1

France Télécom (devenită Orange, denumită în continuare „FT”), operator și furnizor de rețele și de servicii de telecomunicații, a fost constituită în 1991 sub forma unei persoane juridice de drept public și are, începând de la 31 decembrie 1996, statutul de societate pe acțiuni. Din octombrie 1997, FT este cotată la bursă. În anul 2002, participarea statului francez la capitalul FT se ridica la 56,45 %, restul fiind împărțit între public (32,25 %), întreprindere (8,26 %) și salariații întreprinderii (3,04 %).

2

În primul trimestru al anului 2002, FT a publicat situația financiară pentru anul 2001, care înregistra o datorie netă de 63,5 miliarde de euro și o pierdere de 8,3 miliarde de euro.

3

În perioada martie-iunie 2002, agențiile de rating Moody’s și Standard & Poor's (denumită în continuare „S & P”) au coborât ratingul FT, coborând totodată și perspectiva de rating a acesteia la negativ. Mai precis, la 24 iunie 2002, Moody’s a coborât ratingul notelor de credit pe termen scurt și pe termen lung ale FT la ultima poziție a nivelului investițiilor sigure. Totodată, cursul acțiunilor FT a înregistrat o scădere semnificativă.

4

Cu privire la situația financiară a FT, ministrul francez al economiei, finanțelor și industriei (denumit în continuare „ministrul economiei”) a declarat, într‑un interviu publicat la 12 iulie 2002 în cotidianul Les Échos (denumită în continuare „declarația din 12 iulie 2002”), următoarele:

„Suntem acționarul majoritar, cu 55 % din capital […] Statul acționar se va comporta ca un investitor avizat și, dacă [FT] va avea dificultăți, vom lua măsurile adecvate […] Repet că, dacă [FT] ar avea probleme de finanțare, ceea ce nu este cazul în prezent, statul ar lua măsurile necesare pentru ca aceste dificultăți să fie depășite. Dumneavoastră lansați zvonul unei majorări de capital… Nu, cu siguranță nu! Afirm pur și simplu că vom lua, în timp util, măsurile adecvate. Dacă este necesar […]”

5

La aceeași dată, S & P a publicat un comunicat de presă cu următorul cuprins:

„FT ar putea întâmpina anumite dificultăți în refinanțarea datoriei sale obligatare scadente în 2003. Cu toate acestea, afirmația statului [francez] susține ratingul FT la [nivelul] de investiție [sigură] […] [S]tatul francez – care deține 55 % din [FT] – a arătat cu claritate agenției [S & P] că se va comporta ca un investitor avizat și că va lua măsurile adecvate dacă FT va avea dificultăți. Ratingul pe termen lung al [FT] coborât la BBB- […]”

6

La 12 septembrie 2002, autoritățile franceze au anunțat că au acceptat demisia președintelui‑director general al FT.

7

La 13 septembrie 2002, FT a publicat situația financiară semestrială, care confirma că, la 30 iunie 2002, fondurile proprii consolidate ale FT deveniseră negative atingând nivelul de 440 de milioane de euro și că datoria sa netă se ridica la 69,69 miliarde de euro, din care 48,9 miliarde de euro reprezentau datorii constând în obligațiuni a căror rambursare ajungea la scadență în cursul anilor 2003-2005. Potrivit aceleiași situații financiare semestriale, cifra de afaceri a FT înregistra o creștere de 10 % în raport cu aceeași perioadă a exercițiului 2001, un rezultat din exploatare înainte de amortizare care ajungea la 6,87 miliarde de euro, ceea ce reprezenta o creștere de 13,3 % în date istorice și de 9,8 % în date provizorii, și un rezultat operațional de 3,18 miliarde de euro, în creștere cu 15 % în date provizorii. Rezultatele după cheltuielile financiare (1,75 miliarde de euro), dar înainte de impozitare, participații și interese minoritare, erau, cu excepția unor elemente excepționale, de 718 milioane de euro, față de 271 de milioane de euro la 30 iunie 2001. Fluxul de trezorerie liber operațional se ridica la 3,6 miliarde de euro, în creștere cu 15 % în raport cu primul semestru 2001.

8

Într‑un comunicat de presă din 13 septembrie 2002 referitor la situația financiară a FT (denumit în continuare „declarația din 13 septembrie 2002”), autoritățile franceze au declarat următoarele:

„În urma pierderilor excepționale constatate în primul semestru, [FT] se confruntă cu o gravă insuficiență de fonduri proprii. O astfel de situație financiară fragilizează potențialul [FT]. [G]uvernul [francez] este, așadar, determinat să își exercite deplin responsabilitățile […] Luând act de noua situație creată de puternica degradare a situației financiare, [președintele‑director general al FT] și‑a prezentat demisia [g]uvernului [francez,] care a acceptat‑o. Această demisie va deveni efectivă cu ocazia unui consiliu de administrație care va avea loc în următoarele […] săptămâni și în cadrul căruia va fi prezentat un nou președinte […] Noul președinte va propune foarte rapid consiliului de administrație un plan de redresare financiară, care să permită reducerea datoriilor [FT] și restabilirea structurii sale financiare, menținând totodată atuurile strategice ale acesteia. Statul [francez] va oferi [FT] susținerea sa în punerea în aplicare a acestui plan și va contribui, la rândul său, la creșterea substanțială a fondurilor proprii ale [FT], potrivit unui calendar și unor modalități care vor fi determinate în funcție de condițiile pieței. Până atunci, statul [francez] va lua, dacă este necesar, măsurile care să permită să se evite ca [FT] să aibă vreo problemă de finanțare.”

9

La aceeași dată, Moody’s a modificat perspectiva datoriei FT de la negativ la stabil, într‑un comunicat de presă cu următorul cuprins:

„Încrederea Moody’s a fost întărită de declarația guvernului [francez], care, încă o dată, a confirmat puternica sa susținere pentru [FT]. Chiar dacă preocuparea Moody’s referitoare la nivelul global al riscului financiar și, mai precis, referitoare la situația fragilă a lichidităților [FT] continuă să existe, Moody’s a devenit mai încrezătoare că guvernul francez [va susține FT] dacă [aceasta] va întâmpina dificultăți în rambursarea datoriei sale.”

10

La 2 octombrie 2002 a fost numit un nou președinte‑director general al FT. Comunicatul de presă care anunța această numire (denumit în continuare „declarația din 2 octombrie 2002”) avea următorul cuprins:

„La propunerea [c]onsiliului de administrație al [FT], Consiliul de Miniștri a decis numirea [noului președinte‑director general al FT] […] În acest scop, noul [p]reședinte va începe imediat un inventar al [FT], ale cărui rezultate vor fi comunicate [c]onsiliului de administrație în săptămânile următoare și pe care se va baza un plan de redresare financiară și de dezvoltare strategică, pentru a permite reducerea datoriei [FT], întărind totodată atuurile sale. În acest context, [noul președinte‑director general al FT] va dispune de susținerea statului acționar, care este determinat să își exercite toate responsabilitățile. Statul [francez] va participa la punerea în aplicare a măsurilor de redresare și va contribui, la rândul său, la creșterea fondurilor proprii ale [FT] potrivit unor modalități ce vor fi determinate în strânsă legătură cu [p]reședintele [FT] și cu [c]onsiliul de administrație. Cum s‑a arătat deja, statul [francez] va lua între timp, dacă este necesar, măsurile care să permită să se evite ca [FT] să aibă vreo problemă de finanțare.”

11

La 19 noiembrie 2002, autoritățile franceze au transmis Comisiei Comunităților Europene o „notă de informare” care, pe de o parte, descrie situația financiară a FT, evidențiind în același timp că „performanțele sale operaționale sunt excelente”, și, pe de altă parte, menționează intenția acestora de a participa la o recapitalizare a FT în condițiile pieței, explicând modalitățile contribuției lor la planul de redresare a FT. În această notă, autoritățile franceze au precizat printre altele următoarele:

„Pentru a da [FT] marja de manevră necesară pentru abordarea pieței în cele mai bune condiții și la momentul cel mai oportun, statul [francez] este dispus să anticipeze participarea sa la majorarea de capital sub forma unui împrumut din partea acționarilor (avance d’actionnaire) care va fi convertit în capital la momentul emiterii unor noi titluri. Cuantumul acestui împrumut va corespunde în tot sau în parte subscrierii statului [francez] la viitoarea majorare de capital și se va putea ridica până la 9 [miliarde de euro]. Acest împrumut va fi temporar, iar conversia sa în titluri va fi obligatorie. Acesta nu va fi tras decât pe măsură ce [FT] va avea nevoie. Acesta va fi de altfel remunerat în condițiile actuale ale pieței, iar dobânzile vor fi încorporate în capital.

Pentru a pune în aplicare participarea sa la planul de redresare a [FT], statul [francez] intenționează să utilizeze ERAP, instituție publică industrială și comercială a statului [francez,] care va acorda [FT] un împrumut din partea acționarilor și va putea deveni un acționar important al [FT] după convertirea în capital a acestui împrumut. Introducând participarea publică în [FT] în activul său, această instituție publică va avea în pasivul său datorii constând în obligațiuni. Această alegere a ERAP reflectă voința statului [francez] de a identifica în mod clar efortul patrimonial consimțit, izolându‑l într‑o structură dedicată.”

