1. 

Prin Decizia din 19 aprilie 2006, în temeiul articolului 234 CE, Rechtbank Groningen (Ţările de Jos) a adresat Curţii două întrebări preliminare, dintre care prima privește interpretarea articolelor 25 CE și 90 CE, iar cea de a doua, interpretarea articolului 87 alineatul (1) CE.

2. 

Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unei proceduri iniţiate de Essent Netwerk Noord B.V. (denumită în continuare „Essent”) împotriva Aluminium Delfzijl B.V. (denumită în continuare „Aldel”), având ca obiect plata unei sume calculate în funcţie de cantitatea de energie transportată de reclamantă până la pârâtă, a cărei prelevare este impusă printr-o dispoziţie de lege și care are drept finalitate acoperirea costurilor nerecuperabile efectuate de întreprinderile naţionale producătoare de energie electrică în perioada anterioară iniţierii procesului de liberalizare a pieţei de energie electrică în Ţările de Jos.

3.

Articolul 25 CE prevede:

„Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.”

4.

În temeiul articolului 90 CE:

„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

5.

Până la intrarea în vigoare, la 1 august 1998, a Legii privind energia electrică din 1998 (Elektriciteitswet 1998), care a iniţiat procesul de liberalizare a sectorului energiei electrice în aplicarea Directivei 96/92/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 decembrie 1996 privind regulile comune pentru piața internă de energie electrică ( 2 ), oferta de energie electrică în Ţările de Jos era reglementată de dispoziţiile prevăzute în Elektriciteitswet 1989.

6.

În perioada relevantă în litigiul principal, cuprinsă între 1 august și 31 decembrie 2000, producția, importul și transportul energiei electrice erau asigurate de patru întreprinderi producătoare (denumite în continuare „IPE”) ( 3 ) și de filiala comună a acestora, N.V. Samenwerkende Elektriciteitsproductiebedrijven (SEP) ( 4 ). După cum se arată în decizia de trimitere, până în 1999, toate IPE erau sub controlul autorităţilor locale și regionale, în timp ce în perioada relevantă numai EPZ se mai afla indirect sub control public prin acţionarii săi, Essent și Delta ( 5 ). IPE și SEP își desfășurau activitatea împreună pe baza unui „contract de cooperare” ( 6 ).

7.

În temeiul Elektriciteitswet 1989, SEP, singură sau împreună cu IPE, a realizat anumite investiţii pe termen lung impuse de autorităţile publice în cadrul opţiunilor de politică energetică și/sau a mediului, printre care se numărau, în special, încheierea unor convenţii în cadrul proiectelor de încălzire urbană și construirea unei instalații experimentale de gazeificare a cărbunelui (Demkolec). Aceste investiţii au generat costuri nerecuperabile într-un regim deschis pentru concurenţa liberă (așa-numitele „stranded costs” sau „costurile nerecuperabile”, denumite în continuare „costurile nerecuperabile”).

8.

În vederea liberalizării iminente și în scopul de a permite sectorului producţiei de energie electrică recuperarea acestor costuri, la 21 ianuarie 1997, SEP și IPE au încheiat cu întreprinderile din sectorul distribuţiei energiei electrice ( 7 ) un protocol asupra acordului privind furnizarea de energie electrică pentru perioada 1997-2000 (denumit în continuare „protocolul”). În baza acestui protocol, întreprinderile de distribuţie se obligau să plătească anual către SEP o sumă de 400 de milioane de guldeni olandezi (NLG) pentru acoperirea costurilor nerecuperabile, repartizată în funcţie de cantitatea de energie electrică furnizată de SEP fiecărei întreprinderi. Aceste sume urmau să fie finanţate printr-o majorare a tarifelor aplicate de întreprinderile de distribuţie anumitor categorii de beneficiari („clienţii obișnuiţi” mici, medii și mari).

9.

Articolul 97 din Elektriciteitswet 1998 a impus respectarea protocolului până la 1 ianuarie 2001, dată la care trebuia să se încheie procesul de liberalizare a pieţei de energie electrică în Ţările de Jos.

10.

Totuși, în ceea ce privește anul 2000, în urma intrării în vigoare a noilor dispoziţii tarifare care impuneau întreprinderilor de distribuţie facturarea separată a preţului de furnizare a energiei electrice și a preţului de transport, aceste întreprinderi s-au aflat în imposibilitatea de a repercuta asupra consumatorilor finali sumele pe care erau obligate să le plătească pentru acoperirea costurilor nerecuperabile către SEP.

11.

În acest context, la 21 decembrie 2000, a fost adoptată Legea tranzitorie privind sectorul producției energiei electrice (Overgangswet Elektriciteitsproductiesector, denumită în continuare „OEPS”), al cărei articol 9, care se află la originea întrebării formulate de instanţa de trimitere, prevede următoarele:

„1.   Pe lângă ceea ce datorează operatorului de rețea din zona în care este stabilit potrivit acordului, orice client, altul decât un client protejat, datorează acestuia suma de 0,0117 NLG pe kilowatt oră, calculată la întreaga cantitate de energie electrică pe care operatorul de rețea a transportat-o către racordul său în perioada 1 august 2000-31 decembrie 2000.

2.   Pe lângă ceea ce datorează titularului de autorizație din zona în care este stabilit potrivit acordului, orice client protejat datorează acestuia suma de 0,0117 NLG pe kilowatt oră, calculată la întreaga cantitate de energie electrică pe care titularul de autorizație i-a furnizat-o în perioada 1 august 2000-31 decembrie 2000.

3.   […]

4.   Suma datorată de clienți potrivit alineatului 1 sau 2 este plătită de operatorii de rețea sau, după caz, de titularii autorizației, înainte de 1 iulie 2001, societății desemnate ( 8 ).

5.   Societatea desemnată informează ministrul cu privire la suma menționată la alineatul 4 și anexează o declarație a unui contabil în sensul articolului 393 alineatul 1 din partea a doua a Codului civil în ceea ce privește fidelitatea informației. Dacă suma totală depășește 400 de milioane NLG, societatea desemnată plătește surplusul ministrului, care îl alocă pentru finanțarea costurilor prevăzute la articolul 7.”

12.

Conform articolului 25 din OEPS, dispoziţiile citate anterior au intrat în vigoare la 29 decembrie 200 și s-au aplicat retroactiv de la 1 august 2000. După cum precizează instanţa de trimitere, articolul 9 din OEPS nu a făcut obiectul unei comunicări separate către Comisie. Totuși, prin scrisoarea din 30 august 2000, autorităţile din Ţările de Jos au comunicat Comisiei textul integral al proiectului de lege al OEPS, inclusiv articolul 9.

13.

Este necesar de asemenea să amintim circumstanţele elaborării articolelor 6-8 din OEPS, deși acestea nu sunt relevante în mod direct în litigiul principal.

14.

În textul proiectului de lege al OEPS aceste articole defineau procedura de finanţare pentru acoperirea costurilor nerecuperabile în perioada care a urmat datei de 1 ianuarie 2001. Această procedură prevedea stabilirea anuală de către guvern a unui supliment în sarcina tuturor clienţilor, cu excepţia operatorilor de rețea, exprimat în procente din suma datorată pentru transportul energiei electrice și pentru serviciile auxiliare. Aceste articole au fost comunicate Comisiei pentru prima oară la 20 februarie 1998, în temeiul articolului 24 din Directiva 96/92, și a doua oară la 16 octombrie 1998, în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE. Prin Decizia din 8 iulie 1999, Comisia a informat guvernul olandez că dispoziţiile comunicate nu cuprindeau nicio măsură în sensul articolului 24 din directiva respectivă, ci trebuiau examinate în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE.

15.

La 30 august 2000, Ţările de Jos au informat Comisia că fuseseră aduse anumite modificări la dispoziţiile în discuţie. Cu această ocazie, după cum s-a arătat mai sus, a fost comunicat Comisiei textul integral al OEPS, care conţinea modificările sus-menţionate. În continuare, articolele 6-8 din OEPS au fost modificate ulterior, iar mecanismul pe care îl prevedeau a fost înlocuit cu un sistem de finanţare din fonduri publice (în prezent, articolele 7 și 8 din OEPS). Prin Decizia din 25 iulie 2001, Comisia a autorizat noile măsuri în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE.

16.

În decembrie 1996, făcând uz de posibilitatea de a încheia contracte speciale de furnizare cu marii clienţi industriali, acordată societăţii desemnate la articolul 32 din Elektriciteitswet 1989, SEP, una dintre IPE (Epon) și societatea de distribuţie Edon ( 9 ) au încheiat un „Contract de punere la dispoziţie de putere electrică și de livrare de energie electrică, precum și de «load management»” cu Aldel, pârâta din acţiunea principală. Prin acest contract s-a stabilit un preţ unic pentru diferitele servicii oferite, care nu cuprindea costurile nerecuperabile.

17.

De la 1 ianuarie 2000, transportul de energie electrică către Aldel este asigurat de Essent, în calitatea sa de operator de rețea locală ( 10 ) , reclamantă în acţiunea principală, înfiinţată prin separarea activităţilor societăţii de distribuţie Edon. Essent nu este parte în contractul de furnizare sus-menţionat. Atât Essent, cât și Aldel sunt stabilite în Ţările de Jos.

18.

În perioada cuprinsă între 1 august și 31 decembrie 2000, Essent a transportat 717413761 kilowați-oră de energie electrică spre racordul aparținând Aldel. Pentru serviciile prestate către Aldel în această perioadă, Essent a solicitat o sumă totală care cuprindea majorarea prevăzută la articolul 9 din OEPS.

19.

Faţă de refuzul Aldel de a plăti sumele reprezentând această majorare, Essent a sesizat Rechtbank Groeningen, în faţa căreia Aldel a invocat incompatibilitatea articolului 9 din OEPS cu dreptul comunitar ( 11 ) .

20.

În vederea soluţionării litigiului, instanţa sesizată a considerat necesar să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

21.

Essent, Aldel, NEA (fostă SEP), guvernul olandez și Comisia au prezentat observaţii în sensul articolului 23 din Statutul Curţii de Justiţie și au fost ascultate în ședinţa din 10 mai 2007.

22.

Essent, Aldel, NEA, guvernul olandez și Comisia au fost invitate de Curte să răspundă înainte de ședinţă la anumite întrebări scrise.

23.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanţa de trimitere solicită Curţii să se stabilească dacă articolele 25 CE și 90 CE se opun aplicării unui tarif majorat precum cel prevăzut la articolul 9 din OEPS.

24.

Cu titlu introductiv, trebuie remarcat că din decizia de trimitere nu rezultă în mod evident relevanţa acestei întrebări pentru soluţionarea litigiului principal. Astfel, din informaţiile furnizate Curţii, nu se poate determina dacă și în ce măsură energia electrică transportată în beneficiul Aldel în perioada cuprinsă între 1 august și 31 decembrie 2000 a fost importată din alte state membre.

25.

Or, trebuie să se sublinieze că o eventuală constatare a caracterului nelegal al tarifului majorat în litigiu în considerarea incompatibilităţii cu articolele 25 CE și 90 CE ar viza numai sumele percepute pentru energia electrică importată. Cu alte cuvinte, o astfel de constatare ar permite Aldel să se opună exclusiv perceperii sarcinilor care grevează acest produs și numai în limitele incompatibilităţii acestora cu dispoziţiile tratatului.

26.

Reiese că în cazul în care s-ar dovedi că energia transportată către racordul aparţinând Aldel era exclusiv de origine naţională, răspunsul Curţii la prima întrebare preliminară nu ar avea nicio relevanţă pentru admiterea sau respingerea concluziilor formulate de Essent împotriva Aldel în acţiunea principală ( 12 ) .

27.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, în cadrul procedurii de cooperare între instanţele naţionale și Curte, instituită de articolul 234 CE, instanţele naţionale sunt competente să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru soluţionarea litigiului, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, care are posibilitatea să controleze această apreciere numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ( 13 ) .

28.

Întrucât această situaţie nu se regăsește în prezenta cauză, propunem Curţii să procedeze la examinarea primei întrebări preliminare, deși utilitatea răspunsului va depinde de aprecierile ulterioare care sunt de competenţa instanţei naţionale.

29.

În sistemul tratatului, articolele 25 CE și 90 CE, care consacră interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent și, respectiv, interzicerea impozitelor interne discriminatorii, au ca obiectiv complementar interzicerea tuturor dispozițiilor fiscale naționale de natură să discrimineze produsele provenind din alte state membre sau având ca destinație alte state membre împiedicând libera lor circulație în cadrul Comunităţii în condiții normale de concurență.

30.

Jurisprudenţa Curţii a menţinut distincţia formală între cele două interdicţii vizată în tratat, deși, în principiu, a recunoscut caracterul complementar al acestora ( 14 ) , precizând în repetate rânduri că articolele 25 CE și 90 CE nu pot fi aplicate în mod cumulativ ( 15 ) ; prin urmare, legalitatea unui regim fiscal naţional care face parte din cadrul de aplicare al primului articol nu poate fi evaluată în același timp în temeiul celui de al doilea articol ( 16 ) .

31.

Discriminarea între o taxă cu efect echivalent și taxele interne este evidenţiată de jurisprudenţă prin faptul că primele se aplică numai produselor importate sau exportate, neaplicându-se produselor naţionale similare sau concurente, iar ultimele se aplică ambelor categorii de produse.

32.

În temeiul definiţiei reţinute în jurisprudenţa Curţii, orice sarcină pecuniară, chiar dacă este minimă, impusă unilateral, oricare ar fi denumirea și modul de aplicare ale acesteia, asupra mărfurilor naţionale sau străine în temeiul faptului că trec frontiera, constituie o taxă cu efect echivalent în sensul articolului 25 CE, inclusiv atunci când nu este percepută de stat, nu are niciun efect discriminatoriu sau protecţionist, iar produsul importat nu se află în concurenţă cu un produs naţional ( 17 ) . Potrivit Curţii, o astfel de sarcină, aplicată în mod special produsului importat, cu excluderea produsului naţional similar, și care îi modifică preţul, produce același efect restrictiv asupra circulaţiei mărfurilor precum o taxă vamală ( 18 ) .

33.

Obligaţiile fiscale care fac parte dintr-un regim general de impozite interne care grevează în mod sistematic produsele naţionale și cele importate, potrivit acelorași criterii, fac parte din domeniul de aplicare al articolului 90 CE ( 19 ) .

34.

Totuși, Curtea a precizat că pentru încadrarea și evaluarea juridică a obligaţiilor fiscale care se aplică în mod nediferenţiat produselor naţionale și produselor importate, se poate dovedi necesar să se ţină seama de alocarea veniturilor din impozite, întrucât, tocmai în funcţie de aceasta, obligaţii fiscale neutre din punct de vedere formal în ceea ce privește modul de aplicare și de percepere pot avea un impact economic real diferit asupra celor două categorii de produse.

35.

Astfel, atunci când venitul obţinut din sarcini fiscale prelevate atât asupra produselor importate, cât și asupra produselor naţionale este alocat finanţării unor activităţi care le avantajează în special pe acestea din urmă, sarcina aplicată produsului naţional se compensează mai mult sau mai puţin cu avantajele acordate, în timp ce pentru produsul importat reprezintă o sarcină netă ( 20 ) .

36.

Așadar, în ceea ce privește examinarea compatibilităţii unei taxe parafiscale cu articolele 25 CE și 90 CE, este necesar, potrivit unei jurisprudenţe deja consolidate, să se aprecieze în ce măsură sarcinile percepute asupra produsului naţional se compensează cu avantaje finanţate din venitul din taxă.

37.

În cazul în care compensarea este integrală, obligaţia fiscală constituie o taxă cu efect echivalent, întrucât, în fapt, grevează exclusiv produsul importat și va trebui considerată nelegală în întregime; în schimb, atunci când compensarea ar fi numai parţială, taxa este calificată drept impozit intern discriminatoriu întrucât afectează în mai mare măsură produsul importat decât produsul naţional și, prin urmare, va trebui redusă proporţional ( 21 ) .

38.

Pe de altă parte, în jurisprudenţă nu se contestă faptul că această apreciere revine instanţei naţionale, care este singura care dispune de ansamblul elementelor necesare, inclusiv al elementelor de fapt, pentru a realiza asemenea apreciere ( 22 ) . În acest scop, ea va trebui mai întâi să verifice dacă există identitate între produsul taxat și produsul naţional favorizat ( 23 ) . În plus, va trebui să verifice, pentru o perioadă de referinţă, dacă există o echivalenţă pecuniară între cuantumul taxei suportat de produsul naţional și avantajele de care acesta a beneficiat în mod exclusiv. În această privinţă, Curtea a precizat că această apreciere face abstracţie de alte criterii decât simpla echivalenţă pecuniară – cum ar fi natura, importanţa sau caracterul indispensabil al acestor avantaje – care nu sunt considerate suficient de obiective pentru evaluarea compatibilităţii unei dispoziţii fiscale naţionale cu dispoziţiile tratatului ( 24 ) .

39.

La finalul acestei scurte prezentări a jurisprudenţei, considerăm util să subliniem, astfel cum au făcut-o numeroși avocaţi generali înaintea noastră, că jurisprudenţa pe care am evocat-o, din cauză că solicită instanţelor naţionale aprecieri de natură economică adeseori complexe și aleatorii, prezintă dificultăţi incontestabile de aplicare ( 25 ) , deși în punctele sale esenţiale este clară ( 26 ) . În faţa acestor dificultăţi, nu trebuie să uităm că atunci când este vorba despre aprecierea legalităţii în temeiul dreptului comunitar a unei taxe parafiscale ale cărei venituri sunt alocate finanţării unui regim de stat de stimulare a producţiei naţionale, raportarea la interdicţiile prevăzute la articolele 25 CE și 90 CE poate fi considerată o simplă alternativă în raport cu aplicarea dispoziţiilor tratatului în materia ajutoarelor de stat ( 27 ) .

40.

Cu titlu introductiv, trebuie să se examineze unele dintre argumentele invocate de SEP și de guvernul olandez întrucât se pare că prin intermediul acestora se urmărește aducerea în discuţie a naturii înseși de obligaţie fiscală a majorării în litigiu. În special, în opinia SEP, articolul 9 din OEPS nu este decât un instrument prin care societăţile de distribuţie au fost autorizate să repercuteze asupra clienţilor lor sumele pe care ele s-au angajat să le plătească societăţilor producătoare în temeiul protocolului. Guvernul olandez subliniază de asemenea că majorarea în discuţie își găsește justificarea în existenţa protocolului și insistă asupra faptului că ea reprezintă un element din contraprestaţia datorată pentru serviciile de transport.

41.

Considerăm că aceste argumente ne permit să reţinem că majorarea în discuţie, deși prezintă caracteristici care o diferenţiază de o obligaţie fiscală clasică, nu poate fi inclusă în noţiunea de taxă cu efect echivalent în sensul articolului 25 CE sau de impozit intern în sensul articolului 90 CE.

42.

În primul rând, după cum am văzut mai sus, noţiunea de taxă cu efect echivalent este definită de jurisprudenţă în sens foarte larg. Din această definiţie reiese că esenţa noţiunii juridice în discuţie constă în efectele produse asupra comerţului dintre statele membre de către o sarcină pecuniară determinată. În schimb, aspectele de formă, cum ar fi denumirea, cuantumul, modalitatea de aplicare și de percepere, alocarea, beneficiul veniturilor și obiectivele urmărite, nu au nicio relevanţă pentru calificarea drept taxă cu efect echivalent, cu condiţia ca sarcina în discuţie să aibă caracter obligatoriu din punct de vedere juridic („impusă unilateral”) ( 28 ) . Or, în prezenta cauză, caracterul obligatoriu al sarcinii fiscale în cauză, datorate de toţi utilizatorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 9 alineatul 1 din OEPS, nu este pus la îndoială, după cum este cert și caracterul obligatoriu al utilizării serviciilor operatorului de reţea din locul în care este stabilit utilizatorul.

43.

La fel de vastă este și noţiunea de impozit intern în sensul articolului 90 CE ( 29 ) .

44.

În al doilea rând, Curtea a avut deja ocazia să evalueze, în temeiul articolelor 25 CE și 90 CE, sarcini pecuniare care constituiau elemente ale unui tarif sau ale unui preţ reglementat de lege ( 30 ) .

45.

Tot cu titlu introductiv trebuie examinat argumentul invocat de SEP în temeiul căruia articolul 25 CE ar fi inaplicabil întrucât majorarea în litigiu vizează tariful serviciului de transport, iar nu preţul energiei electrice. SEP remarcă în plus că acest serviciu este furnizat de operatori de reţea olandezi pe teritoriul Ţărilor de Jos.

46.

După cum se știe, articolul 25 CE vizează numai sarcinile care grevează mărfurile. Dacă s-ar urma teza susţinută de SEP, aplicarea acestei dispoziţii ar fi, așadar, exclusă în prezenta cauză din simplul motiv că nu există un produs grevat de sarcini.

47.

Cu privire la acest aspect, trebuie să se sublinieze mai întâi că anterior Curtea a avut deja ocazia să afirme că energia electrică reprezintă o marfă în sensul dispoziţiilor tratatului în materia liberei circulaţii a mărfurilor ( 31 ) . Pronunţându-se într-o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor pentru încălcarea articolului 31 CE, Curtea a precizat în plus că „serviciile necesare pentru importul sau exportul de energie electrică, precum și pentru transportul și distribuţia acesteia nu sunt decât mijloacele de furnizare către utilizator a unei mărfi în sensul tratatului” ( 32 ) , însă a recunoscut caracterul accesoriu al acestor servicii în raport cu obiectul prestaţiei.

48.

Trebuie amintit că face parte din noţiunea de taxă cu efect echivalent orice sarcină care se aplică mărfurilor naţionale sau străine în considerarea trecerii frontierei, indiferent de modalităţile de percepere a acesteia. Aceste condiţii sunt îndeplinite și de o taxă al cărei fapt generator nu îl constituie importul sau exportul unui bun, ci prestarea unui serviciu necesar sau care are legătură cu efectuarea acestor operaţiuni ( 33 ) , în cazul în care, indiferent de situaţie, poate avea un impact asupra circulaţiei bunului în discuţie în interiorul Comunităţii. Or, considerăm că este evident că o sarcină percepută asupra prestării de servicii de transport și stabilită în funcţie de cantitatea de bunuri transportate, care se aplică în mod indirect acestora din urmă, poate avea, în principiu, acest impact.

49.

Curtea a avut de altfel ocazia de a se pronunţa cu privire la o întrebare analogă cu cea examinată, însă numai din perspectiva articolului 90 CE. În Hotărârea Schöttlle ( 34 ) , pe care Comisia a menţionat-o în observaţiile sale, Curtea fusese sesizată cu anumite probleme privind interpretarea acestei dispoziţii în raport cu un impozit pentru transportul rutier de mărfuri, aplicat în Germania. Înlăturând argumentele dezvoltate de guvernul german, care considera că taxa în discuţie nu făcea parte din domeniul de aplicare al articolului 90 CE întrucât nu se aplica produsului în sine, Curtea a reţinut că o taxă precum cea în discuţie „percepută asupra transporturilor rutiere internaţionale de mărfuri în funcţie de distanţa parcursă pe teritoriul naţional și de greutatea mărfurilor în cauză” ( 35 ) trebuie calificată drept un „impozit «care se aplică indirect produselor»” ( 36 ) . Astfel, Curtea a considerat că „o astfel de taxă, întrucât se repercutează imediat asupra costului produsului naţional și al produsului importat, în temeiul articolului 90 CE, trebuie aplicată produselor importate în mod nedicriminatoriu” ( 37 ) .

50.

Pentru motivele expuse anterior, considerăm că nu ar trebui exclusă aprecierea legalităţii sarcinii în litigiu în temeiul articolului 25 CE, având în vedere că faptul generator al acestei sarcini constă într-un serviciu (de transport) necesar pentru comercializarea bunului în discuţie.

51.

Toate acestea fiind clarificate, rămâne să examinăm caracteristicile tarifului majorat în litigiu pentru a determina dacă acesta face obiectul interdicţiei prevăzute la articolul 25 CE sau la articolul 90 CE.

52.

Este cert că sarcina în cauză se aplică în mod nediferenţiat energiei electrice produse în Ţările de Jos și celei importate, potrivit acelorași modalităţi de percepere. Prin urmare, aparenta neutralitate a acesteia pare să excludă aplicarea articolului 25 CE și să favorizeze aprecierea sa în temeiul articolului 90 CE.

53.

Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudenţa sus-menţionată ( 38 ) , înainte de a se trage această concluzie, trebuie să se verifice dacă această neutralitate dispare având în vedere alocarea veniturilor. Astfel, în cazul în care sarcina care grevează produsul naţional s-ar compensa integral cu avantajele de care acesta din urmă ar beneficia, eventual, în funcţie de alocarea venitului realizat din aplicarea majorării în litigiu, s-ar aplica articolul 25 CE, iar nu articolul 90 CE, întrucât, dincolo de aparenţe, această majorare s-ar aplica în realitate numai produsului importat.

54.

Deși conform jurisprudenţei constante, această verificare revine instanţei naţionale, considerăm totuși oportun ca, în limitele competenţei sale, Curtea să furnizeze câteva indicaţii cu privire la acest aspect, ţinând seama în special de argumentele invocate de părţile din acţiunea naţională.

55.

Observaţiile următoare vor fi dezvoltate din această perspectivă.

56.

Din reglementarea naţională în cauză și din decizia de trimitere reiese că sumele percepute de operatorii de reţea în temeiul articolului 9 alineatul 1 din OEPS urmau să fie plătite de aceștia către SEP. Aceste sume, împreună cu cele percepute în temeiul alineatului 2 al aceluiași articol, urmau să acopere costurile nerecuperabile pentru anul 2000, în limita sumei de 400 de milioane NLG, în timp ce eventualul surplus urma să fie plătit de SEP către ministrul economiei și era destinat să finanţeze acoperirea costurilor nerecuperabile prevăzute la articolul 7 din OEPS pentru anii ulteriori anului 2000 (articolul 9 alineatul 5 teza finală).

57.

În temeiul acestui mecanism, totalitatea sumelor percepute urma să acopere costurile nerecuperabile și să fie plătită către SEP sau către IPE în aplicarea articolului 9 alineatul 4 din OEPS sau, respectiv, a articolului 7 din OEPS, în ceea ce privește sumele care depășeau 400 de milioane NLG.

58.

În consecinţă, dacă s-ar dovedi că plăţile prevăzute prin aceste dispoziţii au avut într-adevăr loc și că sumele aferente au fost utilizate efectiv și integral în beneficiul producătorilor naţionali de energie electrică, astfel încât să rezulte o echivalenţă pecuniară între sarcini și avantaje, pare logic să se concluzioneze ( 39 ) , astfel cum a făcut Comisia în concluziile sale, că impactul economic al majorării în litigiu asupra energiei electrice naţionale a fost neutralizat în totalitate.

59.

Totuși, pentru a trage această concluzie, instanţa de trimitere va trebui să determine cu titlu introductiv dacă: i) veniturile din majorarea în litigiu sunt alocate efectiv pentru o utilizare în mod special profitabilă produsului naţional și ii) dacă există „identitate între produsul taxat și produsul naţional favorizat”.

60.

În ceea ce privește întrebarea de la subpunctul i), instanţa de trimitere va trebui să verifice dacă și în ce măsură, în lipsa acoperirii asigurate prin veniturile din tariful majorat în litigiu sau a oricărei alte intervenţii publice, costurile nerecuperabile în discuţie ar fi grevat, în mod direct sau indirect, bilanţul IPE.

61.

Având în vedere că instanţa de trimitere pare să pornească de la premisa că responsabilitatea acestor costuri revenea exclusiv SEP ( 40 ) , această apreciere presupune în esenţă luarea în considerare a mecanismelor financiare prin intermediul cărora se realiza, prin SEP, cooperarea instituită între cele patru IPE în perioada de luare în considerare a costurilor în discuţie ( 41 ) .

62.

Pe de altă parte, nu este exclus ca, în evaluarea sa, instanţa de trimitere să fie obligată să ţină seama și de protocol, pentru a determina termenii în care a fost prevăzut transferul substanţial de costuri nerecuperabile către societăţile de distribuţie (sau, indiferent de situaţie, către subiectele care au obligaţia perceperii majorării în litigiu) ( 42 ) . În această privinţă, este necesar să se sublinieze că, potrivit susţinerilor SEP, Essent plătise ceea ce i se datora în temeiul protocolului pentru anul 2000, înainte chiar de intrarea în vigoare a articolului 9 din OEPS. Majorarea prevăzută prin dispoziţiile acestui articol pare, așadar, să favorizeze în primul rând sectorul distribuţiei ( 43 ) , permiţând fiecărei societăţi să recupereze de la consumatori sumele deja plătite sau pe care le datorează SEP indiferent de situaţie; prin urmare, revine instanţei naţionale să aprecieze dacă, în cazul imposibilităţii recuperării, obligaţia de plată prevăzută în protocol se menţine în sarcina acestor societăţi.

63.

Dacă din această analiză, care, judecând după răspunsurile părţilor la întrebările scrise adresate de Curte, nu se anunţă simplă, ar reieși că, în perioada cuprinsă între 1 august și 31 decembrie 2000, IPE erau, direct sau prin intermediul participaţiei lor financiare la SEP, cu titlu principal sau subsidiar, responsabile de costurile nerecuperabile în cauză, cerinţa referitoare la existenţa unui avantaj specific pentru producţia naţională în vederea aplicării criteriului compensării ar putea fi considerată îndeplinită. În schimb, nu considerăm că simpla împrejurare că plăţile prevăzute la articolul 9 alineatul 4 și la articolul 7 din OEPS au fost efectuate în beneficiul SEP și nu al IPE ar fi de natură să excludă de la bun început existenţa unui asemenea avantaj, astfel cum susţin guvernul olandez și SEP, în cazul în care ar fi totuși posibil să se dovedească faptul că sumele plătite au fost utilizate efectiv și integral pentru acoperirea costurilor care în mod direct sau indirect reveneau IPE.

64.

Guvernul olandez contestă de asemenea existenţa unui avantaj în favoarea produsului naţional, bazându-se pe faptul că plăţile prevăzute în favoarea SEP la articolul 9 alineatul 4 din OEPS nu se reflectă într-o diminuare a preţului energiei electrice din producţia naţională.

65.

În acest sens, este suficient să se remarce că, în temeiul jurisprudenţei, nu este necesar ca venitul din taxă să fie utilizat pentru acoperirea costurilor de producţie, deși este posibil ca sarcinile pecuniare aferente produsului naţional din aplicarea acestei taxe să se compenseze prin finanţarea, de exemplu, a activităţilor promoţionale și de cercetare, care, chiar dacă avantajează produsul naţional, nu implică beneficii de natură să se repercuteze imediat asupra preţului de vânzare al acestuia.

66.

În ceea ce privește problema expusă mai sus la punctul 59 subpunctul ii), instanţei de trimitere îi revine în primul rând sarcina de a aprecia dacă identitatea necesară între produsul taxat și produsul naţional favorizat este exclusă prin modalităţile de percepere a majorării în litigiu și, în special, de împrejurarea că aceasta nu este plătită de producătorii de energie electrică, ci este facturată consumatorilor finali. În opinia Essent și a guvernului olandez, această împrejurare ar exclude posibilitatea unei compensări în sensul impus prin jurisprudenţa Curţii.

67.

Considerăm că această teză nu este total neîntemeiată.

68.

Astfel este cert, desigur, că un tarif majorat sau un supliment de preţ facturat consumatorului final se poate transforma, în cadrul unui regim deschis concurenţei, într-o sarcină pentru produsul grevat în mod direct sau indirect, întrucât influenţează costul pe piaţă al acestuia. Cu toate acestea, ne putem întreba dacă această sarcină poate fi luată în considerare pentru a se aprecia dacă există compensare în sensul jurisprudenţei amintite mai sus, deoarece, astfel cum am văzut, această apreciere se bazează pe o comparaţie exclusiv pecuniară între sumele plătite și avantajele obţinute.

69.

În plus, având în vedere că majorarea în litigiu este percepută de la consumator, este inclusă în tariful de transport, iar nu în preţul energiei electrice, și se aplică potrivit unor modalităţi nediscriminatorii, pare legitim să reflectăm dacă în mod concret se poate reţine că produsul importat este grevat de o sarcină financiară sau că circulaţia acestui produs este într-un mod sau altul denaturată ori că, prin aplicarea majorării, acestuia i se cauzează un dezavantaj concurenţial concret, diferit de cel rezultat din alocarea venitului acestei sarcini pentru finanţarea intervenţiilor în favoarea produselor naţionale (care, eventual, poate fi interzisă prin dispoziţiile tratatului în materie de ajutoare de stat).

70.

Totuși, teza susţinută de Essent și de guvernul olandez nu pare să reziste la o examinare a jurisprudenţei, care impune o identitate nu între subiectele obligate la plata taxei și subiectele beneficiare ale activităţilor finanţate din venitul taxei, ci numai între produsul (naţional) grevat și produsul favorizat, astfel încât să se excludă posibilitatea unei compensări atunci când veniturile din prelevare sunt utilizate în avantajul unei activităţi productive diferite de cea taxată. În cazul în care această identitate de produse există, pare a fi indiferent, prin urmare, dacă prelevarea în discuţie se aplică producţiei (și importului) sau consumului unui bun.

71.

Pe de altă parte, nu considerăm foarte diferite din punct de vedere economic situaţia în care consumatorul este persoana obligată la plata unei taxe și situaţia în care se găsește subiectul asupra căruia se repercutează, printr-o majorare a preţului de vânzare a bunului grevat, taxa percepută de la producător și de la importator, întrucât în ambele cazuri sarcinile fiscale rezultate din impozitare sunt suportate de alte subiecte decât producătorul sau importatorul. Și totuși, în ultimul caz, jurisprudenţa admite posibilitatea compensării ( 44 ) .

72.

În cazul în care la finalizarea analizei sale, instanţa de trimitere ajunge la concluzia că venitul din majorarea în litigiu a fost alocat în mod concret finanţării costurilor care grevează în mod direct sau indirect energia electrică naţională și că acest fapt a permis producătorilor acesteia să compenseze sarcinile suportate efectiv în aplicarea acestei majorări, ea va trebui să aprecieze dacă această compensare a fost integrală, după cum pare, având în vedere cuprinsul articolului 9 din OEPS, sau numai parţială. În primul caz, majorarea în cauză ar putea fi calificată drept taxă cu efect echivalent în sensul articolului 25 CE, iar în cel de al doilea caz, drept impozit intern discriminatoriu în sensul articolului 90 CE.

73.

În schimb, în cazul în care instanţa de trimitere ajunge la concluzia că nu a existat compensare, niciunul dintre cele două articole nu va fi aplicabil, întrucât majorarea în litigiu se aplică în mod nediferenţiat produsului naţional și produsului importat potrivit unor modalităţi nediscriminatorii.

74.

Având în vedere ansamblul consideraţiilor precedente, sugerăm Curţii să răspundă la prima întrebare preliminară în modul următor:

„Un tarif majorat precum cel în cauză în acţiunea principală, perceput în mod nediferenţiat și în aceleași condiţii pentru transportul de energie electrică fie naţională, fie importată, constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, interzisă de articolul 25 CE, atunci când veniturile din acest tarif sunt alocate pentru finanţarea unor activităţi de care beneficiază numai produsul naţional, iar avantajele rezultate compensează integral sarcina care grevează acest produs; în cazul în care aceste avantaje compensează numai parţial sarcina care grevează produsul naţional, această majorare constituie un impozit intern discriminatoriu interzis de articolul 90 CE.

Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare pentru a determina calificarea juridică a obligaţiei fiscale în discuţie. În acest context, instanţa naţională va examina dacă și în ce măsură costurile pentru a căror acoperire este alocat venitul din tariful majorat în discuţie grevează în mod direct sau indirect producătorii naţionali de energie electrică.”

75.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa naţională solicită să se stabilească dacă regimul instituit prin articolul 9 alineatul 1 din OEPS constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

76.

În această privinţă, trebuie amintit că instanţa naţională poate fi sesizată să interpreteze noţiunea de ajutor, prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE, ca urmare a efectului direct al articolului 88 alineatul (3) ultima teză CE ( 45 ) . Potrivit unei jurisprudenţe constante, revine astfel instanţelor naţionale să protejeze drepturile justiţiabililor de o eventuală încălcare de către autorităţile naţionale a interdicţiei de punere în aplicare a ajutoarelor consacrată prin această dispoziţie ( 46 ) .

77.

În ceea ce privește măsurile care pot fi adoptate pentru asigurarea acestei protecţii jurisdicţionale, Curtea a precizat că „în cazul unei astfel de încălcări invocate de justiţiabili, instanţa naţională trebuie să ia toate măsurile în conformitate cu mijloacele procedurale naţionale, în ceea ce privește atât validitatea actelor care presupun punerea în aplicare a măsurii de ajutor, cât și recuperarea ajutoarelor financiare acordate cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE” ( 47 ) .

78.

Deși instanţa de trimitere nu a adresat nicio întrebare în această privinţă, este totuși util să amintim că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, examinarea unei măsuri de ajutor nu poate fi separată de evaluarea efectelor modalităţilor sale de finanţare atunci când acestea din urmă fac parte integrantă din această măsură ( 48 ) . Modalităţile de finanţare ale unui ajutor pot, astfel, să determine incompatibilitatea acestuia cu piaţa comună, inclusiv atunci când îndeplinesc condiţiile impuse prin alte dispoziţii ale tratatului, în special articolele 25 CE și 90 CE ( 49 ) .

79.

În Hotărârea Van Calster și alţii, Curtea a mai precizat că în acest caz, „pentru a asigura efectul util al obligaţiei de notificare, precum și examinarea adecvată și completă a unui ajutor de stat de către Comisie, statul membru este ţinut, pentru a respecta această obligaţie, să notifice nu numai proiectul de ajutor propriu-zis, ci și modul de finanţare a ajutorului în măsura în care acesta din urmă face parte integrantă din măsura preconizată” ( 50 ) . De asemenea, potrivit Curţii, „având în vedere că obligaţia de notificare acoperă și modul de finanţare a ajutorului, consecinţele care decurg din nerespectarea de către autorităţile naţionale a articolului [88 alineatul (3) ultima teză CE] trebuie aplicate și în privinţa acestui aspect al măsurii de ajutor” ( 51 ) . Rezultă că „atunci când o măsură de ajutor din care face parte integrantă modul său de finanțare a fost pusă în aplicare cu nerespectarea obligației de notificare, instanțele naționale sunt obligate, în principiu, să dispună rambursarea taxelor sau a cotizațiilor percepute special pentru finanțarea acestui ajutor” ( 52 ) .

80.

În Hotărârea Streekgewest, Curtea a precizat că, „pentru a putea considera o taxă ca făcând parte integrantă dintr-o măsură de ajutor, trebuie să existe o legătură de alocare obligatorie între taxă și ajutor în temeiul reglementării naționale relevante, în sensul că venitul din taxă este alocat în mod obligatoriu finanțării ajutorului” și influențează în mod direct importanța acestuia și, pe cale de consecință, aprecierea compatibilității acestui ajutor cu piața comună ( 53 ) .

81.

În prezenta cauză, majorarea în discuţie este percepută în mod special și exclusiv pentru a permite SEP și/sau IPE să acopere costurile nerecuperabile care le revin. Considerăm că în speţă există legătura de alocare cerută de Curte între venitul din taxă și finanţarea măsurii publice, pe care instanţa de trimitere trebuie să o examineze sub aspectul dacă aceasta constituie un ajutor de stat.

82.

În temeiul jurisprudenţei menţionate anterior, așadar, pretenţiile formulate de Essent faţă de Aldel în temeiul articolului 9 alineatul 1 din OEPS ar putea fi respinse în cazul în care s-ar stabili că regimul instituit prin acest articol conţine o măsură de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE și că această măsură nu a fost notificată Comisiei.

83.

Prin urmare, vom examina succesiv aceste două aspecte.

84.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, pentru a stabili dacă o măsură publică este ajutor de stat, este necesar să se verifice dacă sunt îndeplinite cele patru condiţii cumulative, și anume existenţa unui avantaj în beneficiul unei întreprinderi, caracterul selectiv al măsurii, finanţarea acesteia de către stat sau prin intermediul resurselor de stat, precum și incidenţa măsurii asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și efectul denaturării concurenţei ( 54 ) .

85.

În ceea ce privește prima și cea de a doua condiţie, considerăm evident că măsura în litigiu conţine un avantaj pentru SEP și/sau pentru IPE și că acest avantaj are caracter selectiv întrucât este limitat la sectorul producţiei de energie electrică.

86.

Considerăm că împrejurarea, evidenţiată de guvernul olandez, că operatorii de reţea ar fi totuși obligaţi să contribuie la acoperirea costurilor nerecuperabile în temeiul protocolului, nu pare să aibă o importanţă decisivă. Astfel, articolul 9 din OEPS dă naștere, în sarcina subiectelor obligate să perceapă majorarea, a unei obligaţii juridice de a plăti venitul corespunzător către SEP, obligaţie autonomă și independentă de aceea care ar reveni, eventual, acelorași subiecte în temeiul protocolului ( 55 ) . În plus, mecanismul prevăzut la articolul 9 din OEPS permite SEP să se bazeze pe o siguranţă sporită a plăţilor, întrucât fondurile în discuţie provin din perceperea sarcinilor parafiscale, și să reducă sau să excludă totodată posibilitatea unei eventuale neexecutări din partea subiectelor obligate conform protocolului ( 56 ) .

87.

Totuși, dacă s-ar dovedi că, la momentul efectuării plăţilor prevăzute la articolul 9 alineatul 4 din OEPS, SEP primise deja în tot sau în parte, ca executare a protocolului, cele 400 de milioane NLG prevăzute la alineatul 5 al acestui articol ( 57 ) , avantajul de care beneficiază SEP și/sau IPE din regimul în discuţie s-ar reduce proporţional, până la a se limita eventual numai la surplus ( 58 ) .

88.

Este de competenţa instanţei de trimitere să efectueze verificările necesare.

89.

În opinia noastră, putem considera îndeplinită și cea de a patra condiţie referitoare la efectele măsurii în cauză asupra concurenţei și incidenţa măsurii asupra schimburilor comerciale dintre statele membre. Cu privire la acest aspect, ne vom limita să notăm că în această privinţă abordarea Curţii este deosebit de vastă. Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, „nu este necesar să se dovedească o incidenţă reală a ajutorului acordat asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și o distorsionare efectivă a concurenţei, ci trebuie examinat numai aspectul dacă acest ajutor este susceptibil să afecteze schimburile comerciale și să denatureze concurenţa” ( 59 ) . În special, atunci când un ajutor acordat de un stat membru consolidează poziţia unei întreprinderi în raport cu alte întreprinderi concurente în cadrul schimburilor intracomunitare, trebuie să se considere că acestea din urmă sunt influenţate prin acest ajutor ( 60 ) .

90.

Or, ca filială comună a celor patru IPE, deși nu era implicată în mod direct în activitatea de producere a energiei electrice, SEP se ocupa de comercializarea energiei produse de acestea și a energiei importate. Cel puţin din punct de vedere oficial, ea își desfășura activitatea într-un regim de concurenţă pe piaţa importurilor de energie electrică care nu era destinată utilizării publice ( 61 ) , gestiona staţia de gazeificare a cărbunelui Demkolec și activa în domeniul încălzirii publice. În ceea ce privește incidenţa măsurii în cauză asupra schimburilor intracomunitare, rezultă din cele menţionate mai sus că activitatea SEP nu se limita numai la cadrul naţional, aceasta participând și la schimburile transfrontaliere.

91.

Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare ( 62 ) .

92.

În schimb, în ceea ce privește cea de a treia condiţie privind finanţarea măsurii prin intermediul resurselor publice, analiza este mai complexă. Această chestiune a fost dezbătută pe larg atât în faţa instanţei de trimitere, cât și în faţa Curţii. Prin urmare, vom examina aspectul dacă această condiţie este îndeplinită.

93.

În cadrul acestei examinări, în mod intenţionat nu vom relua discuţia, întreţinută între altele de unele hotărâri anterioare ale Curţii ( 63 ) , cu privire la caracterul necesar al finanţării publice pentru calificarea măsurii de stat drept ajutor în sensul articolului 87 CE. Cu privire la acest aspect, ne vom limita să subliniem că, începând cu Hotărârea Sloman Neptun ( 64 ) , Curtea a afirmat în mod repetat și fără ezitări principiul potrivit căruia ajutorul de stat trebuie finanţat în mod direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat ( 65 ) , demonstrând astfel că în opinia sa această exigenţă este unul dintre elementele constitutive ale noţiunii de ajutor.

94.

Acest principiu a fost reconfirmat ( 66 ) în Hotărârea PreussenElektra ( 67 ) , în care Curtea a înlăturat calificarea drept ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE a unei reglementări a unui stat membru care, pe de o parte, impunea întreprinderilor private de aprovizionare cu energie electrică să cumpere energia electrică produsă pe baza unor surse de energie regenerabile la prețuri minime superioare faţă de valoarea economică a acestui tip de energie și, pe de altă parte, repartiza sarcina financiară rezultată din această obligaţie între întreprinderile de aprovizionare cu energie electrică și operatorii privaţi din reţelele de energie electrică situate în amonte. Potrivit Curţii, în lipsa unui transfer direct sau indirect a unor resurse de stat, faptul că această reglementare ar conferi un avantaj economic incontestabil întreprinderilor producătoare de energie electrică obţinută pe baza unor surse de energie regenerabile și că acest avantaj era consecinţa intervenţiei autorităţilor publice nu era suficient pentru a califica măsura în cauză drept ajutor ( 68 ) .

95.

Mai recent, în Hotărârea Pearle și alţii ( 69 ) , Curtea a înlăturat calificarea drept măsuri de ajutor de stat a regulamentelor adoptate de un organism profesional de drept public în vederea finanţării, prin intermediul resurselor percepute de la membrii acestui organism și afectate obligatoriu acestui scop, a unei campanii publicitare colective decise de aceiași membri, întrucât se dovedise că această finanţare fusese realizată prin intermediul resurselor de care acest organism nu avusese niciodată puterea de a dispune în mod liber. Curtea a dat importanţă în special împrejurării că cheltuielile efectuate de organismul public în vederea campaniei publicitare se compensaseră în întregime cu sarcinile prelevate asupra întreprinderilor care beneficiaseră de ajutor. Potrivit Curţii, ar rezulta că intervenţia acestui organism „nu urmărea să creeze un avantaj care ar constitui o sarcină suplimentară pentru stat sau pentru acest organism” ( 70 ) , care era „numai un instrument pentru perceperea și afectarea resurselor generate în favoarea unui obiectiv pur comercial stabilit în prealabil de către mediul profesional în discuţie și care nu se înscria sub nicio formă în cadrul unei politici definite de autorităţile olandeze” ( 71 ) .

96.

Este necesar să se aprecieze, în primul rând în raport cu principiile consacrate și cu soluţiile reţinute de Curte în aceste două precedente, dacă măsura adoptată în favoarea SEP de către reglementarea naţională în cauză îndeplinește condiţia finanţării prin intermediul resurselor de stat. În mod special, Regatul Ţărilor de Jos susţine că această apreciere nu poate conduce decât la o concluzie negativă, în special din perspectiva susţinerilor Curţii în aceste hotărâri.

97.

În această privinţă, observăm cu titlu introductiv că Hotărârea Curţii pronunţată în cauza PreussenElectra poate avea un impact deosebit de important pe pieţele care se găsesc într-o fază de dereglementare pe care – și aceasta în special în cazul pieţei de energie electrică – costurile nerecuperabile generate de liberalizare sunt deosebit de semnificative. În aceste cazuri, competenţele de control ale Comisiei asupra măsurilor naţionale de susţinere a întreprinderilor afectate de aceste costuri au fost reduse semnificativ prin aplicarea rigidă a condiţiei privind finanţarea prin intermediul resurselor de stat, în special dacă ţinem seama de faptul că astfel de măsuri sunt adeseori concepute astfel încât să repercuteze asupra consumatorilor finali sarcina economică a recuperării costurilor în discuţie, nu rareori prin introducerea unei taxe parafiscale ( 72 ) . Prin urmare, există riscul ca măsurile de stat de natură a avea o incidenţă, chiar semnificativă, asupra rezultatelor procesului de liberalizare în curs în statele membre să nu facă în fapt obiectul niciunui control efectuat în temeiul dispoziţiilor comunitare în materie de ajutoare de stat și să rămână în afara încadrării stricte la care sunt supuse, dimpotrivă, măsurile care fac obiectul acestui control în aplicarea Liniilor directoare ale Comisiei pentru analizarea ajutoarelor de stat aferente costurilor nerecuperabile ( 73 ) .

98.

În opinia noastră, în principal pentru acest motiv nu este necesară extinderea soluţiei reţinute de Curte în Hotărârea PreussenElektra dincolo de împrejurările de fapt specifice care au justificat adoptarea acesteia.

99.

Or, unul dintre elementele considerate de Curte esenţiale în vederea pronunţării unei hotărâri în cauza PreussenElektra este faptul că subiectele obligate la plata sarcinilor impuse prin Legea privind receptarea curentului provenit din sursele de energie regenerabile în reţeaua de serviciu public (Stromeinspeisungsgesetz) sunt subiecte de drept privat. Importanţa acestei împrejurări rezultă în mod clar nu numai din dispozitiv, ci și de la punctele 55 și 56 din hotărâre, în care Curtea, având în vedere elementele prezentate de guvernul german cu privire la structura acţionariatului în întreprinderile implicate (PreussenElektra și Schleswag), a reformulat întrebarea preliminară adresată de Landgericht din Kiel, în sensul că se urmărește să se stabilească dacă sarcinile impuse prin reglementarea germană (obligaţia de achiziţionare la un preţ prestabilit și repartizarea sarcinilor aferente acesteia) întreprinderilor private de aprovizionare cu energie electrică și operatorilor privaţi din reţelele situate în amonte constituie ajutoare de stat ( 74 ) . În plus, mecanismul Stromeinspeisungsgesetz nu prevedea existenţa intermediarilor pentru perceperea și/sau gestionarea sumelor alocate ajutorului; întrucât avantajul de care profitau întreprinderile beneficiare consta în garantarea vânzării energiei pe care o produceau și în diferenţa dintre valoarea economică a acesteia și preţul, superior acestei valori, stabilit prin lege, acest avantaj se acorda în mod automat în momentul încheierii contractelor de furnizare și al plăţii contraprestaţiei.

100.

Având în vedere aceste elemente, este posibil, așadar, să se considere că aplicabilitatea Hotărârii PreussenElektra este limitată la cazurile în care un ajutor acordat de autorităţile publice unor întreprinderi determinate este finanţat în mod exclusiv prin impunerea de sarcini asupra operatorilor privaţi și este plătit beneficiarilor direct de acești operatori.

101.

În mod contrar, hotărârea Curţii nu ar viza i) cazul în care ajutorul este finanţat prin impunerea de sarcini unor întreprinderi publice sau prin intermediul fondurilor care se află la dispoziţia acestor întreprinderi și ii) cazul în care resursele alocate finanţării măsurii de ajutor, realizate prin sarcinile impuse subiectelor de drept privat (de exemplu, contribuţii parafiscale), tranzitează întreprinderi sau organisme care intervin în calitate de intermediari înainte de a fi atribuite beneficiarilor.

102.

În acest caz, măsura de susţinere în cauză ar putea fi inclusă în noţiunea de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE atunci când se dovedește că este finanţată prin intermediul resurselor de stat. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, această condiţie este îndeplinită atunci când resursele utilizate sunt supuse controlului statului în mod direct sau indirect. În Hotărârea Franţa/Ladbroke Racing și Comisia ( 75 ) și, mai recent, în Hotărârea Franţa/Comisia ( 76 ) , Curtea a arătat în mod expres că noţiunea de resurse de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE „cuprinde toate mijloacele pecuniare pe care sectorul public le poate utiliza în mod efectiv pentru a susține întreprinderile, fără a fi relevant dacă aceste mijloace aparțin sau nu aparțin în mod permanent patrimoniului public”. În consecință, „chiar dacă sumele aferente măsurii [în cauză] nu sunt permanent în posesia Trezoreriei, faptul că rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente este suficient pentru calificarea acestora drept resurse de stat” ( 77 ) .

103.

În ceea ce privește în special cazul evocat mai sus la punctul 101, subpunctul i), respectiv cazul unei măsuri care beneficiază de un ajutor prin intermediul impunerii de sarcini asupra întreprinderilor publice sau, indiferent de situaţie, prin intermediul fondurilor provenite de la aceste întreprinderi, Curtea a precizat în Hotărârea Stardust, citată anterior, că aceste fonduri trebuie considerate resurse de stat atunci când statul este în măsură, „exercitându-și influenţa dominantă asupra unor astfel de întreprinderi, să orienteze utilizarea resurselor acestora, pentru a finanţa eventual [intervenţii] specifice în favoarea altor întreprinderi” ( 78 ) . În acest scop, nu este necesar să se facă dovada că statul a transferat acestor întreprinderi dotări specifice în vederea finanţării măsurii de ajutor.

104.

Caracterul public al unui organism nu înseamnă totuși că resursele aflate la dispoziţia sa trebuie calificate în mod automat drept resurse „de stat” în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Astfel cum s-a arătat mai sus ( 79 ) , prin urmare, această calificare poate, de exemplu, să fie exclusă atunci când acest organism acţionează „numai [ca] instrument de percepere și de alocare a resurselor realizate” și când intervenţia sa nu urmărește „să creeze un avantaj care ar constitui o sarcină suplimentară pentru stat”.

105.

În plus, pentru a se putea considera că o măsură pusă în aplicare de o întreprindere publică constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, este necesar, indiferent de situaţie, ca aceasta să fie imputabilă statului, mai precis să rezulte dintr-o acţiune a autorităţilor publice ( 80 ) .

106.

În schimb, în ceea ce privește cazul evocat mai sus la punctul 101 subpunctul ii), respectiv cazul în care fondurile necesare pentru finanţarea măsurii de ajutor sunt prelevate de la subiectele de drept privat și transmise beneficiarilor prin întreprinderile sau prin organismele intermediare, trebuie amintit mai întâi că dintr-o jurisprudenţă constantă rezultă că nu este necesar să se facă distincţie între cazurile în care ajutorul este acordat direct de către stat și cele în care este acordat prin intermediul unui organism public sau privat, desemnat sau înfiinţat de acest stat ( 81 ) .

107.

În continuare, trebuie să ne referim mai pe larg la jurisprudenţa privind măsurile de ajutor finanţate prin taxe parafiscale sau prin contribuţii obligatorii. În temeiul acestei jurisprudenţe, „fondurile menţinute din contribuţii obligatorii impuse prin legislaţia statului, administrate și repartizate conform acestei legislaţii urmează să fie considerate «resurse de stat» în sensul [articolului 87 alineatul (1) CE], deși sunt administrate de instituţii distincte de autorităţile publice” ( 82 ) .

108.

Desigur, este posibil să se obiecteze că această jurisprudenţă a fost îndepărtată în mod indirect prin Hotărârea PreussenElektra, cel puţin în cazul în care rolul atribuit intermediarului privește exclusiv perceperea contribuţiei sau, indiferent de situaţie, rămâne limitat la un control contabil al fondurilor percepute și în consecinţă exclude exercitarea oricărei marje de apreciere în ceea ce privește utilizarea și afectarea fondurilor. Astfel, în mod obiectiv, această situaţie este dificil de deosebit din punct de vedere economic de situaţia în care sumele alocate pentru finanţarea măsurii de susţinere sunt transferate în mod direct de subiectele obligate la plata acestei contribuţii către întreprinderile beneficiare ale măsurii ( 83 ) .

109.

Considerăm însă că această obiecţiune poate fi îndepărtată în cazul în care apreciem că intervenţia unui intermediar desemnat de stat, fie chiar însărcinat numai cu perceperea sau cu un control pur contabil, este susceptibilă să întrerupă fluxul direct al fondurilor dinspre sfera contribuabililor către cea a beneficiarilor, permiţând identificarea unui moment în care aceste fonduri se află, cel puţin indirect, sub controlul statului, deși afectarea lor nu este liberă, prezentând astfel caracterul de resurse publice. În special, considerăm posibilă o astfel de interpretare cel puţin în două situaţii, mai precis atunci când intermediarul prezintă caracter public și atunci când respectivele contribuţii obligatorii prelevate asupra întreprinderilor sau asupra particularilor sunt plătite către un fond public sau privat, înfiinţat sau conceput de stat în scopul de a distribui ajutorul conform legii, indiferent de gradul de autonomie al acestor fonduri în ceea ce privește gestionarea și repartizarea sumelor percepute.

110.

Considerăm că Hotărârea Pearle și alţii, citată anterior, nu înlătură susţinerile noastre de mai sus. După cum am arătat, în această cauză, Curtea a exclus calificarea drept resurse de stat a fondurilor provenite din contribuţiile obligatorii plătite către un organism profesional de către membrii acestuia, a căror impozitare devenise posibilă prin regimul legal aplicabil acestui organism și a căror percepere avea drept scop finanţarea unei campanii publicitare colective în favoarea acestor membri. Or, printre diferitele elemente reţinute de Curte în susţinerea acestei concluzii (imposibilitatea organismului de a dispune de fonduri, rolul acestuia limitat la perceperea contribuţiilor, atribuirea unui avantaj în lipsa unei sarcini corespunzătoare în beneficiul statului sau al organismului public implicat), împrejurarea că iniţiativa de a promova campania publicitară în discuţie și propunerea cu privire la modalităţile de repartizare a sarcinilor corespunzătoare proveneau din sectorul comercial interesat și nu dinspre autorităţile publice ni se pare decisivă în structura raţionamentului Curţii, întrucât ea însăși este de natură să excludă posibilitatea de a imputa statului măsura în cauză ( 84 ) .

111.

Având în vedere cele arătate până în prezent, trebuie să ne întrebăm dacă plăţile efectuate în favoarea SEP în temeiul dispoziţiilor alineatului 1 coroborat cu alineatul 4 ale articolului 9 din OEPS implică utilizarea de „resurse de stat” în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

112.

După cum am arătat, mecanismul instituit prin dispoziţia naţională în discuţie prevedea impunerea unei majorări pentru serviciul de transport în sarcina consumatorilor de energie electrică, perceperea acestei majorări de către operatorii de reţea și transferarea venitului din majorare de către aceștia din urmă către „societatea desemnată”(SEP), căreia i se încredinţase sarcina să asigure controlul contabil asupra fondurilor transferate și care era obligată să transfere către ministrul economiei sumele care depășeau eventual 400 de milioane NLG. Litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere privește în special sumele datorate în urma aplicării majorării în discuţie de un utilizator privat, Aldel, către operatorul de reţea din zona în care este stabilit, Essent.

113.

În primul rând trebuie subliniat că, în răspunsul la o întrebare scrisă adresată de Curte, Essent a precizat că în cursul perioadei de referinţă, respectiv între 1 august și 31 decembrie 2000, capitalul său era controlat 100 % de Essent NV, al cărei capital era, la rândul său, deţinut în proporţie de 100 % de autorităţi locale și regionale și, prin urmare, era în întregime sub control public. Astfel cum a susţinut Comisia în mod întemeiat în observaţiile sale, rezultă că, în cursul acestei perioade, Essent era o întreprindere publică în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva a 80/723/CEE a Comisiei din 25 iunie 1980 privind transparenţa relaţiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice ( 85 ) .

114.

În temeiul jurisprudenţei Curţii, resursele aflate la dispoziţia Essent ( 86 ) trebuie considerate în principiu resurse publice. În ceea ce privește obiecţiunea guvernului olandez privind faptul că Essent ar fi avut exclusiv rolul de percepere a impozitelor, facem trimitere la punctele 108-110 de mai sus ( 87 ) .

115.

În al doilea rând, considerăm relevantă împrejurarea că SEP era obligată să efectueze un control contabil al sumelor realizate din venitul majorării în cauză, pentru care era răspunzătoare în faţa ministrului economiei. Aparent, numai la finalul acestui control, sumele în discuţie erau puse la dispoziţia SEP, care indiferent de situaţie era obligată să le utilizeze în scopuri specifice, mai precis pentru acoperirea costurilor generate de investiţiile realizate la solicitarea autorităţilor publice.

116.

În final, este relevantă și împrejurarea că în temeiul articolului 9 alineatul 5 din OEPS, sumele care depășeau 400 de milioane NLG urmau să fie plătite de SEP ministrului economiei.

117.

Având în vedere consideraţiile anterioare, considerăm că este posibil să se concluzioneze că plăţile dispuse în favoarea SEP în temeiul dispoziţiilor alineatului 1 coroborat cu alineatul 4 ale articolului 9 din OEPS implică utilizarea unor „resurse de stat” în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

118.

Având în vedere totalitatea consideraţiilor precedente, sugerăm, prin urmare, Curţii să răspundă la a doua întrebare preliminară după cum urmează:

„O reglementare naţională prin care se prevede că venitul dintr-un tarif majorat, impus cu titlu tranzitoriu asupra consumului de energie electrică și perceput de operatorii de reţea, este plătit de aceștia din urmă unei societăţi care este filiala comună a producătorilor naţionali de energie electrică și care este obligată, în temeiul acestei reglementări, să reţină o parte din venitul realizat din majorare pentru a acoperi costurile nerecuperabile generate de investiţiile efectuate de această societate sau de întreprinderile producătoare anterior deschiderii pieţei pentru libera concurenţă și să plătească statului eventualul surplus, alocat de asemenea acoperirii acestor costuri, poate constitui un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

Este de competenţa instanţei de trimitere să determine dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a acestui articol.”

119.

Deși instanţa de trimitere nu ridică în faţa Curţii problema interpretării articolului 88 alineatul (3) CE, pornind de la premisa că obligaţia de notificare prevăzută la această dispoziţie nu a fost respectată de Regatul Ţărilor de Jos, considerăm totuși util să facem scurte observaţii cu privire la argumentele invocate de guvernul olandez pentru a combate acuzaţia de neîndeplinire a obligaţiilor care i se aduce.

120.

Regatul Ţărilor de Jos susţine că în cadrul procedurii privind ajutorul de stat N 597/1998„a adus la cunoștinţa” Comisiei textul integral al proiectului de lege referitor la OEPS. Această comunicare ar fi fost făcută prin scrisoarea din 30 august 2000, în care Regatul Ţărilor de Jos ar atras în special atenţia Comisiei cu privire la textul articolului 9 din acest proiect. Comisia nu neagă că întregul proiect de lege a fost anexat la scrisoarea din 30 august 2000. În plus, din conţinutul acestei scrisori, depuse de guvernul olandez la cererea Curţii, rezultă că aceasta face referire în mod explicit la articolul 9 din OEPS, deși numai la punctul intitulat „Informaţii suplimentare privind protocolul în vederea aplicării articolului 24 din Directiva 92/96”.

121.

Trebuie subliniat că procedura N 597/1998 a fost încheiată prin Decizia din 25 iulie 2001.

122.

Or, regimul prevăzut la articolul 9 din OEPS a intrat în vigoare la 29 decembrie 2000 și prevedea că venitul din majorarea percepută în sensul alineatului 1 al acestui articol urma să fie plătit de operatorii de reţea către SEP până la 1 iulie 2001 (alineatul 4 al articolului 9). Regatul Ţărilor de Jos a pus în aplicare acest regim fără a aștepta decizia Comisiei de finalizare a procedurii în cadrul căreia dispoziţia legală prin care se instituia acest regim fusese comunicată instituţiei comunitare.

123.

În plus, în cadrul acestei executări s-a prevăzut că perceperea majorării vizate la articolul 9 alineatul 1 din OEPS va avea efect retroactiv de la 1 august 2000, respectiv o dată anterioară scrisorii prin care au fost comunicate Comisiei măsurile prevăzute la acest articol. În această privinţă, poate fi util să amintim că în Hotărârea Van Calster și alţii, citată anterior, Curtea a declarat nelegale taxele parafiscale pentru finanţarea măsurilor de susţinere în favoarea anumitor sectoare agricole, care fuseseră percepute cu efect retroactiv în cursul unei perioade anterioare deciziei Comisiei de stabilire a compatibilităţii acestor măsuri. În opinia Curţii, prevăzând impozitarea acestor contribuţii cu efect retroactiv, statul respectiv încălcase obligaţia de notificare prealabilă punerii în aplicare a ajutorului.

124.

În consecinţă, chiar dacă comunicarea din scrisoarea din 30 august 2000 ar fi considerată notificare în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, aceasta nu ar fi suficientă pentru a se aprecia că s-a îndeplinit obligaţia prevăzută la această dispoziţie.

125.

Având în vedere cele ce precedă, propunem Curţii să declare că: