biogeografică boreală ( 6 ). Astfel, la finalul analizei privind admisibilitatea acțiunii, Tribunalul a apreciat că recurenții nu sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu, în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE, și, prin urmare, a respins acțiunea acestora.

3. 

Condiția potrivit căreia o persoană fizică sau juridică trebuie să fie vizată în mod direct de un act comunitar pentru a putea acționa în cadrul unei acțiuni în anulare presupune două elemente. În primul rând, actul atacat trebuie să producă efecte în mod direct asupra situației juridice a reclamantului. În al doilea rând, acest act nu trebuie să lase nicio putere de apreciere autorităților naționale însărcinate cu punerea sa în aplicare ( 7 ). În ordonanța atacată, Tribunalul a apreciat că aceste două condiții nu erau îndeplinite.

4. 

În cadrul acestui recurs, Curtea trebuie, prin urmare, să examineze efectele unei decizii care clasifică anumite teritorii drept situri de importanță comunitară asupra situației juridice a recurenților. De asemenea, aceasta este invitată să aprecieze întinderea puterii de apreciere de care dispun statele membre în procesul de punere în aplicare a unei astfel de decizii.

5. 

În aceste concluzii, propunem Curții să admită recursul, să anuleze ordonanța atacată și să pronunțe o hotărâre definitivă cu privire la admisibilitatea acțiunii formulate în primă instanță.

6. 

Astfel, vom susține că Tribunalul a comis o eroare de drept în cadrul analizei admisibilității acțiunii apreciind că recurenții nu sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu.

7. 

Vom prezenta motivele pentru care considerăm că, dimpotrivă, o astfel de decizie, care clasifică drept situri de importanță comunitară terenuri asupra cărora proprietarii funciari dețin drepturi, afectează situația juridică a acestora și nu lasă decât o marjă de apreciere foarte limitată statelor membre însărcinate cu punerea în aplicare a acesteia. În continuare, vom arăta motivele pentru care proprietarii funciari sunt, în opinia noastră, de asemenea vizați în mod individual de decizia în litigiu și cele pentru care MTK trebuie de asemenea declarată competentă să acționeze.

8.

Directiva are drept scop crearea unei rețele ecologice europene coerente, denumită „Natura 2000”. Această rețea trebuie să permită favorizarea menținerii și refacerii habitatelor naturale, precum și a florei și faunei sălbatice pe teritoriul statelor membre ale Comunității Europene ( 8 ).

9.

Această rețea este alcătuită din „arii speciale de conservare”. Potrivit articolului 1 litera (l) din directivă, o arie specială de conservare reprezintă „un sit de importanță comunitară desemnat de către un stat membru prin acte administrative sau clauze contractuale, în care se aplică măsurile de conservare necesare pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și/sau a populațiilor din speciile pentru care a fost desemnat respectivul sit”.

10.

Aceste arii sunt stabilite printr-o procedură în trei etape, prevăzută la articolul 4 din directivă.

11.

În cadrul primei etape, statele membre propun Comisiei Comunităților Europene o listă a siturilor de importanță comunitară care se situează pe teritoriul lor, în vederea protejării tipurilor de habitate naturale sau a speciilor de faună sau floră prevăzute de directivă. Această listă este însoțită de toate informațiile utile, nu doar de ordin științific și ecologic ( 9 ), geografic ( 10 ), ci și de ordin economic și social ( 11 ), și trebuie transmisă Comisiei în primii trei ani de la notificarea directivei.

12.

Apoi, în cea de a doua etapă, Comisia, acționând în cadrul unei proceduri care implică intervenția unui comitet ad-hoc ( 12 ), adoptă lista siturilor selectate drept situri de importanță comunitară. Această listă se întocmește în termen de șase ani de la notificarea prezentei directive.

13.

În final, cea de a treia etapă este descrisă în articolul 4 alineatul (4) din directivă. Aceasta reprezintă rezultatul procedurii de desemnare a ariilor speciale de conservare.

14.

Această dispoziție prevede că, după ce un sit de importanță comunitară a fost recunoscut de Comisie, „statul membru respectiv desemnează situl ca arie specială de conservare”.

15.

În plus, conform articolului 4 alineatul (5) din directivă, de îndată ce un sit este inclus în lista siturilor de importanță comunitară, acesta face obiectul dispozițiilor articolului 6 alineatele (2)-(4) din directivă.

16.

Articolul 6 din directivă stabilește regimul pe care statele membre trebuie să îl adopte pentru a asigura conservarea și administrarea siturilor Natura 2000.

17.

Articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede un regim de conservare general pe care statele membre trebuie să îl instituie pentru ariile speciale de conservare. Acest regim poate lua forma măsurilor legislative, administrative sau contractuale și, dacă este cazul, a planurilor de gestionare.

18.

Spre deosebire de această dispoziție, articolul 6 alineatele (2)-(4) din directivă se aplică de la data înscrierii sitului respectiv pe lista siturilor de importanță comunitară.

19.

Conform articolului 6 alineatul (2) din directivă, statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a evita deteriorarea habitatelor și perturbările care afectează speciile protejate. Prin urmare, această dispoziție este în mod esențial preventivă.

20.

Articolul 6 alineatele (3) și (4) din directivă determină condițiile în care pot fi autorizate planurile sau proiectele susceptibile să afecteze integritatea unui sit.

21.

Decizia în litigiu stabilește, în aplicarea directivei, lista siturilor de importanță comunitară pentru regiunea biogeografică boreală. Această listă a fost adoptată conform articolului 4 alineatul (2) al treilea paragraf din directivă.