12

Cu ocazia consiliului de administrație al FT din 4 decembrie 2002, noua conducere a FT a prezentat un plan de acțiune intitulat „Ambiție France Télécom 2005” (denumit în continuare „planul Ambiție 2005”), care viza în esență reechilibrarea bilanțului FT printr‑o creștere a fondurilor proprii cu 15 miliarde de euro.

13

Prezentarea planului Ambiție 2005 a fost însoțită de un comunicat de presă al ministrului economiei din 4 decembrie 2002 (denumit în continuare „anunțul din 4 decembrie 2002”), având următorul cuprins:

„Ministrul economiei […] confirmă susținerea statului [francez] pentru planul de acțiune aprobat de consiliul de administrație al [FT] la 4 decembrie [2002]. 1) Grupul [FT] constituie un ansamblu industrial coerent ale cărui performanțe sunt remarcabile. Cu toate acestea, [FT] trebuie să facă față astăzi unei structuri financiare dezechilibrate, unor nevoi de fonduri proprii și de refinanțare pe termen mediu. Această situație rezultă din eșecul unor investiții anterioare, hazardate și realizate în momentul maxim al «bulei» financiare, și, mai general, de inversare a situației piețelor. Imposibilitatea [FT] de a‑și finanța dezvoltarea altfel decât prin îndatorare a agravat această situație. 2) Statul [francez], acționar majoritar, a cerut noii conduceri să restabilească echilibrul financiar al [FT], menținând totodată integritatea grupului […] 3) Ținând seama de planul de acțiune elaborat de conducere și de perspectivele de câștig, statul [francez] va participa la creșterea fondurilor proprii cu 15 miliarde de euro proporțional cu partea din capital pe care o deține, cu alte cuvinte, o investiție de 9 miliarde de euro. Statul [francez] acționar intenționează să acționeze astfel ca un investitor avizat. [FT] va defini modalitățile și calendarul precis de creștere a fondurilor sale proprii. Guvernul [francez] dorește ca această operațiune să se deruleze ținând cât mai mult seama de situația acționarilor individuali și a salariaților acționari ai [FT]. Pentru a da [FT] posibilitatea de a lansa o operațiune de piață la momentul cel mai oportun, statul [francez] este gata să anticipeze participarea sa la creșterea fondurilor proprii, prin intermediul unui împrumut din partea acționarilor temporar, remunerat în condițiile pieței, pus la dispoziția [FT]. 4) Integralitatea participației statului [francez] în [FT] […] va fi transferată către ERAP. Acesta se va împrumuta pe piețele financiare pentru a finanța partea statului [francez] în creșterea fondurilor proprii ale [FT].”

14

La 11 și la 12 decembrie 2002, FT a lansat două emisiuni succesive de obligațiuni, pentru suma totală de 2,9 miliarde de euro.

15

La 20 decembrie 2002, ERAP, instituție publică industrială și comercială a statului francez, a comunicat FT un proiect parafat și semnat de contract de împrumut din partea acționarilor (denumit în continuare „oferta de împrumut din partea acționarilor”). FT nu a semnat acest proiect de contract, iar oferta de împrumut din partea acționarilor nu a fost niciodată executată.

16

La 15 ianuarie 2003, FT a realizat împrumuturi sub formă de emisiuni de obligațiuni în valoare totală de 5,5 miliarde de euro. Aceste împrumuturi sub formă de obligațiuni nu erau acoperite de o asigurare sau de o garanție de stat.

17

La 10 februarie 2003, FT a reînnoit o parte dintr‑un credit sindicalizat scadent de 15 miliarde de euro.

18

La 4 martie 2003 a fost lansată operațiunea de creștere a fondurilor proprii avută în vedere prin planul Ambiție 2005. La 24 martie 2003, FT a efectuat o majorare de capital de 15 miliarde de euro. Statul francez a participat la această operațiune cu 9 miliarde de euro, proporțional cu partea deținută în capitalul social al FT. O sumă de 6 miliarde de euro a fost garantată de un sindicat bancar compus din 21 de bănci. Această operațiune a fost finalizată la 11 aprilie 2003.

19

FT a încheiat exercițiul 2002 cu o pierdere de aproximativ 21 de miliarde de euro și cu o datorie financiară netă de aproximativ 68 de miliarde de euro. Situația financiară a exercițiului 2002 publicată de FT la 5 martie 2003 afișa o creștere a cifrei de afaceri cu 8,4 %, a rezultatului din exploatare înainte de amortizare cu 21,1 % și a rezultatului din exploatare cu 30,9 %. La 14 aprilie 2003, statul francez deținea 58,9 % din capitalul FT, din care 28,6 % prin intermediul ERAP.

20

Republica Franceză a notificat Comisiei, la 4 decembrie 2002, măsurile financiare prevăzute de planul Ambiție 2005, inclusiv proiectul de împrumut din partea acționarilor, în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE și al articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).

21

La 22 ianuarie 2003, Bouygues SA și Bouygues Télécom SA (denumite în continuare, împreună, „societățile Bouygues”), două societăți de drept francez, dintre care ultima activează pe piața franceză a telefoniei mobile, au sesizat Comisia cu o plângere referitoare la anumite ajutoare acordate, după cum se pretinde, de statul francez în favoarea FT în cadrul refinanțării acesteia din urmă. Această plângere viza mai exact, pe de o parte, anunțul unei investiții a statului francez de 9 miliarde de euro și, pe de altă parte, declarațiile publice făcute la 12 iulie, la 13 septembrie și la 2 octombrie 2002 (denumite în continuare „declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002”).

22

La 12 martie 2003, decizia Comisiei de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE cu privire, printre altele, la măsurile financiare puse în aplicare de statul francez în susținerea FT (denumită în continuare „decizia de deschidere”) a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO C 57, p. 5). Aceasta invita părțile interesate să își prezinte observațiile cu privire la măsurile în cauză.

23

În urma acestei publicări, autoritățile franceze și numeroase părți interesate, inclusiv societățile Bouygues, Association française des opérateurs de réseaux et services de télécommunications (AFORS Télécom, denumită în continuare „AFORS”) și FT, au prezentat Comisiei observații cu privire la decizia de deschidere.

24

La 30 mai 2003, Comisia a publicat un anunț de participare pentru „prestarea de servicii de asistență pentru evaluarea conformității ajutorului financiar acordat de statul francez societății FT cu principiul investitorului privat într‑o economie de piață și pentru eventuala analiză economică a planului de redresare a FT”. Acest contract a fost atribuit, la 24 septembrie 2003, unui consultant, care și‑a prezentat raportul economic la 28 aprilie 2004 (denumit în continuare „raportul din 28 aprilie 2004”). Acest raport a fost însoțit de un raport juridic din 22 martie 2004 (denumit în continuare „raportul din 22 martie 2004”). Prin scrisoarea din 3 mai 2004, Comisia a transmis aceste două rapoarte autorităților franceze, invitându‑le să își prezinte observațiile, și le‑a transmis și societății FT.

25

La 3 august 2004, Comisia a notificat autorităților franceze Decizia 2006/621/CE din 2 august 2004 privind ajutorul de stat pus în aplicare de Franța în favoarea FT (JO 2006, L 257, p. 11, denumită în continuare „decizia atacată”).

26

Articolul 1 din decizia atacată prevede că „[î]mprumutul din partea acționarilor pe care [Republica Franceză] l‑a acordat [FT] în decembrie 2002 sub forma unei linii de credit de 9 miliarde de euro, plasat în contextul declarațiilor […] efectuate începând cu [luna] iulie 2002, constituie un ajutor de stat incompatibil cu piața comună”.

27

În răspunsul la o întrebare scrisă care i‑a fost adresată în această privință de Tribunal în prezentele cauze, Comisia a arătat că trimiterea de la articolul 1 din decizia atacată la „declarațiile […] începând cu luna iulie 2002” trebuia interpretată în sensul că include nu numai declarațiile din 12 iulie, din 13 septembrie și din 2 octombrie 2002, dar și anunțul din 4 decembrie 2002. Or, la punctul 132 din Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și alții/Comisia și alții (C‑399/10 P și C‑401/10 P, Rep., denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:C:2013:175), Curtea nu a considerat anunțul din 4 decembrie 2002 ca un simplu element de „context”, ci a statuat că Comisia considerase în mod întemeiat că acest anunț și oferta de împrumut din partea acționarilor, împreună, conferiseră societății FT un avantaj care implică angajarea resurselor de stat.

28

Prin urmare, articolul 1 din decizia atacată trebuie interpretat ca efectuând calificarea drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, a anunțului din 4 decembrie 2002 și a ofertei din partea acționarilor, luate împreună, astfel cum sunt plasate în contextul declarațiilor efectuate anterior acestei din urmă date, și anume declarațiile din 12 iulie, din 13 septembrie și din 2 octombrie 2002.

29

Potrivit articolului 2 din decizia atacată, „[a]jutorul prevăzut la articolul 1 nu trebuie să facă obiectul unei recuperări”.

30

În cadrul titlului 3, „Descrierea cronologică a faptelor și [a] situației financiare a [FT]”, din decizia atacată, Comisia a efectuat, în esență, constatările prezentate în continuare.

