I — Introducere

II — Cadrul juridic

A — Dreptul comunitar

B — Dreptul naţional

1. Dreptul naţional privind detașarea lucrătorilor

2. Convenţiile colective în Suedia

3. Dreptul naţional privind acţiunea colectivă

III — Acţiunea principală și întrebările preliminare

IV — Procedura în faţa Curţii

V — Analiza juridică

A — Observaţii introductive

1. Cu privire la aplicabilitatea dreptului comunitar

2. Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare

B — Cu privire la întrebările preliminare

1. Observaţii generale

2. Cu privire la interpretarea Directivei 96/71 și aplicarea acesteia în Suedia

3. Concluzie intermediară

4. Cu privire la articolul 49 CE

a) Observații generale

b) Cu privire la existența unei restricții privind libera prestare a serviciilor

c) Cu privire la justificările eventuale ale restricției

i) Cu privire la proporționalitatea acțiunilor colective în măsura în care acestea urmăresc impunerea salariului stabilit conform Convenției colective a Byggnadsarbetareförbundet

ii) Cu privire la proporționalitatea acțiunilor colective în măsura în care acestea urmăresc să impună toate condițiile prevăzute de Convenția colectivă a Byggnadsarbetareförbundet

VI — Concluzie

1.

Prin intermediul celor două întrebări preliminare, Arbetsdomstolen (Suedia) solicită, în esenţă, Curţii să stabilească dacă, în situaţia în care într-un stat membru nu există un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, articolul 12 CE, articolul 49 CE și Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii ( 2 ) trebuie să fie interpretate în sensul că se opun declanșării de către organizaţiile sindicale a lucrătorilor dintr-un stat membru, în conformitate cu dreptul intern al acestui stat, a acţiunilor colective care urmăresc să constrângă un prestator de servicii dintr-un alt stat membru să subscrie la o convenţie colectivă în favoarea lucrătorilor detașaţi temporar de către acest prestator pe teritoriul primului stat membru, inclusiv atunci când acesta este deja parte la o convenţie colectivă încheiată în statul membru de stabilire.

2.

Prezenta cauză ridică numeroase probleme juridice, a căror soluţionare nu este deloc simplă, cele mai complexe dintre acestea fiind caracterizate de necesitatea de conciliere a unor interese divergente.

3.

Astfel, soluţia la prezenta cauză impune compararea exercitării de către organizațiile sindicale ale lucrătorilor a dreptului de a recurge la acţiunea colectivă pentru apărarea intereselor lucrătorilor – drept care, astfel cum propunem în prezentele concluzii, ar trebui să fie considerat ca aparţinând principiilor generale ale dreptului comunitar – cu exercitarea de către o întreprindere stabilită în Comunitate a liberei prestări a serviciilor, libertate fundamentală din Tratatul CE.

4.

Această soluţie impune de asemenea să fie conciliate protecţia lucrătorilor detașaţi temporar pe teritoriul unui stat membru în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere, lupta împotriva dumpingului social și păstrarea principiului egalităţii de tratament între întreprinderile naţionale dintr-un stat membru și prestatorii de servicii din celelalte state membre.

5.

În opinia noastră, soluţia presupune de asemenea examinarea în detaliu a corelării dintre dispoziţiile Directivei 96/71 și cele ale articolului 49 CE, având în vedere modelul special al raporturilor colective de muncă în vigoare în Suedia, model care, potrivit analizei desfășurate în prezentele concluzii, nu ar trebui să fie afectat de aplicarea dreptului comunitar, dar care trebuie totuși să asigure faptul că acţiunile colective pe care le autorizează respectă, în special, principiul proporţionalităţii.

6.

În sfârșit, prezenta cauză ar putea oferi Curţii ocazia de a clarifica propria jurisprudenţă privind efectul direct orizontal al articolului 49 CE, efect pe care îi propunem Curții să îl recunoască în prezentele concluzii.

7.

Potrivit articolului 12 CE, în domeniul de aplicare al tratatului și fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe considerente de cetăţenie sau de naționalitate.

8.

Articolul 49 primul paragraf CE prevede că sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor.

9.

Articolul 50 primul paragraf CE consideră servicii prestaţiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind, printre altele, libera circulaţie a capitalurilor și a persoanelor. În temeiul ultimului paragraf al prezentei dispoziţii, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiţii care sunt impuse de această țară propriilor resortisanţi.

10.

Potrivit articolului 55 CE, dispoziţiile articolelor 45 CE-48 CE sunt aplicabile capitolului privind libera prestare a serviciilor. Se aplică astfel acestui capitol atât dispoziţiile articolului 46 CE, care conferă statelor membre dreptul de a aplica actele cu putere de lege și actele administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică și sănătate publică, cât și dispoziţiile articolului 47 alineatul (2) CE, care permit astfel Consiliului, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 CE, să adopte, printre altele, directive care au în vedere coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în materie de prestare de servicii.

11.

Astfel, în baza articolului 57 alineatul (2) din Tratatul CE [devenit, după modificare, articolul 47 alineatul (2) CE] și a articolului 66 din Tratatul CE (devenit articolul 55 CE), Consiliul și Parlamentul European au adoptat, la 16 decembrie 1996, Directiva 96/71.

12.

Constatând, în considerentul (3), că piaţa internă asigură un mediu dinamic prestării de servicii pe plan transnaţional, în care întreprinderile pot detașa temporar salariaţi pe teritoriul unui stat membru, altul decât statul în care sunt angajaţi în mod obișnuit, Directiva 96/71 are în vedere, astfel cum se subliniază în considerentul (5), să concilieze promovarea liberei prestări a serviciilor la nivel transnaţional cu necesitatea unei „concurenţe loiale” și a unor „măsuri care să garanteze respectarea drepturilor lucrătorilor”.

13.

Astfel cum amintesc considerentele (8) și (10) ale Directivei 96/71, dispoziţiile Convenţiei de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale ( 3 ) prevăd că, în absenţa libertăţii de alegere, contractul de muncă este reglementat de legea ţării în care lucrătorul, executând contractul, își desfășoară în mod obișnuit activitatea, chiar dacă este detașat temporar într-o altă țară, sau de legea ţării în care se află unitatea care a angajat lucrătorul, fără a aduce totuși atingere posibilităţii, în anumite condiţii, de a aplica, în paralel cu legea declarată aplicabilă contractului, dispoziţiile imperative ale unei alte legi, în special cea a statului membru pe teritoriul căruia lucrătorul este detașat temporar.

14.

În această privinţă, conform considerentelor (6) și (13), Directiva 96/71 are ca obiect coordonarea legislațiilor statelor membre care se aplică prestării de servicii la nivel transnaţional, prevăzând condiţiile de lucru și de angajare aplicabile raporturilor de muncă avute în vedere, care includ în special un „nucleu” de norme imperative de protecţie minimă care trebuie respectate în statul gazdă de angajatorii care detașează lucrători în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar pe teritoriul statului membru în care sunt prestate serviciile.

15.

Articolul 1 din Directiva 96/71 prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înfiinţate într-un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui [alt] stat membru.

[…]

(3)   Prezenta directivă se aplică în măsura în care întreprinderile menţionate la alineatul (1) iau una dintre următoarele măsuri cu caracter transnaţional:

[…]”

16.

Articolul 3 din Directiva 96/71 privind condiţiile de muncă și de încadrare în muncă are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menţionate la articolul 1 alineatul (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:

În sensul prezentei directive, noțiunea de salariu minim, menționată la alineatul (1) litera (c), este definită de legislația și de practica națională a statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul.

[…]

(7)   Alineatele (1)-(6) nu aduc atingere aplicării unor condiții de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători.

Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă.

(8)   Prin convenții colective sau sentințe arbitrale declarate de generală aplicare se înțelege convențiile colective sau sentințele arbitrale care trebuie respectate de către toate întreprinderile aparținând sectorului [respectiv] sau profesiei respective și care țin de domeniul teritorial de aplicare al acestora.

În absența unui sistem de declarare cu aplicare generală a convențiilor colective sau a sentințelor arbitrale în sensul alineatului (1), statele membre pot, dacă hotărăsc acest lucru, să ia drept bază:

dacă aplicarea acestora la întreprinderile menționate la articolul 1 alineatul (1) garantează, în ceea ce privește aspectele enumerate la alineatul (1) primul paragraf din prezentul articol, tratamentul egal aplicat acestor întreprinderi și întreprinderilor menționate în prezentul alineat, care se găsesc într-o situație asemănătoare.

Există egalitate de tratament, în sensul prezentului articol, atunci când întreprinderile naționale aflate în situații similare:

[…]

(10)   Prezenta directivă nu împiedică statele membre să impună, în baza tratatului, întreprinderilor naționale și celor din alte state, în mod egal:

17.

Din articolul 4 alineatele (1) și (3) din Directiva 96/71 reiese că, în cadrul cooperării în materie de informaţie, fiecare stat membru poate desemna unul sau mai multe birouri de legătură pe teritoriul său și ia măsurile corespunzătoare pentru ca informațiile privind condițiile de muncă și de încadrare în muncă menționate la articolul 3 să fie în general accesibile.

18.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Directiva 96/71, statele membre se asigură că lucrătorii și/sau reprezentanții acestora beneficiază de proceduri corespunzătoare în vederea aplicării obligațiilor prevăzute în cadrul prezentei directive.

19.

În plus, considerentele (21) și (22) ale Directivei 96/71 amintesc că Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea sistemelor de asigurări sociale salariaților și familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității ( 4 ) stabilește dispozițiile aplicabile în materie de prestații și de contribuții la sistemul asigurărilor sociale, respectiv că Directiva 96/71 nu aduce atingere dreptului statelor membre privind acțiunile colective de apărare a intereselor profesionale și comerciale.

20.

În sfârșit, anexa la Directiva 96/71 privește toate activităţile din domeniul construcţiilor, inclusiv cele referitoare la repararea, la întreținerea și la modificarea construcţiilor.

21.

Articolul 5 din Legea privind detașarea lucrătorilor [lagen (1999: 678) om utstationering av arbetstagare, denumită în continuare „Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor”], care a transpus Directiva 96/71 în Suedia, precizează condiţiile de muncă și de încadrare în muncă aplicabile lucrătorilor detașaţi, indiferent de legea aplicabilă contractului de muncă. Acest articol are astfel în vedere condiţiile de muncă și de încadrare în muncă referitoare la aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) literele (a)-(g) din Directiva 96/71, cu excepţia literei (c) privind salariul minim. Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor nu precizează nimic în legătură cu remuneraţiile, care sunt în mod tradiţional reglementate în Suedia de convenţiile colective. Aceasta nu face trimitere nici la condiţiile de muncă și de încadrare în muncă, altele decât remuneraţia, care sunt reglementate de convenţiile colective.

22.

Este cert că această situaţie se explică prin caracteristicile sistemului suedez care atribuie un rol preponderent convenţiilor colective încheiate de către partenerii sociali, pentru a asigura lucrătorilor protecţia recunoscută de legislaţie în celelalte state membre. Întrucât convenţiile colective au un grad mare de acoperire în Suedia, aplicându-se la mai mult de 90 % din lucrătorii din sectorul privat, iar mecanismele și procedurile aflate la dispoziţia partenerilor sociali asigură în mod satisfăcător respectarea normelor minime prevăzute de convenţiile colective, legiuitorul suedez nu a considerat necesar să extindă efectul convenţiilor prin intermediul unei declarări de aplicare generală. Potrivit legiuitorului suedez, o declarare de aplicare generală aplicabilă numai prestatorilor de servicii străine care își exercită temporar activitatea în Suedia ar fi avut ca rezultat crearea unei discriminări între acești prestatori și întreprinderile suedeze, în măsura în care convenţiile colective nu se aplică niciodată în mod automat acestora din urmă. Prin urmare, în Suedia nu există un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, conform articolului 3 alineatele (1) și (8) din Directiva 96/71.

23.

Potrivit articolului 9 din Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor, biroul de legătură creat conform articolului 4 din Directiva 96/71 trebuie să semnaleze existenţa convenţiilor colective care pot fi aplicabile în cazul detașării lucrătorilor în Suedia și să invite toate persoanele interesate să se adreseze părţilor semnatare ale convenţiei colective pentru informaţii suplimentare.

24.

Convenţiile colective, care sunt convenţii de drept civil, pot fi încheiate la niveluri diferite între angajatori și organizaţiile sindicale de lucrători, conform dispoziţiilor Legii privind participarea salariaţilor la deciziile negociate [Lagen (1976: 580) om medbestämmande i arbetslivet ou medbestämmandelagen, denumită în continuare „MBL”] ( 5 ). Astfel cum a fost deja precizat, convenţiile colective au un grad de acoperire ridicat în sectorul privat suedez.

25.

Convenţiile colective sunt încheiate în general la nivel naţional între organizaţiile de angajatori și de lucrători, în diverse domenii de activitate. Acestea sunt obligatorii ulterior pentru toţi angajatorii membri ai organizaţiei în cauză. O întreprindere care nu este membră a organizaţiei patronale semnatare, inclusiv o întreprindere străină, poate fi de asemenea parte la o convenţie colectivă, dacă aceasta încheie un acord denumit „de aderare” („hängavtal” în suedeză, denumit în continuare „acord de aderare”) la nivel local cu secția locală a organizaţiei sindicale a lucrătorilor respectivi. Prin semnarea unui acord de aderare, angajatorul se obligă să se conformeze convenţiilor colective aplicabile în general în ramura căreia îi aparține. Acest acord implică faptul că părţile trebuie să se supună unei obligaţii de pace socială, care le permite ulterior, în special, să demareze o negociere în legătură cu nivelul de remunerare aplicabil lucrătorilor respectivi.

26.

Pe de altă parte, numeroase convenţii colective conţin „clauze de siguranţă” („stupstocksregeln” în limba suedeză sau „fall-back clause” în limba engleză) care reprezintă soluţii de ultimă instanţă pentru o problemă asupra căreia, la nivel local, părţile la negociere nu au reușit să se înţeleagă după un anumit termen. O astfel de clauză de siguranţă poate privi în special remuneraţia.

27.

Conform MBL, o convenţie colectivă semnată de către un angajator la nivel naţional sau la care un angajator aderă prin semnarea unui acord de aderare la nivel local, se aplică tuturor lucrătorilor la locul de muncă, indiferent dacă sunt sau nu sunt organizaţi în plan sindical.

28.

Dreptul de a întreprinde o acţiune colectivă în Suedia este un drept constituţional, garantat în capitolul 2 din Legea fundamentală privind organizarea puterilor publice (Regeringsformen 1974:152). Articolul 17 din această lege autorizează organizaţiile de lucrători și de angajatori să desfășoare acţiuni colective, sub rezerva dispoziţiilor contrare prevăzute de o lege sau de un acord.

29.

MBL prevede limitări ale dreptului de a întreprinde o acţiune colectivă, printre care se numără și situaţia în care există pace socială între angajatori și lucrători legaţi printr-o convenţie colectivă.

30.

Potrivit articolului 42 primul paragraf din MBL, astfel cum este interpretat de jurisprudenţă, este interzisă desfășurarea unei acţiuni colective în scopul obţinerii abrogării sau modificării unei convenţii colective încheiate de terţi. În hotărârea pronunțată de Arbetsdomstolen în 1989, cunoscută sub numele „Britannia” ( 6 ), s-a statuat că această interdicție se aplica și acțiunilor colective declanșate în Suedia în scopul obținerii abrogării sau modificării unei convenții colective încheiate între părți străine, într-un loc de muncă situat în străinătate, dacă o astfel de acțiune colectivă este interzisă de dreptul străin aplicabil părților semnatare ale acestei convenții colective.

31.

Cu scopul de a limita domeniul de aplicare al principiului stabilit prin Hotărârea Britannia, citată anterior, legiuitorul suedez a adoptat o lege numită „lex Britannia”, intrată în vigoare la 1 iulie 1991, prin care au fost introduse trei dispoziţii în MBL, și anume articolul 25 a, articolul 31 a și articolul 42 al treilea paragraf.

32.

Articolul 25 a din MBL prevede că „o convenţie colectivă privată de validitate în raport cu dreptul străin, pentru motivul că ar fi fost încheiată după o acţiune colectivă, este totuși valabilă în Suedia dacă acţiunea colectivă în cauză este autorizată în raport cu legea suedeză”.

33.

În temeiul articolului 31 a din MBL, „în cazul în care un angajator care este parte la o convenţie colectivă, la care nu s-ar aplica direct prezenta lege, încheie ulterior o convenţie colectivă conform dispoziţiilor articolelor 23 și 24 din prezenta lege, convenţia colectivă ulterioară se va aplica de fiecare dată când convenţiile conţin clauze contrare”.

34.

Potrivit articolului 42 din MBL:

„Organizaţiile patronale sau ale lucrătorilor nu au dreptul să organizeze sau să provoace, în orice alt mod, o acţiune colectivă ilegală. Acestea nu au dreptul nici să participe, prin susţinere sau în orice alt mod, la o acţiune colectivă ilegală […].

În cazul declanșării unei acţiuni colective ilegale, este interzisă participarea terţilor la aceasta.

Dispoziţiile primelor două teze ale primului paragraf nu se aplică decât în cazul în care o organizaţie declanșează o acţiune colectivă întemeiată pe raporturile de muncă ce intră în mod direct în domeniul de aplicare al prezentei legi.”

35.

Acţiunile colective vizate de MBL cuprind, pe lângă grevă și lock-out, blocarea, adică acţiunea de boicotare a unei organizaţii sindicale îndreptate împotriva unui angajator, cu scopul de a-l împiedica să recurgă la lucrătorii membri ai acestei organizaţii, precum și „acţiunea de solidaritate” („sympatiåtgärd”) care presupune, în special, că o organizaţie sindicală, care nu ia parte la un conflict social, susţine acţiunea colectivă a unei alte organizaţii, prin adoptarea unei acţiuni în același sens.

36.

La începutul lunii mai 2004, Laval un Partneri Ltd (denumită în continuare „Laval”), societate de drept leton cu sediul social în Riga, a detașat câteva zeci de lucrători din Letonia pentru a lucra pe șantierele din Suedia. Lucrările au fost realizate de o societate filială, cu numele L & P Baltic Bygg AB (denumită în continuare „Baltic Bygg”). Printre aceste lucrări se numărau renovarea și extinderea unei instituţii școlare în orașul Vaxholm, situat în regiunea Stockholm. În urma unei licitaţii, contractul de achiziții publice de lucrări a fost atribuit societăţii Baltic Bygg. Contractul încheiat între administraţia comunală și întreprindere prevedea că acordurile de aderare suedeze și convenţiile colective ar fi aplicabile pe șantier, însă, potrivit Laval, părţile au convenit ulterior să nu aplice această clauză.

37.

