Cauza C‑437/05
Jan Vorel
împotriva
Nemocnice Český Krumlov
(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de
l'Okresní soud v Českém Krumlově)
„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură − Politică socială − Protecția securității și a sănătății lucrătorilor − Directivele 93/104/CE și 2003/88/CE − Noțiunea «timp de lucru» − Perioade de inactivitate în cadrul unui serviciu de gardă asigurat de un medic la locul de muncă − Calificare − Consecințe asupra remunerației persoanei interesate”
Sumarul ordonanței
Politică socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Timp de lucru – Noțiune
(Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2; Directiva 93/104 a Consiliului, art. 2)
Directiva 93/104 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34, precum și Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretate în sensul că:
– se opun legislației unui stat membru în temeiul căreia nu sunt considerate ca reprezentând în întregime „timp de lucru” în sensul vizat de respectivele directive serviciile de gardă efectuate de un medic potrivit regimului în care este necesară prezența fizică a acestuia la locul de muncă, dar în cursul cărora nu efectuează nicio activitate efectivă;
– nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care, în vederea remunerării lucrătorului și în ceea ce privește serviciul de gardă efectuat de acesta la locul de muncă, ia în considerare în mod diferit perioadele în cursul cărora prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în cursul cărora nu se realizează nicio muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură integral efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor prin directivele sus menționate, în vederea protecției eficace a sănătății și a securității acestora.
(a se vedea punctele 31, 35, 36 și dispozitivul)
ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)
11 ianuarie 2007(*)
„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură − Politică socială − Protecția securității și a sănătății lucrătorilor − Directivele 93/104/CE și 2003/88/CE − Noțiunea «timp de lucru» − Perioade de inactivitate în cadrul unui serviciu de gardă asigurat de un medic la locul de muncă − Calificare − Consecințe asupra remunerației persoanei interesate”
În cauza C‑437/05,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Okresní soud v Českém Krumlově (Republica Cehă), prin decizia din 28 noiembrie 2005, primită de Curte la 5 decembrie 2005, în procedura
Jan Vorel
împotriva
Nemocnice Český Krumlov,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul R. Schintgen (raportor), președinte de cameră, domnii A. Borg Barthet și M. Ilešič, judecători,
avocat general: domnul D. Ruiz‑Jarabo Colomer,
grefier: domnul R. Grass,
Curtea, urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 307, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000 (JO L 195, p. 41, denumită în continuare „Directiva 93/104”), precum și a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9), care a abrogat și a înlocuit Directiva 93/104 începând cu 2 august 2004.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Vorel, pe de o parte, și angajatorul său, Nemocnice Český Krumlov (spitalul din Český Krumlov, denumit în continuare „NČK”), pe de altă parte, în legătură cu definirea noțiunii „timp de lucru”, în sensul vizat de Directivele 93/104 și 2003/88, în ceea ce privește serviciile de gardă asigurate de un medic într‑un spital, precum și remunerația datorată pentru acestea.
Cadrul juridic
Reglementarea comunitară
3 Directiva 93/104 a fost adoptată în temeiul articolului 118a din Tratatul CE (articolele 117-120 din Tratatul CE au fost înlocuite prin articolele 136-143 CE), în timp ce Directiva 2003/88 menționează articolul 137 CE ca temei juridic.
4 Conform articolului 1, intitulat „Scopul și domeniul de aplicare”, Directiva 93/104 stabilește cerințele minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru și se aplică tuturor sectoarelor de activitate, publice sau private, cu excepția navigatorilor.
5 Sub titlul „Definiții”, articolul 2 din Directiva 93/104 prevede:
„În sensul prezentei directive:
1) prin «timp de lucru» se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale;
2) prin «perioadă de repaus» se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru;
[…]” [traducere neoficială]
6 La articolele 3-6, directiva prevede măsurile pe care statele membre trebuie să le adopte pentru ca orice lucrător să beneficieze în special de perioade minime de repaus zilnic și săptămânal, precum și de un timp de pauză și reglementează de asemenea durata maximă a săptămânii de lucru.
7 Conform articolului 18 alineatul (1) litera (a) din Directiva 93/104, în versiunea sa inițială, statele membre trebuiau să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma acesteia până la 23 noiembrie 1996 sau să se asigure că, până cel târziu la acea dată, partenerii sociali au stabilit dispozițiile necesare prin acord, statele membre fiind obligate să adopte toate dispozițiile necesare care să le permită să fie în orice moment în măsură să garanteze rezultatele impuse de directiva respectivă.
8 Astfel cum rezultă din primul considerent al Directivei 2003/88, aceasta vizează, în scopul clarificării, codificarea dispozițiilor Directivei 93/104.
9 Conform articolului 28, Directiva 2003/88 a intrat în vigoare la 2 august 2004.
10 Potrivit tabelului care figurează în anexa II la aceeași directivă, articolele 1-6 din Directiva 93/104 corespund articolelor 1-6 din Directiva 2003/88, aceste dispoziții fiind, în plus, redactate în termeni identici în substanță.
Reglementarea națională
11 În Republica Cehă, articolul 83 din Legea nr. 65/1965 privind Codul muncii, în versiunea în vigoare la 1 mai 2004, definește timpul de lucru ca fiind „perioada în cursul căreia angajatul este obligat să presteze munca pentru angajator”, timpul de repaus ca fiind „perioada care nu reprezintă timp de lucru”, iar serviciul de gardă ca fiind „perioada în cursul căreia angajatul este disponibil să efectueze o prestație de muncă în temeiul contractului de muncă, care trebuie executată, în caz de urgență, în afara programului de lucru”.
12 Articolul 95 din aceeași lege, intitulat „Serviciile de gardă”, are următorul cuprins:
„1) Condiția existenței serviciului de gardă este eventualitatea unei prestații de muncă urgente, efectuată în afara timpului de lucru al angajatului. Serviciul de gardă poate fi efectuat la locul de muncă sau într‑un alt loc convenit cu angajatorul.
2) Angajatorul poate conveni cu angajatul în privința unui serviciu de gardă pentru maximum 400 de ore pe an. Angajatorul poate conveni cu angajatul ca serviciul de gardă să fie efectuat și în alt loc decât cel de muncă. În cadrul unui serviciu de gardă care face obiectul unui acord, angajatorul poate impune angajatului efectuarea unui serviciu de gardă. În cadrul unei convenții colective negociate într‑o întreprindere, se poate limita domeniul de aplicare a serviciului de gardă la locul de muncă, prevăzându‑se, eventual, un serviciu de gardă în alt loc convenit cu angajatul.
3) În caz de prestații de muncă în timpul serviciului de gardă, angajatul are dreptul la un salariu; o prestație de muncă efectuată în cadrul serviciului de gardă în afara timpului de lucru săptămânal reprezintă ore suplimentare și este inclusă în limitele orelor suplimentare.
4) Serviciul de gardă care nu dă naștere unei prestații de muncă nu este inclus în timpul de lucru; pentru această perioadă, angajatul are dreptul la o remunerație potrivit unor norme speciale [Legea nr. 1/1992 privind salariul și remunerarea serviciilor de gardă și salariul mediu, astfel cum a fost modificată, precum și Legea nr. 143/1992 privind salariul și remunerarea serviciilor de gardă efectuate în cadrul organismelor și organelor publice și al altor organisme și organe, astfel cum a fost modificată].”
13 Articolul 15 din Legea nr. 1/1992, intitulat „Remunerarea serviciilor de gardă”, prevede:
„Dacă remunerarea serviciilor de gardă [articolul 95 din Codul muncii] nu este stabilită într‑o convenție colectivă sau într‑un contract de muncă, remunerația la care angajatul are dreptul pentru o oră de gardă este egală cu cel puțin 20 % din salariul mediu pe oră în caz de gardă la locul de muncă sau cu cel puțin 10 % din salariul mediu pe oră în caz de gardă în afara locului de muncă.”
14 Sub titlul „Remunerarea serviciilor de gardă”, articolul 19 din Legea nr. 143/1992 prevede:
„1) Pentru fiecare oră de gardă [articolul 95 din Codul muncii] efectuată la locul de muncă în afara timpului de lucru, angajatorul plătește angajatului o remunerație egală cu 50 % și, în cazul zilelor nelucrătoare, cu 100 % din partea proporțională a salariului, a suplimentului individual și a suplimentului special pentru o oră de lucru fără muncă suplimentară în cursul lunii în care a fost efectuată garda.
2) Pentru fiecare oră de gardă efectuată în afara locului de muncă și în afara timpului de lucru, angajatorul plătește angajatului o remunerație egală cu 15 % și, în cazul zilelor nelucrătoare, cu 25 % din partea proporțională a salariului, a suplimentului individual și a suplimentului special pentru o oră de lucru fără muncă suplimentară în cursul lunii în care a fost efectuată garda.
3) În cazul efectuării unei prestații de muncă în cursul gărzii, angajatul are dreptul la salariu. În acest caz, garda nu este remunerată.”
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
15 Din decizia de trimitere rezultă că domnul Vorel este angajat în calitate de medic de NČK pe baza unui contract pe durată nedeterminată.
16 În cursul perioadei cuprinse între 1 mai și 31 octombrie 2004, NČK i‑a cerut să asigure servicii de gardă la locul de muncă pentru care i‑a plătit o remunerație corespunzătoare celei prevăzute în mod special de legislația națională privind serviciile de gardă.
17 Domnul Vorel contestă modul de calcul al acestei remunerații la Okresní soud v Českém Krumlově (Tribunalul Districtual din Český Krumlov) și solicită acestuia obligarea NČK la plata unui supliment de salariu de 29 151 CZK plus dobânda, sumă ce corespunde diferenței dintre remunerația care i‑a fost alocată cu titlu de servicii de gardă în spital pe care le‑a efectuat în cursul perioadei respective și salariul care ar fi trebuit să i se plătească dacă serviciile în cauză ar fi fost recunoscute ca prestație normală de muncă.
18 Cererea domnului Vorel se întemeiază pe hotărârea Curții din 9 septembrie 2003, Jaeger (C‑151/02, Rec., p. I‑8389), conform căreia serviciul de gardă efectuat de un medic potrivit regimului care impune prezența sa fizică în spital constituie în integralitate timp de lucru în sensul vizat de Directiva 93/104, chiar dacă persoana interesată este autorizată să se odihnească la locul de muncă în cursul perioadelor în care serviciile sale nu sunt solicitate. Domnul Vorel deduce din respectiva hotărâre că durata totală a prestației pe care a furnizat‑o cu titlu de servicii de gardă în spital trebuie calificată drept „timp de lucru” în sensul vizat de Directivele 93/104 și 2003/88, ceea ce ar implica, în temeiul acestora, ca ea să fie remunerată de NČK ca și cum ar fi realizat efectiv o prestație de muncă, chiar dacă o parte din acest timp a petrecut‑o în așteptarea unei sarcini de lucru efective.
19 În schimb, NČK arată mai întâi că, în ce privește calculul remunerației datorate domnului Vorel, s‑a conformat legislației naționale în vigoare conform căreia un serviciu de gardă în cursul căruia nu este furnizată nicio prestație de muncă nu este considerat ca fiind timp de lucru efectiv, dar dă totuși dreptul la o anumită compensație financiară. Apoi, NČK susține că hotărârea Jaeger, citată anterior, se limitează la a cere ca serviciile de gardă în cursul cărora medicul nu desfășoară nicio activitate efectivă să nu fie considerate drept timp de repaus în sensul vizat de Directiva 93/104. În sfârșit, NČK susține că în prezent au loc discuții în vederea unei modificări a Directivei 2003/88, în special în ce privește noțiunea de timp de lucru în dreptul comunitar.
20 În aceste condiții, apreciind că, pentru soluționarea cauzei cu care a fost sesizat, este necesară interpretarea dreptului comunitar, Okresní soud v Českém Krumlově a decis să suspende judecata și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Din punctul de vedere al compatibilității cu Directiva 93/104 și cu hotărârea […] Jaeger, trebuie considerat, în cadrul analizei problemelor de dreptul muncii, că așteptarea unei sarcini de lucru de către un medic în timpul unui serviciu de gardă la locul său de muncă în spital reprezintă o prestație de muncă?”
Cu privire la întrebarea preliminară
21 Conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată în cuprinsul căreia se face trimitere la jurisprudența respectivă. Curtea apreciază că acesta este cazul în acțiunea principală.
22 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directivele 93/104 și 2003/88 trebuie interpretate în sensul că se opun legislației unui stat membru care prevede că serviciile de gardă pe care un medic le efectuează potrivit regimului în care este necesară prezența fizică la locul de muncă, dar în cursul cărora nu exercită nicio activitate efectivă, pe de o parte, nu sunt considerate drept „timp de lucru” în sensul vizat de directivele sus‑menționate și, pe de altă parte, dau dreptul la o remunerație inferioară celei aplicabile prestațiilor efective de muncă.
23 În această privință, trebuie reamintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Directiva 93/104 are ca obiect stabilirea cerințelor minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor, prin apropierea legislațiilor naționale privind în special durata timpului de lucru. Această apropiere la nivel comunitar în materie de organizare a timpului de lucru urmărește să garanteze o protecție superioară a securității și a sănătății lucrătorilor, oferindu‑le perioade minime de repaus – în special zilnic și săptămânal –, precum și perioade de pauză adecvate și prevăzând un plafon de 48 de ore pentru durata medie a săptămânii de lucru, limită maximă în raport cu care se prevede în mod expres că include orele suplimentare. Astfel, diferitele cerințe prevăzute de directivă în privința timpului maxim de lucru și a timpului minim de repaus reprezintă norme de drept social comunitar de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător (a se vedea hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C‑14/04, Rec., p. I‑10253, punctele 40, 41, 49, precum și jurisprudența citată).
24 În ce privește noțiunea „timp de lucru”, în sensul vizat de Directiva 93/104, Curtea s‑a pronunțat în mod repetat în sensul că această directivă definește respectiva noțiune ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale, și că această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă de repaus, acestea excluzându‑se reciproc (hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 42 și jurisprudența citată).
25 În acest context, Curtea a precizat că, pe de o parte, Directiva 93/104 nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru și cele de repaus și că, pe de altă parte, printre elementele caracteristice ale noțiunii „timp de lucru”, în sensul vizat de această directivă, nu figurează intensitatea lucrului efectuat de către salariat sau randamentul acestuia (hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 43).
26 De asemenea, Curtea s‑a pronunțat în această privință în sensul că noțiunile „timp de lucru” și „perioadă de repaus” în sensul vizat de Directiva 93/104 reprezintă noțiuni de drept comunitar care trebuie definite în funcție de caracteristici obiective, cu referire la sistemul și finalitatea directivei menționate, care urmărește stabilirea unor cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor. Într‑adevăr, numai o astfel de interpretare autonomă poate garanta eficacitatea deplină a directivei, precum și aplicarea uniformă a respectivelor noțiuni în toate statele membre (a se vedea hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctele 44 și 45, precum și jurisprudența citată).
27 Curtea a dedus că serviciile de gardă pe care lucrătorul le efectuează conform regimului în care este necesară prezența fizică în unitatea angajatorului trebuie considerate în întregime ca fiind „timp de lucru” în sensul vizat de Directiva 93/104, indiferent de prestațiile de muncă efectuate în mod efectiv de persoana interesată în timpul acestor gărzi (a se vedea hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 46 și jurisprudența citată).
28 Prin urmare, faptul că serviciile de gardă presupun unele perioade de inactivitate nu are nicio relevanță în acest context. Într‑adevăr, factorul determinant pentru a aprecia că elementele caracteristice ale noțiunii „timp de lucru”, în sensul vizat de Directiva 93/104, sunt întrunite în cazul serviciilor de gardă pe care un lucrător le efectuează la locul de muncă este faptul că acesta este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Prin urmare, trebuie să se considere că aceste obligații sunt cuprinse în domeniul îndeplinirii atribuțiilor acelui lucrător (a se vedea hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctele 47, 48, precum și jurisprudența citată).
29 Dat fiind că articolele 1-6 din Directiva 2003/88 sunt redactate în termeni identici în substanță cu cei din articolele 1-6 din Directiva 93/104, interpretarea acesteia din urmă, așa cum a fost amintită la punctele 24-28 din prezenta ordonanță, este aplicabilă integral Directivei 2003/88.
30 Împrejurarea că, în prezent, în cadrul Consiliului Uniunii Europene au loc discuții în vederea unei eventuale modificări a Directivei 2003/88 nu are nicio relevanță în acest sens, cu atât mai mult cu cât prestațiile de muncă din acțiunea principală au fost efectuate în cursul anului 2004.
31 Prin urmare, trebuie apreciat că, în cadrul unui serviciu de gardă efectuat de un medic la locul de muncă, perioadele în cursul cărora acesta rămâne în așteptarea unei sarcini de lucru efective trebuie considerate în întregime ca fiind timp de lucru și, dacă este cazul, ca fiind ore suplimentare, în înțelesul Directivelor 93/104 și 2003/88, pentru a garanta respectarea tuturor cerințelor minime privind timpul de lucru și perioada de repaus a salariaților prevăzute de aceste directive și menite să protejeze în mod eficace securitatea și sănătatea lucrătorilor.
32 În ce privește incidența pe care un regim precum cel în cauză în acțiunea principală o poate avea asupra nivelului remunerațiilor încasate de către salariații respectivi, din jurisprudența Curții rezultă că, în afara unei situații speciale, precum cea prevăzută de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/104 în privința concediului anual plătit (a se vedea hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C‑173/99, Rec., p. I‑4881, hotărârea din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, Rec., p. I‑2531, și hotărârea din 6 aprilie 2006, Federatie Nederlandse Vakbeweging, C‑124/05, Rec., p. I‑3423), directiva sus‑menționată se limitează să reglementeze anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel încât, în principiu, nu se aplică în privința remunerării lucrătorilor (a se vedea hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 38).
33 În această privință, trebuie adăugat că în hotărârea Jaeger, citată anterior, la care instanța de trimitere face referire în întrebarea adresată Curții, aceasta din urmă a precizat la punctul 26 că acțiunea principală care a stat la baza hotărârii respective privea doar aspecte de dreptul muncii referitoare la perioadele de gardă, excluzând condițiile de remunerare a acestora.
34 În plus, interpretarea amintită la punctul 32 din prezenta ordonanță este, pentru identitate de motive, aplicabilă și Directivei 2003/88.
35 În aceste condiții, Directivele 93/104 și 2003/88 nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care, în vederea remunerării lucrătorului și în ceea ce privește serviciul de gardă efectuat de acesta la locul de muncă, ia în considerare în mod diferit perioadele în cursul cărora prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în cursul cărora nu se realizează nicio muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură integral efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor prin directivele sus‑menționate, în vederea protecției eficace a sănătății și a securității acestora.
36 Având în vedere ansamblul considerentelor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directivele 93/104 și 2003/88 trebuie să fie interpretate în sensul că:
– se opun legislației unui stat membru în temeiul căreia nu sunt considerate ca reprezentând în întregime „timp de lucru” în sensul vizat de respectivele directive serviciile de gardă efectuate de un medic potrivit regimului în care este necesară prezența fizică a acestuia la locul de muncă, dar în cursul cărora nu efectuează nicio activitate efectivă;
– nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care, în vederea remunerării lucrătorului și în ceea ce privește serviciul de gardă efectuat de acesta la locul de muncă, ia în considerare în mod diferit perioadele în cursul cărora prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în cursul cărora nu se realizează nicio muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură integral efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor prin directivele sus‑menționate, în vederea protecției eficace a sănătății și a securității acestora.
Cu privire la cheltuielile de judecată
37 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000, precum și Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie să fie interpretate în sensul că:
– se opun legislației unui stat membru în temeiul căreia nu sunt considerate ca reprezentând în întregime „timp de lucru” în sensul vizat de respectivele directive serviciile de gardă efectuate de un medic potrivit regimului în care este necesară prezența fizică a acestuia la locul de muncă, dar în cursul cărora nu efectuează nicio activitate efectivă;
– nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care, în vederea remunerării lucrătorului și în ceea ce privește serviciul de gardă efectuat de acesta la locul de muncă, ia în considerare în mod diferit perioadele în cursul cărora prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în cursul cărora nu se realizează nicio muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură integral efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor prin directivele sus‑menționate, în vederea protecției eficace a sănătății și a securității acestora.
Semnături
* Limba de procedură: ceha.