22.

Printre siturile de importanță comunitară prevăzute în lista din anexa I la decizia în litigiu se numără următoarele:

23.

Siturile care fac obiectul deciziei în litigiu includ terenurile proprietarilor funciari ( 13 ).

24.

La 18 aprilie 2005, recurenții au introdus o acțiune la Tribunal pentru anularea în parte sau în tot a deciziei în litigiu.

25.

Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 5 iulie 2005, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

26.

Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi a Tribunalului din 27 septembrie 2002, a fost admisă intervenția Republicii Finlanda în susținerea concluziilor Comisiei.

27.

În urma analizei sale privind admisibilitatea cererii, Tribunalul a considerat că recurenții nu erau vizați în mod direct de decizia în litigiu în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE și, prin urmare, a respins acțiunea acestora.

28.

În primul rând, Tribunalul a amintit prevederile articolului 230 al patrulea paragraf CE, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică poate formula […] o acțiune împotriva deciziilor al căror destinatar este și împotriva deciziilor care, deși luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct și individual”.

29.

După ce a constatat că recurenții nu erau destinatarii deciziei în litigiu, Tribunalul a analizat, așadar, dacă aceasta îi privea în mod direct și individual.

30.

După ce a amintit, la punctele 52 și 53 din ordonanța atacată, jurisprudența Curții în materie, Tribunalul a analizat efectele deciziei în litigiu asupra situației juridice a proprietarilor funciari, persoane fizice ( 14 ). Acesta a reținut următoarele:

31.

Tribunalul a analizat în continuare a doua condiție evidențiată de jurisprudență, conform căreia aplicarea actului atacat trebuie să aibă un caracter automat și să decurgă doar din reglementarea comunitară. La punctele 55-58 din ordonanța atacată, acesta a analizat conținutul obligațiilor ce revin statelor membre în temeiul articolului 4 alineatele (4) și (5) și al articolului 6 din directivă. Astfel, Tribunalul a dedus următoarele:

32.

Prin urmare, Tribunalul a stabilit că proprietarii funciari, persoane fizice, nu sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE și a hotărât că nu este necesar să analizeze dacă aceștia erau vizați în mod individual de acest act comunitar.

33.

La punctul 61 din ordonanța atacată, și având în vedere concluziile la care a ajuns cu privire la interesul direct al proprietarilor funciari, persoane fizice, Tribunalul a hotărât că nu se poate considera că membrii MTK sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu. Tribunalul a arătat totodată că această asociație nu a demonstrat că are un interes propriu în continuarea acțiunii.

34.

În consecință, Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamanți ca fiind inadmisibilă.

35.

Prin cererea depusă la grefa Curții la 4 septembrie 2006, recurenții au introdus acest recurs.

36.

Intervenția Regatului Spaniei în sprijinul concluziilor Comisiei a fost admisă printr-o ordonanță a președintelui Curții din 16 ianuarie 2007.

37.

Prin recursul formulat, recurenții solicită Curții anularea ordonanței atacate și a deciziei în litigiu. De asemenea, aceștia solicită Curții să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul celor două procese.

38.

Comisia, susținută în acest sens de Regatul Spaniei, solicită respingerea recursului și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

39.

Recurenții invocă trei motive în susținerea recursului lor, întemeiate, în primul rând, pe nemotivarea ordonanței atacate, în al doilea rând, pe o apreciere eronată a Tribunalului conform căreia aceștia nu sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE și, în al treilea rând, pe lipsa unei protecții jurisdicționale efective.

40.

La punctele 57-60 din recurs, recurenții susțin că Tribunalul a omis să răspundă argumentului referitor la efectele juridice ale obligației de evaluare a planurilor, prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din directivă. În opinia acestora, acest argument era totuși evocat în mod clar la punctele 21-29 din observațiile lor scrise, depuse ca urmare a excepției de inadmisibilitate ridicate de Comisie.

41.

Acest motiv se referă la cerința formală de motivare. Acesta are drept scop sancționarea nemotivării ordonanței atacate.

42.

În ceea ce privește recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunal, Curtea a stabilit în mod repetat că problema dacă Tribunalul a răspuns motivelor părților și dacă și-a motivat în mod corespunzător hotărârea constituie o chestiune de drept care poate, ca atare, să fie invocată în cadrul unui recurs ( 15 ).

43.

Dintr-o jurisprudență constantă reiese că nu i se impune Tribunalului de către Curte să elaboreze o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și punctual toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care au fost luate măsurile în discuție, iar instanței competente să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul ( 16 ). În ceea ce privește o acțiune întemeiată pe articolul 230 CE, cerința de motivare implică examinarea de către Tribunal a motivelor de anulare invocate de reclamant și prezentarea motivelor care conduc la respingerea motivului sau la anularea actului atacat.

44.

Totuși, deși Tribunalul nu trebuie să răspundă detaliat la fiecare dintre argumentele invocate de reclamant, în special în cazul în care acestea nu sunt suficient de clare și de exacte și nu se bazează pe elemente de probă detaliate, Curtea apreciază că Tribunalul trebuie cel puțin să examineze toate pretinsele încălcări ( 17 ).

45.

Având în vedere aceste elemente, trebuie stabilit dacă Tribunalul a omis să răspundă la argumentul în cauză susținut de recurenți și eventual dacă trebuia să răspundă la acesta.

46.