31

În primul rând, în considerentele (17)-(34) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că, începând cu luna iunie 2002, situația financiară a FT era caracterizată prin grave probleme structurale și că această întreprindere prezenta un bilanț dezechilibrat. În această privință, Comisia a arătat în special, pe de o parte, o coborâre rapidă a ratingului societății FT în cursul primei jumătăți a anului 2002 [considerentele (20)-(27) ale deciziei atacate] și, pe de altă parte, în urma unei analize a diferențelor cursurilor obligațiunilor societății FT, o creștere a riscurilor legate de datoria sa pe termen foarte scurt, în special la începutul lunii iulie 2002, în raport cu importanța riscurilor legate de datoria sa pe termen mediu și lung [considerentele (28)-(30) ale deciziei atacate]. Potrivit Comisiei, această creștere a riscului asociat datoriei societății FT a fost confirmată prin căderea prețului obligațiunilor sale în iunie și în iulie 2002, reflectând astfel o valoare mai mică a datoriei FT din cauza unui risc crescut de neplată perceput de piețe [considerentul (31) al deciziei atacate]. În plus, Comisia a evidențiat o reducere semnificativă a cursului acțiunilor societății FT în prima jumătate a anului 2002 [considerentul (35) al deciziei atacate].

32

În al doilea rând, Comisia a constatat că, la data declarației din 12 iulie 2002, orice reducere suplimentară a ratingului datoriei societății FT ar fi determinat pierderea nivelului investițiilor sigure și că agențiile de rating S & P și Moody’s erau pe punctul de a reduce acest rating la nivelul unei obligațiuni speculative (junk bond). După ce a prezentat conținutul comunicatului de presă din aceeași zi al S & P, Comisia, în considerentul (39) al deciziei atacate, a concluzionat astfel că, în luna iulie 2002, FT făcea obiectul unei crize de încredere care amenința să împiedice refinanțările preconizate și să creeze riscuri privind lichiditatea sa în 2003. Aceasta a adăugat că agențiile de rating menținuseră totuși ratingul societății FT la nivelul investițiilor sigure, având în vedere „indicațiile formulate de statul [francez]”.

33

În al treilea rând, Comisia a arătat că concluzia care figurează la punctul 32 de mai sus fusese confirmată în mod retroactiv în septembrie 2002, atunci când situațiile financiare semestriale ale FT fuseseră publicate [considerentele (40)-(50) ale deciziei atacate]. Având în vedere declarațiile din 13 septembrie și din 2 octombrie 2002, precum și anunțul din 4 decembrie 2002, agențiile de rating Moody’s și S & P și‑ar fi modificat aprecierea referitoare la gestionarea datoriei societății FT și ar fi făcut dovada unei creșteri a încrederii pieței [considerentele (51)-(58) ale deciziei atacate]. În această privință, Comisia a arătat în special că, în urma anunțului din 4 decembrie 2002, S & P confirmase, la 17 decembrie 2002, că, pe de o parte, susținerea autorităților franceze față de FT, astfel cum afirmase în mod constant începând cu luna iulie 2002, fusese un factor esențial pentru menținerea ratingului acestei întreprinderi la nivelul investițiilor sigure și că, pe de altă parte, anunțul respectiv constituise dovada acestei susțineri și a unei protecții semnificative a creditorilor FT [a se vedea considerentul (58) și notele de subsol 56 și 57 din decizia atacată].

34

Comisia a constatat în plus că, în urma majorării capitalului FT în februarie și în martie 2003, agențiile de rating încetaseră să considere susținerea statului francez ca un element cheie al ratingului FT [considerentul (61) al deciziei atacate]. Astfel, în februarie 2003, Moody’s ar fi declarat [considerentul (61) și nota de subsol 58 din decizia atacată]:

„Guvernul francez și‑a afirmat constant susținerea față de [FT] și intenția sa de a acorda un sprijin financiar în cazul în care ar fi necesar pentru a face față potențialelor probleme de lichiditate. Această susținere a fost evidențiată prin punerea la dispoziție […] a unei linii de credit de 9 miliarde de euro în favoarea [FT] pentru o perioadă de 18 luni, incluzând dobânzi, dar care este rambursabilă numai în acțiuni ale [FT]. Moody’s include susținerea statului [francez] în ratingul său Baa3 […] [R]iscul financiar legat de îndatorarea considerabilă a [FT] nu corespunde calității sale de investiție (care este compensată prin bune performanțe operaționale și prin susținerea implicită a guvernului francez).”

35

În cuprinsul titlului 6, „Obiectul prezentei decizii”, din decizia atacată, mai întâi în considerentul (185) al acesteia, Comisia a arătat în special că măsurile notificate nu puteau fi examinate „fără a lua în considerare declarațiile guvernului [francez] din perioada iulie-decembrie 2002”. Astfel, prin aceste declarații, autoritățile franceze și‑ar fi manifestat voința de a lua măsurile adecvate pentru a rezolva problemele financiare ale FT. Proiectul de împrumut din partea acționarilor ar constitui materializarea intențiilor lor exprimate anterior.

36

În considerentul (186) al deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„În speță, Comisia constată că măsurile din decembrie 2002, care au făcut obiectul notificării, fuseseră precedate de mai multe declarații și măsuri ale autorităților franceze efectuate începând cu luna iulie [2002]. Pe de o parte, aceste declarații și măsuri permit o mai bună înțelegere a rațiunilor și a conținutului măsurilor din decembrie [2002]. Pe de altă parte, aceste declarații și măsuri prealabile avuseseră cu siguranță un impact asupra percepției pe care o aveau piețele și actorii economici cu privire la situația FT în luna decembrie [2002]. Comportamentul actorilor economici fiind el însuși influențat de comportamentul statului, acesta nu constituie un parametru obiectiv pentru a aprecia apoi comportamentul statului. Aceste intervenții prealabile trebuie, așadar, să fie luate în considerare cu ocazia analizei prezenței unor ajutoare în măsurile din decembrie [2002].”

37

În considerentul (187) al deciziei atacate, Comisia a arătat că declarațiile și măsurile succesive ale autorităților franceze începând cu luna iulie 2002 puteau fi astfel analizate ca un „ansamblu al cărui moment de concretizare ar fi măsurile din decembrie [2002]”.

38

În continuare, în considerentele (188)-(191) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că:

39

În titlul 7, „Aprecierea măsurii în cauză în raport cu articolul 87 alineatul (1) [CE]”, din decizia atacată, Comisia a arătat [considerentul (194) al deciziei atacate] printre altele următoarele:

„[Î]mprumutul din partea acționarilor (care constituie anticiparea participării statului [francez] la recapitalizarea [FT]) acordă un avantaj în favoarea FT, deoarece îi permite acesteia să își sporească mijloacele de finanțare și să liniștească piața în ceea ce privește capacitatea sa de a face față scadențelor sale. Deși contractul de împrumut din partea acționarilor nu a fost niciodată semnat, aparența dată pieței cu privire la existența acestui împrumut este de natură să confere un avantaj FT, întrucât piața a considerat că situația sa financiară era mai solidă […]. Aceasta ar fi putut influența condițiile sale de împrumutare.”

40

În considerentul (196) al deciziei atacate, Comisia a adăugat, în cuprinsul analizei sale privind angajarea resurselor de stat, „că o potențială sarcină suplimentară asupra resurselor de stat a fost creată prin anunțarea punerii la dispoziție a împrumutului din partea acționarilor, însoțită de realizarea condițiilor prealabile acestei puneri la dispoziție […], aparența creată pieței că acest împrumut fusese efectiv pus la dispoziție […] și, în cele din urmă, prin transmiterea contractului de împrumut parafat și semnat de ERAP către FT”. În același considerent, Comisia a adăugat că faptul că contractul de împrumut din partea acționarilor nu fusese semnat niciodată de FT nu însemna că nu exista un angajament potențial al resurselor de stat. Astfel, FT ar fi putut semna în orice moment, acordându‑și astfel dreptul de a obține imediat plata sumei de 9 miliarde de euro.

41

După ce a constatat că avantajul astfel acordat FT denatura sau amenința să denatureze concurența și era de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre [considerentele (198)-(201) ale deciziei atacate], Comisia a examinat, în titlul 8, „Principiul investitorului privat avizat în economia de piață”, din decizia atacată, dacă principiul menționat fusese respectat, ținând seama de ansamblul declarațiilor efectuate de autoritățile franceze în lunile anterioare proiectului de împrumut din partea acționarilor [considerentele (203)-(230) ale deciziei atacate]. Astfel, conținutul acestor declarații și efectul lor asupra pieței ar evidenția că statul francez decisese, începând cu luna iulie 2002, să susțină FT [considerentul (203) al deciziei atacate].

42

Având în vedere declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 și anunțul din 4 decembrie 2002, Comisia a concluzionat, în esență, că, „[î]n ansamblul lor, aceste declarații [puteau] fi considerate că au făcut publică intenția statului [francez] potrivit căreia, dacă [FT] ar avea probleme de finanțare sau dificultăți financiare, [acesta] ar face ceea ce este necesar pentru a le depăși” și că reprezintă o manifestare a angajamentului său în această privință. Astfel, aceste declarații publice, repetate, concordante și imputabile statului francez ar fi suficient de clare, de precise și de ferme pentru a reflecta în mod credibil angajamentul necondiționat al acestuia, în special în privința comunității financiare și industriale, care le‑ar fi înțeles astfel [considerentele (206)-(213) și (217) ale deciziei atacate]. În plus, pe lângă aceste declarații publice, autoritățile franceze ar fi contactat „principalii actori ai pieței”, precum S & P, pentru a‑i informa cu privire la intențiile lor și pentru a reda rapid încredere pieței, prevenind astfel degradarea ratingului datoriei FT la nivelul „junk bond” [considerentul (212) al deciziei atacate].

