Cauza C‑1/05
Yunying Jia
împotriva
Migrationsverket
(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Utlänningsnämnden)
„Libertatea de stabilire – Articolul 43 CE – Directiva 73/148/CEE – Resortisant al unui stat membru stabilit în alt stat membru – Dreptul de ședere al ascendentului soțului, ambii, ascendentul și soțul, fiind resortisanți ai unei țări terțe – Obligația acestui ascendent de a locui în mod legal într‑un stat membru în momentul în care se alătură familiei sale în statul membru de stabilire – Probe care trebuie prezentate pentru a fi considerat ascendent aflat în întreținere”
Sumarul hotărârii
1. Libera circulație a persoanelor – Dreptul de intrare și de ședere al resortisanților statelor membre – Dreptul de ședere al resortisanților unor țări terțe, membri de familie ai unor resortisanți comunitari
(Directiva 73/148 a Consiliului)
2. Libera circulație a persoanelor – Dreptul de intrare și de ședere al resortisanților statelor membre – Dreptul de ședere al resortisanților unor țări terțe, membri de familie ai unor resortisanți comunitari
[art. 43 CE; Directiva 73/148 a Consiliului, art. 1 alin. (1) lit. (d) și art. 6 lit. (b)]
1. Dreptul comunitar nu impune statelor membre să subordoneze acordarea dreptului de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant comunitar care a făcut uz de libertatea de circulație, condiției ca, în prealabil, acest membru al familiei să fi locuit în mod legal într‑un alt stat membru.
(a se vedea punctul 33, dispozitiv 1)
2. Articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii trebuie interpretat în sensul că prin „[aflat] în întreținerea [acestora]” se înțelege faptul, pentru un membru al familiei unui resortisant comunitar stabilit într‑un alt stat membru în sensul articolului 43 CE, de a necesita susținerea materială a acestui resortisant sau a soțului acestuia pentru a face față nevoilor sale fundamentale în statul de origine sau de proveniență al acestui membru al familiei în momentul în care solicită să se alăture respectivului resortisant. Articolul 6 litera (b) din aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că dovada necesității unei susțineri materiale poate fi făcută prin orice mijloc potrivit, în timp ce simpla promisiune a resortisantului comunitar sau a soțului acestuia de a lua în întreținere acest membru al familiei poate să nu fie privită ca dovedind existența unei situații de dependență reală a acestuia.
(a se vedea punctul 43, dispozitiv 2)
HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
9 ianuarie 2007(*)
„ Libertatea de stabilire – Articolul 43 CE – Directiva 73/148/CEE – Resortisant al unui stat membru stabilit în alt stat membru – Dreptul de ședere al ascendentului soțului, ambii, ascendentul și soțul, fiind resortisanți ai unei țări terțe – Obligația acestui ascendent de a locui în mod legal într‑un stat membru în momentul în care se alătură familiei sale în statul membru de stabilire – Probe care trebuie prezentate pentru a fi considerat ascendent aflat în întreținere”
În cauza C‑1/05,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Utlänningsnämnden (Suedia), prin decizia din 30 decembrie 2004, primită de Curte în data de 4 ianuarie 2005, în procedura
Yunying Jia
împotriva
Migrationsverket,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, P. Kūris și E. Juhász, președinți de cameră, domnii J. N. Cunha Rodrigues (raportor), K. Schiemann, U. Lõhmus, E. Levits și A. Ó Caoimh, judecători,
avocat general: domnul L. A. Geelhoed,
grefier: doamna K. Sztranc‑Slawiczek, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 21 februarie 2006,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna Jia, de M. Johansson, advokat,
– pentru guvernul suedez, de doamnele K. Norman și A. Falk, în calitate de agenți,
– pentru guvernul belgian, de domnul M. Wimmer, în calitate de agent,
– pentru guvernul olandez, de doamnele H. G. Sevenster, C. ten Dam și C. Wissels, în calitate de agenți,
– pentru guvernul slovac, de domnul R. Procházka, în calitate de agent,
– pentru guvernul Regatului Unit, de doamna S. Nwaokolo, în calitate de agent, asistată de domnul M. Hoskins și de doamna J. Stratford, barristers,
– pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna M. Condou‑Durande și de domnul L. Parpala, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 27 aprilie 2006,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii (JO L 172, p. 14) și a articolului 43 CE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni introduse de doamna Jia, resortisantă chineză, pensionară, împotriva Migrationsverket (Oficiul pentru Migrație), în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii formulate de către persoana interesată în scopul obținerii unui permis de ședere de lungă durată în Suedia.
