HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)
25 octombrie 2007
Cauza T‑154/05
Carmela Lo Giudice
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcție publică – Funcționari – Hărțuire morală – Acțiune în anulare – Obligație de asistență – Obligația de motivare – Încredere legitimă – Articolul 24 din statut – Obligația de solicitudine – Admisibilitate – Cerere de despăgubiri”
Obiectul: Acțiune având ca obiect, în esență, pe de o parte, o cerere de anulare a deciziei Comisiei prin care se concluzionează că nu a existat o hărțuire morală și, pe de altă parte, o cerere de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l‑a suferit
Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Hărțuire morală – Noțiune
2. Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Concordanță între reclamație și acțiune
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
3. Funcționari – Obligația de asistență care incumbă administrației – Întindere
(Statutul funcționarilor, art. 24)
4. Funcționari – Decizie care lezează – Obligația de motivare – Întindere
(Statutul funcționarilor, art. 25)
1. Funcționarul care pretinde că este victimă a hărțuirii morale trebuie, indiferent de percepția subiectivă pe care a putut să o aibă cu privire la faptele invocate, să prezinte un ansamblu de elemente care să permită să se stabilească faptul că a fost victima unui comportament care a urmărit în mod obiectiv să îl discrediteze sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă.
Rezultă de aici că, pentru a se stabili existența unei hărțuiri morale, comportamentul respectiv trebuie să prezinte în mod obiectiv un caracter intenționat.
Refuzarea unui concediu pentru motivul asigurării bunei funcționări a serviciului nu poate fi considerată în principiu drept o manifestare a hărțuirii. În plus, funcționarul vizat nu poate reproșa în mod valabil superiorului său ierarhic refuzarea unei cereri de concediu din moment ce a omis să îndeplinească formalitățile administrative prevăzute de ghidul absențelor în cazul unei cereri de concediu.
(a se vedea punctele 82, 83 și 107)
Trimitere la: Tribunal 23 februarie 2001, De Nicola/BEI, T‑7/87, T‑208/98 și T‑109/99, RecFP, p. I‑A‑49 și II‑185, punctul 286; Tribunal 8 iulie 2004, Schochaert/Consiliul, T‑136/03, RecFP, p. I‑A‑215 și II‑957, punctul 41; Tribunal 4 mai 2005, Schmit/Comisia, T‑144/03, RecFP, p. I‑A‑101 și II‑465, punctele 64, 65 și 78
2. Regula concordanței dintre reclamația administrativă în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut și acțiunea subsecventă impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca un motiv invocat în fața instanței comunitare să fi fost deja invocat în cadrul procedurii precontencioase, pentru ca autoritatea împuternicită să facă numiri să fi fost în măsură să cunoască suficient de precis criticile pe care persoana interesata le formulează împotriva deciziei atacate.
(a se vedea punctul 122)
Trimitere la: Curte 1 iulie 1976, Sergy/Comisia, 58/75, Rec., p. 1139, punctul 32; Tribunal 14 octombrie 2003, Wieme/Comisia, T‑174/02, RecFP, p. I‑A‑241 și II‑1165, punctul 18; Tribunal 25 octombrie 2005, Cwik/Comisia, T‑96/04, RecFP, p. I‑A‑343 și II‑1523, punctul 32
3. Articolul 24 din statut a fost conceput pentru protejarea funcționarilor Comunităților Europene împotriva hărțuirii sau a unui tratament degradant, oricare ar fi acesta, provenind nu numai din partea unor terți, ci și din partea superiorilor lor ierarhici sau a colegilor.
În temeiul obligației de asistență prevăzută de acest articol, administrația trebuie, în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea faptelor și pentru adoptarea, în cunoștință de cauză, a măsurilor adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul care solicită protecția instituției să aducă un început de probă cu privire la realitatea atacurilor al căror obiect afirmă că este. În prezența unor astfel de elemente, instituției în cauză îi revine sarcina de a adopta măsurile adecvate, în special procedând la o anchetă pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia.
În ceea ce privește măsurile care trebuie adoptate într‑o situație care intră în domeniul de aplicare al articolului 24 din statut, administrația dispune de o largă putere de apreciere, sub controlul instanței comunitare, în alegerea măsurilor și a mijloacelor de punere în aplicare a respectivului articol 24. Controlul instanței comunitare se limitează la aspectul dacă instituția vizată s‑a menținut în limite rezonabile și dacă nu și‑a utilizat puterea de apreciere în mod vădit eronat.
(a se vedea punctele 135-137)
Trimitere la: Curte 14 iunie 1979, V/Comisia, 18/78, Rec., p. 2093, punctul 15; Curte 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctele 15 și 16; Tribunal 21 aprilie 1993, Tallarico/Parlamentul European, T‑5/92, Rec., p. II‑477, punctul 31; Tribunal 11 octombrie 1995, Baltsavias/Comisia, T‑39/93 și T‑553/93, RecFP, p. I‑A‑233 și II‑695, punctul 58; Tribunal 15 septembrie 1998, Haas și alții/Comisia, T‑3/96, RecFP, p. I‑A‑475 și II‑1395, punctul 54; Tribunal 5 decembrie 2000, Campogrande/Comisia, T‑136/98, RecFP, p. I‑A‑267 și II‑1225, punctul 42; Schochaert/Consiliul, citată anterior, punctele 48 și 49; Schmit/Comisia, citată anterior, punctele 96 și 98
4. Obligația de a motiva o decizie care lezează are ca scop să ofere persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este, eventual, afectată de un viciu ce permite contestarea validității sale și să dea posibilitatea instanței comunitare să își exercite controlul asupra legalității deciziei atacate.
Întinderea obligației de motivare trebuie apreciată în fiecare caz nu numai în raport cu decizia atacată, ci și în funcție de împrejurările concrete în care a fost adoptată decizia menționată.
Astfel, o decizie este suficient de motivată atunci când actul care face obiectul acțiunii a intervenit într‑un context cunoscut funcționarului vizat, care îi permite să înțeleagă întinderea măsurii adoptate în privința sa.
(a se vedea punctele 160-162)
Trimitere la: Curte 29 octombrie 1981, Arning/Comisia, 125/80, Rec., p. 2539, punctul 13; Curte 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul European, 195/80, Rec., p. 2861, punctul 22; Curte 21 iunie 1984, Lux/Curtea de Conturi, 69/83, Rec., p. 2447, punctul 36; Curte 13 decembrie 1989, Prelle/Comisia, C‑169/88, Rec., p. 4335, punctul 9; Tribunal 16 decembrie 1993, Turner/Comisia, T‑80/92, Rec., p. II‑1465, punctul 62; Tribunal 15 februarie 1996, Ryan-Sheridan/FEACVT, T‑589/93, RecFP, p. I‑A‑27 și II‑77, punctul 95; Tribunal 2 aprilie 1998, Apostolidis/Curtea de Justiție, T‑86/97, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑521, punctele 73-77; Tribunal 6 martie 2001, Campoli/Comisia, T‑100/00, RecFP, p. I‑A‑71 și II‑347, punctul 53; Tribunal 20 iulie 2001, Brumter/Comisia, T‑351/99, RecFP p. I‑A‑165 și II‑757, punctul 28; Schmit/Comisia, citată anterior, punctele 115 și 116