43

În considerentele (214)-(218) ale deciziei atacate, Comisia a examinat „problema dacă în dreptul intern un investitor privat care a făcut aceleași declarații ca statul [francez] ar fi obligat să își respecte promisiunile”. Mai întâi, Comisia a apreciat că nu poate exclude în acest stadiu ca declarațiile în cauză să aibă un caracter obligatoriu în temeiul dreptului administrativ, civil, comercial și penal francez, precum și în temeiul dreptului statului New York (Statele Unite). În continuare, aceasta a arătat că astfel de declarații ar fi pe deplin susceptibile de a fi considerate credibile de piață și ar crea, în consecință, o așteptare din partea acesteia din urmă, potrivit căreia statul francez „va face tot ce este necesar pentru a rezolva orice dificultate financiară a FT”. Potrivit Comisiei, „[d]acă statul [francez] nu ar fi onorat această așteptare, aceasta ar fi afectat direct reputația sa în calitate de proprietar, acționar sau gestionar de întreprinderi cotate sau necotate, precum și în calitate de emitent de obligațiuni pentru a finanța datoria publică” [considerentul (217) al deciziei atacate]. Astfel, aceste declarații ar evidenția o strategie bazată pe reputația statului, implicând angajamentul credibil pe termen scurt și pe termen lung. În consecință, aceste elemente ar putea „fi considerate că riscă efectiv să pună în pericol resurse de stat (fie prin angajarea răspunderii statului față de investitori, fie prin creșterea costurilor operațiunilor viitoare ale statului)”, iar „[t]eza potrivit căreia declarațiile efectuate [începând cu] luna iulie 2002 ar fi ajutoare este […] o teză inovatoare, dar care probabil nu este lipsită de temei” [considerentul (218) al deciziei atacate].

44

În considerentul (219) al deciziei atacate, Comisia a ajuns însă la concluzia că „nu poate stabili în mod irefutabil prezența unor ajutoare pe această bază”. Aceasta a considerat „în schimb că poate demonstra existența unor elemente de ajutor într‑un mod mai tradițional începând cu măsurile din decembrie 2002, care făcuseră obiectul unei notificări”. În această privință, ar fi suficient „să se stabilească faptul că declarațiile prealabile au avut un impact real asupra percepției piețelor în decembrie [2002], fără a fi necesară calificarea acestor declarații […] ca fiind ele însele ajutoare de stat”.

45

Bazându‑se în special pe raportul din 28 aprilie 2004, care constata o creștere anormală și care nu poate fi neglijată a valorii acțiunilor și a obligațiunilor FT în urma declarației din 12 iulie 2002, pe comunicatul de presă al S & P din aceeași zi, precum și pe un raport al Deutsche Bank din 22 iulie 2002, Comisia a concluzionat că „piața consider[ase] […] declarații[le] [autorităților franceze] ca fiind o strategie de angajare credibilă a statului [francez] în susținerea FT” [considerentele (220) și (221) ale deciziei atacate].

46

Comisia a adăugat, în considerentul (222) al deciziei atacate, că aceste declarații avuseseră efecte foarte importante asupra pieței. Astfel, acestea ar fi contribuit la redarea încrederii piețelor financiare și ar fi fost determinante pentru menținerea ratingului societății FT la nivelul de investiții. O coborâre a ratingului societății FT ar fi făcut împrumutul din partea acționarilor improbabil și cu siguranță mai oneros.

47

Potrivit Comisiei, „[f]aptul că măsurile notificate în decembrie [2002], privite izolat, pot crea iluzia unor operațiuni cu totul raționale nu înlătură în niciun fel faptul că comportamentul actorilor economici în decembrie era clar influențat de acțiunile și de declarațiile formulate de statul [francez] în prealabil, în special începând cu luna iulie 2002, indicând intenția statului [francez] de a face față problemelor de finanțare a [FT]” [considerentul (225) al deciziei atacate]. În acest sens, decizia autorităților franceze de a anticipa recapitalizarea FT prin acordarea unei linii de credit ar constitui o materializare a declarațiilor lor [considerentul (226) al deciziei atacate].

48

În opinia Comisiei, nu este determinant că operațiunea de recapitalizare a FT, realizată în aprilie 2003, a fost un succes și că împrumutul din partea acționarilor nu a fost niciodată executat. În cadrul aplicării criteriului investitorului privat avizat, ar trebui să se aibă astfel în vedere elementele de care dispune investitorul la momentul luării deciziei sale de a investi. Pe de altă parte, în măsura în care declarațiile autorităților franceze au avut o influență asupra pieței și asupra comportamentului actorilor economici, Comisia nu ar fi „în măsură să se bazeze pe comportamentul celorlalți actori economici pentru a aprecia comportamentul statului și a aplica astfel criteriul concomitenței”. Potrivit Comisiei, „[a]stfel, declarațiile statului [francez] potrivit cărora acesta ar face ceea ce este necesar pentru a permite [FT] să depășească problemele sale de finanțare, intervenite în iulie și apoi repetate, denaturează criteriul concomitenței în măsura în care investitorii privați nu pot nici în acest caz să fie priviți ca fiind influențați numai de situația [FT], indiferent dacă aceste declarații [constituie sau nu constituie] un ajutor de stat”. Aplicarea criteriului investitorului privat avizat nu s‑ar putea sprijini pe situația pieței din decembrie 2002, ci ar trebui în mod logic să se întemeieze „pe situația unei piețe necontaminate de declarațiile și de intervențiile prealabile” [considerentul (227) al deciziei atacate].

49

Or, „ar părea” că, atunci când sunt examinate în contextul situației anterioare lunii iulie 2002, deciziile de investiții în cauză nu respectă principiul respectiv [considerentul (228) al deciziei atacate]. În acest moment, FT s‑ar fi aflat într‑un context economic dificil și ar fi pierdut încrederea piețelor, iar autoritățile franceze nu ar fi luat încă nicio măsură privind îmbunătățirea administrării FT și a rezultatelor sale, nici nu ar fi dispus un audit aprofundat, nici nu ar fi numit o nouă conducere și nici nu ar fi pregătit un plan de redresare a întreprinderii. În aceste condiții, ar fi „improbabil că un investitor privat ar fi făcut, începând din luna iulie 2002, declarații [asemănătoare] celor făcute de guvernul francez, susceptibile, din punct de vedere pur economic, să angajeze serios credibilitatea și reputația sa și, din punct de vedere juridic, chiar să îl oblige începând de la această dată să susțină financiar [FT] în orice situație”. Astfel, un asemenea investitor și‑ar fi asumat singur și fără nicio compensație un risc foarte mare în privința FT. Or, nici chiar un acționar de referință, care deținea aceleași informații ca acelea pe care le dețineau autoritățile franceze la acea dată, nu ar fi făcut declarații de susținere în favoarea FT în iulie 2002 fără a efectua în prealabil un audit aprofundat al situației sale financiare și al măsurilor de redresare necesare pentru a putea aprecia dimensiunea riscului și perspectivele de remunerare pe care le‑ar implica un asemenea demers. În orice caz, un asemenea acționar de referință ar fi avut nevoie de participarea piețelor financiare pentru a redresa situația FT. Or, piețele menționate „nu păreau, la acea dată, dispuse să investească sau să acorde mult credit FT” [considerentul (229) al deciziei atacate].

50

Astfel, potrivit Comisiei, „[e]ste puțin probabil ca un investitor privat avizat aflat în aceeași situație ca statul francez [să fi] făcut declarații de susținere în favoarea FT în iulie 2002, luând în considerare situația economică a FT și lipsa unor informații clare și complete care să fie la dispoziția sa în această privință”. Ar fi chiar mai puțin probabil ca un investitor privat avizat „[să fi] acordat un împrumut din partea acționarilor, asumându‑și singur un risc financiar semnificativ” [considerentul (229) al deciziei atacate].

51

Din cele de mai sus, Comisia a concluzionat că „[criteriul] investitorului privat avizat în economia de piață nu [era] îndeplinit” și că, „[p]rin urmare, avantajul conferit FT prin proiectul de acordare a împrumutului din partea acționarilor – examinat în lumina declarațiilor și a intervențiilor prealabile ale autorităților franceze – [era] un ajutor de stat, chiar dacă amploarea avantajului [era] dificil de calculat” [considerentul (230) al deciziei atacate].

52

În titlul 9, „Compatibilitatea ajutorului”, din decizia atacată, Comisia a arătat că măsurile de ajutor în discuție nu îndeplineau condițiile de autorizare prevăzute de Comunicarea sa referitoare la Liniile directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO 1999, C 288, p. 2) [considerentele (231)-(255) ale deciziei atacate]. Prin urmare, Comisia a concluzionat că respectivele măsuri constituiau un ajutor de stat incompatibil cu piața comună [considerentul (256) al deciziei atacate].

53

În titlul 10, „Recuperarea ajutorului”, din decizia atacată, Comisia a declarat că se află în imposibilitatea de a realiza, în acest stadiu, o cuantificare precisă a ajutoarelor în cauză sau de a include în decizia atacată parametri suficient de preciși care să permită Republicii Franceze să realizeze această cuantificare ulterior. Comisia a considerat că respectarea dreptului la apărare și a principiului protecției încrederii legitime se opuneau recuperării acestui ajutor conform articolului 14 din Regulamentul nr. 659/1999 [considerentele (257)-(264) ale deciziei atacate].