În speță, constatăm că aceștia din urmă au prezentat în mod clar motivele pentru care apreciază că sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu. În special, recurenții au prezentat în mod foarte detaliat, în secțiunea 2.2 din observațiile lor scrise ( 18 ), și mai ales la punctele 21-29, noile sarcini ce revin pe viitor proprietarilor funciari în temeiul obligației de evaluare a planurilor și a proiectelor, prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din directivă.

47.

Acest argument este prezentat în susținerea motivului referitor la interesul direct al recurenților. Nu este vorba despre un motiv de drept distinct de cel în cauză, astfel cum încearcă să demonstreze sinteza atașată de recurenți la observațiile lor, precum și rezumatul motivelor invocate în susținerea recursului ( 19 ).

48.

Raționamentul Tribunalului în ceea ce privește interesul direct al proprietarilor funciari, persoane fizice, figurează la punctele 54 și 59 din ordonanța atacată, care sunt formulate astfel:

[…]

49.

Astfel, Tribunalul a dedus, la punctul 61 din ordonanța atacată, că, prin urmare, MTK nu putea fi vizată în mod direct.

50.

O simplă lectură a ordonanței atacate este suficientă pentru a constata că Tribunalul s-a pronunțat cu privire la motivul referitor la interesul direct al recurenților. Este adevărat că Tribunalul nu a analizat în detaliu efectele articolului 6 alineatul (3) din directivă asupra situației juridice a proprietarilor funciari. Nu putem decât să regretăm concizia motivelor sale asupra acestui punct, în măsura în care Tribunalul – să reamintim – se pronunță cu privire la o cauză de inadmisibilitate de ordine publică.

51.

Cu toate acestea, considerăm că motivarea ordonanței atacate permite Curții să își exercite controlul jurisdicțional și, în plus, permite recurenților să afle motivele pentru care Tribunalul a stabilit că ei nu erau direct vizați de decizia în litigiu. Astfel cum rezultă în mod clar din ordonanța atacată, Tribunalul a pornit de la constatarea că decizia în litigiu nu cuprinde nicio dispoziție referitoare la regimul de protecție prevăzut la articolul 6 din directivă și, în plus, lasă o marjă de apreciere statelor membre însărcinate cu punerea în aplicare a acesteia.

52.

Prin urmare, propunem Curții să declare neîntemeiat primul motiv.

53.

Recurenții susțin că Tribunalul a stabilit în mod eronat că nu erau vizați în mod direct de decizia în litigiu în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE și al jurisprudenței Curții. În opinia acestora, Tribunalul a comis o eroare de drept în cadrul examinării celor două condiții cerute de jurisprudență, potrivit cărora, pe de o parte, actul în litigiu trebuie să afecteze situația juridică a reclamantului și, pe de altă parte, punerea în practică a acestuia trebuie să aibă un caracter pur automat ( 20 ).

54.

În ceea ce privește prima condiție, recurenții susțin că Tribunalul a interpretat eronat articolul 6 din directivă prin faptul că a apreciat că decizia în litigiu nu avea niciun efect juridic direct asupra lor.

55.

Pe de o parte, decizia în litigiu ar antrena în mod inevitabil clasificarea în arii speciale de protecție a siturilor selectate drept situri de importanță comunitară. Decizia respectivă ar rezolva, așadar, definitiv problema includerii acestor situri în rețeaua Natura 2000.

56.

Pe de altă parte, decizia în litigiu ar antrena o interdicție de deteriorare a siturilor clasificate drept situri de importanță comunitară, precum și o obligație de evaluare a planurilor și a proiectelor susceptibile de a fi puse în aplicare în aceste situri, cum ar fi cea prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din directivă. Faptul că decizia în litigiu nu implică în sine obligații sau restricții referitoare la utilizarea proprietăților este lipsit de importanță.

57.

În susținerea acestei concluzii, recurenții reproșează Tribunalului că a examinat efectele juridice ale deciziei în litigiu fără a ține seama de diferitele etape ale procedurii de selectare a siturilor.

58.

În ceea ce privește a doua condiție, recurenții susțin că Tribunalul a interpretat de asemenea în mod eronat articolul 6 din directivă prin faptul că a considerat că producerea de efecte juridice generate de decizia în litigiu necesita adoptarea de către statul membru de măsuri în cadrul cărora aceștia dispuneau de o putere de apreciere.

59.

Comisia susține, în ceea ce o privește, că ordonanța atacată este conformă cu jurisprudența Curții referitoare la articolul 230 al patrulea paragraf CE. În opinia sa, decizia în litigiu nu îi privește în mod direct pe recurenți, întrucât aceasta nu cuprinde nicio dispoziție referitoare la regimul de protecție pe care statele membre trebuie să îl adopte pe baza acestei directive. În plus, articolul 6 alineatul (3) din directivă, asemenea deciziei în litigiu, nu i-ar împiedica în niciun caz pe recurenți să pună în aplicare proiecte imobiliare, silvicole sau agricole în ariile speciale de conservare. Formularea acestei dispoziții ar fi clară și nu ar necesita decât aplicarea unor proceduri de evaluare și organizarea de către autoritățile naționale competente a unei consultări înainte de aprobarea proiectului. În cele din urmă, Comisia nu apreciază că este necesar să se răspundă argumentelor recurenților conform cărora decizia în litigiu i-ar privi și în mod individual.

60.

Regatul Spaniei, care a intervenit în sprijinul concluziilor Comisiei, adaugă că decizia în litigiu nu face decât să constate o stare de fapt, și anume îndeplinirea condițiilor speciale de mediu pe un teritoriu determinat. În plus, acesta precizează că efectele articolului 6 alineatul (3) din directivă nu rezultă din decizia în litigiu, ci din declararea ariei speciale de conservare de către statele membre.