În luna iunie 2004, au fost stabilite contacte între, pe de o parte, un reprezentant al Laval și al Baltic Bygg și, pe de altă parte, delegatul secției sindicale (locale) nr. 1 (Svenska Byggnadsarbetareförbundet avdelning 1, denumită în continuare „secția sindicală locală”) a Sindicatului suedez al lucrătorilor din sectorul construcţiilor și al lucrărilor publice (Svenska Byggnadsarbetareförbundet, denumită în continuare „Byggnadsarbetareförbundet”) ( 7 ). Au fost iniţiate negocieri cu secția sindicală locală în vederea încheierii unui acord de aderare la Convenţia colectivă din domeniul construcţiilor, semnată de Byggnadsarbetareförbundet și de Sindicatul suedez al angajaţilor din domeniul construcţiilor (Sveriges Byggindustrier) (denumită în continuare „Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet”). Acordul de aderare ar fi avut drept consecinţă extinderea aplicării Convenţiei colective a Byggnadsarbetareförbundet lucrătorilor detașaţi de către Laval pe șantierul localităţii Vaxholm. Totuși, nu s-a putut încheia niciun acord. Conform informaţiilor furnizate de către instanţa de trimitere în ordonanţa sa, secția sindicală locală impunea, pe de o parte, încheierea acordului de aderare pentru șantierul în cauză și, pe de altă parte, ca un salariu de 145 SEK pe oră ( 8 ) să fie garantat lucrătorilor de pe șantier care, potrivit secției sindicale locale, constituia un salariu mediu pe oră. Dacă un astfel de acord nu era încheiat, secția sindicală locală a arătat că Byggnadsarbetareförbundet ar fi pregătită să declanșeze o acţiune colectivă.

38.

Conform actelor de la dosar, la sfârșitul anului 2004, secția sindicală locală s-a declarat dispusă să abandoneze revendicarea salarială de 145 SEK pe oră, cu condiţia ca Laval să semneze acordul de aderare. În acest caz, Laval ar fi putut beneficia de pacea socială și negocierile privind salariile ar fi putut demara, conform Convenţiei colective a Byggnadsarbetareförbundet ( 9 ). Dacă aceste negocieri ar fi eșuat, înainte de toate la nivel local cu secția sindicală locală, după care la nivel central cu Byggnadsarbetareförbundet, Laval ar fi putut încă să se prevaleze de clauza de siguranţă privind salariul prevăzută în Convenția colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, în temeiul căreia a fost stabilit un salariu de bază de 109 SEK pe oră ( 10 ) pentru a doua jumătate a anului 2004.

39.

În lunile septembrie și octombrie 2004, Laval a încheiat două convenţii colective cu sindicatul lucrătorilor din domeniul construcţiilor din Letonia. Personalul detașat al societății Laval nu s-a afiliat sindicatelor suedeze.

40.

O acţiune colectivă declanșată de Byggnadsarbetareförbundet și de secția sindicală locală a acesteia a început la 2 noiembrie 2004, după un preaviz de blocare a tuturor lucrărilor în toate punctele de lucru ale Laval. Începând cu 3 decembrie 2004, Sindicatul suedez al lucrătorilor electricieni (Svenska Elektrikerförbundet, denumit în continuare „SEF”) ( 11 ) s-a alăturat mișcării din solidaritate. Astfel, toate lucrările de electricitate în curs pe șantierul din Vaxholm au fost oprite. În urma întreruperii lucrărilor pe acest șantier pentru o anumită perioadă, Baltic Bygg a făcut obiectul unei proceduri colective de lichidare. Între timp, lucrătorii letoni detașaţi de Laval pe șantierul de la Vaxholm s-au întors în Letonia. Conform informaţiilor furnizate de către instanţa de trimitere în ordonanţa sa, acţiunea colectivă a sindicatelor era în curs de desfășurare în luna septembrie 2005.

41.

În luna decembrie 2004, Laval a sesizat Arbetsdomstolen cu o acțiune care urmărea, mai întâi, ca acțiunea colectivă a Byggnadsarbetareförbundet și a secției sindicale locale a acesteia, care afecta toate șantierele societății Laval, precum și acţiunea de solidaritate a SEF privind blocarea lucrărilor sale să fie declarate ilegale; în continuare, să se dispună încetarea acestor acţiuni; în sfârșit, obligarea acestor organizații sindicale la repararea prejudiciului suferit de Laval. De asemenea, Laval a introdus la Arbetsdomstolen o cerere de aplicare a unor măsuri provizorii, prin care se solicita încetarea acțiunilor colective. Această cerere a fost respinsă prin Ordonanţa din 22 decembrie 2004.

42.

În decizia de fond, Arbetsdomstolen a concluzionat că aprecierea legalităţii acţiunii colective descrise mai sus ridică întrebări privind interpretarea dreptului comunitar și a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:

43.

În ordonanţa sa, Arbetsdomstolen a solicitat Curţii să dispună judecarea trimiterii preliminare potrivit unei proceduri accelerate, conform articolului 104a primul paragraf din Regulamentul de procedură.

44.

Prin Ordonanţa din 15 decembrie 2005, președintele Curţii a respins această cerere.

45.

Conform articolului 23 din Statutul Curţii de Justiţie, au fost prezentate observaţii scrise de către recurenta și pârâtele din acțiunea principală, 14 state membre, și anume Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, precum și de către Comisia Comunităţilor Europene, Republica Islanda, Regatul Norvegiei și Autoritatea AELS de Supraveghere.

46.

Aceste părţi au fost audiate în ședinţa din 9 ianuarie 2007, cu excepţia Regatului Belgiei și Republicii Cehe, care nu s-au prezentat. Pe de altă parte, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a prezentat de asemenea observaţii verbale cu ocazia acestei ședinţe.

47.

Înainte de a începe analizarea întrebărilor preliminare, trebuie să se răspundă la obiecţiile de natură generală ridicate de către guvernele danez și suedez privind aplicabilitatea dreptului comunitar, precum și la cele, specifice, invocate de către pârâtele din acțiunea principală privind admisibilitatea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare.

48.

Guvernul danez consideră că dreptul de a declanșa o acţiune colectivă în scopul de a constrânge un angajator să încheie o convenţie colectivă, conform legislaţiei naţionale, nu intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar întrucât Comunitatea, astfel cum este precizat la articolul 137 alineatul (5) CE, nu are competenţa de a reglementa, în mod direct sau indirect, o astfel de acţiune.

49.

Acest guvern susţine de asemenea, precum guvernul suedez, că inaplicabilitatea dreptului comunitar, în special a libertăţilor de circulaţie prevăzute de tratat, ar decurge din statutul de drept fundamental recunoscut dreptului de a recurge la acţiunea colectivă, în temeiul, în special, al unor diferite instrumente internaţionale privind protecţia drepturilor omului.

50.

În ceea ce privește, mai întâi, primul argument prezentat de către guvernul danez, se va observa că, contrar celor sugerate de anumite părţi care au participat la ședinţă, obiecţia acestuia nu se rezumă la susţinerea faptului că domeniul social nu ar intra, ca atare, în domeniul de aplicare al dreptului comunitar. În afară de dificultăţile de a defini cu exactitate expresia „domeniu social”, o astfel de poziţie ar fi fost în mod evident nejustificată și anacronică; într-adevăr, pe de o parte, legislaţiile sociale ale statelor membre nu beneficiază de nicio derogare generală de la aplicarea normelor tratatului, în special a celei privind libertăţile de circulaţie stabilite de acesta, competenţa care revine statelor membre în acest sector trebuind să fie exercitată cu respectarea dreptului comunitar ( 12 ), și, pe de altă parte, Comunitatea beneficiază de asemenea, în temeiul capitolului 1 din titlul XI din tratat, de o competenţă în domeniul social, deși limitată, care urmărește susţinerea și completarea acţiunii statelor membre, în condiţiile prevăzute la articolele 137 CE-145 CE.

51.

Aceste două aspecte ale integrării europene calificate deseori drept o „integrare negativă”, și anume, în special, o obligaţie a statelor membre de a nu se opune aplicării libertăţilor de circulaţie prevăzute de tratat, respectiv drept „o integrare pozitivă”, nu sunt totuși antagonice, precum arată, în special, articolul 136 CE, întrucât dezvoltarea politicii sociale a Comunităţii ( 13 ) este considerată susceptibilă să decurgă „atât din funcţionarea pieţei comune, care favorizează armonizarea sistemelor sociale, cât și din procedurile prevăzute de […] tratat și din apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative” ( 14 ).

52.

Dat fiind acest lucru, obiecţia ridicată de guvernul danez împotriva aplicabilităţii dreptului comunitar în prezenta cauză se întemeiază mai precis pe articolul 137 alineatul (5) CE care prevede că „dispoziţiile prezentului articol nu se aplică remuneraţiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă și nici dreptului la lock-out”.

53.

Totuși, nu considerăm că respectiva dispoziţie are aplicabilitatea generală pe care i-o atribuie Regatul Danemarcei.

54.

Într-adevăr, din modul de redactare a articolului 137 alineatul (5) CE reiese că acesta urmărește doar să excludă din măsurile care pot fi adoptate de către instituţiile comunitare în domeniile enumerate în alineatul (1), potrivit modalităţilor prevăzute la alineatul (2) (majoritatea calificată sau unanimitatea în cadrul Consiliului și proceduri de codecizie sau de consultare a Parlamentului European, după caz), aspectele de politică socială ale statelor membre privind remuneraţiile, dreptul de asociere, dreptul la grevă și dreptul la lock-out.

55.

Prin urmare, acest mod de redactare și, în egală măsură, locul pe care îl ocupă alineatul (5) al articolului 137 CE în cadrul tratatului pot determina cu greu o interpretare extensivă a alineatului respectiv, conform căreia acesta din urmă ar determina domeniul de aplicare al tuturor dispoziţiilor tratatului.

56.

De altfel, nu este sigur că rezerva prevăzută la articolul 137 alineatul (5) CE în ceea ce privește dreptul la grevă și dreptul la lock-out privește, mai general, orice acţiune colectivă. Într-adevăr, trebuie observat că, în temeiul articolului 137 alineatul (1) litera (f) CE, Comunitatea poate completa acţiunea statelor membre în domeniul „reprezent[ării] și [al] apăr[ării] colectiv[e] a intereselor lucrătorilor și angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub rezerva alineatului (5)”. Acesta din urmă pare, așadar, că are funcţia de a limita atribuirea de competenţe normative Comunităţii în domeniile enumerate în mod exhaustiv.

57.

Totuși, chiar dacă am accepta să interpretăm trimiterea la drepturile la grevă și la lock-out de la alineatul (5) al articolului 137 CE, în sensul că privește, mai general, dreptul de a recurge la acţiunea colectivă, ar rămâne valabil că această dispoziţie s-ar limita la excluderea adoptării de către instituţiile comunitare a măsurilor menționate la alineatul (2) al aceluiași articol, în special la excluderea adoptării directivelor care stabilesc cerinţele minime care ar reglementa dreptul la acţiunea colectivă. Pentru a menţine efectul util al alineatului (5) al articolului 137 CE, instituţiile comunitare nu ar putea, bineînţeles, să recurgă la alte temeiuri juridice din tratat, pentru a adopta măsurile care urmăresc apropierea legislaţiilor statelor membre în acest domeniu.

58.

În orice caz, Directiva 96/71 nu se află în această situație, fiind întemeiată pe dispoziţiile tratatului care reglementează libera prestare a serviciilor, care are ca obiect coordonarea normelor conflictuale din legile statelor membre cu scopul de a determina dreptul naţional aplicabil unei prestări de servicii la nivel transfrontalier, în situaţia unei detașări temporare a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, fără a armoniza nici normele materiale ale statelor membre privind dreptul muncii și condiţiile de muncă și de încadrare în muncă referitoare în special la salariu, nici dreptul de a recurge la acţiunea colectivă.

59.

Acestea fiind spuse, chiar acceptând o interpretare a articolului 137 alineatul (5) CE potrivit căreia acesta din urmă ar rezerva statelor membre competenţă exclusivă în ceea ce privește reglementarea dreptului de a recurge la acţiunea colectivă, respectiva dispoziţie nu ar însemna că, în cadrul exercitării acestei competenţe, statele membre nu trebuie să se asigure că libertăţile fundamentale de circulaţie prevăzute de tratat sunt respectate pe teritoriul acestora.

60.

În continuare rămâne de văzut – și analizăm acum obiecţia comună ridicată de guvernele danez și suedez privind aplicabilitatea dreptului comunitar în prezenta cauză – dacă dreptul de a recurge la acţiunea colectivă, astfel cum este garantat de legislațiile naţionale respective, poate totuși să nu intre în domeniul de aplicare al libertăţilor de circulaţie prevăzute de tratat, din cauza statutului presupus de drept fundamental al acestuia.

61.

Această întrebare are o importanţă primordială întrucât, dacă aplicarea libertăţilor de circulaţie stabilite prin tratat, în cazul de faţă libera prestare a serviciilor, ar aduce atingere chiar substanței dreptului de a recurge la acţiunea colectivă, protejat în calitate de drept fundamental, această aplicare ar putea fi considerată nelegală, chiar dacă ar urmări un obiectiv de interes general ( 15 ).

62.

Cu excepţia trimiterilor la drepturile la grevă și la lock-out deja discutate, tratatul nu menționează niciun drept – care, în plus, este fundamental – de a recurge la acţiunea colectivă în scopul de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat.

63.

În temeiul articolului 6 alineatul (2) UE, „Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar”.

64.

Chiar dacă acest articol nu menţionează, printre instrumentele internaţionale, decât Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), redactarea acestuia se inspiră din jurisprudenţa Curţii, conform căreia acest tratat are o „semnificaţie particulară” ( 16 ), în perspectiva de a permite Curţii să identifice principiile generale ale dreptului comunitar.

65.

Pentru a realiza acest lucru, Curtea are dreptul de a se inspira din alte instrumente de protecţie a drepturilor omului decât CEDO.

66.

În ceea ce privește problema care ne preocupă, se va observa că preambulul Tratatului UE și articolul 136 CE menţionează atât Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961, încheiată sub egida Consiliului Europei, cât și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, care nu este obligatorie din punct de vedere juridic, afirmând caracterul de „drepturi sociale fundamentale” al drepturilor enunţate de aceste instrumente. De asemenea, Curtea a făcut referire în jurisprudenţa sa la Carta socială europeană ( 17 ) și la Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ( 18 ).

67.

Atitudinea Curţii, care constă în atribuirea unei „semnificaţii particulare” CEDO, fără a exclude totuși alte surse de inspiraţie, și-a găsit expresia în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa de Parlamentul European, de Consiliu și de Comisie, după ce a fost aprobată de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre ( 19 ) (denumită în continuare „Carta drepturilor fundamentale”).

68.

Desigur, Carta drepturilor fundamentale nu constituie un instrument juridic obligatoriu. Cu toate acestea, Curtea a subliniat deja că obiectivul său principal este acela de a reafirma, astfel cum rezultă din preambulul acesteia, că „drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale și din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Tratatul privind Uniunea Europeană și din tratatele comunitare, din [CEDO], din Cartele sociale adoptate de către Comunitate și de către Consiliul Europei, […] precum și din jurisprudenţa Curţii de Justiţie […] și a Curţii Europene a Drepturilor Omului” ( 20 ).

69.

În ceea ce privește libertatea sindicală și dreptul de a recurge la acţiunea colectivă, se va observa mai întâi că articolul 11 din CEDO privind libertatea de întrunire și de asociere – în cadrul căreia libertatea sindicală nu constituie decât un aspect particular – ( 21 ) prevede, la paragraful 1, dreptul oricărei persoane la„libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”. Paragraful 2 al acestui articol precizează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii și prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor și libertăţilor altora […]”.

70.

Articolul 11 paragraful 1 din CEDO protejează atât libertatea de a se afilia unui sindicat (aspect denumit „pozitiv” al libertăţii de asociere), cât și libertatea de a nu se asocia sau de a se retrage (aspect denumit „negativ” al acestei libertăţi) ( 22 ). În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deși constrângerea unei persoane de a se înscrie într-un sindicat anume nu intră întotdeauna în conflict cu CEDO, o formă de constrângere care, într-o situaţie dată, privește chiar substanța libertăţii de asociere, astfel cum este consacrată la articolul 11 din CEDO, aduce atingere acestei libertăţi. Prin urmare, autorităţile naţionale pot fi determinate ca, în anumite circumstanţe, să intervină în relaţiile dintre persoanele private, prin adoptarea unor măsuri rezonabile și corespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea efectivă a dreptului la libertatea de a nu se înscrie într-un sindicat ( 23 ).

71.

Deși articolul 11 paragraful 1 din CEDO nu menţionează explicit dreptul de a recurge la acţiunea colectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că expresia „pentru apărarea intereselor sale” din cuprinsul acestuia „demonstrează că [CEDO] protejează libertatea de a apăra interesele profesionale ale celor care au aderat la un sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia, acţiune a cărei organizare și a cărei desfășurare trebuie autorizate și făcute posibile de către statele contractante” ( 24 ).

72.

Cu toate acestea, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că articolul 11 paragraful 1 din CEDO, prin faptul că acordă fiecărui stat posibilitatea de a alege mijloacele necesare în acest scop, nu implică în mod necesar dreptul la grevă, întrucât interesele membrilor unui sindicat pot fi apărate prin alte mijloace, dreptul la grevă nefiind, de altfel, consacrat expres de articolul 11 din CEDO și putând fi supus de dreptul intern unei reglementări de natură să îi limiteze în anumite cazuri exercitarea ( 25 ). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut faptul că încheierea de convenţii colective putea constitui în egală măsură un mijloc de apărare a intereselor membrilor unui sindicat ( 26 ), respingând însă dreptul, pe care un sindicat ar încerca să îl opună statului, de a încheia astfel de convenţii ( 27 ). Până în prezent, singura formă a acţiunii colective care a fost expres recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un drept de sine stătător este dreptul de a fi „ascultat” de către stat ( 28 ).

73.

Astfel, am putea rezuma această jurisprudenţă în sensul că articolul 11 paragraful 1 din CEDO impune ca părţile contractante să permită sindicatelor să lupte pentru apărarea intereselor membrilor acestora ( 29 ), fără a le impune însă mijloacele pentru a ajunge la acest rezultat.

74.

În continuare, trebuie observat că, în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Carta socială europeană, părţile contractante recunosc „dreptul lucrătorilor și angajatorilor la acţiuni colective în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor care ar putea rezulta din convenţiile colective în vigoare”. Anexa la Carta socială europeană, care face parte integrantă din această convenţie ( 30 ), precizează, în legătură cu articolul 6 alineatul (4), că „se înţelege că fiecare [p]arte contractantă poate, în ceea ce o privește, să reglementeze prin lege exercitarea dreptului de grevă, cu condiţia ca orice altă restricţie eventuală la acest drept să poată fi justificată în temeiul articolului 31”. Din alineatul (1) al acestui articol rezultă că exercitarea efectivă a drepturilor și a principiilor consacrate prin Carta socială europeană nu poate face obiectul unor restricţii sau limitări nespecificate în părţile I și II ale respectivei carte, cu excepţia celor prevăzute de lege și care sunt necesare, într-o societate democratică, pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăţilor celuilalt sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.

75.

Pe de altă parte, punctul 13 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale prevede că „dreptul de a recurge la acţiuni colective în caz de conflicte de interese include dreptul la grevă sub rezerva obligaţiilor care rezultă din reglementările naţionale și din convenţiile colective”.

76.

În sfârșit, în temeiul articolului 28 din Carta drepturilor fundamentale, „lucrătorii și angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul [comunitar] și cu legislaţiile și practicile naţionale, […] de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acţiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă”. Articolul 52 alineatul (1) menţionează că „orice restrângere a exerciţiului drepturilor și libertăţilor recunoscute prin [Carta drepturilor fundamentale] trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanţa acestor drepturi și libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor și libertăţilor celorlalţi”.

77.

În ceea ce privește tradiţiile constituţionale ale statelor membre, deși nu considerăm necesar să le examinăm în detaliu, având în vedere că, astfel cum s-a evidenţiat la punctul 68 din prezentele concluzii, Carta drepturilor fundamentale, chiar dacă nu are un caracter obligatoriu, are ca obiectiv principal reafirmarea drepturilor care rezultă din respectivele tradiţii, vom remarca totuși faptul că textele constituţionale din numeroase state membre protejează explicit libertatea de a crea organizaţii sindicale ( 31 ) și apărarea intereselor acestora prin acţiunea colectivă ( 32 ), dreptul la grevă fiind, în această privinţă, metoda citată în mod regulat ( 33 ).

78.

Această analiză ne determină să considerăm că dreptul de a recurge la acţiunea colectivă în vederea apărării intereselor membrilor unui sindicat constituie un drept fundamental ( 34 ). Prin urmare, nu este vorba numai despre „principiul general al dreptului muncii”, astfel cum afirmase deja Curtea într-o jurisprudenţă relativ veche în materia funcţiei publice comunitare ( 35 ), ci într-adevăr și despre un principiu general al dreptului comunitar, în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE. Acest drept trebuie, așadar, protejat în cadrul Comunităţii.

79.

Totuși, contrar celor sugerate de guvernele danez și suedez, a recunoaște un astfel de statut și o astfel de protecţie dreptului de a recurge la acţiunea colectivă nu are ca rezultat excluderea aplicabilităţii normelor Tratatului CE privind libera circulaţie, într-o situaţie ca cea din acţiunea principală.

80.

Mai întâi, astfel cum subliniază instrumentele internaţionale citate anterior și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se facă distincţie între dreptul de a recurge la acţiunea colectivă și metodele de exercitare ale acestuia, care pot varia de un stat membru la altul și nu beneficiază în mod automat de protecţia de care se bucură acest drept. Astfel, dacă o apreciere de acest tip pare valabilă în ceea ce privește dreptul la grevă, care, deși este menţionat în mod regulat ca fiind unul dintre cele mai importante mijloace de punere în aplicare a acţiunii colective, este garantat în general sub rezerva recunoașterii unui drept echivalent în favoarea angajatorilor ( 36 ), de cele mai multe ori sub forma unui lock-out, această apreciere este în orice caz pertinentă, în opinia noastră, în ceea ce privește modalitățile, în mod considerabil mai puţin comune, în care se prezintă acţiunile colective în cauza principală, și anume o blocare și o acţiune de solidaritate.

81.

În continuare și în consecinţă, instrumentele de protecţie a drepturilor omului, citate anterior, precum și constituţiile statelor membre examinate, recunosc în unanimitate posibilitatea de a prevedea anumite restricţii la exercitarea dreptului de a recurge la acţiunea colectivă. Din aceste texte se poate deduce că astfel de restricţii trebuie prevăzute de un act cu putere de lege sau normativ, justificate prin urmărirea unui interes general imperativ, și nu trebuie să afecteze „conţinutul esenţial” al acestui drept, conform termenului menţionat la articolul 52 din Carta drepturilor fundamentale sau să aducă atingere chiar substanței dreptului sau a libertăţii astfel protejate ( 37 ).

82.

Or, nu înțelegem de ce pot fi impuse numai limite de natură exclusiv naţională exercitării dreptului de a recurge la acţiunea colectivă, dacă, precum în cauza principală, acţiunile respective urmăresc să constrângă un prestator de servicii străine să semneze o convenţie colectivă și, prin urmare, acel operator, pentru a se opune unor astfel de acţiuni colective, tinde să se prevaleze, printre altele, de una dintre libertăţile fundamentale de circulaţie prevăzute de tratat, care nu este vădit străină de litigiul cu care este sesizată instanţa de trimitere, astfel cum vom analiza în cadrul celui de al doilea punct din prezentele observaţii introductive.

83.

Desigur, incontestabil, le revine statelor membre sarcina de a se asigura că sindicatele pot apăra interesele membrilor lor printr-o acţiune colectivă pe teritoriul acestora ( 38 ). Din moment ce statele membre autorizează una sau mai multe metode de desfășurare a acţiunii respective pe teritoriul acestora, le revine de asemenea dreptul de a defini limitele și condiţiile de exercitare a acestei acţiuni, conform instrumentelor de protecţie a drepturilor omului deja citate. Cu toate acestea, le revine și sarcina de a se asigura că obligaţiile pe care s-au decis să și le asume în temeiul tratatului, printre care, în special, respectarea libertăţilor fundamentale de circulaţie prevăzute, sunt îndeplinite pe teritoriul lor.

84.

Excluderea, în toate ipotezele, a aplicabilităţii libertăţilor de circulaţie din Tratatul CE pe motivul garantării protecţiei drepturilor fundamentale ar însemna în realitate consacrarea unei ierarhii între norme sau principii de drept primar care, chiar dacă nu este în mod necesar irelevantă, nu este admisă în stadiul actual al dreptului comunitar ( 39 ).

85.

Astfel, departe de a fi exclusă în speţă, aplicarea libertăţilor fundamentale de circulaţie prevăzute de tratat trebuie, în definitiv, să fie conciliată cu exercitarea unui drept fundamental.

86.

Întocmai necesitatea unei „comparări” a acestor cerințe a fost reținută de Curte în Hotărârea Schmidberger, asupra căreia vom reveni mai departe, într-un context în care autorităţile naţionale, autorizând o manifestație pe un drum public de importanţă majoră pentru circulaţia transalpină, s-au întemeiat pe necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate atât de CEDO, cât și de Constituţia statului membru respectiv, pentru a permite ca o limitare să fie aplicată uneia dintre libertăţile de circulaţie fundamentale consacrate de tratat ( 40 ).

87.

În mod evident, Curtea nu a considerat că, având în vedere drepturile fundamentale a căror exercitare a fost pusă în discuţie în această cauză, și anume libertăţile de exprimare și de întrunire avute în vedere la articolul 10, respectiv 11 din CEDO, normele tratatului privind libera circulaţie a mărfurilor erau inaplicabile.

88.

Pe de altă parte, admiterea inaplicabilităţii normelor și a principiilor tratatului într-o situaţie ca cea din acţiunea principală, astfel cum pretind guvernele danez și suedez, ar putea intra, în opinia noastră, în conflict cu jurisprudenţa Curţii, conform căreia clauzele convenţiilor colective nu se sustrag de la aceasta, în special în ceea ce privește respectarea principiului nediscriminării ( 41 ), care își găsește expresia în principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii bărbaţi și lucrătorii femei ( 42 ).

89.

Într-adevăr, în opinia noastră, ar fi foarte puțin coerent, chiar contradictoriu, să se excludă din domeniul de aplicare al tratatului acţiunile colective, care iau forma unei blocări și a unei acţiuni de solidaritate, al căror scop este de a constrânge un angajator să semneze o convenţie colectivă și de a supune o astfel de convenţie, eventual în același timp, respectării principiului nediscriminării, astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile acestui tratat.

90.

În continuare, deși acest argument nu este decisiv în sine, ne permitem totuși să observăm, ţinând cont de numărul excepţional al părţilor care au depus observaţii în faţa Curţii, că, dintre cele 17 state care au intervenit în prezenta procedură, 15 nu au pus la îndoială aplicabilitatea în prezenta cauză a dreptului comunitar și, în special, cea a liberei prestări a serviciilor.

91.

Prin urmare, propunem Curţii să rețină că intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar exercitarea de către sindicatele dintr-un stat membru a dreptului de a recurge la acţiuni colective în scopul de a constrânge un prestator de servicii străin să încheie o convenţie colectivă în statul membru în care acest prestator intenţionează să se prevaleze, printre altele, de libera prestare a serviciilor prevăzută de tratat.

92.

Trebuie examinată acum obiecţia formulată de pârâtele din acțiunea principală privind admisibilitatea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare.

93.

Pârâtele din acţiunea principală susţin că cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare ar fi inadmisibilă. În susţinerea acestei concluzii, acestea consideră că întrebările adresate de către instanţa de trimitere nu ar avea nicio legătură cu situația de fapt din acțiunea principală, întrucât, având în vedere că Laval este stabilită în Suedia prin intermediul filialei sale, nici Directiva 96/71, nici articolul 49 CE nu pot fi aplicabile. Astfel, situaţia de fapt de la originea litigiului s-ar întemeia pe o construcţie artificială care privește evitarea aplicării dreptului suedez al muncii, Laval urmărind în final să asigure accesul lucrătorilor letoni pe piaţa muncii a statului membru gazdă, dorind în același timp să se sustragă de la obligaţiile care rezultă din aplicarea dreptului muncii din respectivului stat.

94.

În opinia noastră, acest argument merită să fie înlăturat, întrucât urmărește, în esenţă, contestarea aprecierii situației de fapt efectuate de către instanţa de trimitere.

95.

Or, potrivit jurisprudenţei, procedura prevăzută la articolul 234 CE, fiind întemeiată pe o separare netă a funcţiilor între instanţele naţionale și Curte, implică faptul că aprecierea situației de fapt din cauză intră în competenţa instanţei naţionale. De asemenea, numai instanţa naţională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 43 ).

96.

Astfel cum Curtea a arătat în egală măsură, prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de către instanțele naționale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale, și anume atunci când apare în mod evident că interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului comunitar menționate în aceste întrebări nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acțiunii principale sau atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate. Cu excepția unor asemenea ipoteze, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe cu privire la întrebările preliminare care îi sunt adresate ( 44 ).

97.

În speţă, astfel cum am subliniat deja, instanţa de trimitere solicită interpretarea articolelor 12 CE și 49 CE, precum și a dispoziţiilor Directivei 96/71 privind detașarea lucrătorilor efectuată în cadrul unei prestări de servicii. Din ordonanţa de trimitere reiese că aceste întrebări sunt formulate în cadrul litigiului dintre Laval, o societate din Letonia, și sindicatul suedez Byggnadsarbetareförbundet, secția sindicală locală a acestuia, precum și SEF, cu privire la acţiunile colective declanșate de către aceștia din urmă ca urmare a refuzului din partea Laval de a semna Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet care urmărește reglementarea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă a lucrătorilor letoni detașaţi de către Laval pe un șantier situat în Suedia și administrat de o întreprindere care aparţine grupului Laval. Este cert că, în urma acţiunilor colective și a întreruperii executării lucrărilor, lucrătorii detașaţi s-au întors în Letonia.

98.

Or, interpretarea dreptului comunitar solicitată de instanţa de trimitere nu pare că nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale și nici nu pare să fie de natură ipotetică.

99.

Am vrea să adăugăm că, având în vedere actele de la dosar, instanţa de trimitere a considerat în mod corect că activitatea economică a Laval constituie o prestare de servicii în temeiul articolului 49 CE și al Directivei 96/71.

100.

În această privinţă și ţinând cont, în egală măsură, de argumentul prezentat de pârâtele din acţiunea principală, conform căruia punerea la dispoziție a forţei de muncă de către Laval urmărea asigurarea accesului lucrătorilor letoni pe piaţa muncii suedeze, considerăm oportun să formulăm, în acest stadiu, câteva observaţii privind corelarea dispoziţiilor tratatului evocate de către instanţa de trimitere cu cele ale Actului privind condiţiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Letonia ( 45 ) (denumit în continuare „Actul de aderare din 2003”), care, trebuie amintit, reglementa de asemenea, la momentul desfășurării faptelor din acțiunea principală, raporturile dintre Republica Letonia și celelalte state membre, dar care nu este menţionat în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare.

101.

În temeiul articolului 2 din Actul de aderare din 2003, dispoziţiile tratatelor originare ( 46 ) și actele adoptate înainte de aderare de instituţii sunt obligatorii pentru noile state membre și se aplică în statele membre respective în condiţiile prevăzute în aceste tratate și în actul respectiv.

102.

Prin urmare, dispoziţiile tratatului, în special în materie de liberă prestare de servicii, se aplică, în principiu, raporturilor dintre Republica Letonia și celelalte state membre începând cu data aderării, și anume 1 mai 2004, sub rezerva condiţiilor prevăzute în Actul de aderare din 2003.

103.

Articolul 24 din Actul de aderare din 2003 face trimitere la anexele acestui act care enumeră, pentru fiecare dintre cele 10 noi state membre, măsurile tranzitorii care le sunt aplicabile și specifică condiţiile de aplicare ale acestora.

104.

Anexa VIII la Actul de aderare din 2003, aplicabilă Letoniei, privește întocmai articolul 39 CE și articolul 49 primul paragraf CE, precum și Directiva 96/71.

105.

Cu toate acestea, condiţiile de aplicare a acestor dispoziţii, astfel cum rezultă din anexa VIII la Actul de aderare din 2003, nu au niciun efect asupra circumstanţelor prezentei cauze.

106.

În ceea ce privește mai întâi articolul 49 primul paragraf CE și Directiva 96/71, din cuprinsul punctului 13 din anexa VIII la Actul de aderare din 2003 rezultă că dispoziţiile tranzitorii care derogă de la aplicarea deplină a acestui articol și a directivei menționate nu au în vedere decât circulaţia temporară a lucrătorilor, în cadrul prestărilor de servicii de către întreprinderile stabilite în Letonia, pe teritoriul Germaniei și Austriei, în condiţiile menţionate la acest punct. Prin urmare, punctul 13 din anexa VIII la Actul de aderare din 2003 nu se aplică ratione loci faptelor din acţiunea principală.

107.

Având în vedere că Directiva 96/71 este de natură să se aplice activităţii economice desfășurate de Laval, trebuie observat că, în temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (b) din respectiva directivă, intră în domeniul său de aplicare activitatea unei întreprinderi stabilite într-un stat membru care detașează un lucrător pe teritoriul unui alt stat membru, la o unitate sau întreprindere care aparține grupului, dacă există un raport de muncă între întreprinderea care face detașarea și lucrător pe perioada detașării.

108.

Astfel cum reiese din ordonanţa de trimitere, aceasta pare să fie situaţia în care se aflau Laval și lucrătorii letoni pe care această întreprindere i-a detașat temporar în Suedia. În plus, trebuie observat că este cert faptul că activităţile pentru care Laval a detașat lucrătorii letoni în Suedia intră în domeniul de aplicare al anexei la Directiva 96/71, și anume că acestea se efectuează în sectorul construcţiilor.

109.

În continuare, în ceea ce privește libera circulaţie a lucrătorilor, se va observa că la momentul desfășurării faptelor din acţiunea principală, statele membre puteau, în temeiul punctului 2 din anexa VIII la Actul de aderare din 2003, prin derogare de la articolele 1-6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității ( 47 ) și până la sfârșitul perioadei de doi ani care urmează datei aderării (și anume 30 aprilie 2006), să aplice măsuri naţionale sau măsuri care decurg din acordurile bilaterale reglementând accesul resortisanţilor letoni pe piaţa forţei de muncă a acestor state ( 48 ). Desigur, statele membre aveau libertatea de a decide, precum Regatul Suediei, să liberalizeze accesul pe piața muncii începând cu 1 mai 2004 ( 49 ). Totuși, această decizie trebuia să fie adoptată potrivit dreptului naţional și nu în temeiul dispoziţiilor de drept comunitar ( 50 ).

110.

La acest punct al observaţiilor noastre intervine argumentul pârâtelor din acţiunea principală, menţionat mai sus, potrivit căruia punerea la dispoziţia filialei sale a forţei de muncă de către Laval urmărea asigurarea accesului lucrătorilor letoni la piaţa suedeză a muncii.

111.

Acest argument pare a fi inspirat din consideraţia formulată de Curte în Hotărârea Rush Portuguesa, potrivit căreia derogarea de la libera circulaţie a lucrătorilor prevăzută de tratat, menţionată la articolul 216 din Actul de aderare a Republicii Portugheze, s-ar opune punerii la dispoziţie de către o întreprindere prestatoare de servicii, în alt stat membru, a unor lucrători proveniţi din Portugalia ( 51 ). Potrivit raţionamentului Curţii, o astfel de întreprindere, deși prestatoare de servicii în temeiul tratatului, ar urmări, în definitiv, asigurarea accesului lucrătorilor la piaţa muncii a statului membru gazdă, contrar derogării prevăzute de actul de aderare.

112.

Cu toate acestea, în speţă, argumentul pârâtelor din acţiunea principală nu pare că este susținut de niciun act de la dosar, întrucât activitatea desfășurată de Laval nu pare să fi avut ca obiect permiterea accesului lucrătorilor letoni la piaţa suedeză a muncii ( 52 ).

113.

Pentru o analiză completă – chiar dacă această observaţie depășește și cadrul admisibilităţii întrebărilor preliminare stricto sensu, însă nu vom mai reveni asupra acestui subiect –, argumentul pârâtelor din acţiunea principală, inspirat din Hotărârea Rush Portuguesa, are ca efect, în opinia noastră, contracararea și, în sfârșit, înlăturarea tezei acestora, dezvoltată în observaţiile scrise, conform căreia prezenta cauză ar trebui să fie examinată doar în raport cu libera circulaţie a lucrătorilor prevăzută la articolul 39 CE, și nu în lumina articolului 49 CE și/sau a Directivei 96/71.

114.

Într-adevăr, este suficient să se constate că, datorită punerii în aplicare a primei etape a măsurilor tranzitorii prevăzute în anexa VIII la Actul de aderare din 2003 la momentul desfășurării faptelor din acţiunea principală și chiar dacă Regatul Suedia decisese, în temeiul dreptului naţional, să deschidă piaţa muncii tuturor lucrătorilor proveniţi din statele membre care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, lucrătorii letoni nu puteau să se prevaleze direct de dispoziţiile articolului 39 CE.

115.

În sfârșit, niciunul dintre actele de la dosar, contrar a ceea ce lasă de înţeles pârâtele din acţiunea principală, nu demonstrează și nici nu arată că activităţile desfășurate de Laval ar fi fost îndreptate în întregime sau în principal către teritoriul suedez cu scopul de a se sustrage de la normele care i s-ar aplica în cazul în care această întreprindere ar fi fost stabilită în Suedia ( 53 ).

116.

La finalul acestor observaţii introductive, considerăm că dreptul comunitar este aplicabil în prezenta cauză și că cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare trebuie declarată admisibilă. Totuși, trebuie subliniat că răspunsurile pe care le propunem la întrebările preliminare analizate în continuare nu s-ar impune în mod necesar în toate cazurile, în special al unei situații de fapt diferite, de natură să declanșeze aplicarea dispoziţiilor Actului de aderare din 2003.

117.

Astfel cum reiese din formularea celor două întrebări preliminare, instanţa de trimitere adresează întrebări Curții cu privire la interpretarea articolelor 12 CE și 49 CE și a Directivei 96/71.

118.

În ceea ce privește articolul 12 CE care prevede interzicerea oricărei discriminări exercitate pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate, această dispoziţie este aplicabilă, astfel cum reiese din formularea sa, „fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care [tratatul] le prevede”, ceea ce implică, potrivit jurisprudenţei, faptul că aceasta nu are vocație de a se aplica în mod autonom decât în situațiile reglementate de dreptul comunitar pentru care tratatul nu conține o normă specială de interzicere a discriminării ( 54 ).

119.

Or, acest principiu general a fost instituit și concretizat atât prin articolul 49 CE ( 55 ), cât și prin Directiva 96/71 care prevede, în esenţă, la articolul 3, că condițiile de muncă și de încadrare în muncă stabilite în statul gazdă, care țin de aspectele enumerate în această directivă și la care aceasta face trimitere, se aplică prestatorilor de servicii care detașează temporar lucrători pe teritoriul acestui stat membru și întreprinderilor naţionale care se află într-o situaţie similară, cu respectarea egalităţii de tratament.

120.

Prin urmare, în opinia noastră, Curtea nu trebuie să se pronunţe cu privire la articolul 12 CE în prezenta cauză.

121.

Cu privire la Directiva 96/71 și la articolul 49 CE, ţinem să atragem atenţia asupra faptului că marea majoritate a părţilor care au depus observaţii scrise în prezenta procedură au propus examinarea de către Curte a întrebărilor preliminare în lumina atât a dispoziţiilor Directivei 96/71, cât și a articolului 49 CE, indiferent de răspunsul pe care aceste părţi îl sugerează pentru respectivele întrebări ( 56 ). O minoritate a părţilor care au intervenit în faţa Curţii nu a examinat întrebările preliminare decât în raport cu articolul 49 CE ( 57 ), în timp ce numai Comisia și guvernul norvegian au analizat întrebările adresate de instanţa a quo exclusiv în lumina dispoziţiilor Directivei 96/71.

122.

Dată fiind diversitatea acestor poziţii, pare util să se clarifice anumite aspecte ale dezbaterii.

123.

În ceea ce privește Directiva 96/71, mai multe dintre părţile care au depus observaţii în faţa Curţii, printre care în mod clar pârâtele din acţiunea principală, guvernul suedez și Autoritatea AELS de Supraveghere, au susţinut că examinarea acesteia ar fi lipsită de interes, în măsura în care este cert, pe de o parte, că în litigiul care se află la originea întrebărilor preliminare se confruntă persoane private și, pe de altă parte, că dispoziţiile unei directive, în temeiul jurisprudenţei Curţii, nu ar putea beneficia de niciun efect direct „orizontal”.

124.

Acest argument nu este întemeiat decât parţial, întrucât nu considerăm că acesta poate avea drept consecinţă excluderea Directivei 96/71 din examinarea pe care Curtea este invitată să o efectueze.

125.

În această privinţă, pentru un raţionament clar, trebuie precizată logica pe care se întemeiază întrebările formulate de instanţa de trimitere în legătură cu Directiva 96/71 și cu transpunerea realizată de Regatul Suediei, în special atunci când instanţa evocă circumstanţa, în prima întrebare preliminară, conform căreia Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor nu ar conţine nicio dispoziţie expresă referitoare la aplicarea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă în convenţiile colective.

126.

Vă amintim că articolul 3 din Directiva 96/71, dispoziţie fundamentală a acestui act, impune ca statele membre să garanteze lucrătorilor detașați temporar pe teritoriul lor, în cadrul unei prestări de servicii, condiţii de muncă și de încadrare în muncă cu privire la aspectele enumerate la alineatul (1) al acestui articol. Aceste aspecte conţin, printre altele, salariile minime.

127.

Aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 sunt stabilite prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau, în ceea ce privește activităţile din sectorul construcţiilor, precum cele din cauza principală, prin convenţii colective sau sentinţe arbitrale declarate de generală aplicare, în temeiul alineatului (8) al articolului respectiv.

128.

Primul paragraf al alineatului (8) al articolului 3 precizează că convenţiile declarate cu generală aplicare sunt cele care trebuie respectate de către toate întreprinderile aparținând sectorului sau profesiei respective și care țin de domeniul teritorial de aplicare al acestora.

129.

Al doilea paragraf al alineatului (8) al aceluiași articol permite statelor membre, în absența unui sistem de declarare cu aplicare generală a convențiilor colective, să ia drept bază, dacă hotărăsc acest lucru: a) convențiile colective cu efect general asupra tuturor întreprinderilor similare aparținând sectorului sau profesiei respective și care țin de domeniul teritorial de aplicare al acestora și/sau b) convențiile colective încheiate de cele mai reprezentative organizații ale partenerilor sociali pe plan național, aplicate pe întreg teritoriul statului respectiv cu condiţia ca, în fiecare dintre aceste cazuri, să fie respectată egalitatea de tratament între prestatorii străini de servicii și întreprinderile naţionale care se află într-o situaţie asemănătoare.

130.

Este cert, astfel cum am subliniat în expunerea cadrului juridic de mai sus, că Regatul Suediei nu are un sistem de declarare cu aplicare generală în sensul articolului 3 alineatul (8) primul paragraf din Directiva 96/71 și că acesta nu s-a prevalat de al doilea paragraf al acestei dispoziţii. Pe de altă parte, astfel cum a fost arătat la punctul 21 de mai sus, majoritatea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă privind aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 au fost reluate în Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor care transpune această directivă.

131.

În schimb, metoda aleasă de Regatul Suediei, care urmărește să garanteze că lucrătorii detașaţi temporar pe teritoriul său beneficiază de condiţiile de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de convenţiile colective, printre care, în principiu, cele privind salariul, constă în a lăsa în sarcina organizaţiilor sindicale de lucrători, în cazul în care respectivele convenţii nu sunt semnate de un prestator de servicii, iniţierea de acţiuni colective în scopul de a constrânge acest prestator să subscrie la aceste convenţii fie direct, fie prin intermediul unui acord de aderare, inclusiv atunci când – și aceasta privește a doua întrebare adresată de instanţa de trimitere – prestatorul respectiv este deja parte la o convenţie colectivă încheiată în statul membru în care este stabilit.

132.

Or, trebuie remarcat de asemenea că aplicarea „nucleului dur” al condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă care trebuie garantat de statul membru gazdă lucrătorilor detașaţi temporar pe teritoriul acestuia, conform articolului 3 din Directiva 96/71, constituie o derogare de la principiul aplicării legislaţiei statului membru de origine în cazul prestatorului de servicii din acest stat membru care detașează lucrătorii respectivi pe teritoriul primului stat membru.

133.

În consecinţă, adresând Curţii o întrebare cu privire la eventuala transpunere incorectă a articolului 3 din Directiva 96/71 în dreptul intern suedez, instanţa de trimitere solicită Curţii, în esenţă, să îi permită să stabilească dacă Laval poate opune organizaţiilor sindicale, pârâte în acţiunea principală, faptul că Regatul Suediei nu a recurs la modalităţile prevăzute la articolul 3 din respectiva directivă pentru a extinde sau a valida printr-un act al unei autorități publice aplicarea convenţiilor colective încheiate pe teritoriul acestuia prestatorilor străini de servicii care detașează temporar lucrători în Regatul Suediei. Potrivit tezei susținute de Laval, subiacentă celor două întrebări formulate de instanţa de trimitere, această abţinere a Regatului Suediei ar presupune, în speţă, că numai legislaţia și convenţiile colective letone ar fi aplicabile detașării și, în consecinţă, ar priva organizaţiile sindicale suedeze de posibilitatea de a încerca să constrângă Laval, prin recurgerea la acţiunile colective, să semneze Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet în cauză în acţiunea principală.

134.

Prin urmare, este adevărat, astfel cum susţin pârâtele din acţiunea principală, guvernul suedez și Autoritatea AELS de Supraveghere, că interpretarea Directivei 96/71 solicitată de instanţa de trimitere ar fi de natură să o determine pe aceasta din urmă să aplice direct respectiva directivă între Laval și organizaţiile sindicale pârâte din acţiunea principală.

135.

Or, Curtea pare acum să se opună ferm posibilităţii ca o directivă să poată crea obligaţii în sarcina unui particular și, prin urmare, ca aceasta să fie invocată ca atare împotriva respectivului particular ( 58 ).

136.

Pe de altă parte, nu credem că acest obstacol poate fi înlăturat prin tentativa, schiţată în observaţiile scrise ale Laval, de a lărgi conceptul de stat astfel încât, în speţă, organizaţiile sindicale ale lucrătorilor să fie considerate drept o subdiviziune a statului suedez, împotriva căreia Laval ar putea invoca direct Directiva 96/71, cu condiţia ca aceasta să răspundă criteriilor substanţiale ale efectului direct.

137.

Într-adevăr, aceste organizaţii nu sunt sub nicio formă autorităţi publice ( 59 ) și nu sunt însărcinate, în temeiul unui act al unei autorităţi publice, să desfășoare, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public, beneficiind în acest scop de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în raporturile dintre particulari ( 60 ).

138.

În plus, problematica legată de efectul direct orizontal al Directivei 96/71 nu s-ar manifesta decât în ipoteza în care Curtea ar fi determinată să constate că Regatul Suediei a transpus în mod incorect articolul 3 din respectiva directivă.

139.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, că Directiva 96/71 nu este exclusă din examinarea pe care trebuie să o efectueze Curtea din moment ce, în prima întrebare formulată, instanţa de trimitere ridică indirect, dar în mod necesar, problema dacă Regatul Suediei a transpus efectiv în mod corect acest act.

140.

Pe de altă parte, presupunând chiar că această transpunere ar fi incorectă și dacă nu pot fi aplicate direct dispoziţiile Directivei 96/71 în acţiunea principală, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudenţa, instanţele naţionale trebuie să interpreteze dreptul intern, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalităţii directivei în cauză pentru a obţine rezultatul urmărit de aceasta ( 61 ). Obligaţia de interpretare conformă care revine instanţelor naţionale, care privește toate dispoziţiile de drept naţional, atât anterioare, cât și ulterioare directivei în cauză, urmărește să le permită să asigure deplina eficacitate a dreptului comunitar în litigiul pe care acestea trebuie să îl soluţioneze prin aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de dreptul intern ( 62 ).

141.

Desigur, tot potrivit jurisprudenţei, obligaţia de interpretare conformă este limitată de principiile generale ale dreptului, în special de cel al securității juridice și de cel al neretroactivității, și nu poate servi drept temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional ( 63 ).

142.

În prezenta cauză, această limitare ar însemna cu certitudine că interpretarea conformă a dreptului naţional pe care instanţa de trimitere ar adopta-o nu ar putea să o determine să aducă atingere chiar substanței dreptului de a recurge la acţiunea colectivă pentru apărarea intereselor lucrătorilor, în legătură cu care am admis, în observaţiile noastre introductive, că reprezenta un principiu general al dreptului comunitar, consacrat de asemenea de Constituţia suedeză. În plus, niciun risc de acest gen nu poate deriva dintr-o interpretare a dreptului naţional conformă Directivei 96/71, întrucât preambulul acesteia din urmă amintește, în mod redundant, în considerentul (22), că acest act nu aduce atingere dreptului statelor membre privind acțiunile colective de apărare a intereselor profesionale ( 64 ).

143.

În pofida imposibilităţii de a recunoaște dispoziţiilor acesteia un efect direct orizontal, examinarea Directivei 96/71 de către Curte este, prin urmare, departe de a fi lipsită de interes, astfel cum va reieși mai departe din prezentele concluzii.

144.

Rămâne de stabilit dacă Curtea are posibilitatea de a nu analiza întrebările preliminare în raport cu articolul 49 CE sau trebuie să le examineze în lumina acestei dispoziţii.

145.

Se va preciza, în această privinţă, că, astfel cum au considerat, în esenţă și în mod corect, mai multe părţi care au depus observaţii scrise în prezenta cauză, Directiva 96/71 constituie o interpretare specifică a articolului 49 CE, conform jurisprudenţei Curţii.

146.

Într-adevăr, pornind de la premisa recunoscută de Curte în interpretarea sa dată articolului 49 CE ( 65 ) și amintită în considerentul (12) al Directivei 96/71, potrivit căreia dreptul comunitar nu se opune extinderii de către statele membre a domeniului de aplicare al legislaţiei acestora sau a convenţiilor colective de muncă încheiate de partenerii sociali la orice persoană care efectuează o muncă salariată, inclusiv temporară, chiar dacă angajatorul este stabilit într-un alt stat membru, Directiva 96/71 urmărește, la articolul 3, să precizeze normele imperative de protecţie minimă a lucrătorilor pe care trebuie să le respecte prestatorii de servicii străini care detașează lucrători în statul membru gazdă și pe care, prin urmare, libera prestare de servicii transfrontalieră ar trebui să le tolereze.

147.

Cu toate acestea, prin caracterul său „minimalist”, Directiva 96/71 nu reprezintă o aplicare completă a articolului 49 CE ( 66 ).

148.

În definitiv, răspunsul problema ridicată la punctul 144 de mai sus depinde, în opinia noastră, în mod esenţial, de rezultatul analizei care va fi efectuată din perspectiva Directivei 96/71.

149.

Într-adevăr, o măsură incompatibilă cu Directiva 96/71 va fi a fortiori contrară articolului 49 CE, întrucât această directivă urmărește să pună în aplicare, în domeniul specific al acesteia, conţinutul respectivului articol ( 67 ).

150.

Pe de altă parte, recunoașterea unei măsuri ca fiind conformă cu Directiva 96/71 nu înseamnă în mod necesar că aceasta răspunde cerinţelor prevăzute la articolul 49 CE, astfel cum este interpretat de Curte.

151.

În special, deși Directiva 96/71 admite că statele membre pot aplica prestatorului de servicii dintr-un stat membru care detașează temporar lucrători pe teritoriul unui alt stat membru condiţii de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători decât cele prevăzute în special la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, recunoașterea unei astfel de posibilități trebuie să respecte libera prestare a serviciilor garantată la articolul 49 CE ( 68 ).

152.

De asemenea, Curtea a considerat, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 coroborat cu articolul 5 din aceasta, că statele membre trebuie să se asigure, printre altele, că lucrătorii detașaţi dispun de proceduri adecvate în scopul obţinerii efective a salariului minim, ceea ce implică faptul că marja de apreciere atribuită statelor membre prin articolul 5 sus-menţionat ar trebui să fie utilizată cu respectarea liberei prestări a serviciilor garantate prin tratat ( 69 ).

153.

În măsura în care, astfel cum se va prezenta mai în detaliu la punctele 194-217 din prezentele concluzii, anumite aspecte ale problematicii ridicate de instanţa de trimitere depășesc domeniul de aplicare al Directivei 96/71 sau sunt tolerate de aceasta, considerăm că întrebările preliminare ar trebui să fie examinate de asemenea în raport cu articolul 49 CE.

154.

Pentru o analiză completă, această apreciere nu este contestată de argumentul dezvoltat de pârâtele din acţiunea principală, conform căruia Laval nu poate invoca direct împotriva acestora articolul 49 CE, fie și numai având în vedere obligația, deja amintită mai sus, care impune instanţei a quo să interpreteze dreptul intern conform dreptului comunitar în cea mai mare măsură posibilă.

155.

Însă, considerăm în egală măsură, în conformitate cu cele susţinute cu argumente precise de Laval, de guvernul eston și de Autoritatea AELS de Supraveghere, că articolul 49 CE poate fi direct aplicat în cauza principală.

156.

În această privinţă, trebuie subliniat că în nenumărate rânduri Curtea a recunoscut faptul că respectarea interzicerii de a discrimina prevăzută la articolul 49 CE se impune nu numai autorităţilor publice, ci și reglementărilor care nu au o natură publică și care urmăresc să reglementeze, în mod colectiv, activitățile independente și prestările de servicii. Într-adevăr, potrivit jurisprudenţei, eliminarea obstacolelor din calea liberei prestări a serviciilor dintre statele membre ar fi compromisă dacă eliminarea barierelor de origine statală ar putea fi neutralizată prin obstacole rezultate din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organisme care nu țin de dreptul public ( 70 ).

157.

Curtea justifică de asemenea această abordare pe motivul că, în diversele state membre, condiţiile de muncă sunt reglementate fie prin intermediul actelor cu putere de lege sau al actelor normative, fie prin convenţii și prin alte acte încheiate sau adoptate de persoane private. O limitare a interzicerii discriminării la actele autorităților publice ar risca astfel să creeze inegalităţi în aplicarea acesteia ( 71 ).

158.

Admitem desigur că prezenta cauză este diferită de situaţiile din hotărârile în care Curtea a constatat până în acest moment că articolul 49 CE se aplica acţiunilor persoanelor private. Într-adevăr, în aceste cauze era examinată legalitatea regulamentelor sau a altor norme stabilite de entităţile în cauză. În schimb, în prezenta cauză, este vorba despre exercitarea de către organizațiile sindicale a dreptului de a desfășura o acţiune colectivă împotriva unui prestator de servicii străin, pentru a-l constrânge să subscrie la o convenţie colectivă suedeză.

159.

Totuși, această diferenţă nu prezintă importanță, în opinia noastră, decât pentru a stabili dacă acţiunile colective în cauză constituie un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor. Aceasta este nesemnificativă în ceea ce privește problema dacă organizaţiile sindicale sunt obligate, în principiu, să respecte interdicţiile prevăzute la articolul 49 CE. Pe de altă parte, trebuie amintit că, în cadrul determinării condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă în statele membre, Curtea consideră că principiul nediscriminării pus în aplicare de articolul 49 CE se impune persoanelor private la elaborarea convenţiilor (colective) și cu ocazia încheierii sau a adoptării altor acte ( 72 ).

160.

În speţă, astfel cum s-a putut observa deja, modelul suedez al raporturilor colective de muncă acordă o mare autonomie partenerilor sociali, orientată după principiile responsabilității și autoreglementării respectivilor parteneri ( 73 ). Organizaţiile sindicale se bucură, în special, de competenţe ample care le permit să extindă domeniul de aplicare al convenţiilor colective adoptate în Suedia la angajatorii neafiliaţi unei organizaţii patronale semnatare în acest stat membru, printre care recurgerea, dacă este cazul, la acţiunea colectivă. Astfel, aceste competenţe și exercitarea lor au un efect colectiv asupra pieţei suedeze a muncii. Declanșarea unei acţiuni colective constituie, în definitiv, o formă a exercitării, de către organizaţiile sindicale a autonomiei lor juridice în scopul reglementării prestărilor de servicii în sensul jurisprudenţei sus-menţionate.

161.

Prin urmare, în opinia noastră, articolul 49 CE poate fi aplicat direct în cauza principală.

162.

Din aceste observaţii generale reiese că, prin intermediul celor două întrebări preliminare care, în opinia noastră, pot fi analizate împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă, în situaţia în care într-un stat membru nu există un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, Directiva 96/71 și articolul 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun declanșării de către organizaţiile sindicale ale lucrătorilor dintr-un stat membru, în conformitate cu dreptul intern al acestui stat, a acţiunilor colective care urmăresc să constrângă un prestator de servicii dintr-un alt stat membru să subscrie, prin intermediul unui acord de aderare, la o convenţie colectivă în beneficiul lucrătorilor detașaţi temporar de acest prestator pe teritoriul primului stat membru, inclusiv atunci când acest prestator este deja parte la o convenţie colectivă încheiată în statul membru în este stabilit.

163.

Astfel cum s-a menţionat anterior, această întrebare trebuie să ne determine mai întâi să verificăm dacă declanșarea unor astfel de acţiuni colective se întemeiază pe o punere în aplicare corectă a Directivei 96/71 în dreptul suedez. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta va trebui analizată în continuare în raport cu articolul 49 CE.

164.

Astfel cum am remarcat deja, este cert că, prin punerea în aplicare a Directivei 96/71 în dreptul intern, legiuitorul suedez, urmând tradiţia suedeză a raporturilor colective de muncă și în lipsa unei declarări de aplicare generală a convenţiilor colective, a lăsat în sarcina partenerilor sociali stabilirea principalelor condiţii de muncă și de încadrare în muncă stabilite de convenţiile colective în Suedia, printre care cele privind remuneraţia.

165.

Potrivit guvernului suedez, Directiva 96/71 nu ar impune statelor membre obligația de a introduce în legislaţie un salariu minim. În opinia guvernului suedez, Directiva 96/71 ar permite statelor membre să acorde o protecţie mai mare lucrătorilor detașaţi temporar pe teritoriul unuia dintre aceste state decât protecţia prevăzută de acest text. Prin urmare, lucrătorii detașaţi temporar pe teritoriul unui stat membru în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere trebuie să poată, potrivit acestui guvern, să beneficieze, în statul membru respectiv, de condiţiile privind remunerarea prevăzute de convenţiile colective sau la care aceste convenţii fac trimitere.

166.

Chiar mecanismele și procedurile puse la dispoziţia partenerilor sociali și garantate de lege, printre care în special dreptul de a recurge la acţiunea colectivă, ar asigura, în opinia guvernului suedez, respectarea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de convenţiile colective. În acest sens, aceste mecanisme și aceste proceduri ar permite realizarea obiectivului prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, care, prin urmare, nu ar aduce atingere dreptului de a recurge la acţiunea colectivă. Guvernul suedez adaugă faptul că nu era deloc necesar ca Regatul Suediei să se prevaleze de articolul 3 alineatul (8) al doilea paragraf din respectiva directivă, întrucât această dispoziţie nu prevede decât o modalitate facultativă oferită statelor membre care nu dispun de un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective. În aceste condiţii, metoda adoptată de Regatul Suediei pentru a transpune Directiva 96/71 în dreptul intern ar răspunde obiectivelor acesteia din urmă.

167.

Guvernele austriac, danez, finlandez, francez, islandez și norvegian susțin, în esenţă, o concluzie similară.

168.

Urmând aceeași linie generală de raţionament, guvernele german și spaniol și Irlanda, precum și Comisia adaugă în plus, în esenţă, că condiţiile de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de convenţiile colective trebuie fie să ţină de aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, fie să fie prevăzute de dispoziţii de ordine publică, în sensul articolului 3 alineatul (10).

169.

În ceea ce le privește, Laval și guvernele eston, leton, lituanian, polonez, precum și guvernul ceh sunt de părere că Regatul Suediei a transpus în mod eronat Directiva 96/71. Mai întâi, aceste părţi consideră, în raport cu Comunicarea din 25 iulie 2003 adoptată de Comisie ( 74 ), că Regatul Suediei, întrucât nu s-a prevalat de articolul 3 alineatul (8) al doilea paragraf din Directiva 96/71, a renunţat să mai aplice lucrătorilor detașaţi temporar pe teritoriul său de către un prestator de servicii străin condiţiile de muncă și de încadrare în muncă stabilite în convenţiile colective. În continuare, acestea susţin că metoda suedeză nu asigură egalitatea de tratament între prestatorii de servicii și întreprinderile naţionale și se dovedește a fi o sursă de insecuritate juridică în măsura în care, în special, primii dintre aceștia nu sunt informaţi cu privire la toate condiţiile de muncă și de încadrare în muncă, în particular cele legate de remunerare, care li se vor aplica în cadrul unei detașări temporare de lucrători în acest stat membru. În sfârșit, acestea consideră că legislaţia suedeză autorizează supunerea prestatorilor de servicii străini unor condiţii de muncă și de încadrare în muncă, stabilite în convenţiile colective, care nu corespund nici enumerării de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, nici limitelor prevăzute la articolul 3 alineatul (10) din respectiva directivă.

170.

În ceea ce ne privește, tindem să fim de acord cu abordarea propusă de guvernele german și spaniol și de Irlanda, precum și de Comisie.

171.

Astfel cum am arătat deja, articolul 3 din Directiva 96/71 are un obiectiv dublu de protecţie minimă a lucrătorilor detașaţi și de egalitate de tratament între prestatorii de servicii și întreprinderile naţionale care se află într-o situaţie similară. Aceste două cerinţe trebuie să fie urmărite în același timp.

172.

Cu privire la primul obiectiv, articolul 3 din Directiva 96/71 impune statelor membre obligația de a se asigura că sunt garantate lucrătorilor detașaţi temporar pe teritoriul lor condiţiile minime de muncă și de încadrare în muncă care ţin de aspectele enumerate la alineatul (1), printre care salariul minim, autorizându-le totuși, pe de o parte, să aplice condiţii de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile lucrătorilor, conform alineatului (7) al acestui articol și, pe de altă parte, să impună condiţii de muncă și de încadrare în muncă privind alte aspecte decât cele prevăzute la alineatul (1), în măsura în care este vorba despre dispoziţii de ordine publică.

173.

Cu scopul de a asigura egalitatea de tratament între prestatorii de servicii care detașează temporar lucrători și întreprinderile naţionale, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 prevede că garanţiile oferite respectivilor lucrători sunt stabilite de acte cu putere de lege sau administrative și/sau, în sectorul construcţiilor, de convenţiile colective sau de sentinţele arbitrale declarate cu aplicare generală în sensul alineatului (8) primul paragraf din articolul respectiv, adică acestea sunt „respectate de către toate întreprinderile din sectorul sau profesia respectivă și care intră în domeniul teritorial de aplicare al acestora” ( 75 ).

174.

Din articolul 3 alineatul (8) al doilea și al treilea paragraf din Directiva 96/71 reiese că, în lipsa unui sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, statul membru pe teritoriul căruia sunt detașaţi lucrători poate, dacă decide astfel, să se întemeieze pe convenţiile colective care au un efect general asupra tuturor întreprinderilor similare sau care sunt încheiate de cele mai reprezentative organizaţii ale partenerilor sociali și aplicate pe întreg teritoriul, cu condiţia ca statul membru să asigure egalitatea de tratament între prestatorul de servicii care detașează respectivii lucrători pe teritoriul său și întreprinderile naţionale care se află într-o situaţie similară, cu alte cuvinte, în special, cu condiţia ca acestor întreprinderi să li se impună aceleași obligaţii cu aceleași efecte.

175.

Din această dispoziţie se poate deduce în mod legitim că legiuitorul comunitar a vrut să evite impunerea convenţiilor colective care nu ar fi obligatorii din punct de vedere juridic în sectorul construcţiilor în statul membru gazdă prestatorilor de servicii străini, în timp ce o mare majoritate a lucrătorilor naţionali s-ar sustrage practic de la acestea.

176.

Pe de altă parte, ţinem să subliniem că, în temeiul articolului 5 din Directiva 96/71, statele membre trebuie să se asigure că în special lucrătorii și/sau reprezentanții acestora beneficiază de proceduri corespunzătoare în vederea aplicării obligațiilor prevăzute în cadrul respectivei directive.

177.

În opinia noastră, această dispoziţie trebuie interpretată în lumina atât a considerentului (12) in fine al Directivei 96/71, care prevede, urmând în acest sens jurisprudenţa Curţii privind articolul 49 CE ( 76 ), că „dreptul comunitar nu interzice statelor membre să garanteze respectarea [normelor de protecţie a lucrătorilor] prin mijloacele corespunzătoare”, cât și în lumina considerentului (22) care, reamintim, menţionează că Directiva 96/71 „nu aduce atingere dreptului statelor membre privind acțiunile colective de apărare a intereselor profesionale”.

178.

Coroborarea acestor dispoziţii ne determină să formulăm consideraţiile următoare.

179.

Mai întâi, nu credem că, în lipsa unui sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, Regatul Suediei este obligat să recurgă la modalitatea prevăzută la articolul 3 alineatul (8) al doilea paragraf din Directiva 96/71. Într-adevăr, această modalitate, astfel cum arată textul acestei dispoziţii, nu este decât o opţiune oferită statelor membre care nu dispun de un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective.

180.

Faptul că Regatul Suediei lasă în sarcina partenerilor sociali stabilirea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă, printre care în special normele privind remunerarea, prin intermediul convenţiilor colective nu poate constitui în sine o punere în aplicare insuficientă a Directivei 96/71, astfel încât acest stat să fi renunţat să aplice respectivele condiţii prestatorilor de servicii străini.

181.

În general, amintim că a fost recunoscută de Curte posibilitatea ca statele membre să lase în sarcina partenerilor sociali realizarea obiectivelor urmărite de directivele comunitare, prin intermediul convenţiilor colective ( 77 ).

182.

Desigur, s-a stabilit în egală măsură că, în astfel de situaţii, statul membru trebuie în continuare să îndeplinească obligaţia care îi revine de a asigura deplina aplicare a directivelor, prin adoptarea, dacă este cazul, a tuturor măsurilor corespunzătoare ( 78 ).

183.

În prezenta cauză nu credem, în primul rând, că Regatul Suediei și-a încălcat obligaţia de a se asigura că lucrătorii detașaţi pe teritoriul său beneficiază de condiţiile de muncă și de încadrare în muncă privind aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71.

184.

Deși Regatul Suediei impune direct respectarea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă ce au legătură cu aspectele enumerate la literele (a) și (b), precum și la literele (d)-(g) ale articolului 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 prin intermediul legislaţiei naţionale, acesta se asigură, prin recunoașterea, în beneficiul organizaţiilor sindicale ale lucrătorilor, a dreptului de a recurge la acţiunea colectivă, că aceste organizaţii pot, in fine, să impună condiţiile salariale prevăzute sau reglementate de convenţiile colective, în cazul în care un prestator de servicii străin nu subscrie de bunăvoie la aceste condiţii.

185.

Or, dacă, după cum observă instanţa de trimitere, o astfel de recunoaștere nu rezultă în mod expres din Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor, ci decurge în schimb, implicit, dar în mod necesar, din MBL, care prevede că acţiunea colectivă care urmărește să constrângă un angajator străin să încheie o convenţie colectivă care se aplică în Suedia poate fi declanșată dacă acest prestator este parte la o convenţie colectivă în statul său de origine. A fortiori, această legislaţie se aplică oricărui prestator de servicii dintr-un stat membru care nu este parte la nicio convenţie colectivă încheiată în respectivul stat. Prin urmare, aceasta asigură, în definitiv, organizaţiilor sindicale posibilitatea de a impune oricărui prestator de servicii străin, prin intermediul recurgerii la o acţiune colectivă, condiţiile salariale prevăzute sau reglementate de convenţiile colective suedeze, dacă acest operator nu a acceptat de bunăvoie condiţiile, în scopul de a garanta lucrătorilor detașaţi temporar în Suedia beneficiul condiţiilor salariale aplicabile lucrătorilor suedezi în sectorul în cauză.

186.

Adăugăm că articolul 9 din Legea suedeză privind detașarea lucrătorilor, prin faptul că prevede că biroul de legătură informează prestatorii de servicii străini cu privire la aplicabilitatea convenţiilor colective în sector și invită acești prestatori să se adreseze organizaţiilor sindicale pentru informaţii suplimentare, implică de asemenea faptul că Regatul Suediei nu a intenţionat să renunţe la a garanta că lucrătorii detașaţi temporar pe teritoriul său beneficiază de condiţiile salariale aplicabile în temeiul convenţiilor colective încheiate în acest stat membru.

187.

Prin urmare, în opinia noastră, nu există nicio îndoială că dreptul de a recurge la acţiunea colectivă, recunoscut de dreptul suedez organizațiilor sindicale ale lucrătorilor, care le permite impunerea condiţiilor salariale prevăzute sau reglementate de convenţiile colective suedeze, este de natură să permită atingerea obiectivului de protecţie a lucrătorilor detașaţi, menţionat la articolul 3 din Directiva 96/71.

188.

În al doilea rând, rămâne problematica privind punerea în aplicare a celui de al doilea obiectiv urmărit prin articolul 3 din Directiva 96/71, și anume acela de a asigura egalitatea de tratament între prestatorii se servicii străini și întreprinderile naţionale.

189.

Această examinare poate fi limitată la sectorul construcţiilor. Într-adevăr, pe de o parte, obligaţia ce revine statelor membre gazdă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, de a se asigura că sunt garantate condiţiile de muncă și de încadrare în muncă privind aspectele enumerate la această dispoziţie, care sunt prevăzute de convenţiile colective pe teritoriul lor, nu se extinde decât la acest sector de activitate și, pe de altă parte, este cert că, în cauza principală, Laval a detașat în Suedia lucrători letoni în acest sector de activitate.

190.

Mai întâi, trebuie amintit că, astfel cum subliniază instanţa de trimitere, întocmai pentru a asigura egalitatea de tratament cu întreprinderile naţionale, legiuitorul suedez a considerat că nu poate impune prestatorilor de servicii străini să se conformeze în mod automat, prin intermediul unei eventuale declaraţii de aplicare generală sau potrivit modalităţii prevăzute la articolul 3 alineatul (8) al doilea paragraf din Directiva 96/71, condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute sau reglementate de convenţiile colective, întrucât angajatorii naţionali nu se supun unui astfel de automatism.

191.

Prin urmare, din informaţiile furnizate de guvernul suedez în răspunsurile la întrebările scrise adresate de Curte reiese că, pe de o parte, ar exista în Suedia aproape 9800 de întreprinderi care au mai mult de trei salariaţi, în timp ce aproape 11200 de întreprinderi, adică inclusiv întreprinderile care au mai puţin de trei salariaţi, ar fi parte la o convenţie colectivă în sectorul construcţiilor. Pe de altă parte, guvernul suedez a confirmat de asemenea că angajatorii suedezi neafiliaţi la o organizaţie patronală pot fi constrânși, prin exercitarea acţiunii colective a organizaţiilor sindicale a lucrătorilor, să subscrie la una dintre aceste convenţii prin intermediul semnării unui acord de aderare. Pe de altă parte, din principiile generale ale dreptului suedez privind raporturile de muncă rezultă că angajatorii semnatari ai unei convenţii colective sau ai unui acord de aderare în Suedia trebuie să asigure condiţii uniforme de muncă și de încadrare în muncă lucrătorilor lor, indiferent dacă aceștia din urmă sunt sau nu sunt afiliaţi la organizaţia sindicală semnatară a convenţiei colective, orice contract de muncă individual contrar acestei convenţii fiind, în plus, în temeiul articolului 27 din MBL, nul de plin drept. Aceste ultime caracteristici, în special, determină anumiţi autori suedezi să considere că convenţiile colective se bucură de o aplicare erga omnes de fapt în Suedia ( 79 ). În plus, astfel cum guvernul suedez a observat în esenţă, singura modalitate de care ar dispune o întreprindere suedeză care angajează salariaţi sau o întreprindere străină care dorește să detașeze temporar lucrători în sectorul construcţiilor în Suedia pentru a evita declanșarea unei acţiuni colective împotriva sa ar fi să fie de acord cu încheierea, fie direct, fie prin intermediul unui acord de aderare, a convenţiei colective a cărei aplicare este solicitată de organizaţiile sindicale.

192.

În sfârșit, rezultă de asemenea din actele de la dosar că Byggnadsarbetareförbundet este una dintre cele mai reprezentative organizaţii sindicale ale lucrătorilor, reprezentând 87 % din numărul lucrătorilor din sectorul construcţiilor în Suedia, și că Laval a detașat în acest stat membru câteva zeci de lucrători letoni, inclusiv pe șantierul de la Vaxholm.

193.

Astfel, având în vedere toate aceste caracteristici, în special rata de acoperire a convenţiilor colective în sectorul construcţiilor din Suedia și posibilitatea, astfel cum rezultă din regimul prevăzut de MBL, de a constrânge angajatorii naţionali neafiliaţi la o organizaţie patronală să încheie una dintre aceste convenţii prin dreptul recunoscut organizaţiilor sindicale ale lucrătorilor de a recurge la acţiunea colectivă, sistemul suedez pare că, prin faptul că supune un prestator de servicii acestui regim, asigură egalitatea de tratament prevăzută la articolul 3 din Directiva 96/71 între acest prestator și întreprinderile naţionale care își exercită activităţile în sectorul construcţiilor în Suedia și care se află într-o situaţie similară.

194.

În opinia noastră, această apreciere nu este afectată nici prin faptul că sistemul suedez tolerează aplicarea unui salariu care nu constituie, propriu-zis, salariul minim în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 96/71, nici prin faptul că MBL permite, dacă este cazul, impunerea unei astfel de remunerări unui prestator de servicii străin care este deja parte la o convenţie colectivă încheiată în statul de stabilire.

195.

Într-adevăr, astfel cum vom preciza în continuare, aceste două puncte intră, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al articolului 49 CE.

196.

În ceea ce privește prima întrebare, trebuie subliniat mai întâi că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 96/71, noţiunea de salariu minim este definită de legislaţia și/sau de practica naţională(e) a statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul. Acest articol admite că statele membre care nu au o legislaţie naţională privind salariul minim, pe de o parte, nu au nicio obligaţie, în temeiul Directivei 96/71, de a introduce o astfel de dispoziţie în dreptul lor naţional ( 80 ) și, pe de altă parte, pot lăsa în sarcina partenerilor sociali definirea, în cadrul convenţiilor colective, a ceea ce trebuie să se înţeleagă prin „salariu minim” și chiar să stabilească aceste salarii în sectorul de activitate în cauză.

197.

În continuare, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (7) din Directiva 96/71, alineatul (1) din această dispoziţie nu se opune aplicării unor condiții de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători.

198.

Această libertate înseamnă că Directiva 96/71 nu se opune ca un salariu stabilit conform unei convenţii colective încheiate în statul membru gazdă, care se aplică, de fapt, întreprinderilor naţionale din sectorul de activitate în cauză, să fie extins de asemenea, prin declanșarea unor acţiuni colective, la prestatorii de servicii dintr-un alt stat membru care, în cadrul unei detașări temporare de lucrători pe teritoriul primului stat membru, își desfășoară activitatea în același sector de activitate și care se află într-o situaţie similară.