54

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 13 octombrie 2004 (cauza T‑425/04), la 5 noiembrie 2004 (cauza T‑444/04) și, respectiv, la 9 noiembrie 2004 (cauza T‑450/04), Republica Franceză, FT și societățile Bouygues au introdus fiecare o acțiune pentru a obține anularea totală a deciziei atacate. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 noiembrie 2004 (cauza T‑456/04), AFORS a introdus o acțiune pentru a obține anularea articolului 2 din această decizie.

55

Prin Ordonanța din 30 ianuarie 2008, președintele Camerei a treia a Tribunalului a admis cererea de intervenție a societăților Bouygues în cadrul procedurii orale în cauza T‑444/04 în susținerea concluziilor Comisiei.

56

La 13 februarie 2008, în temeiul articolului 14 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, la propunerea Camerei a treia, Tribunalul a decis, după ascultarea părților, conform articolului 51 din același regulament, trimiterea cauzelor T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04 în fața unui complet de judecată extins.

57

Prin Ordonanța președintelui Camerei a treia extinse a Tribunalului din 17 februarie 2009, cele patru cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

58

Prin Hotărârea din 21 mai 2010, Franța și alții/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, Rep., denumită în continuare „Hotărârea din 21 mai 2010”, EU:T:2010:216), Tribunalul, pe de o parte, a anulat articolul 1 din decizia atacată și, pe de altă parte, a declarat că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la cererile de anulare a articolului 2 din această decizie.

59

În ceea ce privește cererea de anulare a articolului 1 din decizia atacată, în primul rând, Tribunalul a respins cauzele de inadmisibilitate publică invocate de Comisie în cadrul cauzelor T‑425/05, T‑444/04 și T‑450/04 și a considerat că nu era necesar să se pronunțe cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de FT în cauza T‑456/04 împotriva unei pretinse cereri de anulare a articolului 1 din decizia atacată a AFORS (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 111-134).

60

În al doilea rând, Tribunalul a examinat împreună al doilea și al treilea motiv invocate în cauzele T‑425/04 și T‑444/04, precum și primul și al doilea motiv invocate împotriva articolului 1 din decizia atacată în cauza T‑450/04, în măsura în care toate aceste motive priveau în esență noțiunea de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 212-326).

61

În această privință, primo, Tribunalul a amintit anumite principii referitoare la noțiunea de ajutor, precum și la întinderea controlului jurisdicțional care trebuie efectuat (Hotărârea din 21 mai 2010, punctele 212-220). Acesta a arătat în special că, astfel cum au admis părțile la ședință, aplicarea criteriului investitorului privat avizat presupune în mod necesar că măsurile luate de stat în favoarea unei întreprinderi conferă un avantaj ce decurge din resurse de stat (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctul 217).

62

Secundo, Tribunalul a examinat dacă declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 și împrumutul din partea acționarilor, privite izolat sau împreună, conferiseră unul sau mai multe avantaje societății FT (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 222-260).

63

În această privință, după ce a formulat unele observații introductive și a definit noțiunea de avantaj în sensul că presupune ca intervenția statului trebuie să aibă drept consecință o îmbunătățire a poziției economice sau financiare a beneficiarului (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 222-231), într‑o primă etapă, Tribunalul a verificat dacă declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002, precum și anunțul din 4 decembrie 2002 presupuneau ca atare acordarea unui astfel de avantaj societății FT (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 232-242). În această privință, Tribunalul a considerat, în esență, că Comisia demonstrase suficient că, apreciate împreună, aceste declarații și acest anunț determinaseră un avantaj considerabil în favoarea FT, în măsura în care au permis o recâștigare a încrederii piețelor financiare, au făcut posibil, mai ușor și mai puțin costisitor accesul FT la noi credite necesare pentru refinanțarea datoriilor imediate, în valoare de 15 miliarde de euro, și, în definitiv, au contribuit la stabilizarea situației sale financiare foarte fragile. Tribunalul a statuat că, în aceste condiții, nu era necesară pronunțarea cu privire la aspectul dacă declarațiile respective au implicat de asemenea un avantaj pentru FT prin influențarea în mod pozitiv a cursului acțiunilor și a celui al obligațiunilor sale.

64

Într‑o a doua etapă, Tribunalul a examinat dacă împrumutul din partea acționarilor produsese ca atare un avantaj suplimentar și distinct în favoarea FT, înainte de a concluziona că Comisia nu demonstrase corespunzător cerințelor legale că aceasta era situația (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 243-258). Pe de o parte, Tribunalul a considerat că avantajul suplimentar invocat de Comisie în considerentul (194) al deciziei atacate se confunda în mod manifest cu cel care decurgea din declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 și în special cu cel asociat anunțului din 4 decembrie 2002. În această privință, Tribunalul a arătat, printre altele, că transmiterea, la 20 decembrie 2002, a ofertei de împrumut din partea acționarilor nu a fost făcută publică separat și în plus față de anunțul, intervenit la 4 decembrie 2002, referitor la acest împrumut. Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că Comisia nu a stabilit corespunzător cerințelor legale că simpla facultate a FT de a recurge, în mod unilateral și necondiționat, la linia de credit de 9 miliarde de euro care a făcut obiectul contractului de împrumut din partea acționarilor constituia un avantaj în favoarea sa, în condițiile în care proiectul de contract nu a fost niciodată semnat de aceasta și nici nu a fost executat. În această privință, Tribunalul a constatat că Comisia nici nu a determinat și nici nu a demonstrat o eventuală ameliorare a poziției economice a FT susceptibilă să decurgă din „oferta contractuală” reprezentată de oferta de împrumut din partea acționarilor în raport cu situația în care se afla, printre altele, în urma obținerii posibilității oferite acesteia de a‑și refinanța datoriile în limita a 9 miliarde de euro în condițiile aplicabile în acea perioadă pe piața obligatară.

65

Tertio, Tribunalul a examinat condiția privind existența unui transfer al resurselor de stat (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 262-313). Acesta a precizat, la punctul 262 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), că exista o cerință de conexitate între avantajul identificat și angajarea de resurse de stat, avantajul menționat trebuind să fie strâns legat de o sarcină corespunzătoare ce grevează bugetul de stat sau de crearea, în temeiul unor obligații care din punct de vedere juridic au caracter obligatoriu, asumate de stat, a unui risc economic suficient de concret pentru acest buget.

66

Mai întâi, Tribunalul a concluzionat că declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 nu implicau angajarea de resurse de stat și a respins cererea societăților Bouygues privind anularea articolului 1 din decizia atacată în sensul că Comisia ar fi refuzat să califice aceste declarații drept ajutoare de stat (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 268-290). Tribunalul a ajuns la această concluzie după ce a constatat, printre altele, că, din cauza caracterului lor deschis, imprecis și condiționat, în special în ceea ce privește natura, conținutul și condițiile unei eventuale intervenții a statului în favoarea FT, și având în vedere contextul faptic în care au intervenit, declarațiile respective nu puteau să fie asimilate unei garanții de stat sau să fie interpretate ca manifestarea unui angajament irevocabil de acordare a unui sprijin financiar precis în favoarea FT sau în sensul că expun resursele statului francez unui risc care constituie transferul unor astfel de resurse.

67

În continuare, Tribunalul a efectuat o examinare individuală a anunțului din 4 decembrie 2002 (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 293-298). Acesta a considerat că nu era obligația sa să verifice dacă acest anunț conținea, în sine, un angajament suficient de precis, ferm și necondiționat și, prin urmare, obligatoriu din punct de vedere juridic, care să permită să se constate prezența unui transfer de resurse de stat, din moment ce nici Comisia și nici societățile Bouygues nu invocaseră un asemenea argument sau nu prezentaseră elemente pertinente și probante în această privință (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 293-295).

68

La punctul 296 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), Tribunalul a adăugat că, în orice caz, un transfer de resurse de stat rezultat din anunțul respectiv nu ar putea corespunde decât unui avantaj ce constă în deschiderea liniei de credit de 9 miliarde de euro care era preconizată în mod expres în cuprinsul acestuia. Or, pe de o parte, Comisia ar fi omis să definească corespunzător cerințelor legale un astfel de avantaj în decizia atacată și, pe de altă parte, acest avantaj ar fi distinct de cel care decurge din declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002, astfel cum a fost reținut în decizia menționată. La punctul 297 din aceeași hotărâre, Tribunalul a precizat că cerința de conexitate între avantajul identificat și transferul de resurse de stat presupune ca avantajul menționat să corespundă unei sarcini echivalente ce grevează bugetul de stat, înainte de a arăta că nu aceasta este situația în speță în ceea ce privește relația dintre avantajul reținut în decizia atacată, care rezulta din declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002, pe de o parte, și pretinsul transfer de resurse publice care constă în deschiderea unei linii de credit de 9 miliarde de euro, astfel cum este preconizată în anunțul din 4 decembrie 2002, pe de altă parte.

69

Tribunalul a concluzionat de aici, la punctul 298 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), că Comisia nu demonstrase că anunțul din 4 decembrie 2002 implica un transfer de resurse de stat.

70

Pe de altă parte, în ceea ce privește oferta de împrumut din partea acționarilor, Tribunalul a considerat, la punctul 299 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), că, în măsura în care Comisia nu a stabilit suficient un avantaj care să decurgă din această ofertă, nu este posibil, cu atât mai mult, ca Tribunalul să constate existența unui transfer de resurse de stat care ar fi conex acestui avantaj.