61.

Decizia în litigiu, conform articolului 2 din aceasta, se adresează doar statelor membre. Persoanele fizice, în speță cele din rândul proprietarilor funciari, sau persoanele juridice, în speță fundația MTK:n säätiö, care doresc să formuleze o acțiune în anulare împotriva acestei decizii trebuie, prin urmare, să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf CE. În consecință, acestea trebuie să demonstreze că decizia le privește în mod direct și individual. În cazul în care decizia în litigiu nu îndeplinește aceste condiții, acțiunea introdusă împotriva acesteia de o persoană fizică sau juridică este inadmisibilă.

62.

Acesta este obiectul prezentului litigiu.

63.

Conform unei jurisprudențe constante și astfel cum Tribunalul a amintit la punctul 52 din ordonanța atacată, condiția potrivit căreia actul atacat trebuie să privească în mod direct o persoană fizică sau juridică impune următoarele două elemente. În primul rând, acest act trebuie să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a particularului. În al doilea rând, actul respectiv nu trebuie să lase nicio putere de apreciere destinatarilor care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, așadar, aceasta trebuie să aibă un caracter pur automat și să decurgă doar din reglementarea comunitară, fără aplicarea altor reguli intermediare ( 21 ).

64.

În cadrul acestei cauze, este, prin urmare, necesar să se analizeze dacă aceste două condiții sunt îndeplinite.

65.

Astfel cum am arătat, Tribunalul a apreciat, la punctul 54 din ordonanța atacată, că decizia în litigiu, „care desemnează drept situri de importanță comunitară părți din teritoriul finlandez unde reclamanții [proprietari funciari, persoane fizice] dețin terenuri[ ( 22 )], [nu] produce, ca atare, efecte asupra situației juridice [a acestora din urmă]”. În opinia Tribunalului, decizia în litigiu nu ar cuprinde nicio dispoziție cu privire la regimul de protecție a siturilor de importanță comunitară și astfel nu ar afecta nici drepturile și obligațiile proprietarilor de bunuri funciare, nici exercitarea acestor drepturi. Astfel, Tribunalul apreciază că includerea acestor situri pe lista siturilor de importanță comunitară nu ar obliga în niciun fel operatorii economici sau persoanele fizice.

66.

Nu suntem de acord cu această analiză.

67.

Dimpotrivă, considerăm că decizia în litigiu determină, ca atare, consecințe directe asupra situației juridice a proprietarilor funciari, chiar în absența măsurilor de protecție adoptate de statul membru în cauză.

68.

Contrar celor susținute de Regatul Spaniei, decizia în litigiu constituie un act atacabil. Această decizie nu este un „act declarativ” sau o simplă măsură intermediară, întrucât stabilește definitiv poziția Comisiei cu privire la siturile de importanță comunitară din rețeaua Natura 2000 ( 23 ).

69.

Decizia în litigiu constituie, în plus, un act cauzator de prejudiciu. Prin clasificarea drept situri de importanță comunitară a terenurilor asupra cărora proprietarii funciari dețin drepturi, această decizie îi privează de dreptul de a dispune în mod liber de acestea ( 24 ).

70.

Astfel, decizia în cauză are drept consecință adăugarea la drepturile proprietarilor funciari a unor noi restricții, care nu existau la momentul în care aceștia le-au dobândit și care îngreunează exercitarea acestora. În temeiul deciziei în litigiu, proprietarii funciari nu își mai pot exploata sau vinde terenurile fără a se ține seama de clasificarea proprietății lor drept sit de importanță comunitară. Impactul deciziei în litigiu asupra situației lor se poate materializa, așadar, într-un prejudiciu de natură economică și socială, prin diminuarea valorii terenurilor sau chiar prin încetarea totală sau parțială a activităților agricole și forestiere. Acesta se poate de asemenea manifesta printr-o serie de restricții privind exercitarea prerogativelor corespunzătoare proprietății, întrucât, odată ce terenurile au fost clasificate drept situri de importanță comunitară, acestea sunt grevate de noi obligații.

71.

Pe de o parte, respectivele terenuri sunt clasificate, în temeiul articolului 4 alineatul (4) din directivă, în arii speciale de conservare.

72.

Pe de altă parte, statele membre au, în temeiul articolului 4 alineatul (5) din directivă, obligația de a institui, conform dispozițiilor articolului 6 alineatele (1)-(4) din directivă ( 25 ), un regim de protecție a siturilor vizate de decizia în litigiu. De exemplu, statele membre trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru conservarea siturilor ( 26 ). Astfel, acestea pot să interzică anumite activități în cadrul zonelor protejate, precum defrișarea și despădurirea, sau chiar să limiteze lucrările de construcție și de exploatare. Statele membre trebuie de asemenea să supună toate planurile și toate proiectele care ar putea afecta siturile de importanță comunitară, precum proiectele de captare a apei, procedurii de acordare a unei autorizații administrative prealabile, întemeiată pe o evaluare a efectelor acestora asupra sitului în cauză ( 27 ).

73.

Aceste măsuri reprezintă tot atâtea restricții ale exercitării dreptului de proprietate și sunt direct legate de clasificarea în categoria siturilor de importanță comunitară a terenurilor proprietarilor funciari.

74.

În cauza în care s-a adoptat Hotărârea Comisia/Infront WM, citată anterior, care, în opinia noastră, este comparabilă, Curtea a admis afectarea directă a reclamantului. Actul atacat era o decizie a Comisiei prin care se constata conformitatea cu dreptul comunitar a unei dispoziții britanice de stabilire, conform Directivei 89/552/CEE ( 28 ), a cerințelor cu privire la retransmisia evenimentelor majore de către posturile de televiziune. Curtea a admis că o întreprindere, în speță Infront WM AG, a cărei activitate consta în achiziționarea și revânzarea drepturilor de transmisie a evenimentelor sportive, era vizată în mod direct de acest act în măsura în care reglementarea adoptată de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și aprobată prin actul respectiv impunea acestor posturi un anumit număr de limite în cazul în care acestea aveau în vedere retransmisia unor evenimente desemnate pentru care Infront WM AG achiziționase drepturi exclusive. Curtea a hotărât că, „în măsura în care aceste limite sunt legate de condițiile în care [emițătorii menționați] achiziționează de la Infront [WM AG] drepturile de retransmisie […], măsurile adoptate de Regatul Unit și actul în litigiu au drept consecință să adauge la drepturile deținute de această societate noi restricții, care nu existau la momentul în care aceasta a achiziționat respectivele drepturi de retransmisie și care fac mai dificilă exercitarea acestora din urmă. Astfel, actul în litigiu afectează în mod direct situația juridică a societății Infront [WM AG]” ( 29 ).

75.

Considerăm că această jurisprudență poate fi pe deplin transpusă în cauza noastră.

76.

În aceste condiții și având în vedere aceste elemente, apreciem că decizia în litigiu afectează în mod direct situația juridică a proprietarilor funciari.

77.

În continuare trebuie analizat dacă măsurile de aplicare pe care le presupune decizia în litigiu sunt pur automate sau dacă, dimpotrivă, autoritățile naționale păstrează, în această privință, o putere discreționară.

78.

Dintr-o jurisprudență constantă rezultă că, în cazul în care un act comunitar este adresat unui stat membru de către o instituție, dacă acțiunea pe care statul membru trebuie să o întreprindă pentru executarea acestui act prezintă un caracter automat sau dacă, într-un fel sau altul, consecințele actului în cauză se impun fără echivoc, acest act privește, atunci, în mod direct orice persoană pe care această acțiune o afectează ( 30 ).

79.

În cazul în care există o măsură națională de punere în aplicare care se interpune între actul atacat și reclamant, Curtea apreciază că nu este vorba, propriu-zis, despre un element de inadmisibilitate a acțiunii dacă această măsură are un caracter pur automat sau dacă sensul acesteia este previzibil și se poate deduce din dispoziția comunitară ( 31 ). De exemplu, Curtea a stabilit că aceasta este situația în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Comisia/Infront WM, citată anterior. În pofida existenței unei marje de manevră în punerea în aplicare a actului atacat, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu se bucurau de nicio putere de apreciere în ceea ce privește rezultatul ce trebuia obținut, de vreme ce acesta era indicat doar prin acest act ( 32 ).

80.

Dacă, în schimb, actul atacat lasă o adevărată libertate de alegere statului membru destinatar, acesta având posibilitatea de a acționa ori de a nu acționa sau nefiind constrâns să acționeze într-un sens determinat, în acest caz, Curtea apreciază că un particular nu poate pretinde că are o calitate directă pentru a-l contesta ( 33 ).

81.

Astfel cum am arătat, Tribunalul a examinat, la punctele 55-58 din ordonanța atacată, conținutul obligațiilor ce revin statelor membre în temeiul articolului 4 alineatele (4)-(5) și al articolului 6 din directivă. Tribunalul a dedus că toate aceste obligații impun un act din partea statului membru în cauză prin care acesta să precizeze modul în care înțelege să le pună în aplicare pe teritoriul său. Apoi, Tribunalul a apreciat că:

82.

În temeiul acestei ultime constatări, Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de proprietarii funciari.

83.

Nu împărtășim acest raționament pentru următoarele motive.

84.

Pe de o parte, amintim că decizia în litigiu are natura unui element decizional și se impune integral statelor membre fără ca acestea să poată reveni asupra clasificării terenurilor din rețeaua Natura 2000.

85.

Pe de altă parte, în punerea în aplicare a acestei decizii, statele membre nu dispun, în opinia noastră, decât de o marjă de apreciere foarte limitată.

86.

În această cauză, punctul asupra căruia părțile sunt în dezacord rezultă din faptul că decizia în litigiu presupune, pentru a fi aplicată, ca statele membre să adopte măsuri de punere în aplicare. Însă, astfel cum am arătat, existența unei măsuri naționale de aplicare, care se interpune între actul atacat și reclamant, nu constituie în sine o cauză de inadmisibilitate a acțiunii. Într-o astfel de situație, Curtea analizează întinderea marjei de apreciere de care dispun statele membre în punerea în aplicare a actului atacat.

87.

Or, în prezenta cauză, aceste măsuri de punere în aplicare sunt stabilite printr-o directivă care are, prin definiție, vocația de a lăsa statelor membre o marjă de apreciere. Astfel, reamintim faptul că, în conformitate cu articolul 249 al treilea paragraf CE, directiva este obligatorie pentru statele membre cu privire la rezultatul care trebuie atins, dar acestea dispun de o anumită latitudine în ceea ce privește forma și mijloacele la care pot recurge în acest scop ( 35 ).

88.

În speță, se pune, așadar, problema dacă, având în vedere prevederile directivei, statele membre dispun de o marjă de apreciere suficientă în punerea în aplicare a deciziei în litigiu, care să le permită să acționeze sau să nu acționeze, sau dacă, dimpotrivă, sunt constrânse să acționeze într-un anumit sens.

89.