Cadrul juridic
Reglementarea comunitară
3 Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 73/148 prevede:
„Statele membre elimină, acționând conform prezentei directive, restricțiile de circulație și ședere pentru:
(a) resortisanții unui stat membru care sunt stabiliți sau doresc să se stabilească într‑un alt stat membru, în vederea desfășurării unor activități independente sau care doresc să presteze servicii în acel stat;
[…]
(d) ascendenții și descendenții acestor resortisanți și ai soțului acestora, aflați în întreținerea acestora, indiferent de cetățenie.” [traducere neoficială]
4 Articolul 3 din această directivă are următorul cuprins:
„1. Statele membre acordă persoanelor menționate la art. 1 dreptul de a intra pe teritoriul lor prin simpla prezentare a unei cărți de identitate sau a unui pașaport valabil.
2. Nicio viză de intrare sau obligație echivalentă nu poate fi impusă, cu excepția membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru. Statele membre acordă acestor persoane toate facilitățile pentru obținerea vizelor necesare.” [traducere neoficială]
5 Articolul 4 alineatul (3) din directiva menționată prevede:
„Unui membru de familie care nu este resortisant al unui stat membru i se eliberează un document de ședere care are aceeași valabilitate ca și documentul eliberat resortisantului de care acesta depinde.” [traducere neoficială]
6 Articolul 6 din aceeași directivă prevede:
„Pentru eliberarea unui permis sau a unui document de ședere, statul membru poate să ceară solicitantului numai:
(a) cartea de identitate sau pașaportul pe baza căruia a intrat pe teritoriul său;
(b) dovada că face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 și 4.” [traducere neoficială]
7 Articolul 8 din Directiva 73/148 prevede:
„Statele membre nu pot deroga de la dispozițiile prezentei directive decât din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.” [traducere neoficială]
Reglementarea națională
8 Din decizia de trimitere reiese că legislația suedeză referitoare la străini este alcătuită în principal din Legea 1989:529 privind străinii (utlänningslagen, denumită în continuare „legea”) și din Decretul 1989:547 privind străinii (utlänningsförordningen, denumit în continuare „decretul”). În această privință, decizia menționată oferă precizările care urmează.
9 Capitolul 1 al legii prevede că un străin care intră în Suedia sau locuiește aici trebuie să posede o viză dacă nu deține un permis de ședere sau dacă nu este resortisant al unei țări nordice. Guvernul poate introduce și alte excepții de la obligația de a poseda o viză. Un străin care locuiește mai mult de trei luni în Suedia trebuie să dețină un permis de ședere, cu excepția cazului în care este resortisant al unei țări nordice.
10 Articolul 4 alineatul 1 punctul 3 din capitolul 2 al legii prevede că permisul de ședere poate fi eliberat unui străin, rudă apropiată cu o persoană stabilită în Suedia sau care a obținut un permis de ședere și care gospodărește cu această persoană. Conform articolului 5 din același capitol, un străin care dorește să locuiască în Suedia trebuie să obțină un permis de ședere înainte de a intra în țară. Cererea de eliberare a unui permis de ședere nu poate fi admisă după intrarea persoanei interesate pe teritoriul suedez. Cu toate acestea, odată intrat în Suedia, străinul în cauză poate să obțină un astfel de permis, mai ales în cazul în care există o relație strânsă între persoana interesată și o persoană stabilită în Suedia, în sensul articolului 4 alineatul 1 punctul 3 din capitolul 2 al aceleiași legi, și nu se poate impune în mod rezonabil acestui străin să se întoarcă într‑o altă țară pentru a formula acolo o cerere de eliberare a unui permis de ședere.
11 În temeiul articolului 14 din capitolul 2 al legii, guvernul poate adopta dispoziții care să prevadă că o cerere de eliberare a unui permis de ședere poate fi admisă dacă decurge dintr‑o convenție încheiată cu un stat străin. Decretul conține astfel de dispoziții la articolele 5a, 5b și 7a din capitolul 3.
12 Astfel, articolul 7a din capitolul 3 al decretului prevede că o cerere de eliberare a unui permis de ședere poate fi admisă chiar dacă este formulată sau analizată când străinul se află în Suedia, dacă acesta este resortisant al unui stat membru al Spațiului Economic European (denumit în continuare „SEE”) sau al Elveției. Conform articolului 5b din capitolul 3 al decretului, situația este aceeași în cazul unei cereri care provine de la un membru al familiei acestui străin. În temeiul articolului 5a din capitolul 3 al decretului, permisul de ședere se acordă străinului care prezintă un pașaport sau o carte de identitate valabilă, care este resortisant al unui stat membru al SEE sau al Elveției și care îndeplinește condițiile enumerate la punctele 2-7 sau 10 ale aceluiași articol. Potrivit punctului 2, un lucrător independent care poate dovedi printr‑un înscris că are această calitate poate obține un permis de ședere valabil pentru o durată de cinci ani și cu posibilitatea reînnoirii. În sfârșit, conform articolului 5b din capitolul 3 al decretului, permisul de ședere este acordat străinului care, în sensul punctelor 1-5 ale acestui articol, este membru al familiei unui resortisant al unui stat membru al SEE.
13 Potrivit deciziei de trimitere, permisul de ședere este eliberat străinului care are o legătură cu resortisantul SEE în aceleași condiții ca și pentru acesta din urmă, pe baza prezentării unui pașaport sau a unei cărți de identitate valabile, a unui certificat de rudenie sau a unui document care atestă că acesta se află în întreținerea resortisantului unui stat membru al SEE sau a soțului acestuia. De asemenea, în numeroase cazuri, străinul trebuie să prezinte înscrisuri sau să ofere probe de natură a dovedi existența unei legături de rudenie cu resortisantul SEE în sensul punctelor 1-5 ale articolului 5b din capitolul 3 al decretului. Punctul 1 al acestui articol prevede că, pentru a fi considerat membru de familie al unui lucrător independent, străinul trebuie să dovedească existența uneia dintre următoarele legături de familie cu un resortisant al SEE: soț sau soție, copil cu vârsta sub 21 de ani sau aflat în întreținere ori părinte (generația imediat precedentă) aflat în întreținerea resortisantului unui stat al SEE sau a soțului (ori soției) acestuia.
14 În temeiul articolului 1 alineatul 1 punctul 2 din capitolul 4 al legii, un străin poate fi expulzat dacă nu se află în posesia unei vize, a unui permis de ședere sau a unui alt titlu cerut pentru a intra în Suedia, pentru a locui sau a lucra în această țară.
15 În sfârșit, decizia de trimitere arată că articolul 6 din capitolul 4 al legii prevede că, în cazul respingerii unei cereri de eliberare a unui permis de ședere sau în cazul retragerii unui asemenea permis, în măsura în care străinul se află în Suedia, se dispune deopotrivă, afară de cazul în care există motive speciale, expulzarea sau îndepărtarea persoanei respective.
Acțiunea principală și întrebările preliminare
16 Fiul doamnei Jia, domnul Shenzhi Li, având, ca și aceasta, cetățenie chineză, trăiește în Suedia împreună cu soția sa, doamna Svanja Schallehn, din 1995. Aceasta din urmă, având cetățenie germană, exercită o activitate independentă în Suedia. Doamna Schallehn deține un permis de ședere valabil până la 3 iulie 2006, care i‑a fost eliberat în considerarea calității sale de resortisantă a unui stat membru. Domnului Shenzhi Li, în calitate de soț al unui resortisant comunitar, i s‑a eliberat un permis de ședere valabil pentru aceeași durată ca și cea a permisului soției sale.
17 La data de 2 mai 2003, Ambasada Suediei la Beijing i‑a eliberat doamnei Jia o viză turistică valabilă până la 21 august 2003 pentru o intrare în spațiul Schengen și o ședere de maximum 90 de zile. Doamna Jia a intrat în spațiul Schengen prin aeroportul din Stockholm – Arlanda la data de 13 mai 2003. La 7 august 2003, ea a solicitat Migrationsverket un permis de ședere, prevalându‑se de legătura sa de familie cu un resortisant al unui stat membru.
18 În vederea obținerii respectivului permis de ședere, doamna Jia a invocat în special următoarele argumente: primește din partea Republicii Populare Chineze o pensie lunară de 1 166 de coroane suedeze, iar soțul său, domnul Yupu Li, primește o pensie lunară de ordinul a 1 000 de coroane suedeze; ea și soțul său trăiesc în condiții foarte grele în China; nu pot face față nevoilor fără susținerea materială a fiului lor și a soției acestuia; nu pot pretinde niciun ajutor economic din partea autorităților chineze. În susținerea cererii sale, doamna Jia a prezentat un certificat de rudenie cu domnul Shenzhi Li, eliberat de Beijing Notary Public Office, precum și un certificat din partea fostului său angajator public, China Forestry Publishing House, dovedind că ea depinde, din punct de vedere material, de fiul și de nora sa.
19 La 7 aprilie 2004, Migrationsverket a respins cererea doamnei Jia, cu motivarea că situația de dependență materială invocată nu era suficient dovedită, și a hotărât să o trimită pe aceasta în țara sa de origine, cu excepția cazului în care demonstrează că un alt stat este dispus să o primească. La 14 mai 2004, doamna Jia a atacat decizia luată împotriva sa la Utlänningsnämnden (Comisia de contestații pentru străini).
20 Din decizia de trimitere reiese totodată că, la 3 septembrie 2003, Migrationsverket a eliberat o viză națională pentru domnul Yupu Li, valabilă pentru o intrare în Suedia și o ședere de maximum 180 de zile. La 10 martie 2004, acesta a introdus o cerere de eliberare a unui permis de ședere pentru același motiv ca și cel invocat de doamna Jia. La 17 septembrie 2004, Migrationsverket a respins această cerere printr‑o decizie pe care domnul Yupu Li a atacat‑o la Utlänningsnämnden. Potrivit deciziei de trimitere, acesta din urmă încă nu examinase contestația domnului Yupu Li la momentul la care Curtea a fost sesizată cu prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.
21 Potrivit Migrationsverket, noțiunea de dependență față de resortisantul comunitar (sau de soțul său) implică existența unei nevoi reale de susținere financiară sau de altă natură, satisfăcută în mod repetat de către membrii familiei stabiliți în statul membru. Nu s‑ar putea, prin urmare, lua în considerare doar o nevoie ocazională sau o susținere care nu este cu adevărat necesară pentru subzistența persoanei în cauză. De asemenea, ar trebui să se țină cont de nevoia de susținere în țara de origine, și nu de cea constatată cu ocazia unei eventuale emigrări într‑un stat membru. Ar fi necesar, totodată, ca dependența să poată fi stabilită cu ajutorul unei adeverințe sau al oricărui alt înscris, cerința de prezentare a dovezii existenței unei situații de dependență necontravenind dreptului comunitar. Nu ar fi indispensabil ca persoana interesată să fie în măsură să prezinte o adeverință care să ateste starea de dependență eliberată de autoritățile din țara de origine, o asemenea adeverință fiind menționată doar cu titlu exemplificativ drept un înscris care permite să se constate realitatea unei dependențe materiale. Cu toate acestea, simpla promisiune a resortisantului comunitar sau a soțului acestuia de a se îngriji de nevoile părinților săi nu ar fi suficientă pentru constatarea existenței stării de dependență necesare pentru acordarea unui permis de ședere.
22 Utlänningsnämnden observă în special că, potrivit jurisprudenței Curții (hotărârea din 18 iunie 1987, Lebon, 316/85, Rec., p. 2811, punctele 20-22), împrejurarea că un resortisant comunitar se îngrijește de nevoile unui membru al familiei sale este decisivă pentru dovedirea existenței unei situații de dependență, fără a fi necesar să se determine motivele acestei dependențe. Cu toate acestea, situația de dependență nu poate fi definită cu precizie. Ar trebui fie să se prezume că o astfel de situație există în cazul în care membrul familiei resortisantului comunitar are nevoie de susținerea materială a acestuia pentru a atinge sau pentru a menține nivelul de trai dorit, fie să se considere că situația de dependență se naște din faptul că, fără această susținere materială, membrul familiei s‑ar afla în incapacitatea de a ajunge la un nivel cel puțin decent de trai în țara sa de origine sau în cea în care locuiește în mod obișnuit.
23 De altfel, în opinia Utlänningsnämnden, conform articolului 6 din Directiva 73/148, solicitantului unui permis de ședere i se poate pretinde doar prezentarea documentului pe baza căruia a intrat pe teritoriul statului membru în cauză și dovada că face parte dintr‑una din categoriile prevăzute la articolele 1 și 4 din această directivă. În acest context, ar trebui stabilit dacă, pe lângă certificatul de familie, se poate pretinde și o dovadă a situației de dependență. Nu se poate însă afirma că o adeverință provenind de la persoana interesată sau de la resortisantul comunitar poate fi considerată în sine ca reprezentând dovada unei stări de dependență.
24 Utlänningsnämnden a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări:
„1) a) În lumina hotărârii pronunțate de Curte în cauza C‑109/01 [hotărârea din 23 septembrie 2003, Akrich, Rec., p. I‑9607], articolul 10 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 [al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11)] trebuie interpretat în sensul că resortisantul unei țări terțe, membru al familiei unui lucrător în sensul acestui articol, precum în speță, trebuie să se afle în mod legal pe teritoriul Comunității pentru a obține dreptul de rezidență cu acest lucrător? De asemenea, articolul 1 din Directiva 73/148 trebuie interpretat în sensul că dreptul de rezidență al resortisantului unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, depinde de șederea sa legală pe teritoriul Comunității?
b) Dacă Directiva 73/148 trebuie interpretată în sensul că, pentru ca resortisantul unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, să se poată prevala de un drept de rezidență în sensul directivei, trebuie îndeplinită condiția de a se afla legal pe teritoriul Comunității, iar aceasta implică faptul că persoana respectivă trebuie să posede un permis de ședere valabil care îi permite sau care este susceptibil să îi permită să locuiască într‑unul dintre statele membre? În lipsa unui permis de rezidență, este suficient un drept de ședere pentru alte motive, pentru o perioadă mai mult sau mai puțin lungă, sau, precum în cauza pendinte la Utlänningsnämnden, este suficient ca persoana care solicită un permis de ședere să aibă o viză valabilă?
c) În cazul în care un membru al familiei unui cetățean al Uniunii, resortisant al unei țări terțe, nu se poate prevala de un drept de rezidență în temeiul Directivei 73/148, întrucât nu locuiește în mod legal pe teritoriul Comunității, refuzul acordării unui permis de ședere constituie o restricție privind dreptul de stabilire al cetățeanului Uniunii prevăzut de articolul 43 CE?
d) În cazul în care un membru al familiei unui cetățean al Uniunii, resortisant al unei țări terțe, nu se poate prevala de un drept de rezidență în temeiul Directivei 73/148, întrucât nu locuiește în mod legal pe teritoriul Comunității, expulzarea acestuia ca urmare a faptului că o cerere de acordare a unui permis de ședere nu poate fi admisă după intrarea în Suedia constituie o restricție privind dreptul de stabilire al cetățeanului Uniunii prevăzut de articolul 43 CE?
2) a) Articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148 trebuie interpretat în sensul că prin «[a fi] în întreținerea [sa]» se înțelege faptul că un membru al familiei unui cetățean al Uniunii depinde din punct de vedere material de acesta pentru a ajunge la un nivel cel puțin decent de trai în țara sa de origine sau în cea în care locuiește în mod obișnuit?
b) Articolul 6 litera (b) din Directiva 73/148 trebuie interpretat în sensul că statele membre pot pretinde unui membru al familiei unui cetățean al Uniunii care susține că se află în întreținerea acestuia sau a soțului acestuia să prezinte, în afară de angajamentul de luare în întreținere provenind de la cetățeanul Uniunii, înscrisuri care să dovedească existența reală a unei stări de dependență?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare literele a)-d)
25 Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul comunitar, în lumina hotărârii Akrich, citată anterior, impune statelor membre să subordoneze acordarea dreptului de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant comunitar care a făcut uz de libertatea de circulație, condiției ca, în prealabil, acest membru al familiei să fi locuit în mod legal într‑un alt stat membru.
26 În hotărârea Akrich, citată anterior, Curtea a statuat că, pentru a putea beneficia, într‑o situație precum cea din cauza care s‑a aflat la originea acestei hotărâri, de drepturile prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, resortisantul unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, trebuie să locuiască în mod legal într‑un stat membru atunci când are loc deplasarea sa către un alt stat membru în care cetățeanul Uniunii se stabilește sau s‑a stabilit.
27 Făcând referire la această hotărâre, instanța de trimitere urmărește îndeosebi să afle dacă această condiție a șederii legale prealabile menționată mai sus se aplică și în situația doamnei Jia.
28 Pentru a răspunde la această întrebare, este util să reamintim contextul factual din cauza care a determinat pronunțarea hotărârii Akrich, citată anterior.
29 În această cauză, instanța de trimitere fusese sesizată cu o acțiune împotriva refuzului autorităților din Regatul Unit de a acorda un drept de ședere domnului Akrich, resortisant al unei țări terțe și căsătorit cu o resortisantă a Regatului Unit. Întrucât nu dispunea de un drept de ședere în Regatul Unit, domnul Akrich consimțise să fie expulzat în Irlanda, unde se alăturase soției sale, care se stabilise aici cu puțin timp înainte. Cuplul intenționa să se întoarcă în Regatul Unit invocând dreptul comunitar, pentru ca domnul Akrich să poată intra în această țară în calitate de soț al unei cetățene a Uniunii care făcuse uz de libertatea de circulație.
30 Cu privire la această situație, instanța de trimitere respectivă întrebase Curtea care erau măsurile pe care statele membre puteau să le adopte pentru a combate comportamentul membrilor familiei unui resortisant comunitar care nu îndeplineau condițiile prevăzute de dreptul național pentru a intra și a locui într‑un stat membru.
31 În acțiunea principală, nu i se impută respectivului membru de familie faptul de a locui în mod ilegal într‑un stat membru, nici acela de a urmări să se sustragă în mod abuziv efectelor unei reglementări naționale în materie de imigrație. Dimpotrivă, doamna Jia se afla legal în Suedia atunci când a introdus cererea, dreptul suedez neinterzicând, într‑o astfel de situație, acordarea unui drept de ședere de lungă durată în favoarea persoanei interesate, cu condiția ca starea de dependență economică invocată să fie suficient dovedită.
32 Rezultă de aici că această condiție a șederii legale prealabile într‑un alt stat membru, astfel cum a fost enunțată în hotărârea Akrich, citată anterior, nu poate fi transpusă în prezenta cauză și, prin urmare, nu poate fi aplicată într‑o astfel de situație.
33 Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare literele a)-d) în sensul că dreptul comunitar, în lumina hotărârii Akrich, citată anterior, nu impune statelor membre să subordoneze acordarea dreptului de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant comunitar care a făcut uz de libertatea de circulație, condiției ca, în prealabil, acest membru al familiei să fi locuit în mod legal într‑un alt stat membru.
Cu privire la a doua întrebare literele a) și b)
34 Articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148 se aplică numai ascendenților soțului resortisantului unui stat membru stabilit într‑un alt stat membru în scopul de a exercita o activitate independentă care se află „în întreținerea [sa]”.
35 După cum reiese din jurisprudența Curții, calitatea de membru „în întreținere” al familiei rezultă dintr‑o situație de fapt caracterizată prin împrejurarea că susținerea materială a membrului familiei este asigurată de către resortisantul comunitar care a făcut uz de libertatea de circulație sau de către soțul acestuia (a se vedea, referitor la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 și la articolul 1 din Directiva 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere, JO L 180, p. 26, hotărârea Lebon, citată anterior, punctul 22, precum și hotărârea din 19 octombrie 2004, Zhu și Chen, C‑200/02, Rec., p. I‑9925, punctul 43).
36 De asemenea, după cum a statuat Curtea, calitatea de membru în întreținere al familiei nu presupune dreptul la alimente, întrucât aceasta ar face ca respectiva calitate să depindă de legislațiile naționale, care diferă de la un stat la altul (hotărârea Lebon, citată anterior, punctul 21). În opinia Curții, nu este necesar să se determine motivele recurgerii la această susținere și să se pună întrebarea dacă persoana interesată este în măsură să facă față nevoilor sale prin exercitarea unei activități remunerate. Această interpretare este impusă în special de principiul potrivit căruia dispozițiile care consacră libera circulație a lucrătorilor, parte a fundamentelor Comunității, trebuie interpretate în sens larg (hotărârea Lebon, citată anterior, punctele 22 și 23).
37 Pentru a stabili dacă ascendenții soțului unui resortisant comunitar se află în întreținerea acestuia, statul membru gazdă trebuie să aprecieze dacă, având în vedere condițiile lor materiale și sociale, aceștia nu sunt în măsură să facă față nevoilor lor fundamentale. Necesitatea susținerii materiale trebuie să existe în statul de origine sau de proveniență al acestor ascendenți în momentul în care solicită să se alăture respectivului resortisant comunitar.
38 Această concluzie se impune având în vedere articolul 4 alineatul (3) din Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora (JO L 257, p. 13), conform căruia dovada calității de ascendent în întreținerea lucrătorului salariat sau a soțului acestuia, în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, este făcută prin prezentarea unui document eliberat de autoritatea competentă a „statului de origine sau de proveniență” care atestă că ascendentul vizat se află în întreținerea respectivului lucrător sau a soțului acestuia. Într‑adevăr, în pofida lipsei unei precizări cu privire la mijlocul de probă admisibil pentru ca persoana interesată să demonstreze că se încadrează într‑una din categoriile prevăzute de articolele 1 și 4 din Directiva 73/148, nimic nu justifică aprecierea calității de ascendent aflat în întreținere în mod diferit, după cum este vorba de un membru al familiei unui lucrător salariat sau de un membru al familiei unui lucrător independent.
39 Conform articolului 6 litera (b) din Directiva 73/148, statul membru gazdă poate pretinde solicitantului să facă dovada că se încadrează într‑una dintre categoriile prevăzute în special la articolul 1 din această directivă.
40 Statele membre trebuie să‑și exercite competențele în acest domeniu cu respectarea atât a libertăților fundamentale garantate de Tratatul CE, cât și a efectului util al dispozițiilor directivelor care conțin măsuri de înlăturare a obstacolelor existente între ele în calea liberei circulații a persoanelor, astfel încât să fie facilitată exercitarea dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii Europene și al membrilor familiilor acestora pe teritoriul oricărui stat membru (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 25 mai 2000, Comisia/Italia, C‑424/98, Rec., p. I‑4001, punctul 35).
41 În ceea ce privește articolul 6 din Directiva 73/148, Curtea a statuat că, în lipsa unei precizări cu privire la mijlocul de probă admisibil pentru ca persoana interesată să demonstreze că se încadrează într‑una din categoriile prevăzute la articolele 1 și 4 din directiva menționată, trebuie concluzionat că o astfel de dovadă poate fi făcută prin orice mijloc potrivit (a se vedea în special hotărârea din 5 februarie 1991, Roux, C‑363/89 , Rec., p. I‑1273, punctul 16, și hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane, C‑215/03, Rec., p. I‑1215, punctul 53).
42 În consecință, un document al autorității competente a statului de origine sau de proveniență care atestă existența unei situații de dependență, dacă pare într‑adevăr potrivit acestui scop, nu poate constitui o condiție pentru eliberarea permisului de ședere, cum, de altfel, doar promisiunea resortisantului comunitar sau al soțului acestuia de a lua în întreținere pe respectivul membru al familiei poate să nu fie privită ca stabilind existența unei situații de dependență reală a acestuia.
43 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare literele a) și b) că articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148 trebuie interpretat în sensul că prin „[aflat] în întreținerea [acestora]” se înțelege faptul, pentru un membru al familiei unui resortisant comunitar stabilit într‑un alt stat membru în sensul articolului 43 CE, de a necesita susținerea materială a acestui resortisant sau a soțului acestuia pentru a face față nevoilor sale fundamentale în statul de origine sau de proveniență al acestui membru al familiei în momentul în care solicită să se alăture respectivului resortisant. Articolul 6 litera (b) din aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că dovada necesității unei susțineri materiale poate fi făcută prin orice mijloc potrivit, în timp ce simpla promisiune a resortisantului comunitar sau a soțului acestuia de a lua în întreținere acest membru al familiei poate să nu fie privită ca dovedind existența unei stări de dependență reală a acestuia.
Cu privire la cheltuielile de judecată
44 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Dreptul comunitar, în lumina hotărârii Akrich din 23 septembrie 2003 (C‑109/01), nu impune statelor membre să subordoneze acordarea dreptului de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant comunitar care a făcut uz de libertatea de circulație, condiției ca, în prealabil, acest membru al familiei să fi locuit în mod legal într‑un alt stat membru.
2) Articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii trebuie interpretat în sensul că prin „[aflat] în întreținerea [acestora]” se înțelege faptul, pentru un membru al familiei unui resortisant comunitar stabilit într‑un alt stat membru în sensul articolului 43 CE, de a necesita susținerea materială a acestui resortisant sau a soțului acestuia pentru a face față nevoilor sale fundamentale în statul de origine sau de proveniență al acestui membru al familiei în momentul în care solicită să se alăture respectivului resortisant. Articolul 6 litera (b) din aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că dovada necesității unei susțineri materiale poate fi făcută prin orice mijloc potrivit, în timp ce simpla promisiune a resortisantului comunitar sau a soțului acestuia de a lua în întreținere acest membru al familiei poate să nu fie privită ca dovedind existența unei situații de dependență reală a acestuia.
Semnături
* Limba de procedură: suedeza.