71

În sfârșit, la punctele 302-309 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), Tribunalul a examinat dacă Comisia ar fi putut totuși constata, în temeiul unei analize globale a declarațiilor efectuate începând cu luna iulie 2002, a anunțului din 4 decembrie 2002 și a ofertei de împrumut din partea acționarilor, că criteriul transferului de resurse de stat era îndeplinit în speță.

72

În această privință, Tribunalul a constatat, la punctele 303 și 304 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), că declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 nu presupuneau prin ele însele anticiparea unui sprijin financiar specific asemănător celui care s‑a concretizat în luna decembrie 2002, însă, spre deosebire de anunțul din 4 decembrie 2002, aveau un caracter deschis, imprecis și condiționat în ceea ce privește natura, conținutul și condițiile unei eventuale intervenții viitoare a statului francez. Decizia statului francez din decembrie 2002 de a anunța și de a propune un proiect de împrumut din partea acționarilor constituia o ruptură importantă în succesiunea evenimentelor care au condus la refinanțarea FT. La punctul 305 din aceeași hotărâre, Tribunalul a respins teza Comisiei potrivit căreia proiectul de împrumut din partea acționarilor constituia materializarea declarațiilor anterioare ale statului francez.

73

Tribunalul a statuat de asemenea, la punctul 307 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), că nu se permitea scutirea Comisiei de obligația sa de a identifica un avantaj specific care implică un transfer corespunzător de resurse de stat. Tribunalul a adăugat, la punctul 308 din această hotărâre, că, având în vedere ruptura importantă în succesiunea evenimentelor și în comportamentul autorităților franceze survenită în decembrie 2002, Comisia nu putea stabili o legătură între o eventuală angajare de resurse de stat, în această etapă, și avantaje acordate prin măsuri anterioare, și anume declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, cu atât mai mult cu cât aceste măsuri aveau un caracter substanțial diferit de cele luate în decembrie 2002. Astfel, o asemenea legătură între elementele constitutive ale noțiunii de ajutor în ceea ce privește elemente faptice distincte intervenite în etape diferite ar fi contrară cerinței conexității între avantaj și transferul de resurse de stat.

74

Tribunalul a constatat, la punctul 309 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), că, chiar dacă Comisiei îi era permis să țină seama de ansamblul evenimentelor care au precedat și au influențat decizia definitivă luată de statul francez în decembrie 2002 de susținere a FT prin intermediul unui împrumut din partea acționarilor pentru a defini acest avantaj, ea nu a reușit să demonstreze existența unui transfer de resurse de stat conex acestui avantaj. Potrivit Tribunalului, împrejurarea că declarațiile efectuate începând din luna decembrie 2002, precum și anunțul din 4 decembrie 2002 au determinat un avantaj în favoarea FT prin aceea că au restabilit încrederea piețelor financiare și au ameliorat condițiile de refinanțare a FT nu are drept contrapartidă o diminuare corespunzătoare a bugetului de stat sau un risc economic suficient de concret privind sarcini care să greveze acest buget. Tribunalul a arătat în special că acest avantaj era distinct de cel pe care proiectul de împrumut din partea acționarilor era susceptibil să îl implice și pe care decizia atacată a omis să îl stabilească în mod suficient.

75

În consecință, Tribunalul a reținut, la punctul 310 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), încălcarea de către Comisie a noțiunii de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE atunci când a considerat că oferta de împrumut din partea acționarilor, plasată în contextul declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, implica acordarea în favoarea FT a unui avantaj care rezulta dintr‑un transfer de resurse de stat. Prin urmare, pe de o parte, acesta a admis al doilea aspect al celui de al doilea motiv, precum și al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT, în măsura în care acest aspect și acest motiv criticau aplicarea noțiunii de ajutor, și, pe de altă parte, a considerat că nu era necesară examinarea primului aspect al celui de al doilea motiv, precum și a celui de al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT, în măsura în care acest aspect și acest motiv contestau legalitatea aplicării de către Comisie a criteriului investitorului privat avizat (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 311 și 312). Tribunalul a considerat de asemenea că, dat fiind că se impunea anularea articolului 1 din decizia atacată pentru o eroare de drept și pentru erori vădite de apreciere în aplicarea articolului 87 alineatul (1) CE, nu mai era necesară nici examinarea primului motiv invocat de Republica Franceză și de FT și nici a celui de al patrulea motiv invocat de Republica Franceză (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctul 313).

76

În al treilea rând, Tribunalul a examinat și a respins al doilea motiv invocat de societățile Bouygues în cauza T‑450/04, întemeiat pe contradicția și pe insuficiența motivelor contrare articolului 253 CE (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctele 314-324).

77

Având în vedere toate considerațiile precedente, Tribunalul a anulat articolul 1 din decizia atacată pentru motivele de nelegalitate invocate în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv susținute de Republica Franceză și de FT (Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus, EU:T:2010:216, punctul 326).

78

În sfârșit, la punctele 327-330 din Hotărârea din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216), Tribunalul a statuat că, având în vedere anularea articolului 1 din decizia atacată, în temeiul motivelor pe care Republica Franceză și FT le‑au invocat în cauzele T‑425/04 și T‑444/04, cererile acestora, precum și cea a societăților Bouygues în cauza T‑450/04 și cea a AFORS în cauza T‑456/04, de anulare a articolului 2 din decizia menționată și‑au pierdut obiectul. În consecință, Tribunalul a considerat că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la cererile de anulare.

79

Prin cererile introductive depuse la grefa Curții la 4 și, respectiv, la 3 august 2010, societățile Bouygues (C‑399/10 P) și Comisia (C‑401/10 P) au formulat recurs împotriva Hotărârii din 21 mai 2010, punctul 58 de mai sus (EU:T:2010:216).

80

Prin Ordonanțele din 28 februarie 2011, președintele Curții a admis cererea de intervenție a Republicii Federale Germania în aceste două cauze în susținerea concluziilor Republicii Franceze.

81

Prin Ordonanța din 8 septembrie 2011, președintele Curții a conexat cauzele menționate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și pentru pronunțarea hotărârii.

82

Prin hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a anulat Hotărârea din 21 mai 2010, a trimis cauzele T‑425/04, T‑444/04 și T‑450/04 spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța cu privire la motivele invocate și la cererile introduse în fața sa cu privire la care aceasta nu s‑a pronunțat și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

83

În primul rând, Curtea s‑a pronunțat cu privire la recursuri.

84

În acest cadru, primo, Curtea a examinat primul motiv de recurs invocat de societățile Bouygues, întemeiat pe o interpretare prea restrictivă a noțiunii de ajutor de stat, pe o denaturare a dreptului francez și pe o eroare de calificare juridică a faptelor pretins săvârșite de Tribunal atunci când a respins argumentația lor urmărind să se stabilească dacă Comisia săvârșise o eroare de drept prin refuzul de a califica declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 drept ajutoare de stat (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 67-79).

85

În această privință, la punctul 76 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a constatat că decizia atacată nu exprima o poziție privind plângerea societăților Bouygues din 22 ianuarie 2003 în măsura în care acestea pretind că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 constituiau, prin ele însele, ajutoare de stat. Aceasta a arătat, printre altele, că respectivele declarații nu au fost luate în considerare decât în măsura în care sunt în mod obiectiv relevante pentru aprecierea împrumutului din partea acționarilor și că Comisia le examinase, așadar, numai în măsura în care ele constituiau contextul ajutorului constatat (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 73-75).

86

Prin urmare, la punctul 77 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a declarat că Tribunalul săvârșise o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 128 și 131 din Hotărârea din 21 mai 2010, că articolul 1 din decizia atacată implica refuzul Comisiei de a califica declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 drept ajutoare de stat. Lipsa unei luări de poziție din partea Comisiei în privința calificării acestor declarații, ca atare, drept ajutoare de stat în urma plângerii societăților Bouygues nu poate, astfel, să fie asimilată în sine unei decizii de respingere a pretențiilor acestor societăți.

87

Curtea a constatat, la punctul 78 din hotărârea pronunțată în recurs, că Tribunalul a efectuat astfel o apreciere cu privire la aspecte asupra cărora Comisia nu se pronunțase încă și a creat o confuzie între diferitele faze ale procedurilor administrative și jurisdicționale, care era incompatibilă cu sistemul de repartizare a competențelor între Comisie și Curte și cu cel al căilor de atac prevăzute de Tratatul FUE, precum și cu cerințele unei bune administrări a justiției. Prin urmare, Curtea a statuat, la punctul 79 din hotărârea pronunțată în recurs, că primul motiv de recurs invocat de societățile Bouygues era inoperant.

88

Secundo, Curtea a examinat împreună primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs invocat de societățile Bouygues și primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs al Comisiei, întemeiate pe erori de drept referitoare la calificarea drept ajutoare de stat a anunțului din 4 decembrie 2002 și a ofertei de împrumut din partea acționarilor, privite împreună. Aceste părți reproșau, în esență, Tribunalului că a săvârșit erori de drept atunci când a impus, pentru constatarea existenței unui ajutor de stat, o legătură de conexitate strânsă între, pe de o parte, un avantaj care trebuie identificat separat pentru anunțul din 4 decembrie 2002 și pentru oferta de împrumut din partea acționarilor și, pe de altă parte, o angajare de resurse de stat echivalentă și corespunzătoare unuia sau celuilalt dintre avantajele identificate în acest fel.