Modul și condițiile în care decizia în litigiu trebuie pusă în aplicare sunt stabilite la articolul 4 alineatele (4)-(5) și la articolul 6 din directivă.

90.

În primul rând, odată ce lista siturilor de importanță comunitară este elaborată de Comisie, statele membre sunt obligate să desemneze aceste situri drept arii speciale de conservare cât mai curând posibil și în termen de maxim șase ani. Astfel cum au arătat recurenții, termenele prevăzute la articolul 4 alineatul (4) din directivă sunt clare, iar statele membre nu dispun de nicio marjă de apreciere în acest sens ( 36 ).

91.

În al doilea rând, conform articolului 4 alineatul (5) din directivă, statele membre trebuie să aplice regimul de protecție prevăzut la articolul 6 alineatele (2)-(4) din directivă în ceea ce privește siturile înscrise pe lista siturilor de importanță comunitară ( 37 ). Astfel cum arată Curtea în Hotărârea Dragaggi și alții, citată anterior, între înscrierea unui sit pe lista siturilor de importanță comunitară și aplicarea măsurilor de protecție vizate de dispoziția respectivă există o strânsă legătură ( 38 ).

92.

Desigur, autoritățile naționale nu sunt lipsite de orice marjă de manevră pentru a pune în aplicare articolul 6 din directivă și decizia în litigiu. Astfel, pentru a îndeplini obligațiile care decurg din acestea, autoritățile naționale pot prevedea un regim adecvat de protecție a siturilor, care poate diferi în funcție de condițiile economice, sociale și culturale, precum și de caracteristicile regionale și locale ale fiecărui stat membru ( 39 ).

93.

Totuși, marja de apreciere care le este recunoscută ni se pare foarte restrânsă.

94.

Astfel, autoritățile naționale trebuie să asigure că proprietarii terenurilor clasificate drept situri de importanță comunitară nu deteriorează habitatele naturale care se găsesc în proprietatea lor și nu perturbă speciile care trăiesc în acest spațiu într-o măsură contrară cerințelor directivei. În acest scop, autoritățile naționale trebuie să adopte măsuri de protecție care sunt, în opinia noastră, lesne previzibile și al căror sens poate fi ușor determinat. Aceste măsuri trebuie să permită astfel menținerea sau restabilirea într-un „stadiu corespunzător de conservare” a habitatelor naturale și a speciilor de floră și de faună sălbatică de importanță comunitară ( 40 ). Acestea trebuie de asemenea să permită evitarea tuturor riscurilor de deteriorare și de perturbare a siturilor. Măsurile respective constituie punerea directă în aplicare a deciziei în litigiu. Rezultatul ce trebuie obținut este determinat de aceste măsuri, și, în speță, de decizia în litigiu. Prin urmare, în ceea ce privește rezultatul, autoritățile naționale nu se bucură de nicio marjă de apreciere.

95.

Or, atingerile aduse situațiilor juridice ale proprietarilor funciari sunt cauzate de cerința de obținere a acestui rezultat.

96.

În plus, instituțiile comunitare stabilesc limite din ce în ce mai restrictive cu privire la marja de apreciere a autorităților naționale competente.

97.

Astfel, Comisia a edictat un ghid de interpretare a articolului 6 din directivă, în care indică sfera de aplicare și conținutul fiecăreia dintre dispozițiile acestuia ( 41 ). De exemplu, în ceea ce privește punerea în aplicare a articolului 6 alineatul (2) din directivă, Comisia precizează sensul noțiunilor de perturbări și de deteriorare a siturilor și, în special, indică statelor membre modul în care trebuie să evalueze aceste riscuri. În plus, Comisia stabilește condițiile și termenele în care statele membre trebuie să adopte măsurile de protecție ( 42 ). Apoi, în ceea ce privește punerea în aplicare a articolului 6 alineatul (4) din directivă, Comisia precizează înțelesul sintagmelor „motive cruciale de interes public major” și „măsuri compensatorii”. Aceasta arată, printre altele, când trebuie avute în vedere aceste măsuri, cine trebuie să suporte costul acestora și cui trebuie notificate.

98.

Pe de altă parte, Comisia, prin intermediul procedurii acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, și Curtea, în cadrul controlului jurisdicțional, exercită un control foarte atent al măsurilor adoptate de statele membre în temeiul articolului 6 din directivă. Importanța contenciosului referitor la punerea în aplicare a directivei dovedește acest lucru. În acest sens, Curtea arată că exactitatea transpunerii directivei are „o importanță deosebită [în măsura] în care gestionarea patrimoniului comun este încredințată fiecărui stat membru pentru propriul teritoriu” ( 43 ). În opinia acesteia și în măsura în care directiva stabilește „norme complexe și tehnice”, „statele membre au în special obligația de a se asigura că legislația pe care o adoptă în vederea asigurării transpunerii acestei directive este clară și precisă, inclusiv în ceea ce privește obligațiile esențiale de supraveghere și control” ( 44 ).

99.

Astfel, Curtea nu a ezitat să precizeze modalitățile mecanismului de protecție prevăzut la articolul 6 alineatul (3) din directivă. În opinia Curții, „o evaluare corespunzătoare”, în sensul acestei dispoziții, presupune ca autoritățile naționale competente să identifice toate aspectele planurilor elaborate și care sunt susceptibile să afecteze obiectivele de conservare a sitului în cauză. În continuare, potrivit Curții, autorizația pentru plan sau pentru proiect nu poate fi acordată decât cu condiția ca autoritățile naționale competente să fie sigure că acesta nu dăunează integrității sitului în cauză. De asemenea, după cum precizează Curtea, „în cazul în care există o incertitudine cu privire la lipsa efectelor negative […], autoritatea competentă va trebui să refuze autorizarea” ( 45 ). Astfel cum, în mod corect, au arătat recurenții, autorizația eliberată în temeiul acestor criterii nu lasă statelor membre decât o marjă de apreciere foarte restrânsă ( 46 ).

100.

Prin urmare, considerăm că, din momentul în care Comisia a reținut un teritoriu ca fiind sit de importanță comunitară, statele membre nu au altă posibilitate decât să desemneze acest sit drept arie specială de conservare și să adopte un regim de protecție care să permită conservarea sitului respectiv, conform cerințelor directivei. Faptul că statele membre pot dispune de o marjă de apreciere, oricât de limitată ar fi aceasta, cu privire la măsurile de conservare ce trebuie adoptate și la procedurile de autorizare ce trebuie urmate nu ar trebui, în opinia noastră, să afecteze efectele deciziei în litigiu propriu-zise.

101.

Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că cele două condiții impuse de jurisprudență pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie vizată în mod direct de un act comunitar sunt, în această cauză, îndeplinite.

102.

Prin urmare, apreciem că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a hotărât că proprietarii funciari nu sunt vizați în mod direct de decizia în litigiu și propunem, în consecință, Curții să anuleze ordonanța atacată.

103.

În aceste condiții, considerăm că nu mai este necesară examinarea celui de al treilea motiv, întemeiat pe lipsa unei protecții jurisdicționale efective.

104.

În plus, în opinia noastră, în conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție ( 47 ), Curtea poate pronunța o hotărâre definitivă cu privire la admisibilitatea acțiunii introduse în primă instanță de recurenți.

105.

Întrucât Tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect în ordonanța atacată, vom examina măsura în care proprietarii funciari pot fi vizați în mod individual de decizia în litigiu. După efectuarea acestei analize, vom examina admisibilitatea acțiunii în anulare formulate de MTK.

106.

În excepția de inadmisibilitate pe care a ridicat-o în cursul judecării cauzei în primă instanță, Comisia susține că proprietarii funciari nu sunt vizați în mod individual de decizia în litigiu. În primul rând, Comisia arată că această decizie nu îi afectează astfel încât să fie privați de folosința bunului lor. Decizia respectivă nu le-ar conferi niciun drept și nu le-ar impune nicio obligație. Comisia subliniază în continuare că siturile vizate de decizia în litigiu sunt definite exclusiv pe baza unor criterii biologice, conform articolului 1 litera (k) din directivă. În această privință, Comisia apreciază că este imposibil să se identifice proprietarii siturilor clasificate drept situri de importanță comunitară pe baza deciziei în litigiu sau a datelor care au servit la elaborarea acesteia. Comisia arată, în cele din urmă, că siturile vizate de această decizie interesează alți actori, diferiți de proprietarii funciari, precum întreprinderile de construcții, organizațiile neguvernamentale sau cetățenii obișnuiți.

107.

Recurenții apreciază, dimpotrivă, că se regăsesc într-o situație specială, care îi deosebește de orice altă persoană, în măsura în care decizia în litigiu vizează terenuri ale căror proprietari sunt și le afectează situația juridică.

108.

Dintr-o jurisprudență constantă rezultă că alte persoane, în afara destinatarilor unei decizii, nu pot pretinde că respectiva decizie le privește în mod individual decât dacă aceasta le aduce atingere în temeiul anumitor calități care le sunt specifice sau în temeiul unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, din acest motiv, le individualizează ca și cum ar fi destinatarul unei astfel de decizii ( 48 ).

109.

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că, atunci când decizia afectează un grup de persoane care erau identificate sau identificabile la momentul în care acest act a fost adoptat și în funcție de criterii specifice membrilor grupului, acest act poate privi în mod individual respectivele persoane în măsura în care acestea fac parte dintr-un cerc restrâns de operatori economici ( 49 ). Curtea a arătat că aceasta poate fi situația atunci când decizia modifică drepturile dobândite de particular anterior adoptării sale ( 50 ).

110.

În speță, apreciem că proprietarii funciari fac parte dintr-un cerc închis ai cărui membri sunt în special afectați de decizia în litigiu, și acest lucru din trei motive.

111.

În primul rând, ei se regăsesc într-o situație specială, întrucât dețin drepturi de proprietate asupra siturilor vizate de decizia în litigiu.

112.

În al doilea rând, proprietarii funciari puteau fi identificați de Comisie la momentul în care a adoptat această decizie. Astfel, siturile vizate de decizia în litigiu sunt identificate pornindu-se de la coordonatele geografice (latitudine și longitudine). Aceste informații, care sunt propuse, transmise, apoi validate de statul membru, permit identificarea parcelelor asupra cărora există drepturi de proprietate. Or, drepturile de proprietate ale fiecăruia dintre noi sunt, în principiu, înscrise în registre de autoritățile naționale.

113.

În al treilea rând, astfel cum am demonstrat, decizia în litigiu afectează situația juridică a proprietarilor funciari și, în special, libera exercitare a drepturilor lor.

114.

În aceste condiții, apreciem că admisibilitatea acțiunii în anulare formulate de aceștia din urmă se poate înscrie într-o jurisprudență consacrată a Curții, conform căreia un particular poate contesta legalitatea unui act comunitar atunci când acest act modifică drepturile dobândite de respectivul particular anterior adoptării sale.

115.

Astfel cum am arătat la punctele 99-102 din Concluziile pe care le-am prezentat în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Comisia/Infront WM, citată anterior, Curtea a hotărât în acest sens prin Hotărârea Toepfer și Getreide-Import Gesellschaft/Comisia ( 51 ), în care a admis, pentru prima dată, că un particular putea fi vizat individual de o decizie adresată unui stat membru. Această soluție a fost adoptată și în Hotărârea Bock/Comisia, citată anterior, precum și în Hotărârile Agricola commerciale olio și alții/Comisia și Savma/Comisia ( 52 ). În Hotărârea CAM/Comisia ( 53 ), Curtea a admis totodată că un particular are calitate procesuală activă în cazul în care măsura atacată se referă la o situație în curs la momentul adoptării sale și afectează exercitarea drepturilor dobândite pentru operațiuni viitoare. Curtea s-a pronunțat în acest sens și în Hotărârea Comisia/Infront WM, citată anterior.

116.

De asemenea, în cazul în care dreptul în cauză are rang de drept fundamental în ordinea juridică comunitară, precum dreptul de proprietate ( 54 ), este evident, în opinia noastră, că încălcarea acestuia trebuie să poată face obiectul unei acțiuni judecătorești efective în fața instanței comunitare.

117.

Considerăm că această analiză găsește o susținere în jurisprudența comunitară și în special în Hotărârea Codorníu/Consiliul ( 55 ). În această cauză, o societate de drept spaniol, titulară a mărcii Gran Crémant de Codorníu din 1924, solicita anularea unui articol dintr-un regulament al Consiliului care îi interzicea la un moment dat utilizarea mențiunii „crémant”. Curtea pare să fi recunoscut admisibilitatea acțiunii acesteia, în pofida caracterului normativ al actului atacat, din preocuparea de a proteja dreptul de proprietate pe care societatea îl deținea asupra acestei mărci în temeiul legislației spaniole.

118.

Considerăm că această jurisprudență poate fi pe deplin transpusă în prezenta cauză, de vreme ce drepturile proprietarilor funciari au fost dobândite înainte de adoptarea deciziei în litigiu.

119.

Acesta este motivul pentru care, având în vedere toate aceste elemente, apreciem că proprietarii funciari sunt vizați în mod individual de decizia menționată.

120.

Proprietarii funciari îndeplinesc, prin urmare, condițiile stabilite la articolul 230 al patrulea paragraf CE pentru formularea unei acțiuni în anulare împotriva unei astfel de decizii. În consecință, propunem Curții să declare admisibilă acțiunea acestora.

121.

În prezent, este necesară examinarea admisibilității acțiunii în anulare formulate de MTK împotriva deciziei în litigiu.

122.

Astfel cum rezultă din înscrisurile din dosar, MTK reprezintă interesele a 163000 de agricultori și silvicultori, printre care și pe cele ale proprietarilor funciari ( 56 ).

123.

Admisibilitatea unei acțiuni formulate de o asociație de apărare a intereselor colective în fața instanței comunitare decurge și din articolul 230 al patrulea paragraf CE. Această dispoziție – să reamintim – supune acțiunea în anulare formulată de orice persoană fizică sau juridică împotriva unei decizii al cărei destinatar nu este dublei condiții ca această decizie să o privească în mod direct și individual.

124.

O asociație de apărare a intereselor colective nu poate, prin urmare, solicita anularea unei decizii al cărei destinatar nu este decât în cazul în care această decizie o privește pe ea însăși sau pe membrii săi în mod direct și individual. Conform unei jurisprudențe constante, o asociație nu poate acționa împotriva unui astfel de act în numele apărării intereselor generale și colective ale membrilor pe care îi reprezintă ( 57 ). Acest fapt permite astfel evitarea situației în care, prin crearea unei astfel de asociații, particularii să poată eluda cerințele procedurale prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf CE ( 58 ).

125.

Astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, o asociație, precum MTK, nu poate, așadar, formula o acțiune în anulare împotriva unei decizii a Comisiei decât în două cazuri. În primul rând, acțiunea sa este admisibilă dacă membrii pe care îi reprezintă sau o parte dintre aceștia au ei înșiși calitate procesuală activă ( 59 ). În acest caz, se consideră că asociația se substituie membrilor săi. În al doilea rând, acțiunea sa poate fi de asemenea admisibilă dacă aceasta poate dovedi un interes propriu în formularea acțiunii. Jurisprudența admite că acesta poate fi cazul atunci când poziția de negociator a asociației a fost afectată de actul a cărui anulare se solicită ( 60 ).

126.

În cadrul acestui litigiu, recurenții susțin că acțiunea formulată de MTK este admisibilă întrucât majoritatea membrilor săi au ei înșiși calitate procesuală activă.

127.

Împărtășim, la rândul nostru, această opinie.

128.

Astfel, apreciem că, prin prezenta acțiune, MTK înțelege să apere interesele individuale ale anumitor membri ai săi și, în special, pe cele ale proprietarilor funciari. Or, astfel cum am demonstrat, considerăm că acești membri sunt vizați în mod direct și individual de decizia în litigiu. Prin urmare, apreciem că acțiunea MTK este admisibilă prin faptul că îi reprezintă pe aceștia.

129.

Din perspectiva jurisprudenței Curții, acest element este suficient pentru a justifica admisibilitatea acțiunii MTK

130.

În lumina acestor considerații, propunem, așadar, Curții să respingă excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie cu privire la acțiunea formulată de recurenți în fața Tribunalului.

131.

În plus, invităm Curtea să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra temeiniciei acțiunii și să stabilească faptul că cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul ( 61 ).

132.

În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să se pronunțe astfel: