CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 6 martie 2007¹(1)

Cauza C‑1/06

Bonn Fleisch Ex- und Import GmbH

împotriva

Hauptzollamt Hamburg-Jonas

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare introdusă de Finanzgericht Hamburg (Germania)]

„Export – Reglementarea restituirilor la export pentru produsele agricole – Articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 – Prezentare a unei dovezi a exportării produselor – Prezentare a unei dovezi echivalente – Recunoaștere din oficiu ca dovezi echivalente a documentelor justificative care nu sunt însoțite de o cerere expresă de echivalare”

I – Introducere

1. Prezenta procedură preliminară privește, pe de o parte, aspectul dacă autoritățile naționale competente în cadrul unei proceduri de acordare a restituirilor la export în temeiul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole(2) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 3665/87”) sunt deopotrivă obligate să recunoască din oficiu alte documente echivalente în cazul în care exportatorul, din motive independente de voința sa, nu poate prezenta documentul de control T5 și, pe de altă parte, întrebarea dacă un exportator poate prezenta de asemenea, implicit și cu titlu preventiv, o cerere de recunoaștere a altor documente echivalente în temeiul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87.

2. Întrebările referitoare la interpretarea articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 sunt formulate în cadrul unui litigiu pendinte la Finanzgericht Hamburg (Tribunalul contenciosului fiscal din Hamburg) între societatea Bonn Fleisch Ex- und Import GmbH (denumită în continuare „Bonn Fleisch”), pe de o parte, și Hauptzollamt Hamburg-Jonas (Biroul vamal principal din Hamburg-Jonas, denumit în continuare „Hauptzollamt”), pe de altă parte, având ca obiect legalitatea deciziilor de recuperare a unei restituiri la export acordate în avans, întemeiate pe o pretinsă neexportare a produselor în afara teritoriului vamal al Comunității, către Rusia, în termen de 60 de zile.

II – Cadrul juridic

A – Dreptul comunitar

3. Regulamentul nr. 3665/87 – modificat, între altele, prin Regulamentul (CE) nr. 1829/94 al Comisiei din 26 iulie 1994 (JO L 191, p. 5) și ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 604/98 al Comisiei din 17 martie 1998 (JO L 80, p. 19) –stabilește normele comune aplicabile exporturilor de produse agricole pentru care se acordă restituiri. Acest regulament a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 800/1999 al Comisiei din 15 aprilie 1999 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole(3), în vigoare cu începere de la 1 iulie 1999.

4. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87:

„Fără să aducă atingere dispozițiilor articolelor 5 și 16, achitarea restituirii este condiționată de prezentarea dovezii faptului că produsele din declarația acceptată de export au părăsit teritoriul vamal al Comunității în stare nealterată în termen de cel mult 60 de zile de la această acceptare.” [traducere neoficială]

5. Articolul 6 primul paragraf din Regulamentul nr. 3665/87 prevede:

„Dacă, înainte de a părăsi teritoriul vamal al Comunității, un produs din declarația acceptată de export traversează un alt teritoriu al Comunității decât cel al statului membru pe al cărui teritoriu a fost acceptată declarația respectivă, dovada că produsul a părăsit teritoriului vamal al Comunității se face cu ajutorul originalului completat corespunzător al documentului de control T5 menționat la articolul 1 din Regulamentul (CEE) nr. 2823/87.” [traducere neoficială]

6. Articolul 47 din Regulamentul nr. 3665/87, cuprins în titlul 4, „Procedura de achitare a restituirii”, prevede:

„(1) Restituirile se achită doar la depunerea unei cereri speciale de către exportator, de către statul membru pe al cărui teritoriu este acceptată declarația de export.

[…]

(2) Cu excepția cazurilor de forță majoră, documentele legate de achitarea restituirii sau eliberarea garanției trebuie înaintate în decurs de 12 luni de la data la care este acceptată declarația de export.

(3) În cazul în care documentul de control T5 menționat la articolul 6 nu este returnat biroului de plecare sau organismului central în decurs de trei luni de la emitere din motive independente de voința exportatorului, acesta din urmă trebuie să depună la agenția competentă o cerere prin care să solicite ca alte documente să fie considerate echivalente.

Documentele care se înaintează în sprijinul unor astfel de cereri trebuie să includă:

(a) în cazul în care documentul de control a fost emis ca dovadă a faptului că produsele au părăsit teritoriul vamal al Comunității:

– documentul de transport

și

– un document care atestă că produsul a fost prezentat biroului vamal într‑o țară terță sau unul sau mai multe din documentele menționate la articolul 18 alineatele (1), (2) și (4);

[...]

Alineatul (4) se aplică în ceea ce privește prezentarea dovezii echivalente.

(4) În cazul în care, în ciuda acționării cu deplin profesionalism, exportatorul nu a putut să obțină și să înainteze documentele necesare în conformitate cu articolul 18 în termenul stabilit la alineatul (2), i se pot oferi, la cerere, termene suplimentare în care să le prezinte.

(5) Cererile ca alte documente să fie considerate echivalente, prevăzute la alineatul (3), însoțite sau nu de documentele justificative, precum și cererile de acordare a unor termene suplimentare prevăzute la alineatul (4) se depun în termenul stabilit la alineatul (2).” [traducere neoficială]

7. Articolul 54 alineatul (1) prima liniuță din Regulamentul nr. 800/1999 prevede că Regulamentul nr. 3665/87 continuă să se aplice „exporturilor care fac obiectul declarațiilor de export acceptate înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament”.

B – Dreptul național

8. Ausfuhrerstattungsverordnung din 24 mai 1996(4) (regulamentul german privind restituirile la export, denumit în continuare „AEVO”), stabilește următoarele reguli în privința exporturilor.

9. Articolul 1 din AEVO prevede că regulamentul se aplică în materia executării actelor juridice ale Comunității Europene adoptate în cadrul organizărilor comune ale pieței și al reglementărilor comerciale privind restituirile la export.

10. În temeiul articolului 3 alineatul 1 din AEVO, în versiunea acestuia aplicabilă înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 800/1999, se folosește ca document, în sensul articolului 3 alineatul (5) din Regulamentul nr. 3665/87 în versiunea aplicabilă, documentul administrativ unic stabilit în acest scop de către Bundesministerium der Finanzen (Ministerul Federal de Finanțe), prevăzut în Vorscriftensammlung Bundesfinanzverwaltung – Amtsblatt des Bundesministeriums der Finanzen (Culegerea de texte a administrației financiare federale – Jurnalul Oficial al Ministerului Federal de Finanțe) ca „declarație de export – fișă adițională pentru restituirile comunitare la export” (declarație de export în vederea achitării restituirilor).

11. Articolul 4 alineatele 1 și 2 din AEVO, în versiunea aplicabilă înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 800/1999, precizează:

„(1). Confirmarea faptului că lotul de mărfuri a părăsit teritoriul vamal al Comunității (certificat de ieșire a mărfurilor) este indicată, în vederea achitării restituirilor, de către biroul vamal de ieșire, astfel cum a fost definit la articolul 793 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar, în declarația de export pentru teritoriul pe care se aplică prezentul regulament.

(2.) În cazul loturilor de mărfuri pentru care declarația de export a fost emisă într‑un alt stat membru al Uniunii Europene, confirmarea de ieșire este acordată pe documentul de control T5 de către biroul de ieșire competent în domeniul de aplicare al prezentului regulament.”

III – Faptele relevante, acțiunea principală și întrebările preliminare

A – Situația de fapt

12. Litigiul dintre Bonn Fleisch și Hauptzollamt, pendinte la Finanzgericht Hamburg, are ca obiect legalitatea deciziilor de recuperare emise față de Bonn Fleisch.

13. Declarând că marfa era destinată să fie exportată ulterior în Rusia, în decembrie 1997 și, respectiv, ianuarie 1998, în vederea unei restituiri la export, Bonn Fleisch a plasat sub regim de antrepozit vamal o cantitate de carne de vită și a obținut, la cerere, achitarea anticipată a restituirilor la export pentru o valoare totală de aproximativ 47 597, 81 euro, prin intermediul a patru decizii de restituire din 21 și din 23 ianuarie 1998.

14. La 8 aprilie 1998, Bonn Fleisch a prezentat declarația de export pentru carnea de vită.

15. La 9 aprilie 1998, documentul de transport a primit o confirmare a vămuirii în gara de plecare Mukran. Cu ocazia ședinței desfășurate în fața Curții, Bonn Fleisch a afirmat că, potrivit scrisorii biroului vamal din Mukran din 13 octombrie 2000, mărfurile exportate fuseseră corect prezentate acestui birou vamal.

16. La o dată neprecizată, Hauptzollamt Stralsund, de care aparține biroul vamal din Mukran, a expediat prin poștă declarația de export către Hauptzollamt Hamburg-Jonas. Cu toate acestea, reiese cu precizie că această declarație de export, necesară în vederea acordării restituirii la export, nu se regăsește în dosarul administrativ al Hauptzollamt. În cadrul ședinței, s‑a sugerat că documentul s‑ar fi putut pierde pe parcursul procedurii administrative.

17. La 20 mai 1998, potrivit mențiunilor din documentul vamal rusesc de import, carnea de vită exportată de către Bonn Fleisch a fost pusă în liberă circulație în Rusia.

18. La 13 iulie 1998, Bonn Fleisch a transmis către Hauptzollamt documentul de transport care cuprinde confirmarea vămuirii din 9 aprilie 1998, precum și documentul vamal rusesc de import, datat 20 mai 1998.

19. La 21 iulie și la 18 noiembrie 1998, Hauptzollamt a informat telefonic Bonn Fleisch că nu i‑a parvenit declarația de export cuprinzând confirmarea de export.

20. La 23 iunie 2000, prin intermediul a patru decizii, Hauptzollamt a solicitat rambursarea restituirii la export care fusese acordată în avans, majorată cu 20 %, pentru motivul că Bonn Fleisch nu ar fi făcut dovada exportării mărfurilor în afara teritoriului vamal al Comunității în termen de 60 de zile printr‑o declarație de export prevăzută cu confirmarea de export. Bonn Fleisch a formulat reclamație împotriva acestor patru decizii. Aceasta a declarat în motivarea cererii că declarația de export ar fi trimisă în mod automat către Hauptzollamt, pe cale internă, între organele administrației vamale. În plus, Regulamentul nr. 3665/87 nu ar impune exportatorului obligația de a prezenta Hauptzollamt declarația de export.

21. În cursul procedurii de formulare a reclamației, Bonn Fleisch a indicat, printr‑o scrisoare adresată Hauptzollamt la 2 noiembrie 2000, că ar fi prezentat documentul de transport și documentul vamal de import la 13 iulie 1998, așadar în termenul de 12 luni prevăzut la articolului 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/78. Prezentând documentele amintite, reclamanta a introdus în mod implicit o cerere prin care solicita recunoașterea acestor documente ca dovadă echivalentă a exportului mărfurilor în afara teritoriului vamal al Comunității, în eventualitatea în care declarația de export nu ar figura în dosar. În același timp, Bonn Fleisch a formulat, cu titlu preventiv, o cerere prin care solicita recunoașterea ca echivalente a documentului de transport, precum și a documentului vamal de import prezentate la 13 iulie 1998.

22. Cererea formulată a fost respinsă ca tardivă la 13 decembrie 2001, invocându‑se prevederile articolului 47 alineatul (5) din Regulamentul nr. 3665/87. În motivarea deciziei de respingere se menționează că o cerere de recunoaștere a echivalenței documentelor trebuie să fie formulată în mod expres și că Hauptzollamt nu este obligat să recunoască din oficiu documentele echivalente. Împotriva acestei decizii, precum și a deciziilor din 23 iunie 2000, Bonn Fleisch a formulat reclamație, care a fost respinsă prin decizia din 20 februarie 2003. Această decizie de respingere a fost atacată de către Bonn Fleisch prin acțiunea introdusă la 20 martie 2003 la Finanzgericht.

B – Acțiunea principală și întrebările preliminare

23. Invocând prevederile articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87, instanța de trimitere pornește de la principiul conform căruia exportul produselor în termen de 60 de zile de la data acceptării declarației de export reprezintă o condiție de fond și că sarcina probei pentru demonstrarea exportului revine exportatorului.

24. În ceea ce privește sarcina probei, instanța de trimitere afirmă că articolul 6 din Regulamentul nr. 3665/87 ar prevedea că, în cazul în care mărfurile care constituie obiectul cererii de restituire traversează, înainte de a părăsi teritoriul vamal al Comunității, un alt teritoriu al Comunității decât cel al statului membru de export (export în tranzit sau export indirect), dovada exportării s‑ar face cu ajutorul originalului completat corespunzător al documentului de control T5. Cu toate acestea, în cazul unui export direct precum cel din acțiunea principală, legiuitorul comunitar nu a reglementat modul în care poate fi făcută dovada exportării. Pentru acest motiv, legiuitorul german ar fi acoperit această lacună, prevăzând, la articolul 4 alineatul 1 din AEVO, că, în cazul unui export al mărfurilor în afara teritoriului vamal al Comunității, confirmarea de export se aplică în cuprinsul declarației de export în vederea acordării restituirii.

25. Instanța de trimitere subliniază în plus că o particularitate a acțiunii principale rezidă în faptul că, prin scrisoarea din 13 iulie 1998, așadar în termenul de 12 luni prevăzut la articolului 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/78, Bonn Fleisch a prezentat atât documentul de transport, cât și documentul vamal rusesc de import. Din aceste documente se poate deduce, fără urmă de îndoială, că mărfurile care constituie obiectul cererii de restituire au părăsit teritoriul vamal al Comunității în termenul de 60 de zile. Cele două certificate ar putea în principiu să fie considerate alte documente echivalente în temeiul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87. Prin urmare, instanța de trimitere pare să încline în favoarea concluziei că recunoașterea de documente echivalente poate, în anumite condiții, să se realizeze din oficiu de către autoritatea competentă.

26. Potrivit instanței de trimitere, articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87, care este cuprins în titlul 4 („Procedura de achitare a restituirii”) din acest regulament, nu constituie decât o normă de drept procedural, iar nu o condiție de fond a existenței dreptului. Din această dispoziție nu se poate deduce că posibilitatea de a recunoaște din oficiu anumite documente echivalente trebuie să fie exclusă din start.

27. Potrivit instanței de trimitere, o cerere de recunoaștere a echivalenței altor documente nu poate fi formulată decât în mod expres. În opinia sa, aceasta nu exclude totuși posibilitatea de a admite, în cazuri individuale, o cerere cu caracter preventiv și implicit, dacă din circumstanțele specifice rezultă cu claritate voința exportatorului de a face dovada exportării în termen a mărfurilor în afara teritoriului vamal al Comunității prin prezentarea de documente echivalente.

28. Având îndoieli cu privire la interpretarea articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele două întrebări preliminare:

„1) Organismul competent poate și trebuie să recunoască deopotrivă din oficiu anumite acte ca documente echivalente în sensul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87?

2) O cerere de recunoaștere a unor acte ca documente echivalente în temeiul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 poate fi introdusă în mod implicit și ca măsură de precauție?”

IV – Analiză

A – Cu privire la prima întrebare preliminară

1. Argumentele părților

29. Bonn Fleisch consideră că la prima întrebare trebuie să se răspundă afirmativ. Răspunsul pozitiv ar decurge, în opinia acesteia, din modul de redactare, din spiritul, precum și din obiectivul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87. Din formularea acestei prevederi nu s‑ar putea deduce că o cerere a exportatorului ar fi unicul mod în care ar putea interveni recunoașterea echivalenței altor documente în cadrul procedurii vamale. Articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 ar avea ca obiect, din perspectiva celui de al cincizecilea considerent, protejarea exportatorului contra riscurilor pe care le implică gestionarea administrativă a documentului de control, despre care nu are cunoștință, care este independentă de voința sa și asupra căreia nu poate exercita nicio influență.

30. Hauptzollamt sugerează Curții să ofere un răspuns negativ la prima întrebare. Potrivit acestuia, autoritatea competentă nu are o obligație generală de a verifica dacă documentele prezentate ar putea constitui documente echivalente în sensul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87. O astfel de verificare ar fi condiționată de existența unei cereri exprese.

31. Republica Elenă consideră că autoritatea competentă pentru efectuarea plății poate recunoaște din oficiu echivalența documentelor, dacă acestea au fost prezentate de către importator în termenul de 12 luni prevăzut la articolul 47 din Regulamentul nr. 3665/87 și dacă toate condițiile de fond ale dreptului la restituire sunt îndeplinite. Într‑un astfel de caz, din circumstanțele speței ar rezulta clar că s‑a solicitat recunoașterea echivalenței documentelor prezentate.

32. Comisia consideră că articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu poate fi aplicat prin analogie în cazul unui export direct. În cadrul ședinței desfășurate în fața Curții, Comisia a afirmat că, în cazul unui export indirect, exportatorul intră în contact cu cel puțin două sisteme de drept administrativ din diferitele state membre. Dat fiind că, în cazul unui export indirect, sunt implicate administrațiile mai multor state membre și prin urmare mai multe sisteme de drept administrativ, articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 are ca obiect prevenirea eventualelor dificultăți ce ar putea surveni în cursul procedurilor administrative care implică mai multe state membre.

33. Cu toate acestea, potrivit Comisiei, se pare că legiuitorul comunitar nu a considerat necesar să prevadă o uniformizare corespunzătoare a normelor procedurale naționale în cazul exportului direct. În cazul unui export direct, nu ar exista niciun element de legătură transfrontalier, motiv pentru care o reglementare corespunzătoare este supusă principiului autonomiei procedurii naționale, iar, prin urmare, în dreptul german se aplică articolul 4 alineatul 1 din AEVO. Nici noul Regulament nr. 800/1999 nu ar modifica această interpretare.

34. În cazul în care Curtea ar ajunge totuși la concluzia că articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 se aplică prin analogie și unui export direct, Comisia susține, în subsidiar, punctul de vedere potrivit căruia, prin prisma principiului general al legalității activității organelor administrative, erorile administrației nu ar trebui să aducă atingere agenților economici; exportatorul trebuie, în schimb, să aibă posibilitatea să demonstreze și prin alte mijloace faptul că mărfurile au fost exportate. Autoritatea competentă ar trebui așadar fie să recunoască din oficiu echivalența documentelor, fie să atragă atenția exportatorului asupra lipsei documentului național, fie să prelungească termenul acordat pentru prezentarea certificatelor.

2. Observațiile avocatului general

a) Aplicarea articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 ratione materiae la exportul direct

35. Deși dispozițiile privitoare la procedura de achitare nu reprezintă, potrivit jurisprudenței recente, decât formalități administrative(5), acestea trebuie avute în vedere în aceeași măsură ca și condițiile de fond. Într‑adevăr, ca și în cazul nerespectării condițiilor de fond, încălcarea acestor formalități ar putea avea ca efect reducerea sau chiar pierderea completă a restituirii la export(6).

36. Articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 face trimitere, în ceea ce privește documentul de control T5, la articolul 6 din regulament. În temeiul articolului 6 primul paragraf, domeniul de aplicare ratione materiae al documentului de control T5 este limitat la cazul exportului indirect.

37. O condiție de fond esențială a unui export indirect este aceea că produsele din declarația acceptată de export, înainte de a părăsi teritoriul vamal al Comunității, traversează un alt teritoriu al Comunității decât cel al statului membru pe al cărui teritoriu a fost acceptată declarația de export.

38. Exportul direct(7) nu este menționat în cadrul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87. Din situația de fapt specifică prezentei cauze se poate deduce în mod clar că întreaga cantitate de carne a fost exportată în mod direct din Germania în Rusia. Produsele nu au traversat niciun alt teritoriu al Comunității decât cel al statului membru pe al cărui teritoriu a fost acceptată declarația de export.

39. Întrebarea care se pune este așadar aceea de a ști dacă aplicarea articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 trebuie respinsă în cazul unui export direct sau dacă articolul 47 alineatul (3) se aplică prin analogie și în cazul exportului direct.

40. Faptul că articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu conține prevederi în ceea ce privește exportul direct nu indică totuși o lacună legislativă. Gestionarea administrativă a exportului direct pe de o parte și a exportului indirect pe de altă parte implică operațiuni distincte, care nu au în vedere aceleași fapte. În cazul unui export direct, exportatorii nu intră în contact decât cu autoritățile vamale ale unui singur stat membru: biroul vamal de plecare și biroul vamal de ieșire se află pe teritoriul aceluiași stat membru.

41. În cazul unui export indirect, agenții economici intră în contact nu numai cu sistemul de drept administrativ al țării de origine, ci și cu cel puțin un sistem de drept administrativ al unui alt stat membru. Documentul uniform de control T5 este prelucrat de către un birou vamal de ieșire străin, mai exact biroul vamal al unui alt stat membru, precum și de biroul competent din țara de origine. Acest birou vamal nu înmânează documentul de control exportatorului, ci, dimpotrivă, îl înaintează biroului central din țara de origine(8). Prin urmare, trebuie pornit de la principiul că spiritul și obiectivul articolului 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 sunt prevenirea dificultăților administrative cu care s‑ar putea confrunta agenții economici în cursul procedurilor administrative care implică mai multe state membre.

42. Așadar, trebuie să subscriem la poziția Comisiei potrivit căreia articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu se aplică prin analogie în cazul unui export direct de produse.

b) Cu privire la aspectul dacă organismul competent poate și trebuie să recunoască din oficiu anumite acte ca documente echivalente

43. Această întrebare privește exclusiv dovada exportării, iar nu condițiile de fond ale unui export. Dorim să amintim că, pentru achitarea restituirilor la export, potrivit doctrinei, exportatorul trebuie să îndeplinească în mod corespunzător nu numai condițiile de fond, ci și condițiile de formă pentru efectuarea plății(9).

44. Acordarea restituirilor la export depinde, potrivit celui de al treilea considerent(10), de dovada exportării produselor în afara Comunității. Ratio legis o reprezintă prin urmare exportul produselor în afara teritoriului vamal al Comunității.

45. În cazul exportului indirect, dovada se face prin prezentarea documentului de control T5. Această probă este dovada originală a exportării, care se face prin confirmarea acordată de biroul vamal de ieșire(11). Deoarece acest document de control poate fi totuși pierdut, independent de voința exportatorului, în cursul procedurii administrative între birourile vamale ale diferitelor state membre, Regulamentul nr. 3665/87 prevede posibilitatea de a recunoaște echivalența documentelor care, în temeiul celui de al patruzeci și nouălea considerent (al cincizecilea considerent în versiunea germană)(12) al regulamentului, se află la dispoziția exportatorului în vederea protejării acestuia în fața dezavantajelor care ar putea rezulta din actele greșit emise de autoritatea vamală. Exportatorul poate prezenta așadar dovada în cadrul procedurii de recunoaștere, mai precis prin comunicarea documentului de transport și a documentului vamal de import din statul terț(13) în termenul de 12 luni. Trebuie subliniat că atât cererea, cât și recunoașterea echivalenței documentelor se supun totuși condiției respectării condițiilor de fond ale exportului.

46. În cazul în care se stabilește pe baza altor probe decât dovezile formale că toate condițiile de fond ale existenței dreptului la restituire la export sunt îndeplinite, invocarea lipsei dovezii formale, cum ar fi documentul de control T5, ar trebui interpretată ca fiind o simplă problemă de formă și considerată prin urmare a fi inadmisibilă(14).

47. Condițiile de fond ale existenței unui drept la restituire au fost stabilite de către legiuitorul comunitar. Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87 prevede că trebuie să fie demonstrate două condiții de fond ale dreptului la restituire, mai exact, pe de o parte, acceptarea declarației de export și, pe de altă parte, faptul că mărfurile destinate exportării să fi părăsit teritoriul vamal al Comunității în stare nealterată în cel mult 60 de zile de la data acestei acceptări.

48. Pentru exportul direct, Republica Federală Germania solicită ca dovada faptului că sunt îndeplinite condițiile de fond ale existenței dreptului la restituiri să se facă prin intermediul unui document național de export. În acest caz, documentul național relevant este transmis direct de către biroul vamal național de ieșire organului central, în speță Hauptzollamt. Astfel, chiar și în cazul unui export direct, documentele ies din sfera de influență a exportatorului.

49. Discuția în prezenta cauză poartă asupra cazului în care legiuitorul național face trimitere, în cadrul AEVO german, la conținutul unei dispoziții comunitare(15) cu privire la o situație ce ține numai de dreptul intern, mai precis în cazul unui export direct. Chiar dacă întrebările adresate în prezenta cauză privesc exportul direct, iar articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu este aplicabil, problemele de interpretare pe care dorește să le clarifice Finanzgericht au în vedere în esență sistemul restituirilor la export instituit prin Regulamentul nr. 3665/87.

50. În consecință, în temeiul unei jurisprudențe constante, atât timp cât întrebările adresate de către instanțele naționale privesc interpretarea unei dispoziții de drept comunitar, în principiu, Curtea este obligată să se pronunțe. Într‑adevăr, nici din modul de redactare a articolului 234 CE și nici din obiectivul procedurii instituite prin acest articol nu reiese că autorii Tratatului CE ar fi dorit să excludă din sfera de competență a Curții trimiterile preliminare care privesc o dispoziție comunitară în cazul specific în care dreptul intern al unui stat membru face trimitere la conținutul acestei dispoziții comunitare pentru a stabili regulile aplicabile unei situații pur interne a acestui stat(16).

51. Într‑adevăr, în cazul în care o legislație națională se conformează, în privința soluțiilor adoptate pentru situații pur interne, dispozițiilor cuprinse în dreptul comunitar, în special pentru a evita apariția unor discriminări sau a unor eventuale denaturări ale concurenței, există un interes comunitar specific în sensul ca, pentru a se evita viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile cuprinse în dreptul comunitar să primească o interpretare uniformă, oricare ar fi condițiile în care acestea trebuie să fie aplicate(17).

52. Pentru recunoașterea echivalenței documentelor, autoritatea competentă este organul central, în speță Hauptzollamt. În acest caz este vorba despre o procedură administrativă(18). Prin aceasta, prezenta cauză se distinge de cauza van Schijndel și van Veen, în cadrul căreia Curtea analizase chestiuni legate de procedura judiciară națională(19).

53. În cauza van Schijndel și van Veen, se punea întrebarea dacă o instanță trebuie să aplice din oficiu prevederile de drept comunitar și trebuie astfel să renunțe la rolul pasiv ce îi revine, depășind cadrul litigiului astfel cum a fost definit de către părți și/sau să invoce fapte și circumstanțe, altele decât cele pe care partea interesată în aplicarea dispozițiilor tratatului și‑a întemeiat cererea(20). Însă această jurisprudență nu poate să fie transpusă în prezenta cauză, deoarece aici se pune problema unei proceduri administrative de drept vamal, guvernată de norme diferite de cele aplicabile în cazul procedurilor judiciare.

54. În cazul în care nu se prevede în mod expres contrariul, o procedură administrativă poate să fie inițiată atât din oficiu, cât și la cerere(21). Doctrina evidențiază că inițierea din oficiu a procedurii administrative nu este exclusă decât în cazul în care procedura administrativă nu poate fi demarată decât la solicitarea părților(22). Pentru acest motiv, trebuie să subscriem la opinia instanței de trimitere în sensul că recunoașterea din oficiu a unor documente echivalente nu este exclusă de la bun început.

55. Chiar și atunci când procedura administrativă a fost inițiată la cererea unei părți, autoritatea administrativă competentă trebuie, potrivit principiului obligativității cercetării, să verifice din oficiu dacă faptele relevante pentru adoptarea deciziei sunt reale(23). Principiul disponibilității („Beibringungsgrundsatz”), specific procedurii civile, potrivit căruia părțile sunt cele care fac cunoscute situația de fapt în proces, în forma și în limitele dorite, stabilind astfel obiectul acestuia, care devine obligatoriu pentru instanță, aceasta trebuind să se pronunțe în conformitate cu cele solicitate și cu probele prezentate (secundum allegata et probata partium)(24), nu se aplică în cazul unei proceduri administrative de drept vamal. Dimpotrivă, autoritatea are obligația de a constata faptele relevante pentru adoptarea deciziei(25). Aceasta hotărăște cu privire la natura și domeniul de aplicare al cercetării și în special dacă și care anume probe trebuie încuviințate. Părțile interesate pot formula cereri de prezentare de probe. Acestea nu au însă caracter obligatoriu pentru autoritate, care poate să le respingă sau să recurgă la alte mijloace de probă. Autoritatea nu poate însă acționa în mod unilateral, ci, dimpotrivă, este obligată să identifice și să ia în considerare toate elementele importante pentru fiecare cauză determinată(26).

56. Problematica inițierii procedurii de recunoaștere a echivalenței altor documente trebuie analizată în lumina acestor aspecte.

57. Sistemul de achitare a restituirilor la export este caracterizat în special prin faptul că ajutorul comunitar nu se acordă decât cu condiția ca exportatorul să solicite acest lucru(27). Deoarece sistemul are la bază o declarație voluntară formulată de către exportator, în cazul în care acesta decide din proprie inițiativă să beneficieze de restituire, acesta trebuie să prezinte informațiile relevante care sunt necesare pentru a stabili existența dreptului său de a obține restituiri(28). Tot astfel, articolul 16 alineatul 1 a doua teză din AEVO prevede că solicitantul trebuie să comunice și să demonstreze condițiile existenței dreptului la restituire. Cu toate acestea, datoria de a propune probe nu modifică cu nimic obligația biroului vamal competent de a examina din oficiu faptele relevante pentru adoptarea deciziei.

58. Documentul de transport și documentul vamal de import emis de un stat terț constituie indicații relevante în sensul acestei jurisprudențe în cazul în care, pentru motive independente de voința exportatorului, exemplarul de control T5 sau documentul vamal național relevant nu figurează în dosarul administrativ. Cu ajutorul acestor documente se poate demonstra ușor că produsele au părăsit teritoriul vamal al Comunității și că au fost prezentate unui birou vamal al unui stat terț. Condițiile de fond ale unei restituiri la export sunt în astfel de cazuri îndeplinite. Prin transmiterea acestor documente, autoritatea competentă poate așadar să inițieze din oficiu procedura de recunoaștere a echivalenței. În cazul în care exportatorul prezintă documentele corespunzătoare, se poate deduce dintr‑o astfel de conduită, chiar dacă documentația se verifică în masă, că acesta dorește să facă dovada exportării urmând cursul obișnuit al procedurii.

59. Totuși, aceasta nu înseamnă că exportatorii pot formula cereri incomplete.

60. Dreptul comunitar nu definește noțiunea de probă în cazul exportului direct. Toate mijloacele de probă admisibile conform normelor de procedură din dreptul german în cadrul unor proceduri comparabile trebuie să fie așadar, în principiu, admise. Prin urmare, într‑un caz precum cel din acțiunea principală, autoritățile naționale trebuie să stabilească, în funcție de prevederile din dreptul intern al fiecărui stat privitoare la probe, dacă în cauza dedusă judecății a fost probat exportul direct în mod satisfăcător(29). Documentul de transport cu confirmarea vămuirii din 9 aprilie 1998 și documentul vamal rusesc de import datat 20 mai 1998 constituie, în opinia noastră, mijloace de probă care sunt de natură să demonstreze că toate condițiile de fond ale dreptului la restituire au fost îndeplinite.

61. Împărtășind opinia exprimată asupra acestui aspect de către guvernul grec, considerăm că dovezile echivalente trebuie prezentate în termenul peremptoriu de 12 luni de la data la care este acceptată declarația de export, prevăzut la articolul 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/87.

62. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată de instanța de trimitere în sensul că articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu este aplicabil în cazul exportului direct. Cu toate acestea, în cazul unui export direct, autoritatea națională competentă poate să inițieze din oficiu procedura de recunoaștere a documentelor echivalente dacă sunt îndeplinite cel puțin următoarele condiții:

– documentul național de export nu poate fi prezentat din motive independente de voința exportatorului;

– dovezile sunt prezentate în termenul de 12 luni, prevăzut la articolul 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/87, de la data la care este acceptată declarația de export;

– documentele prezentate demonstrează dincolo de orice îndoială că sunt îndeplinite toate condițiile de fond pentru achitarea restituirii la export. O astfel de probă irefragabilă poate fi făcută prin prezentarea documentului de transport și a documentului vamal al statului terț.

B – Cu privire la aspectul dacă o cerere de recunoaștere a unor documente echivalente poate fi formulată implicit și cu titlu preventiv

1. Argumentele părților

63. Bonn Fleisch consideră că o cerere de recunoaștere a echivalenței unor documente poate fi formulată de asemenea implicit și cu titlu preventiv. Articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu ar cuprinde nicio indicație cu privire la forma în care ar trebui prezentată o astfel de cerere. Ar fi prin urmare suficient ca intenția exportatorului de a obține recunoașterea unor documente echivalente să fie îndeajuns de clară. Regulamentul nr. 3665/87 nu se opune așadar, în opinia Bonn Fleisch, posibilității de a formula o cerere implicit și cu titlu preventiv.

64. Hauptzollamt susține că, pentru a recunoaște echivalența unor documente, este necesară, în general, o cerere. Deși, în cazuri specifice, o declarație prezentată în legătură cu transmiterea de documente ar putea fi, desigur, interpretată implicit drept o cerere de recunoaștere, ar trebui totuși ca, potrivit principiului bunei‑credințe și luând în considerare practicile comerciale curente, voința reală a persoanei care dă declarația să poată reieși cu claritate. În cazul de față nu rezultă această voință. Pentru început, nu s‑ar putea deduce din transmiterea documentului de transport și a documentului vamal din statul terț dacă intenția era acea de a solicita recunoașterea echivalenței. Pe de altă parte, ar trebui observat că procedura de restituiri la export este o procedură în masă în cadrul căreia interpretarea declarațiilor nu este posibilă decât în prezența unor indicii întemeiate. Potrivit Hauptzollamt, trebuie respinsă teza formulării unei cereri implicite cu titlu preventiv prin simpla transmitere a documentelor corespunzătoare.

65. Republica Elenă consideră că, în măsura în care din documentele prezentate reiese că obiectivul urmărit prin regulament este îndeplinit, faptul că exportatorul nu a formulat o cerere expresă și oficială de recunoaștere a echivalenței nu ar putea susține ipoteza că, într‑un caz în care condițiile de fond pentru acordarea restituirilor la export sunt îndeplinite, exportatorului nu i se acordă restituirea. Nu trebuie uitat faptul că exportatorul nu ar putea cunoaște cu certitudine data returnării documentului de control T5 către biroul vamal de ieșire sau către biroul care efectuează plata. Nu ar trebui așadar să se excludă posibilitatea ca, pentru apărarea intereselor proprii, în cazul în care documentul de control T5 nu este returnat, exportatorul să formuleze cu titlu preventiv o cerere de recunoaștere a echivalenței.

66. Comisia amintește că, în opinia sa, articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87 nu se aplică în cazul unui export direct de produse.

2. Observațiile avocatului general

67. Din argumentația părților se poate deduce că acestea nu contestă posibilitatea teoretică de a introduce implicit o cerere de recunoaștere a echivalenței altor documente. Părțile au opinii divergente cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca autoritățile să considere acțiunea unui solicitant ca fiind o cerere implicită formulată cu titlu preventiv.

68. Chiar și o cerere implicită de recunoaștere a echivalenței altor documente reprezintă o manifestare de voință al cărei conținut trebuie totuși să fie determinat prin interpretare. În dreptul comunitar, pentru interpretarea manifestărilor de voință, este necesar să se recurgă la principiile generale de drept. Detalii referitoare la principiile generale de drept privind interpretarea manifestărilor de voință pot fi regăsite în capitolul 5, intitulat „Interpretare”, din cadrul lucrării „Principles of European Contract Law” (Principii ale dreptului european al contractelor)(30). Această lucrare tratează aspectele fundamentale comune ale dreptului contractelor din statele membre.

69. În ceea ce privește formularea implicită a unei cereri, conținutul acesteia trebuie să poată fi dedus din circumstanțele în care a fost formulată.

70. În dreptul statelor membre, pentru analizarea voinței, se aplică în mod preponderent o combinație între metoda subiectivă și cea obiectivă(31).

71. Componenta subiectivă impune pentru început ca obiectivul urmărit de către parte prin manifestarea de voință să poată fi determinat. În prezenta cauză, elementul subiectiv este reprezentat de cererea de achitare a restituirii la export. Dacă un exportator solicită restituirea la export, nu este nicidecum neobișnuit ca acesta să fi formulat a maiori ad minus toate cererile incidente necesare acordării restituirii la export. Procedura de recunoaștere a echivalenței altor documente este una incidentă față de procedura de achitare a restituirii la export, care clarifică aspectul dacă au fost prezentate probele necesare în vederea restituirii la export. O astfel de procedură incidentă față de recunoaștere nu poate fi demarată în lipsa procedurii principale, nici expres și nici implicit. Prin urmare, este necesar ca, în calitate de condiție de bază pentru acceptarea elementului subiectiv al cererii, o procedură de achitare a restituirii la export să se afle în curs de desfășurare și ca procedura de recunoaștere a echivalenței altor documente să fi fost deja introdusă în cadrul procedurii pendinte referitoare la restituirea la export.

72. Componenta obiectivă complementară include în cadrul interpretării practicile comerciale acceptate, mai exact ceea ce se întâmplă în mod obișnuit în comerț și ceea ce pare rațional pentru un observator obiectiv din perspectiva practicilor acceptate(32).

73. Procedura incidentă este necesară în cazul în care documentul național de export sau documentul de control T5 nu a parvenit autorităților competente pentru a fi inclus în dosarul administrativ din motive independente de voința persoanei interesate. Primul element obiectiv îl reprezintă astfel faptul că documentul național de export sau documentul de control T5 nu figurează în dosarul administrativ al biroului competent din motive independente de voința persoanei interesate.

74. Respectarea termenului de 12 luni, în cadrul căruia trebuie formulată cererea de recunoaștere a echivalenței documentelor, este un element obiectiv suplimentar care decurge din articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87. Pentru acest motiv, o cerere implicită trebuie prezentată în termenul menționat.

75. În acest context, pe de o parte, dovada că produsele au părăsit teritoriul vamal al Comunității în stare nealterată în termenul de 60 de zile de la data la care este acceptată declarația de export, precum și, pe de altă parte, dovada că produsele au fost prezentate unui birou vamal al unui stat terț trebuie considerate ca fiind de natură să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile de fond pentru existența dreptului la restituire.

76. Atunci când cel puțin aceste patru condiții sunt reunite, pare rațional pentru un observator obiectiv sau pentru un terț, luând în considerare practicile acceptate, că un exportator a solicitat implicit și cu titlu preventiv recunoașterea echivalenței altor documente pentru restituirea la export.

77. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare în sensul că o cerere de recunoaștere a altor documente echivalente în cazul unui export direct, căruia nu i se aplică articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87, poate fi prezentată implicit și preventiv în următoarele condiții:

– a fost formulată o cerere de achitare a restituirii la export în temeiul articolului 47 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87;

– documentul național de export nu figurează în dosarul administrativ al autorităților competente din motive independente de voința persoanei interesate;

– elementele de probă propuse au fost prezentate în termenul de 12 luni, prevăzut la articolul 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/87, de la data la care este acceptată declarația de export;

– elementele de probă propuse demonstrează că produsele au părăsit teritoriul vamal al Comunității în stare nealterată în termen de 60 de zile de la data la care este acceptată declarația de export și au fost prezentate unui birou vamal al unui stat terț.

V – Concluzie

78. Având în vedere considerațiile ce precedă, propunem Curții să răspundă Finanzgericht Hamburg după cum urmează:

„1) În cazul unui export direct, căruia nu i se aplică articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole, autoritatea națională competentă poate să inițieze din oficiu procedura de recunoaștere a documentelor echivalente dacă sunt îndeplinite cel puțin următoarele condiții:

– documentul național de export nu poate fi prezentat din motive independente de voința exportatorului;

– dovezile sunt prezentate în termenul de 12 luni, prevăzut la articolul 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/87, de la data la care este acceptată declarația de export;

2) În cazul unui export direct, căruia nu i se aplică articolul 47 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87, o cerere de recunoaștere a altor documente echivalente poate deopotrivă să fie prezentată implicit și cu titlu preventiv dacă sunt îndeplinite cel puțin următoarele condiții:

– a fost formulată o cerere de achitare a restituirii la export în temeiul articolului 47 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87;

– documentul național de export nu figurează în dosarul administrativ al autorităților competente din motive independente de voința persoanei interesate;

1 – Limba originală: germana.

2 – JO L 351, p. 1.

3 – JO L 102, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 27, p. 187.

4 – BGBl., 1996 I, p. 766.

5 – Hotărârea din 14 aprilie 2005, Käserei Champignon Hofmeister (C‑385/03, Rec., p. I‑2997, punctul 26).

6 – A se vedea Reiche, K., în „Das Zahlungsverfahren der Ausfuhrerstattung”, ZfZ (2006), p. 110, comentariu la hotărârea Käserei Champignon Hofmeister (citată la nota de subsol 5). Autorul analizează în continuare interacțiunile între aspectele materiale și procedurale din cadrul procedurii de achitare a restituirilor la export.

7 – În opinia lui Reiche (op. cit., p. 111), exportul direct are loc atunci când produsul este exportat direct de pe teritoriul statului de export către un stat terț.

8 – A se vedea Reiche, op. cit., p. 111, care face trimitere la articolele 912 și 912c alineatul (4) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1992 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar (JO L 253 p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3). Articolul 912c alineatul (4) din acest regulament prevede: „Biroul de destinație returnează originalul exemplarului de control T5 la adresa indicată în rubrica B «Se returnează la…» de pe formularul T5, după efectuarea tuturor formalităților solicitate și după ce au fost făcute adnotările”.

9 – Reiche, op. cit., p. 110.

10 – Al treilea considerent al Regulamentului nr. 3665/87 prevede: „întrucât regulile generale adoptate de Consiliu stabilesc că restituirea se achită dacă se face dovada exportării produselor de pe teritoriul Comunității [...]” [traducere neoficială].

11 – Reiche, op. cit., p. 111.

12 – Acest considerent prevede: „întrucât, din motive care scapă de sub controlul exportatorului, se poate întâmpla ca documentul de control să nu poată fi prezentat, deși produsul a părăsit teritoriul vamal al Comunității sau a ajuns la o anumită destinație; întrucât o asemenea situație poate stânjeni schimburile comerciale; întrucât, în asemenea situații, trebuie să fie recunoscute ca fiind echivalente alte documente”. [traducere neoficială]

13 – Reiche, op. cit, p. 111. Autorul semnalează că, în cadrul procedurii de recunoaștere, există posibilitatea de a face dovada exportului în cazuri obișnuite prin documentul vamal de import din statul terț și copia documentului de transport.

14 – Reiche, op. cit., p. 116, care deduce din cadrul analizei pe care o dedică interacțiunii dintre aspectele materiale și procedurale că prezentarea dovezii formale nu s‑ar putea confunda cu o condiție materială a restituirii.

15 – În acest sens, hotărârea din 8 noiembrie 1990, Gmurzynska-Bscher (C‑231/89, Rec., p. I‑4003, punctul 25). În această cauză, Curtea a confirmat că este competentă să interpreteze dreptul comunitar într‑un caz în care acesta a devenit aplicabil unui domeniu în afara sferei de aplicare stabilite de dreptul comunitar în funcție de dreptul unui stat membru. Curtea a afirmat în această cauză că nu rezultă nici din termenii articolului 177 CEE (devenit articolul 234 CE) și nici din obiectul procedurii instituite prin acest articol că autorii tratatului ar fi urmărit să excludă din aria de competență a Curții trimiterile preliminare care privesc o dispoziție comunitară în cazul specific în care dreptul intern al unui stat membru face trimitere la conținutul acestei dispoziții pentru a stabili normele aplicabile unei situații pur interne a acestui stat.

16 – Hotărârea din 16 martie 2006, Poseidon Chartering (C‑3/04, Rec., p. I‑2505, punctul 15). În această cauză, provenită din Țările de Jos, Curtea a interpretat prevederile Directivei 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți (JO L 382, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 176). Această directivă a fost transpusă în dreptul olandez prin articolele 428-445 din Codul civil (Burgerlijk Wetboek). Articolul 7:428 alineatul 1 din acesta prevede: „Contractul de agenție este contractul prin care o parte – numită comitent – însărcinează cealaltă parte – numită agent comercial – să acționeze ca intermediar, pentru o perioadă determinată sau nu, și în schimbul unei remunerații, la negocierea de contracte, pe care le va putea eventual încheia în numele și pe seama comitentului, fără a fi însă subordonată acestuia din urmă”. Curtea a constatat în această cauză că termenul de reprezentant comercial în sensul directivei include deopotrivă și un contract încheiat cu un intermediar însărcinat să negocieze contracte de prestări servicii, dar nu și un contract de vânzare sau de cumpărare de mărfuri. Desigur, Directiva 86/653 nu reglementează direct situația în discuție, însă nu este mai puțin adevărat că, la momentul transpunerii în dreptul intern a dispozițiilor acestei directive, legiuitorul național a decis să aplice un tratament identic celor două tipuri de situații.

17 – Hotărârea Poseidon Chartering (citată la nota de subsol 16, punctul 16) și hotărârea din 17 iulie 1997, Giloy (C‑130/95, Rec., p. I‑4291, punctul 21).

18 – Reiche, op. cit., p. 113. În analiza sa, autorul se referă la articolul 25 din Legea privind procedura administrativă (Verwaltungsverfahrensgesetz) din 25 mai 1976 (BGBl. 1976 I, p. 1253).

19– Hotărârea din 14 decembrie 1995 (C‑430/93 și C‑431/93, Rec., p. I‑4705). În această cauză, Curtea s‑a confruntat cu problematica privind capacitatea instanțelor naționale de a examina din oficiu compatibilitatea unei norme juridice de drept național cu dreptul comunitar. Curtea constată, la punctul 22 din hotărâre, că dreptul comunitar nu impune instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispozițiilor comunitare atunci când examinarea acestui motiv le‑ar obliga să renunțe la rolul pasiv ce le revine, depășind cadrul litigiului astfel cum a fost definit de către părți și/sau să invoce fapte și circumstanțe, altele decât cele pe care partea interesată în aplicarea dispozițiilor tratatului și‑a întemeiat cererea.

20 – Hotărârea citată la nota de subsol 19, punctul 26.

21 – A se vedea Thienel, R., Verwaltungsverfahrensrecht, Viena, 2004, p. 138; Wollf și Decker A., Studienkommentar VwGO und VwVG, München, 2005, p. 566 și 567, și Maurer, H., Allgemeines Verwaltungsrecht, ediția a 15‑a, München, 2005, p. 489.

22 – A se vedea Thienel, op. cit., p. 138.

23 – A se vedea Thienel, op. cit., p. 170.

24 – Avocatul general Ruiz-Jarabo Colomer aprobă în principiu, în cadrul concluziilor prezentate la 15 iulie 2004 în cauza Vedial/OAPI (hotărârea din 12 octombrie 2004, C‑106/03 P, Rec., p. I‑9573, punctele 29 și 31), aplicarea principiului potrivit căruia părțile prezintă situația de fapt în litigiu și în cadrul procedurii administrative în fața Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale). Potrivit acestuia, aplicarea acestui principiu depinde de a ști în ce măsură părțile cunosc efectiv procedura.

25 – A se vedea Thienel, op. cit., p. 171.

26 – Maurer, op. cit., p. 490. Autorul evidențiază că principiul obligativității cercetării în cadrul procedurii administrative deține o importanță fundamentală în măsura în care, în acest context, o decizie depinde în mod hotărâtor de analizarea corectă și exactă a faptelor relevante.

27 – Concluziile avocatului general Philippe Léger din 1 iunie 2006 în cauza Schulze (hotărârea din 9 noiembrie 2006, C‑120/05, Rec., p. I‑10745), punctul 37. Avocatul general a afirmat acestea cu privire la interpretarea articolului 7 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 1222/94 al Comisiei din 30 mai 1994 de instituire, pentru anumite produse agricole exportate ca mărfuri la care nu se aplică anexa II la tratat, a normelor comune de aplicare a sistemului de acordare a restituirilor la export și a criteriilor de stabilire a valorilor acestora (JO L 136, p. 5).

28 – Hotărârea din 1 decembrie 2005, Fleisch-Winter (C‑309/04, Rec., p. I‑10349, punctul 31). Această cauză privește interpretarea articolelor 13 și 11 din Regulamentul nr. 3665/87, în versiunea modificată prin Regulamentul (CE) nr. 2945/94 al Comisiei din 2 decembrie 1994 de modificare a Regulamentului nr. 3665/87 în ceea ce privește recuperarea cuantumurilor plătite în mod nejustificat și sancțiunile aplicabile (JO L 310, p. 57).

29 – În hotărârea din 23 martie 2000, Met-Trans și Sagpol (C‑310/98 și C‑406/98, Rec., p. I‑1797, punctele 29 și 30), Curtea a afirmat, în privința constatării unei încălcări a Regulamentului nr. 2454/93, că revine autorităților naționale sarcina să stabilească, potrivit principiilor din dreptul național al acestora aplicabile în materie de probe, dacă în cazul concret care le este dedus judecății și în considerarea tuturor împrejurărilor, dovada locului unde infracțiunea sau neregula a fost săvârșită a fost prezentată în mod satisfăcător, de exemplu, dacă o declarație a unui martor trebuie sau nu să fie admisă și să i se recunoască forță probantă.

30 – Lando, O., și Beale, H., Principles of European Contract Law, părțile I și II, Haga, 2000, p. 287 și următoarele, și Ferreri, S., „Chapter 5, Interpretation”, în Antoniolli, L., și Venezian, A., Principles of European Contract Law and Italian Law, Haga, 2005, p. 251 și următoarele.

31 – Lando și Beale, op. cit., părțile I și II, p. 288, potrivit cărora, „following the majority of laws of EU Member states, the general rules on interpretation combine the subjective method, according to which pre‑eminence is given to the common intention of the parties, and the objective method which takes an external view by reference to objective criteria such as reasonableness, good faith etc”.

32 – În acest sens, Lando și Beale, op. cit., părțile I și II, p. 289.