199.

Cu toate acestea, după cum am avut deja ocazia să observăm la punctul 151 din prezentele concluzii, o astfel de posibilitate trebuie utilizată cu respectarea articolului 49 CE.

200.

În ceea ce privește a doua întrebare, astfel cum Comisia a susţinut în mod corect în observaţiile scrise, întrucât statul membru gazdă trebuie să se asigure că lucrătorii detașaţi temporar în sectorul construcţiilor beneficiază de condiţiile de muncă și de încadrare în muncă privind aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 prevăzute de convenţiile colective, indiferent de legea aplicabilă raportului de muncă, existenţa unei convenţii colective străine care este obligatorie pentru prestatorul de servicii dintr-un alt stat membru care își exercită activitatea în respectivul sector este lipsită de relevanţă imediată pentru aplicarea acestor condiţii.

201.

Astfel, acest prestator va trebui, asemenea întreprinderilor naţionale aflate într-o situaţie similară care își desfășoară activitatea în același sector de activitate și în cazul în care dorește să își desfășoare activitatea în statul membru gazdă, să garanteze lucrătorilor detașaţi temporar pe teritoriul statului membru gazdă condiţiile de muncă și de încadrare în muncă imperative care ţin de aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, stabilite în statul membru, inclusiv, prin urmare, condiţiile care sunt stabilite prin convenţii colective aplicabile de fapt întreprinderilor naţionale din respectivul sector de activitate, dar care, în cazul în care angajatorul nu aderă de bunăvoie, independent de cetăţenia sau de naţionalitatea sa, îi vor fi impuse de către organizaţiile sindicale ale lucrătorilor, ca urmare a declanșării unor acţiuni colective.

202.

Așadar, în opinia noastră, Directiva 96/71 nu se opune ca salariul minim stabilit conform unei convenţii colective, aplicabil de fapt întreprinderilor naţionale care își desfășoară activitatea în sectorul construcţiilor din Suedia, să fie, în special prin exercitarea dreptului garantat organizaţiilor sindicale ale lucrătorilor de a declanșa o acţiune colectivă, extins la un prestator de servicii străin care detașează temporar lucrători în acest sector de activitate pe teritoriul suedez și care se află într-o situaţie similară, inclusiv atunci când acest prestator este deja parte la o convenţie colectivă încheiată în statul membru în care este stabilit.

203.

O astfel de situaţie trebuie totuși să fie examinată în raport cu articolul 49 CE.

204.

În sfârșit, rămâne de apreciat, în raport cu Directiva 96/71, problematica legată de extinderea, tolerată de sistemul suedez, la un prestator de servicii străin a tuturor condiţiilor prevăzute de o convenţie colectivă aplicabilă de fapt întreprinderilor naţionale din același sector de activitate care se află într-o situaţie asemănătoare.

205.

Într-adevăr, trebuie subliniat că sistemul suedez admite că un prestator de servicii străin poate fi constrâns, prin exercitarea unei acţiuni colective, să accepte toate condiţiile prevăzute de o convenţie colectivă aplicabilă de fapt întreprinderilor naţionale din sectorul construcţiilor care se află într-o situaţie asemănătoare, fără a fi garantat faptul că aceste condiţii ţin fie de aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71, fie, dacă este vorba despre alte aspecte decât cele prevăzute la acest articol, de „dispoziţii de ordine publică”, conform articolului 3 alineatul (10) din respectiva directivă.

206.

Prin impunerea unei egalităţi de tratament stricte între prestatorii de servicii străini și respectivele întreprinderi naţionale, sistemul suedez pare să ignore, în definitiv, caracteristicile proprii ale liberei prestări a serviciilor, asimilând integral activitatea temporară de detașare de lucrători în Suedia exercitată de un prestator de servicii dintr-un stat membru unei activităţi permanente desfășurate de întreprinderile stabilite pe teritoriul suedez ( 81 ).

207.

Cu toate acestea, chiar și în această situaţie, rămâne problema corelării dispoziţiilor Directivei 96/71 cu articolul 49 CE.

208.

În această privinţă, în opinia noastră, trebuie făcută o distincţie între situaţia în care prestatorul de servicii este constrâns, în mod concret, să subscrie la condiţii de muncă și de încadrare în muncă care ţin de aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 96/71 și situația în care acesta este determinat să adere la condiţii care ţin de alte aspecte decât cele enumerate în această dispoziţie.

209.

În primul caz, astfel cum am remarcat deja, în temeiul articolului 3 alineatul (7) din Directiva 96/71, aceasta admite posibilitatea de a impune, în statul membru gazdă, condiţii de muncă și de încadrare în muncă care ţin de aspectele prevăzute la alineatul (1), care sunt mai favorabile pentru lucrătorii detașaţi. După cum s-a arătat deja, astfel de condiţii trebuie însă să respecte articolul 49 CE.

210.

În ceea ce privește condiţiile care ţin de alte aspecte decât cele enumerate la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 96/71, există două ipoteze.

211.

Prima ipoteză privește condiţiile care nu au propriu-zis legătură cu munca și cu încadrarea în muncă, dar cărora le este subordonată exercitarea activităţii economice a prestatorului de servicii, inclusiv, dacă este cazul, în vederea protecţiei lucrătorilor detașaţi. În opinia noastră, aceste condiţii nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 96/71 și trebuie, prin urmare, să fie examinate în raport cu articolul 49 CE.

212.

A doua ipoteză este cea a condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă care nu ţin de aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 96/71. Aceasta din urmă prevede că astfel de condiţii, dacă sunt impuse în statul membru gazdă în mod egal prestatorilor de servicii străini și întreprinderilor naţionale care se află în situaţii asemănătoare, trebuie să intre în domeniul de aplicare al dispoziţiilor de ordine publică. Desigur, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (10) din Directiva 96/71 și din jurisprudenţa privind articolul 49 CE, apartenenţa normelor naţionale la categoria dispoziţiilor de ordine publică sau la cea a normelor de aplicare imediată nu le sustrage de la respectarea dispoziţiilor tratatului ( 82 ). Totuși, este foarte clar că astfel de condiţii de muncă și de încadrare în muncă, stipulate într-o convenţie colectivă, care ar fi impuse unui prestator de servicii străin și care nu ar intra în domeniul de aplicare al dispoziţiilor de ordine publică în statul membru gazdă ar fi deja, în sine, contrare articolului 3 alineatul (10) din Directiva 96/71.

213.

În cauza principală, considerăm că va reveni instanţei de trimitere obligaţia de a interpreta MBL, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina cerinței menționate, prevăzută la articolul 3 alineatul (10) din Directiva 96/71.

214.

Astfel, acesteia îi va reveni obligaţia de a se asigura că dreptul intern nu admite extinderea condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă ce nu ţin de aspectele enumerate la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 96/71, prevăzute eventual de o convenţie colectivă precum convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet – la care pârâtele din acţiunea principală, în cadrul acţiunilor colective desfășurate de acestea, solicitau ca Laval să adere înainte chiar de a putea, pentru început, să negocieze salariul conform criteriilor convenţiei respective sau, în lipsa unui acord și în al doilea rând, să subscrie la salariul stabilit conform clauzei de siguranţă din aceeași convenţie ( 83 ) –, decât dacă aceste condiţii respectă criteriul enunţat la articolul 3 alineatul (10) din Directiva 96/71. În acest caz, instanţa naţională ar trebui să verifice de asemenea dacă astfel de condiţii sunt conforme cerinţelor articolului 49 CE.

215.

Vom adăuga, în legătură cu condiţiile suplimentare prevăzute de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, că instanţa de trimitere a făcut referire la diverse cotizații la plata cărora Laval ar fi trebuit să se supună dacă aceasta nu ar fi renunţat, ca urmare a acţiunilor colective desfășurate de pârâtele din acţiunea principală care urmăreau să o determine să semneze acordul de aderare la respectiva convenţie, la detașarea lucrătorilor letoni pe șantierul din localitatea Vaxholm.

216.

Astfel cum reiese din observaţiile părţilor din acţiunea principală, aceste cotizații privesc primele de asigurare datorate de angajator, redevenţele, denumite „procente adiţionale”, plătite de angajator în favoarea diverselor organisme suedeze, precum și un comision plătit de angajator către Byggnadsarbetareförbundet în vederea remunerării activităţii de control al salariilor, efectuată de secțiile locale ale acestui sindicat.

217.

Or, în opinia noastră, în măsura în care primele două cotizații nu ţin de categoria condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de Directiva 96/71 și în măsura în care a treia cotizație este legată intrinsec de aplicarea salariului (mai favorabil) prevăzut de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, cerinţa privind plata unor astfel de cotizații de către un prestator de servicii străin, conform unei convenţii colective la care poate fi constrâns să subscrie ca urmare a declanșării unor acţiuni colective, trebuie să fie examinată de asemenea în lumina articolului 49 CE.

218.

Pentru a rezuma consideraţiile precedente privind interpretarea Directivei 96/71 și punerea în aplicare a acesteia în Suedia, considerăm, ca o concluzie intermediară, că:

219.

Acum trebuie examinate aceste puncte în lumina articolului 49 CE.

220.

Potrivit jurisprudenţei, articolul 49 CE impune nu numai eliminarea oricărei forme de discriminare pe considerente de cetățenie sau de naţionalitate, ci, în egală măsură, și înlăturarea oricărei restricţii, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naţionali și cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puţin atractive activităţile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare ( 84 ).

221.

Curtea a considerat de asemenea că aplicarea reglementărilor naţionale ale statului membru gazdă prestărilor de servicii este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puţin atractive prestările de servicii de către persoane sau întreprinderi stabilite în alte state membre, în măsura în care aceasta implică cheltuieli, precum și taxe administrative și economice suplimentare ( 85 ).

222.

Astfel cum am arătat la punctul 161 din prezentele concluzii, considerăm că articolul 49 CE poate fi aplicat direct în prezenta cauză.

223.

Desigur, trebuie să se observe că jurisprudenţa care a avut ca obiect efectul direct orizontal al articolului 49 CE pare a priori să fi pus accentul mai degrabă pe recunoașterea unui astfel de efect principiului nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate prevăzut la acest articol ( 86 ).

224.

Totuși, o analiză mai detaliată a acestei jurisprudenţe scoate în evidenţă faptul că aplicarea directă orizontală a articolului 49 CE nu se limitează la acţiunile discriminatorii ale persoanelor private care au un efect colectiv pe piaţa muncii în privința prestatorilor de servicii din statele membre.

225.

Astfel, în cauza Deliège ( 87 ), Curtea a evaluat, conform articolului 49 CE, anumite norme de selecţie, stabilite de o federaţie sportivă, care determinau participarea pe cont propriu a atleţilor de nivel înalt la o competiţie internaţională, în pofida faptului că aceste norme nu conţineau nicio clauză de naţionalitate și nu stabileau condiţiile privind accesul sportivilor pe piaţa muncii. Deși, într-adevăr, Curtea a respins posibilitatea ca norma în cauză să constituie o restricţie privind libera prestare a serviciilor, aceasta nu a întemeiat totuși aprecierea respectivă numai pe faptul că norma în cauză nu conţinea o clauză de naţionalitate.

226.

De asemenea, nici în Hotărârea Wouters și alţii, Curtea nu a exclus posibilitatea ca, presupunând că libera prestare de servicii ar fi fost aplicabilă unei interdicţii impuse avocaţilor și experţilor contabili de a crea un parteneriat multidisciplinar, astfel cum prevedea o reglementare a Ordinului olandez al avocaților, aplicabilă fără a face distincție în funcție de cetățenie sau de naționalitate, această interdicţie să constituie o restricţie privind respectiva libertate ( 88 ).

227.

De asemenea, în contextul unei reglementări sportive adoptate de Comitetul Internaţional Olimpic și de Federaţia Internaţională de Nataţie, Curtea a considerat că, dacă desfășurarea activităţii sportive în cauză trebuie apreciată în raport cu dispoziţiile tratatului privind libera circulaţie a lucrătorilor sau libera prestare a serviciilor, trebuia să se verifice dacă normele care reglementează respectiva activitate îndeplinesc condiţiile de aplicare a articolelor 39 CE și 49 CE, adică nu constituie restricţii interzise de respectivele articole ( 89 ).

228.

În plus, fiind vorba despre o libertate fundamentală din tratat, ni se pare inoportun să se pretindă delimitarea domeniului de aplicare orizontal al obligaţiei pe care aceasta o impune în funcție de natura discriminatorie sau nediscriminatorie a obstacolelor pe care aceasta le-a întâmpinat. Dacă o astfel de delimitare ar trebui acceptată, ar urma dezbateri complexe privind problema dacă o anumită acţiune sau o anumită reglementare adoptată de persoanele private trebuie să fie analizată ca fiind o discriminare indirectă bazată pe cetăţenie sau pe naționalitate, o restricţie, un obstacol sau o descurajare a liberei prestări a serviciilor. După cum reiese din jurisprudenţă, având în vedere că linia de separare între aceste diverse calificări este, în practică, departe de a fi pe deplin clară, acceptarea unei astfel de delimitări a domeniul de aplicare orizontal al articolului 49 CE ar afecta securitatea juridică a operatorilor.

229.

Aceste precizări fiind făcute, trebuie să se stabilească, în ceea ce privește cele trei puncte enumerate la punctul 218 din prezentele concluzii, dacă exercitarea acţiunilor colective de către organizaţiile sindicale ale lucrătorilor împotriva unui prestator de servicii aflat într-o situaţie precum cea din acţiunea principală constituie o restricţie în temeiul articolului 49 CE și, dacă este cazul, dacă aceasta din urmă poate fi justificată prin cerinţe imperative de interes general.

230.

Mai întâi, în opinia noastră, este incontestabil că, în ciuda lipsei unui raport contractual între pârâtele din acţiunea principală și Laval și în pofida faptului că acţiunile colective (blocarea și acţiunea de solidaritate) erau direct îndreptate împotriva membrilor organizaţiilor pârâte din acţiunea principală, care trebuiau să se abţină de la a răspunde oricărei oferte de angajare sau de muncă pentru Laval, declanșarea acţiunilor colective a avut ca efect să constrângă Laval să renunţe la executarea contractului privind șantierul de la Vaxholm și la detașarea lucrătorilor letoni pe acest șantier.

231.

Prin urmare, în opinia noastră, există o legătură de cauzalitate suficientă între declanșarea acestor acţiuni și întreruperea activităţii economice desfășurate de Laval pe teritoriul suedez.

232.

Acesta este, pe de altă parte, în general, unul dintre rezultatele la care poate duce desfășurarea unei acţiuni colective în scopul de a constrânge un prestator de servicii să încheie o convenţie colectivă aplicabilă în Suedia, întrucât acest prestator fie va subscrie, de bunăvoie sau ca urmare a declanșării unei acţiuni colective, la convenţia colectivă a cărei aplicare este revendicată de organizaţiile sindicale ale lucrătorilor, fie va trebui să renunţe la realizarea prestării.

233.

Desfășurarea unei astfel de acţiuni colective, chiar dacă este îndreptată în egală măsură împotriva întreprinderilor stabilite pe teritoriul statului membru în cauză, este susceptibilă să genereze costuri importante pentru prestatorul de servicii străin, indiferent de rezultatul acestei acţiuni, astfel încât aceasta constituie, în opinia noastră, o restricţie privind libera prestare a serviciilor.

234.

Într-adevăr, în ipoteza în care, precum în acţiunea principală, prestatorul de servicii este până la urmă constrâns să abandoneze executarea contractului de achiziţii publice de lucrări, din cauza faptului că se află în incapacitate de a-și desfășura activitatea, în afară de cazul în care subscrie la condiţiile convenţiei colective a cărei aplicare i se cere, acest prestator va trebui să își asume, în principiu, toate costurile aferente neexecutării acestui contract. Caracterul sistemic al unui astfel de mecanism autorizat de dreptul intern suedez poate descuraja de asemenea întreprinderile stabilite în alte state membre să își exercite libertatea de a furniza propriile servicii în Regatul Suediei.

235.

În ipoteza în care, ca urmare a acţiunii colective desfășurate de organizaţiile sindicale ale lucrătorilor, prestatorul de servicii străin subscrie la convenţia colectivă în cauză, acest prestator, astfel cum s-ar fi întâmplat în cauza principală dacă Laval ar fi acceptat să semneze acordul de aderare la Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, ar fi obligat, în primul rând, să accepte toate condiţiile prevăzute de această convenţie, inclusiv diferitele cotizații menţionate la punctul 216 din prezentele concluzii, precum în cazul întreprinderilor din același sector care sunt stabilite în Suedia și care sunt parte la această convenţie și, în al doilea rând, să plătească cel puţin salariul stabilit conform dispoziţiilor din respectiva convenţie.

236.

Or, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit jurisprudenţei, un stat membru nu poate subordona efectuarea prestării de servicii pe teritoriul său respectării tuturor condiţiilor impuse pentru stabilire, pentru că ar priva de orice efect util dispoziţiile tratatului care au întocmai rolul de a asigura libera prestare a serviciilor ( 90 ).

237.

Pe de altă parte, deși Curtea a admis că aplicarea de către statul membru gazdă a reglementării privind salariul minim prestatorilor de servicii stabiliţi într-un alt stat membru poate, în principiu, să fie autorizată, aceasta a subliniat totuși că astfel de norme trebuie să urmărească un interes general și nu a exclus că, în anumite circumstanţe, aplicarea normelor respective este incompatibilă cu articolul 49 CE ( 91 ).

238.

În opinia noastră, ceea ce este valabil pentru statele membre trebuie să fie valabil și pentru persoanele private a căror acţiune are un efect colectiv asupra pieţei muncii și asupra prestării de servicii transfrontaliere, precum cea efectuată de pârâtele din acţiunea principală.

239.

Nici faptul că, în a doua ipoteză analizată, prestatorul de servicii poate continua să își desfășoare activitatea economică pe teritoriul statului membru gazdă nu diminuează caracterul restrictiv al condiţiilor care îi sunt impuse.

240.

În aceste circumstanţe, considerăm că acţiunile colective declanșate de pârâtele din acţiunea principală reprezintă o restricţie privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 49 CE.

241.

Din jurisprudenţa aplicabilă reglementărilor din statele membre rezultă că, atunci când astfel de reglementări se aplică fără deosebire oricărei persoane sau întreprinderi care își desfășoară activitatea pe teritoriul statului membru gazdă, acestea pot fi justificate dacă sunt întemeiate pe motive imperative de interes general în măsura în care acest interes nu este protejat de normele pe care trebuie să le respecte prestatorul în statul membru în care este stabilit și cu condiţia ca acestea să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 92 ).

242.

Având în vedere caracterul specific al acţiunii principale, prima problemă întâmpinată este cea privind identificarea obiectivelor urmărite.

243.

În primul rând, nu considerăm că trebuie examinat obiectivul urmărit de autorităţile suedeze atunci când au autorizat sau, cel puţin, atunci când nu au interzis acţiunile colective declanșate de pârâtele din acţiunea principală, ci trebuie identificate obiectivele urmărite de acestea prin iniţierea respectivelor acţiuni.

244.

În acest sens, prezenta cauză diferă de situaţia care s-a aflat la originea Hotărârii Schmidberger sus-menţionată, în care Curtea a examinat doar obiectivul autorităţilor naţionale, inspirat din consideraţiile legate de respectarea drepturilor fundamentale în materie de libertate de exprimare și de întrunire a manifestanţilor care blocaseră autostrada Brenner, în măsura în care, în acţiunea principală, Schmidberger urmărea să invoce responsabilitatea Republicii Austria în temeiul unei pretinse încălcări a obligaţiilor acesteia derivate din dreptul comunitar, prin faptul că nu a împiedicat crearea unui obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Prin urmare, Curtea a considerat că obiectivele specifice ale manifestării nu erau, ca atare, decisive în contextul unei acţiuni jurisdicţionale precum cea intentată de Schmidberger ( 93 ).

245.

În schimb, obiectivele urmărite prin acţiunile colective declanșate de pârâtele din acţiunea principală sunt, în opinia noastră, decisive în contextul unei acţiuni care opune doar particulari.

246.

În această privinţă, deși ordonanţa de trimitere nu este foarte explicită, instanţa de trimitere a menţionat, printre obiectivele de la originea acţiunilor colective în cauză, protecţia lucrătorilor și lupta împotriva dumpingului social.

247.

Aceste două obiective ar putea părea că depășesc obiectul de activitate al unei organizaţii sindicale care constă, în principiu, în apărarea intereselor profesionale ale propriilor membri.

248.

Totuși, această circumstanţă nu ar putea ignora posibilitatea ca declanșarea unor acţiuni colective de către organizaţii sindicale ale lucrătorilor, precum cele în cauză în acţiunea principală, să poată urmări cu adevărat cele două obiective sus-menţionate, în măsura în care, astfel cum am remarcat anterior în legătură cu punerea în aplicare a Directivei 96/71 în dreptul suedez, este vorba întocmai despre modalitatea aleasă de Regatul Suediei cu scopul de a asigura că condiţiile de muncă și de încadrare în muncă, care ţin de aspectele prevăzute de respectiva directivă și care sunt stabilite în convenţiile colective aplicabile de fapt pe teritoriul său întreprinderilor naţionale din sectorul construcţiilor, pot fi extinse la prestatorii de servicii străini care detașează temporar lucrători în Regatul Suediei, în sectorul respectiv. În orice caz, nimic nu se opune invocării unor astfel de obiective de către particulari ( 94 ).

249.

Or, se știe, Curtea a recunoscut că printre cerinţele imperative de interes general susceptibile să justifice o restricţie privind libera prestare a serviciilor se numără atât protecţia lucrătorilor, cât și lupta împotriva dumpingului social ( 95 ), cerinţe pe care se întemeiază de asemenea Directiva 96/71 ( 96 ).

250.

Prin urmare, este necesar să se verifice dacă exercitarea dreptului la acţiunea colectivă cu scopul de a constrânge un prestator de servicii străin care este deja parte la o convenţie colectivă în statul membru de origine să adere la toate condiţiile dintr-o convenţie colectivă suedeză, aplicabilă de fapt întreprinderilor naţionale din același sector de activitate, este de natură să permită atingerea obiectivelor urmărite, fără a depăși ceea ce este necesar în acest sens.

251.

În general, trebuie amintit că articolul 49 CE nu ar putea impune în sarcina organizaţiilor sindicale obligaţii care ar aduce atingere chiar substanței dreptului de a recurge la acţiunea colectivă ( 97 ). În opinia noastră, această apreciere trebuie să fie extinsă la situaţia în care, astfel cum apare în speţă, dreptul de a declanșa o acţiune colectivă este admis nu numai pentru apărarea intereselor membrilor unui sindicat, ci și pentru a permite acestuia să urmărească obiective legitime recunoscute de dreptul comunitar, precum protecţia lucrătorilor în general și lupta împotriva dumpingului social în statul membru respectiv.

252.

Totuși, întrucât dreptul menţionat nu este absolut, exercitarea acestuia trebuie să fie conciliată cu cerinţa de interes general comunitar reprezentată de libera prestare a serviciilor.

253.

Cu privire la cele trei puncte enumerate la punctul 218 din prezentele concluzii și în lumina jurisprudenţei Curţii referitoare la articolul 49 CE, necesitatea de a compara interesele existente ne determină să formulăm următoarele observaţii.

254.

În primul rând, considerăm că articolul 49 CE nu se opune, în principiu, declanșării unor acţiuni colective în scopul de a constrânge un prestator de servicii dintr-un stat membru să subscrie la remuneraţia stabilită conform unei convenţii colective aplicabile de fapt întreprinderilor naţionale din domeniul construcţiilor aflate într-o situaţie similară în statul membru pe teritoriul căruia respectivul prestator detașează temporar lucrători.

255.

Mai întâi, o astfel de modalitate este în general adecvată pentru a atinge obiectivele pe care le urmărește, întrucât simpla ameninţare cu o acţiune colectivă a organizaţiilor sindicale ale lucrătorilor va determina în cele mai multe cazuri angajatorii să încheie convenţia colectivă a cărei semnare este solicitată. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din indicaţiile guvernului suedez și din actele de la dosar, recurgerea la acţiuni colective din cauză că o convenţie colectivă nu a fost semnată este un fenomen rar în Suedia.

256.

Desigur, trebuie amintit că, în speţă, declanșarea acţiunilor colective a determinat indirect pierderea de către lucrătorii letoni a locului de muncă temporar în acest stat membru.

257.

Cu toate acestea, astfel cum se va preciza mai departe, nu considerăm că această situaţie derivă din revendicările salariale propriu-zise ale pârâtelor din acţiunea principală, ci mai degrabă, în circumstanţele particulare ale cauzei principale, din alte condiţii stabilite în Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, a cărei semnare pârâtele au solicitat-o societăţii Laval în cadrul acţiunilor colective întreprinse, și pe care această întreprindere le considera disproporţionate.

258.

În continuare, exercitarea dreptului la acţiunea colectivă în scopul de a constrânge un prestator de servicii să subscrie la un salariu practicat în sectorul de activitate în cauză al statului membru gazdă constituie, în principiu, o măsură mai puţin restrictivă decât aplicarea automată a unui salariu similar care, fără a fi un salariu minim, ar fi stabilit de legislaţia naţională, întrucât aceasta permite prestatorului de servicii, în cadrul unui sistem de negociere cu organizaţiile sindicale competente ale lucrătorilor, să ajungă la o remuneraţie care să ţină cont de costurile sale specifice, fără a-i permite să practice, în orice caz, un salariu inferior celui stabilit conform clauzei de siguranţă din convenţia colectivă.

259.

Desigur, un astfel de sistem poate ajunge la un rezultat imprevizibil, chiar poate permite, în anumite situaţii, revendicări salariale care pot fi eventual excesive.

260.

Totuși, aceste circumstanţe sunt inerente unui sistem de raporturi colective de muncă care se întemeiază și dă prioritate negocierii între partenerii sociali și, prin urmare, libertății contractuale, mai degrabă decât intervenţiei legiuitorului naţional. Nu considerăm că, în stadiul actual de dezvoltare în care se află dreptul comunitar, acesta ar putea pune în discuție opțiunea pentru o astfel de organizare socială, prin aplicarea uneia dintre libertăţile fundamentale de circulaţie din tratat.

261.

Desigur, este adevărat că, în situaţia din acţiunea principală, Laval era constrânsă fie să subscrie la Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, fie, astfel cum s-a și întâmplat, să refuze să semneze această convenţie și, în final, să întrerupă executarea lucrărilor pe șantierul de la Vaxholm, fără a putea recurge ea însăși, de exemplu, la un lock-out al lucrătorilor.

262.

Totuși, considerăm că a admite, într-o situaţie precum cea din speţă, că un angajator poate recurge la o astfel de modalitate nu ar face acţiunile colective mai puţin restrictive, întrucât, în special, executarea lucrărilor care trebuie realizate ar rămâne în continuare întreruptă.

263.

Acestea fiind spuse, din jurisprudenţa referitoare la articolul 49 CE și la aprecierea proporţionalităţii restricţiilor privind libertatea pe care acesta o consacră, restricții aplicate prin intermediul reglementărilor prevăzute de statele membre pentru protecţia lucrătorilor, rezultă că extinderea salariului (minim) prevăzut de această reglementare sau de o convenţie colectivă declarată de aplicare generală într-un stat membru la orice persoană care efectuează o muncă salariată, chiar și temporară, pe teritoriul acestuia este posibilă atunci când se demonstrează că protecţia acordată de acestea nu este garantată de obligaţiile identice sau esenţial comparabile la care întreprinderea este deja supusă în statul membru în care este stabilită ( 98 ).

264.

Prin urmare, această jurisprudenţă impune statelor membre gazdă, în special instanţelor acestora, să aprecieze echivalenţa sau caracterul esenţial comparabil al protecţiei deja oferite lucrătorilor detașaţi de legislaţia și/sau de convenţiile colective în statul în care este stabilit prestatorul de servicii, în special în ceea ce privește remuneraţia care le este acordată.

265.

Astfel cum rezultă de asemenea din jurisprudenţă, această comparaţie trebuie să ia în calcul cuantumul brut al salariului ( 99 ).

266.

În cauza principală și independent de întrebarea privind obligaţia societăţii Laval de a subscrie la ansamblul condiţiilor prevăzute de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet prin semnarea acordului de aderare anterior inițierii discuţiilor privind nivelul de remunerare, trebuie amintit că pârâtele din acţiunea principală au solicitat mai întâi întreprinderii să plătească lucrătorilor letoni detașaţi temporar în Suedia salariul mediu practicat de întreprinderile din sectorul construcţiilor din regiunea Stockholm, de 145 SEK pe oră (echivalentul a aproximativ 16 euro pe oră), revendicare supusă negocierii, al cărei eșec însă ar fi permis ca Laval să aplice un salariu de 109 SEK pe oră (echivalentul a 12 euro pe oră), conform celor prevăzute, la momentul desfășurării faptelor din acţiunea principală, de clauza de siguranţă din Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet.

267.

Două observaţii pot fi formulate cu privire la aceste elemente de fapt.

268.

Pe de o parte, se va observa că salariul revendicat de pârâtele din acţiunea principală nu este cel aplicabil oricărei persoane (în sectorul de activitate în cauză) pe teritoriul suedez, pentru a relua terminologia utilizată de jurisprudenţa citată la punctul 263 de mai sus. Totuși, nu credem că, în speţă, această circumstanţă este decisivă, întrucât nu pare să fie contestat în faţa instanţei de trimitere faptul că acest salariu era pretins de la toate întreprinderile din sectorul de activitate din regiunea în care erau detașaţi lucrătorii letoni la momentul desfășurării faptelor din acţiunea principală, care se aflau, prin urmare, într-o situaţie similară celei în care se afla Laval. Pe de altă parte, această circumstanţă pare depășită de faptul că Laval avea posibilitatea, prevăzută de însăși Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, de a se opune acestei revendicări salariale.

269.

Într-adevăr, pe de altă parte, din circumstanţele din acţiunea principală reiese, astfel cum au recunoscut de altfel pârâtele din acţiunea principală în observaţiile scrise, că, în cazul în care acţiunile colective declanșate de acestea ar fi avut ca rezultat semnarea de către Laval a acordului de aderare la Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, Laval ar fi putut provoca eșuarea negocierilor privind salariul mediu și ar fi putut aplica salariul de 109 SEK pe oră, stabilit conform convenției respective.

270.

Rezultă că, în măsura în care o astfel de remuneraţie constituie salariul brut, ar reveni instanţei de trimitere obligația de a o compara cu cea care era plătită de Laval lucrătorilor letoni.

271.

În această privinţă, trebuie de asemenea amintit că, astfel cum reiese din ordonanţa de trimitere, Laval plătea lucrătorilor o remuneraţie lunară de aproximativ 13650 SEK (și anume aproximativ 1500 de euro), la care se adăugau diverse avantaje în natură.

272.

Prin urmare, considerăm că, în cazul în care instanţa de trimitere ar efectua comparaţia cuantumurilor brute ale remuneraţiei și, cu condiţia ca remuneraţiile evocate mai sus să corespundă efectiv cuantumurilor brute ale salariului, instanţa a quo ar trebui să verifice dacă remuneraţia practicată de Laval era identică sau esenţial comparabilă cu cea stabilită conform clauzei de siguranţă din Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, aplicabilă la momentul desfășurării faptelor din acţiunea principală. În această privinţă, instanţa de trimitere ar trebui de asemenea să verifice că diversele avantaje în natură acordate de Laval nu constituie alocaţii plătite în calitate de rambursare a cheltuielilor suportate în urma detașării.

273.

Dacă remuneraţia brută plătită de Laval nu ar fi identică sau esenţial comparabilă cu cea stabilită conform clauzei de siguranţă din Convenţia Byggnadsarbetareförbundet, după cum avem convingerea, dar nu și certitudinea, am putea, în opinia noastră, să concluzionăm că acţiunile colective, prin faptul că urmăresc impunerea salariului prevăzut de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, nu ar fi disproporţionate faţă de obiectivele de protecţie a lucrătorilor și de luptă împotriva dumpingului social.

274.

În orice caz, adăugăm că, contrar celor susţinute de anumite părţi care au intervenit în faţa Curţii, printre care Laval, o astfel de apreciere nu determină o încălcare a aspectului negativ al libertăţii de asociere a prestatorului de servicii sau a lucrătorilor pe care îi detașează, și anume dreptul de a nu adera la un sindicat sau de a se retrage din acesta ( 100 ), drept a cărui respectare, în opinia noastră, trebuie de asemenea să fie asigurată de Curte.

275.

În această privinţă, trebuie subliniat că, în Hotărârea Gustafsson împotriva Suediei, citată anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Regatul Suediei nu își încălcase obligaţia de a garanta drepturile recurentului, prevăzute la articolul 11 din CEDO, în situaţia în care acest angajator suedez din sectorul alimentației publice ar fi fost constrâns, ca urmare a unor acţiuni colective, sub forma unei blocări și a unei acţiuni de solidaritate, iniţiate de mai multe organizaţii sindicale ale lucrătorilor în scopul de a-l determina să subscrie la o convenţie colectivă, să își înceteze activitatea în acel sector. Într-adevăr, în aprecierea efectuată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat în principal că, în pofida presiunilor asupra reclamantului, acesta din urmă nu fusese obligat să se afilieze organizaţiilor patronale semnatare, însă ar fi putut să opteze pentru semnarea acordului de aderare la convenţia colectivă în cauză, care i-ar fi permis să includă clauze adaptate la natura particulară a activităţilor sale și nu părea să prezinte, pe plan economic, inconveniente care l-ar fi constrâns să adere la un sindicat patronal ( 101 ).

276.

Aceasta este, în opinia noastră, și situaţia în care se afla Laval, care nu a susţinut niciodată că semnarea acordului de aderare la Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet prezenta asemenea inconveniente economice încât să o determine să se afilieze sindicatului suedez al angajatorilor din sectorul construcţiilor (Sveriges Byggindustrier).

277.

În plus, nu s-ar putea susţine în mod valabil nici că aspectul negativ al libertăţii de asociere a lucrătorilor letoni ar fi fost încălcat, în măsura în care, conform principiilor aplicabile raporturilor colective de muncă în Suedia, angajatorul semnatar al unui acord de aderare trebuie să asigure tuturor lucrătorilor angajaţi, indiferent de eventuala afiliere a acestora la organizaţiile sindicale semnatare, condiţiile de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de convenţia colectivă în cauză.

278.

Odată făcută această precizare, este totuși foarte posibil ca analiza comparativă a remuneraţiilor brute, menţionată la punctele 272 și 273 de mai sus, să nu fie în cele din urmă necesară în cauza principală, ţinând cont de circumstanţa, specifică situaţiei în cauză ( 102 ), potrivit căreia Laval, înainte de a putea aplica salariul stabilit conform clauzei de siguranţă din Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, trebuia să subscrie la toate condiţiile prevăzute de respectiva convenţie.

279.

Într-adevăr, în al doilea rând, refuzul societăţii Laval de a adera la toate condiţiile stabilite prin Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, pe care această întreprindere le considera exagerate, este cel care a determinat pârâtele din acţiunea principală (și le-a permis) să declanșeze acţiunile colective în cauză. Mai precis, dacă Laval ar fi semnat acordul de aderare la Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, această aderare i-ar fi acordat beneficiul păcii sociale, conform MBL, pace socială care i-ar fi putut permite ulterior să înceapă negocieri privind salariul, potrivit dispoziţiilor prevăzute de respectiva convenţie.

280.

Or, în această privinţă, considerăm că faptul de a subordona posibilitatea însăși de a practica un anumit salariu semnării prealabile a tuturor condiţiilor prevăzute de o convenţie colectivă care s-ar aplica de fapt întreprinderilor din același sector de activitate aflate într-o situaţie similară, stabilite în Suedia, depășește ceea ce este necesar pentru a asigura protecţia lucrătorilor și pentru a preveni dumpingul social.

281.

Această apreciere cuprinde a fortiori situaţia în care, precum în cauza principală, întreprinderea care detașează temporar lucrători în statul membru gazdă este parte la o convenţie colectivă aplicată în mod legal într-un alt stat membru. Într-adevăr, într-o astfel de situaţie, în opinia noastră, ar fi contrară principiului proporţionalităţii ideea de a supune prestatorul de servicii dintr-un alt stat membru, inclusiv ca urmare a unor acţiuni colective declanșate conform dreptului intern, fie unor condiţii care nu urmăresc atingerea obiectivelor pentru care se justifică acţiunile colective, fie unor condiţii care se adaugă celor la care este supus respectivul prestator în statul membru în care este stabilit, în special în temeiul convenţiei colective încheiate în respectivul stat membru.

282.

În opinia noastră, această abordare este conformă jurisprudenţei care impune, pe de o parte, ca acele condiţii care subordonează prestarea de servicii în contextul unei detașări temporare a lucrătorilor, prevăzute de reglementarea statului membru gazdă, să implice, în favoarea lucrătorilor respectivi, un avantaj real care contribuie, în mod semnificativ, la protecţia socială a acestora ( 103 ) și, pe de altă parte, astfel cum a fost menţionat anterior, ca protecţia oferită de astfel de condiţii să nu fie deja garantată prin obligaţiile identice sau esenţial comparabile la care prestatorul de servicii este deja supus în statul membru în care este stabilit.

283.

Nimic nu se opune posibilității ca această jurisprudenţă să fie extinsă la o situaţie precum cea din acţiunea principală. Într-adevăr, limitele pe care această jurisprudenţă le-ar impune acţiunilor colective declanșate pe teritoriul unui stat membru, conform dreptului intern, nu ar constitui o încălcare disproporţionată și intolerabilă a exercitării dreptului de a recurge la respectivele acţiuni, care ar aduce atingere chiar substanței dreptului protejat ( 104 ).

284.

Pentru a evalua caracterul proporţional al acţiunilor colective declanșate de pârâtele din acţiunea principală, instanţa de trimitere, prin examinarea condiţiilor din Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, la care Laval ar fi trebuit să fie determinată să subscrie în urma acțiunii, înainte chiar de a începe orice negociere privind salariul aplicabil sau de a aplica salariul stabilit conform clauzei de siguranţă din respectiva convenţie, ar trebui:

285.

În această privinţă, considerăm că este oportun să formulăm o serie de observaţii privind anumite condiţii prevăzute de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet, asupra cărora părţile au dezbătut îndelung în faţa Curţii, și anume cotizațiile referitoare la primele de asigurare datorate de angajator, la redevenţe, denumite „procente adiţionale”, plătite de angajator în beneficiul diverselor organisme suedeze, precum și la comisionul plătit de angajator către Byggnadsarbetareförbundet, care echivalează, cel puţin în aparenţă, cu remuneraţia provenită din controlul salariilor efectuat de secțiile locale ale acestui sindicat.

286.

În primul rând, în ceea ce privește primele cotizații, din observaţiile părţilor din acţiunea principală, precum și din răspunsurile acestora la întrebările scrise adresate de Curte rezultă că aceste cotizații cuprindeau cinci asigurări care trebuiau subscrise la o societate suedeză, care reprezentau un cost total, la momentul desfășurării faptelor din acţiunea principală, de 5,9 % din masa salarială. Mai exact, acestea cuprindeau o asigurare de grup colectivă denumită „AGS”, care garanta prestări în caz de boală, o asigurare complementară de pensie, denumită „SAF-LO”, de care poate beneficia un lucrător începând cu vârsta de 55 de ani, o asigurare denumită „AGB” care asigură prestări în caz de șomaj, o asigurare de viaţă de grup numită „TGL”, care garantează un ajutor financiar supravieţuitorilor în cazul decesului lucrătorului, și o asigurare care acoperă accidentele de muncă, denumită „TFA”. Primele de asigurare AGS și SAF-LO sus-menţionate reprezentau 1,2 % și, respectiv, 4,2 % din masa salarială, adică 5,4 % din aceasta. Primele pentru celelalte trei asigurări reprezentau un total cumulat de 0,5 % din masa salarială.

287.

Se va observa că, atât în faţa instanţei naţionale, cât și în faţa Curţii, Laval a declarat că se opune ferm obligaţiei de a subscrie primelor două asigurări. În ceea ce privește prima asigurare, Laval se opune întemeindu-se pe faptul că dreptul unui lucrător salariat de a beneficia de AGS ar fi subordonat perceperii unui venit care să dea naștere asigurării de boală în temeiul Legii suedeze privind asigurările sociale [lagen (1962 :381) om allmän försäkring], în timp ce din dreptul comunitar rezultă că lucrătorul detașat temporar pe teritoriul unui stat membru își menţine afilierea la regimul de securitate socială în statul membru în care își are reședința. Cu privire la cea de a doua asigurare, Laval are îndoieli cu privire la interesul pe care l-ar prezenta pentru lucrătorii detașaţi, întrucât prestațiile rezultate dintr-o astfel de asigurare presupun, pe de o parte, ca salariatul să fi împlinit vârsta de 55 de ani și, prin urmare, în general, o scadenţă foarte îndepărtată și implică, pe de altă parte, o administrare activă în modul de gestionare a capitalurilor susceptibilă să genereze numeroase probleme practice și financiare, inclusiv gestiunea cumulată de fonduri în mai multe state membre. În plus, Laval a subliniat că regimurile complementare de pensie profesionale sunt excluse în mod explicit din salariul minim prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 96/71.

288.

Aceste argumente nu ne sunt indiferente, cel puţin în ceea ce privește asigurarea AGS, în măsura în care interpretarea Legii suedeze privind asigurările sociale, propusă de Laval, este corectă, interpretare care nu a fost contestată de pârâtele din acţiunea principală, dar a cărei verificare va reveni instanţei de trimitere.

289.

Într-adevăr, conform considerentului (21) al Directivei 96/71, Regulamentul nr. 1408/71 stabilește dispozițiile aplicabile în materie de prestații și de cotizații la securitatea socială în privința lucrătorilor salariaţi care se deplasează în cadrul Comunităţii și prevede la articolul 14 alineatul (1) litera (a), conform principiului care se află la baza acestui regulament, potrivit căruia se aplică legislația dintr-un singur stat membru, că un lucrător salariat într-un stat membru care este detașat temporar de întreprinderea la care lucrează pe teritoriul unui alt stat membru pentru o durată anticipată care nu depășește 12 luni este supus legislaţiei în materie de securitate socială din primul stat membru ( 105 ).

290.

Prin urmare, sub rezerva interpretării Legii suedeze privind asigurările sociale, considerăm că pârâtele din acţiunea principală nu puteau să solicite ca, în cadrul acţiunilor colective pe care le-au desfășurat, Laval să subscrie asigurarea AGS prevăzută de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet.

291.

Această apreciere nu pare infirmată de argumentul prezentat de pârâtele din acţiunea principală în răspunsul acestora la întrebările scrise adresate de Curte, întemeiat pe faptul că Laval ar fi putut să ceară scutirea de la plata primelor de asigurare AGS. Într-adevăr, nu numai că o astfel de posibilitate nu părea valabilă la momentul faptelor din acţiunea principală, însă aceasta pare, în orice caz, să se bazeze pe un principiu contrar articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 care prevede aplicarea legii privind securitatea socială a statului membru pe teritoriul căruia lucrătorul își desfășoară normal activitatea sa salarială în cazul salariaţilor detașaţi temporar într-un alt stat membru pentru o durată care nu depășește 12 luni.

292.

Cu privire la cele trei prime de asigurare, vom sublinia doar că ni se pare cel puţin neobișnuit că primele AGB sus-menţionate sunt percepute pentru a acoperi riscul de șomaj, în timp ce, prin definiţie, lucrătorii detașaţi nu au dreptul de a activa pe piaţa muncii din statul membru gazdă.

293.

Cu toate acestea, este de competența instanţei de trimitere să verifice, în raport cu toate circumstanţele relevante din cauza principală, dacă asigurările a căror plată era solicitată din partea Laval îndeplinesc criteriile expuse la punctul 284 de mai sus.

294.

În al doilea rând, cu privire la redevenţele numite „procente adiţionale”, observăm că, potrivit explicaţiilor necontestate furnizate de pârâtele din acțiunea principală în răspunsul la întrebările adresate de Curte, aceste redevenţe ajungeau la 0,8 % din masa salarială a angajatorului. Aceste redevenţe erau plătite unei societăţi de asigurări suedeze în favoarea unor diferiți beneficiari, conform repartizării următoare: un cuantum de aproximativ 0,4 % era plătit în beneficiul unei societăţi de asigurări suedeze pentru a garanta o asigurare de viaţă și o asigurare socială pentru supravieţuitorii lucrătorilor și o asigurare care acoperea accidentele din afara programului de lucru; un cuantum de aproximativ 0,3 % era utilizat pentru finanţarea fondului pentru cercetare al întreprinderilor suedeze din sectorul construcţiilor [Svenska Byggbranches Utvecklingsfond (SBUF)] cu scopul de a favoriza cercetarea și dezvoltarea sectorului construcţiilor și a noilor proceduri în acest sector; un cuantum de aproximativ 0,03 % era plătit în profitul unei societăţi suedeze care avea drept misiune adaptarea locurilor de muncă la persoanele cu mobilitate redusă și reeducarea acestora; un cuantum de aproximativ 0,04 % subvenţiona formarea profesională și promovarea dezvoltării acesteia în sectorul construcţiilor; în sfârșit, un cuantum de 0,02 % finanţa cheltuielile de administrare și de gestiune suportate de societatea de asigurări suedeze sus-menţionată însărcinată cu plata către beneficiarii respectivi a celor patru redevenţe enumerate mai sus.

295.

Or, se pare că anumite redevenţe solicitate societăţii Laval în cadrul acţiunilor colective desfășurate de pârâtele din acţiunea principală, în special cele care subvenţionează SBUF și formarea profesională în sectorul construcţiilor, fie nu au nicio legătură cu protecţia lucrătorilor, fie nu reprezintă niciun avantaj real care să contribuie, în mod semnificativ, la protecţia socială a lucrătorilor detașaţi.

296.

În al treilea rând, în ceea ce privește comisionul pentru controlul salariilor plătit secțiilor locale ale Byggnadsarbetareförbundet, trebuie remarcat că, astfel cum reiese din observaţiile pârâtelor din acţiunea principală prezentate în răspunsul la întrebările scrise adresate de Curte, acest comision, care reprezenta 1,5 % din masa salarială a lucrătorilor din sectorul construcţiilor pentru fiecare perioadă de control, răspunde mai multor obiective, primul dintre acestea urmărind să verifice dacă angajatorul plătește remuneraţia stabilită de partenerii sociali, având în vedere, în special, caracteristicile particulare ale sectorului construcţiilor în cadrul căruia există o mare mobilitate a lucrătorilor și diverse forme de remuneraţii. Controlul remuneraţiilor se efectuează la fiecare patru-opt săptămâni pe baza listelor nominative pe care angajatorii le trimit secțiilor locale ale Byggnadsarbetareförbundet. Potrivit pârâtelor din acţiunea principală, acest control periodic ar fi permis creșterea nivelului salarial al mai multor sute de lucrători, inclusiv a lucrătorilor care nu erau înscriși în sindicat, ca urmare a creșterilor anuale a salariilor stabilite de comun acord, dar neplătite de către angajatori. Pe lângă verificarea concretă a plăţii salariilor, un astfel de control ar permite de asemenea stabilirea statisticilor salariale pe care se întemeiază negocierile colective cu organizaţiile patronale. Pârâtele din acţiunea principală au subliniat de asemenea că activitatea de control ar fi determinat un mare deficit în perioada 2001-2005 și că sumele plătite de către angajator constituie remunerarea unei activităţi reale în favoarea lucrătorilor, independent de afilierea acestora la o organizaţie sindicală.

297.

În general, ni se pare că un control de tipul celui prevăzut de Convenţia colectivă a Byggnadsarbetareförbundet constituie o condiţie intrinsec legată de aplicarea salariului stabilit conform convenţiei respective. Prin urmare, dacă ar fi acceptat principiul potrivit căruia articolul 49 CE nu se opune posibilității ca organizaţiile sindicale să impună, prin intermediul acţiunilor colective, unui prestator de servicii străin aplicarea unui salariu stabilit conform unei convenţii colective aplicabile de fapt întreprinderilor naţionale din același sector de activitate, aflate într-o situaţie similară, dreptul comunitar ar trebui să garanteze acestor organizaţii posibilitatea de a asigura respectarea acestor norme prin mijloace adecvate.

298.

Ar rămâne astfel nesoluționată problema dacă, într-o situaţie precum cea din cauza principală, obligarea societăţii Laval la plata comisionului pentru controlul remuneraţiilor, perceput de secția sindicală locală a Byggnadsarbetareförbundet, ar fi depășit ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul care urmărește să garanteze lucrătorilor detașaţi plata remuneraţiei care ar fi fost stabilită conform Convenţiei colective a Byggnadsarbetareförbundet.

299.

Deși o astfel de apreciere este relativ ipotetică și, având în vedere observaţiile noastre prezentate mai sus, nu ar fi strict necesară soluţionării cauzei principale, câteva consideraţii generale pot fi totuși formulate.

300.

În opinia noastră, un astfel de comision un ar putea fi perceput decât pentru controalele efectuate în mod efectiv. Aceasta implică, ţinând cont de caracterul temporar al perioadei de detașare a lucrătorilor și de obiectivul urmărit de activitatea de control al remuneraţiilor, ca aceste controale să poată fi realizate în perioada respectivă, permiţând astfel ca rezultatele acestora să contribuie, în mod semnificativ, la protecţia lucrătorilor detașaţi.

301.

Prin urmare, un astfel de comision ar trebui de asemenea să reflecte costurile reale determinate de activitatea de control al remuneraţiilor, iar nu să fie utilizat pentru finanţarea activităţilor sindicale străine în acest scop. Într-adevăr, în caz contrar, ar exista riscul, în special în ipoteza în care comisionul ar fi dedus din salariile lucrătorilor detașaţi, conform dispoziţiilor prevăzute de convenţia colectivă, al unei interferenţe fie cu aspectul negativ al libertăţii de asociere a lucrătorilor, fie, cel puţin, cu libertatea de a dispune de salariu, privându-i astfel de proprietatea lor, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

302.

Or, în această privinţă, ţinem să subliniem că o astfel de interferenţă a fost constatată recent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Evaldsson și alţii împotriva Suediei cu privire la reţinerile percepute de un angajator suedez din salariile lucrătorilor neafiliaţi la sindicatul Byggnadsarbetareförbundet în vederea finanţării controlului remuneraţiilor stabilite conform Convenţiei colective a Byggnadsarbetareförbundet, într-un context în care lipsa unei transparenţe suficiente în conturile secției sindicale locale a Byggnadsarbetareförbundet excludea, la momentul desfășurării faptelor din cauză, posibilitatea ca lucrătorii respectivi să fie informați cu privire la destinaţia prelevărilor din salariile lor, privându-i astfel de posibilitatea de a verifica dacă nu finanţau alte activităţi sindicale decât cea privind controlul remuneraţiilor, contrare convingerilor lor ( 106 ).

303.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că ingerința în posesia netulburată a bunurilor lucrătorilor respectivi era disproporţionată în raport cu obiectivul, recunoscut ca fiind de interes general, al protecţiei lucrătorilor din sectorul construcţiilor în sens larg, urmărit de controlul remuneraţiilor realizat de organizaţia sindicală în cauză, interferenţă împotriva căreia Regatul Suediei ar fi trebuit să se opună pentru a proteja drepturile lucrătorilor în cauză, întemeiate pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO ( 107 ).

304.

În prezenta cauză, instanţa de trimitere ar trebui, în opinia noastră, să ia de asemenea în considerare această jurisprudenţă, în măsura în care consideră că soluţionarea acţiunii principale depinde și de examinarea proporţionalităţii obligării societăţii Laval la plata unui comision pentru controlul remuneraţiilor, obligaţie care ar fi fost impusă societăţii Laval în temeiul Convenţiei colective a Byggnadsarbetareförbundet, pârâtele din acţiunea principală încercând să constrângă această întreprindere să semneze convenția respectivă în cadrul acţiunilor colective pe care le-au desfășurat.

305.

În sfârșit, pentru o analiză completă cu privire la problematica referitoare la proporţionalitatea restricţiilor care decurg din acţiunile colective în cauză în prezentul litigiu, nu considerăm că, în cadrul examinării pe care instanţa de trimitere va fi determinată să o efectueze în această privinţă – inclusiv în ceea ce privește aprecierea caracterului întemeiat al acţiunii în răspundere introduse de Laval împotriva organizaţiilor sindicale ale lucrătorilor în cauza principală – aceasta trebuie să distingă, în ceea ce privește pârâtele din acţiunea principală, între Byggnadsarbetareförbundet și secția sindicală locală, care au iniţiat blocarea, pe de o parte, și SEF, care a condus acţiunea de solidaritate, pe de altă parte.

306.

Într-adevăr, deși chiar această ultimă acţiune a determinat întreruperea lucrărilor pe șantierul din localitatea Vaxholm și a contribuit, în principal, la încetarea de către Laval a detașărilor lucrătorilor letoni pe acest șantier, nu este mai puţin adevărat că, din punct de vedere juridic, această acţiune era în mod necesar subordonată declanșării blocării.

307.

Pentru toate aceste motive considerăm că, în situaţia în care într-un stat membru nu există un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, Directiva 96/71 și articolul 49 CE nu se opun posibilității ca organizaţiile sindicale să încerce, prin acţiuni colective sub forma unei blocări și a unei acţiuni de solidaritate, să constrângă un prestator de servicii din alt stat membru să subscrie la salariul stabilit conform unei convenţii colective aplicabile de fapt întreprinderilor naţionale din același sector de activitate aflate într-o situaţie similară, încheiată în primul stat membru pe teritoriul căruia sunt detașaţi temporar lucrători din celălalt stat membru, dacă acţiunile colective sunt justificate prin obiective de interes general, precum protecţia lucrătorilor și lupta împotriva dumpingului social, și nu sunt desfășurate disproporţional în raport cu realizarea acestor obiective. În cadrul examinării proporţionalităţii acţiunilor colective, instanţa de trimitere va trebui să verifice în special conformitatea cu articolul 3 alineatul (10) din Directiva 96/71 a condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de convenţia colectivă în cauză în acțiunea principală și cărora organizaţiile sindicale le subordonau aplicarea salariului sus-menţionat și dacă celelalte condiţii, cărora le era de asemenea subordonată aplicarea salariului respectiv, implicau un avantaj real care contribuia, în mod semnificativ, la protecţia socială a lucrătorilor detașaţi și nu se adăugau unei eventuale protecţii identice sau esenţial comparabile oferite acestor lucrători de legislaţia și/sau de convenţia colectivă aplicabile prestatorului de servicii în statul membru în care era stabilit.

308.

Având în vedere toate consideraţiile de mai sus, propunem Curţii să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de Arbetsdomstolen:

„În situaţia în care într-un stat membru nu există un sistem de declarare cu aplicare generală a convenţiilor colective, Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor efectuată în cadrul unei prestări de servicii și articolul 49 CE trebuie interpretate în sensul că acestea nu se opun posibilității ca organizaţiile sindicale să încerce, prin acţiuni colective care iau forma unei blocări și a unei acţiuni de solidaritate, să constrângă un prestator de servicii din alt stat membru să subscrie la salariul stabilit conform unei convenţii colective aplicabile de fapt întreprinderilor naţionale din același sector de activitate aflate într-o situaţie similară, încheiată în primul stat membru pe teritoriul căruia sunt detașaţi temporar lucrători din celălalt stat membru, dacă acţiunile colective sunt justificate prin obiective de interes general, precum protecţia lucrătorilor și lupta împotriva dumpingului social, și nu sunt desfășurate disproporţional în raport cu realizarea acestor obiective.

În cadrul examinării proporţionalităţii acţiunilor colective, instanţa de trimitere va trebui să verifice în special conformitatea cu articolul 3 alineatul (10) din Directiva 96/71 a condiţiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute de convenţia colectivă în cauză în acțiunea principală și cărora organizaţiile sindicale le subordonau aplicarea salariului sus-menţionat și dacă celelalte condiţii, cărora le era de asemenea subordonată aplicarea salariului respectiv, implicau un avantaj real care contribuia, în mod semnificativ, la protecţia socială a lucrătorilor detașaţi și nu se adăugau unei eventuale protecţii identice sau esenţial comparabile oferite acestor lucrători de legislaţia și/sau de convenţia colectivă aplicabile prestatorului de servicii în statul membru în care era stabilit.”