89

La punctul 97 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a arătat că Tribunalul considerase, pe de o parte, că Comisia era obligată să analizeze dacă fiecare intervenție de stat în parte acorda un avantaj specific prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, că numai o diminuare a bugetului de stat sau un risc economic suficient de concret de sarcini care să greveze acest buget, strâns legat și corespunzător unui avantaj identificat în acest fel, respecta condiția referitoare la finanțarea prin intermediul resurselor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

90

Mai întâi, Curtea a examinat prima dintre aprecierile Tribunalului vizate la punctul 89 de mai sus (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 98-105). În această privință, Curtea a declarat, printre altele, că, întrucât intervențiile de stat iau forme diverse și trebuie analizate în funcție de efectele lor, nu ar fi exclus ca mai multe intervenții succesive ale statului să trebuiască, în vederea aplicării articolului 87 alineatul (1) CE, să fie privite ca o intervenție unică (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 103). În opinia Curții, o astfel de situație poate apărea printre altele atunci când mai multe intervenții consecutive sunt, în special având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea lor și situația întreprinderii la momentul acestor intervenții, atât de strâns legate între ele încât este imposibilă separarea lor (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 104). Curtea a constatat de aici că, în condițiile în care a apreciat că era necesară identificarea unei diminuări a bugetului de stat sau a unui risc economic suficient de concret de sarcini care să greveze acest buget, strâns legat și corespunzător sau reprezentând contrapartida unui avantaj specific care decurge din anunțul din 4 decembrie 2002 ori din oferta de împrumut din partea acționarilor, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea unui criteriu de natură să excludă de la bun început posibilitatea ca aceste intervenții să fie privite, în funcție de legăturile existente între ele și de efectele lor, ca o intervenție unică (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 105).

91

În continuare, Curtea a examinat cea de a doua dintre aprecierile Tribunalului vizate la punctul 89 de mai sus (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 106-110). În această privință, Curtea a declarat, în esență, că, deși, în vederea constatării existenței unui ajutor de stat, Comisia trebuie să stabilească o legătură suficient de directă între, pe de o parte, avantajul acordat beneficiarului și, pe de altă parte, o diminuare a bugetului de stat sau chiar un risc economic suficient de concret de sarcini care îl grevează, în schimb, nu este necesar ca o asemenea diminuare sau chiar un asemenea risc să corespundă sau să fie echivalent avantajului menționat și nici ca acesta din urmă să aibă drept contrapartidă o asemenea diminuare sau un asemenea risc sau să aibă aceeași natură ca angajarea resurselor de stat din care decurge (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 109 și 110).

92

Curtea a constatat astfel, la punctul 111 din hotărârea pronunțată în recurs, că Tribunalul a săvârșit erori de drept atât în cadrul controlului referitor la identificarea de către Comisie a intervenției de stat prin care s‑a acordat un ajutor de stat, cât și cu ocazia examinării legăturilor dintre avantajul identificat și angajarea resurselor de stat constatată de aceasta din urmă. Prin urmare, Curtea a anulat hotărârea atacată, subliniind că nu era necesară examinarea celorlalte motive de recurs (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 113 și 114).

93

În al doilea rând, Curtea a considerat că dispunea de elementele necesare pentru a soluționa definitiv, pe de o parte, cererea de anulare a articolului 1 din decizia atacată în măsura în care Comisia a refuzat să califice declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 drept ajutoare de stat în cauza T‑450/04 și, pe de altă parte, al doilea aspect al celui de al doilea motiv și al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT în susținerea acțiunilor lor în cauzele T‑425/04 și T‑444/04 în măsura în care acest aspect și acest motiv erau îndreptate împotriva constatării, efectuată în decizia atacată, a existenței unui avantaj acordat în favoarea FT de către statul francez (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 116-142).

94

În ceea ce privește primul aspect, la punctul 118 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a considerat că motivele cererii în cauza T‑450/04 prin care se urmărește anularea articolului 1 din decizia atacată în măsura în care Comisia ar fi refuzat să califice declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 drept ajutoare de stat erau inoperante.

95

În ceea ce privește al doilea aspect, primo, la punctul 126 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a arătat că, în special din considerentele (188) și (189) ale deciziei atacate reieșea că Comisia nu și‑a întemeiat constatarea existenței unui ajutor de stat pe un angajament pe care statul francez și l‑ar fi luat prin declarația din 12 iulie 2002.

96

Secundo, la punctul 129 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a dedus din anumite fragmente din considerentele (194) și (196) ale deciziei atacate că Comisia reținuse că anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, luate împreună, au conferit un avantaj care a implicat angajarea de resurse de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În continuare, la punctele 130 și 131 din această hotărâre, Curtea, făcând trimitere la punctele 103 și 104 din aceeași hotărâre, a statuat că Comisia examinase în mod întemeiat aceste două măsuri împreună, dat fiind că era evident că prima măsură nu putea fi separată de cea de a doua.

97

Tertio, la punctele 132-136 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a decis că Comisia a considerat în mod întemeiat că împrumutul din partea acționarilor, anunțat și notificat la 4 decembrie 2002, a conferit societății FT un avantaj în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, permițând acesteia din urmă să își sporească mijloacele de finanțare și să liniștească piața în ceea ce privește capacitatea sa de a face față scadențelor sale. În ceea ce privește condiția referitoare la angajarea resurselor de stat, la punctul 137 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a constatat că împrumutul din partea acționarilor avea ca obiect deschiderea unei linii de credit de 9 miliarde de euro și că, deși este adevărat că FT nu semnase contractul de împrumut care i‑a fost trimis, aceasta ar fi putut să îl semneze în orice moment, acordându‑și astfel dreptul de a obține imediat plata acestei sume. La punctul 138 din aceeași hotărâre, Curtea a indicat că Comisia arătase în decizia atacată că, încă de la 5 decembrie 2002, în cadrul unei prezentări făcute investitorilor, FT descrisese „linia de credit” a statului francez ca fiind disponibilă imediat, că în aceeași zi S & P a anunțat că statul francez urma să acorde imediat un împrumut în calitatea sa de acționar, că a fost semnalat Comisiei de finanțe a Adunării Naționale franceze că împrumutul din partea acționarilor „[fusese] pus deja la dispoziția FT” și că Moody’s anunțase, la 9 decembrie 2002, confirmarea faptului că „linia de credit de 9 miliarde de euro [fusese] pusă în aplicare”. La punctul 139 din hotărârea menționată, Curtea a constatat că, având în vedere potențiala sarcină suplimentară de 9 miliarde de euro care greva resursele de stat, Comisia a constatat în mod întemeiat că avantajul menționat mai sus a fost acordat prin intermediul unor resurse de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

98

În sfârșit, la punctele 140 și 141 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a constatat că litigiul nu era în stare de judecată în ceea ce privește al doilea și al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT, în măsura în care aceste motive erau îndreptate împotriva aplicării de către Comisie a criteriului investitorului privat avizat. Curtea a considerat că situația era aceeași în ceea ce privește primul motiv invocat de Republica Franceză și de FT, întemeiat pe o încălcare a unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare, și al patrulea motiv invocat de Republica Franceză, întemeiat pe nemotivare, și, prin urmare, în ceea ce privește cererea societăților Bouygues având ca obiect anularea articolului 2 din decizia atacată. În consecință, la punctul 142 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a decis trimiterea cauzelor T‑425/04, T‑444/04 și T‑450/04 la Tribunal pentru a se pronunța asupra respectivului aspect și a respectivelor motive, precum și asupra cererii introduse în fața sa cu privire la care Curtea nu se pronunțase.

99

În urma pronunțării hotărârii în recurs, cauzele T‑425/04 RENV, T‑444/04 RENV și T‑450/04 RENV au fost atribuite Camerei întâi extinse a Tribunalului.

100

La 31 mai 2013, Republica Franceză, în cauza T‑425/04 RENV, și FT, în cauza T‑444/04 RENV, și la 17 iulie 2013, Comisia, în fiecare dintre aceste două cauze, au depus, conform articolului 119 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, un memoriu cuprinzând observații scrise. Republica Federală Germania a renunțat să depună un astfel de memoriu în aceste cauze.

101

Prin scrisoarea din 22 iulie 2013, FT a informat Tribunalul că și‑a schimbat denumirea la 1 iulie 2013, devenind Orange.

102

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a patra a Tribunalului, iar cauzele T‑425/04 RENV, T‑444/04 RENV și T‑450/04 RENV au fost reatribuite Camerei a patra extinse a Tribunalului.

103

Întrucât judecătorul raportor a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului a reatribuit cauza unui alt judecător raportor, iar cauzele citate anterior au fost reatribuite Camerei a șasea extinse a Tribunalului.

104

Prin Ordonanțele președintelui Camerei a șasea extinse a Tribunalului din 27 iunie 2014, pe de o parte, societățile Bouygues au fost radiate din cauza T‑444/04 RENV în calitate de interveniente în susținerea concluziilor Comisiei și, pe de altă parte, cauza T‑450/04 RENV a fost radiată din registrul Tribunalului, dat fiind că aceste societăți și‑au retras cererea de intervenție și au renunțat la acțiune.

105

Prin Ordonanța președintelui Camerei a șasea extinse a Tribunalului din 15 iulie 2014, cauzele T‑425/04 RENV și T‑444/04 RENV au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

106

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, Tribunalul a solicitat Republicii Franceze și Comisiei să răspundă în scris la anumite întrebări, părțile dând curs acestei solicitări în termenul acordat.

107

Prin scrisoarea din 8 august 2014, Republica Federală Germania a informat Tribunalul că nu va fi prezentă la ședință.

108

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 24 septembrie 2014.

109

În cauza T‑425/04 RENV, Republica Franceză, susținută de Republica Federală Germania, solicită Tribunalului:

110

În cauza T‑425/04 RENV, Comisia solicită Tribunalului:

111

În cauza T‑444/04 RENV, FT solicită Tribunalului:

112

În cauza T‑444/04 RENV, Comisia solicită Tribunalului:

113

În ședință, Comisia a solicitat de asemenea Tribunalului respingerea acțiunii în cauza T‑444/04 RENV ca inadmisibilă.

114

În ședință, Comisia a invocat inadmisibilitatea acțiunii formulate de FT în cauza T‑444/04 RENV pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea. Aceasta a arătat că, în urma renunțării de către societățile Bouygues la acțiunea lor și a neretrimiterii cauzei T‑456/04 la Tribunal prin hotărârea pronunțată în recurs, articolul 2 din decizia atacată nu mai făcea obiectul unei cereri în anulare și, prin urmare, nu mai exista pentru FT un risc concret, născut și actual de a i se impune rambursarea ajutorului în discuție.

115

Mai întâi, trebuie arătat că, contrar celor pretinse de Comisie, articolul 2 din decizia atacată face încă obiectul unor cereri în anulare, dat fiind că atât Republica Franceză, cât și FT urmăresc anularea în totalitate a deciziei atacate. Această cerere de anulare a articolului 2 din decizia atacată va fi examinată de altfel la punctele 264-270 de mai jos.

116

În continuare, în ceea ce privește cererea FT prin care se urmărește anularea articolului 1 din decizia atacată, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interesul de a exercita acțiunea trebuie să continue până la pronunțarea hotărârii judecătorești sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să poată procura, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a introdus‑o (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, Rep., EU:C:2007:322, punctul 42, și Ordonanța din 7 decembrie 2011, Fellah/Consiliul, T‑255/11, EU:T:2011:718, punctul 12).

117

În speță, pe de o parte, trebuie arătat că articolul 1 din decizia atacată poate produce efecte juridice obligatorii în privința FT în măsura în care aceasta este unicul beneficiar al măsurii de ajutor care este declarată incompatibilă cu piața comună.

118

Pe de altă parte, este necesar să se considere că, independent de problema dacă FT este sau nu este expusă încă vreunui risc de a trebui să ramburseze ajutorul în cauză, anularea articolului 1 din decizia atacată în temeiul motivelor invocate de această întreprindere ar avea drept consecință faptul că constatarea nelegalității acestei măsuri de ajutor, care este o măsură individuală în favoarea sa, ar fi nulă și neavenită, ceea ce constituie o consecință juridică ce îi modifică situația juridică și îi procură un beneficiu.

119

În orice caz, potrivit jurisprudenței, un reclamant poate păstra un interes pentru a solicita anularea unui act al unei instituții, pe de o parte, pentru a permite să se evite ca nelegalitatea de care acesta este afectat, după cum se pretinde, să se reproducă în viitor (a se vedea Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, Rep., EU:C:2007:322, punctul 50 și jurisprudența citată) și, pe de altă parte, pentru a obține constatarea de către instanța Uniunii a unei nelegalități săvârșite în privința sa, astfel încât o asemenea constatare să poată constitui temeiul unei eventuale acțiuni în despăgubire pentru repararea în mod adecvat a prejudiciului cauzat de actul atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1980, Könecke Fleischwarenfabrik/Comisia, 76/79, Rec., EU:C:1980:68, punctele 8 și 9, și Hotărârea din 31 martie 1998, Franța și alții/Comisia, C‑68/94 și C‑30/95, Rec., EU:C:1998:148, punctul 74).

120

Din considerațiile de mai sus rezultă că FT continuă să aibă un interes născut și actual de a obține anularea articolului 1 din decizia atacată. Prin urmare, este necesar să se respingă motivul de inadmisibilitate invocat de Comisie în cadrul ședinței împotriva acțiunii formulate de această întreprindere.

121

În cauza T‑425/044, Republica Franceză invocase patru motive în susținerea acțiunii formulate, toate îndreptate împotriva articolului 1 din decizia atacată, și anume, în primul rând, o încălcare a normelor fundamentale de procedură și a dreptului la apărare, în al doilea rând, erori de drept în aplicarea noțiunii de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, mai exact, a criteriului investitorului privat avizat, în al treilea rând, erori vădite în aprecierea conținutului sau a pretinselor efecte ale declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 și, în patrulea rând, o lipsă de motivare în sensul articolului 253 CE. În memoriul cuprinzând observații scrise din 31 mai 2013, Republica Franceză arată că menține în întregime primul și al patrulea motiv, iar al doilea și al treilea motiv în măsura în care privesc aplicarea criteriului investitorului privat avizat.

122

În cauza T‑444/04, FT invocase trei motive în susținerea acțiunii formulate, toate îndreptate de asemenea împotriva articolului 1 din decizia atacată, corespunzătoare, în esență, primelor trei motive invocate de Republica Franceză în cauza T‑425/04. În memoriul cuprinzând observații scrise din 31 mai 2013, FT arată că menține primul motiv în întregime, precum și al doilea și al treilea motiv în măsura în care privesc aplicarea criteriului investitorului privat avizat.

123

Republica Franceză și FT, în memoriile cuprinzând observații scrise din 31 mai 2013, și Comisia, în memoriile cuprinzând observații scrise din 17 iulie 2013, fac trimitere, în ceea ce privește motivele astfel delimitate, la argumentele pe care le invocaseră în înscrisurile lor în cauzele T‑425/04 și T‑444/04 și formulează anumite argumente suplimentare având în vedere constatările efectuate de Curte în hotărârea pronunțată în recurs.

124

Tribunalul consideră că este oportun să se examineze mai întâi primul motiv și apoi cel de al doilea și cel de al treilea motiv împreună, întrucât privesc amândouă aplicarea criteriului investitorului privat avizat.

125

Primul motiv invocat de Republica Franceză și de FT cuprinde două aspecte, întemeiate, primul, pe o încălcare a normelor fundamentale de procedură și, al doilea, pe o încălcare a dreptului la apărare.

126

Republica Franceză și FT reproșează Comisiei că a săvârșit o încălcare a normelor fundamentale de procedură prin faptul că nu a procedat la o extindere a procedurii oficiale de investigare pentru a include în aceasta declarația din 12 iulie 2002. Ele susțin că această declarație nu era acoperită de decizia de deschidere, în condițiile în care, astfel cum reiese din considerentele (192)-(230) ale deciziei atacate, ea constituie „punctul central” al demonstrării existenței unui pretins ajutor de stat în speță și, prin urmare, este un „element relevant de fapt și de drept” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

127

Republica Franceză adaugă că Comisia nu se poate întemeia pe faptul că autoritățile franceze au comentat pe larg observațiile terților interesați, precum și raportul din 28 aprilie 2004, care vizau declarația din 12 iulie 2002, întrucât astfel de observații sau un asemenea raport nu pot extinde întinderea unei proceduri deschise de Comisie și nu o pot scuti pe aceasta de obligația de a proceda la o extindere oficială a procedurii.

128

Republica Franceză susține de asemenea că, în cazul în care autoritățile franceze și‑ar fi putut exprima punctul de vedere în privința declarației din 12 iulie 2002, Comisia ar fi trebuit să țină seama de acest punct de vedere în decizia atacată, care, prin urmare, ar fi putut fi diferită.

129

Comisia respinge argumentele Republicii Franceze și ale FT. Aceasta susține, în esență, că a respectat în speță normele de procedură prevăzute de Regulamentul nr. 659/1999.

130

Este necesar să se amintească faptul că Comisia trebuie să deschidă o procedură oficială de investigare, prevăzând informarea persoanelor interesate, atunci când, la încheierea examinării preliminare, are îndoieli serioase privind compatibilitatea măsurii în cauză cu piața comună. Rezultă de aici că, în comunicarea referitoare la deschiderea acestei proceduri, Comisia nu poate fi obligată să prezinte o analiză finalizată în privința măsurii în cauză. În schimb, este necesară definirea în mod suficient de către Comisie a cadrului investigației sale, pentru a nu lipsi de sens dreptul persoanelor interesate de a‑și prezenta observațiile [Hotărârea din 31 mai 2006, Kuwait Petroleum (Nederland)/Comisia, T‑354/99, Rec., EU:T:2006:137, punctul 85].

131

Decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare trebuie, așadar, să dea posibilitatea persoanelor interesate să participe în mod eficient la această procedură, în cadrul căreia vor putea să își susțină argumentele. În acest scop, este suficient ca persoanele interesate să cunoască raționamentul care a determinat Comisia să considere în mod provizoriu că măsura respectivă poate constitui un ajutor nou incompatibil cu piața comună (Hotărârea din 30 aprilie 2002, Government of Gibraltar/Comisia, T‑195/01 și T‑207/01, Rec., EU:T:2002:111, punctul 138, și Hotărârea din 23 octombrie 2002, Diputación Foral de Guipúzcoa/Comisia, T‑269/99, T‑271/99 și T‑272/99, Rec., EU:T:2002:258, punctul 105).

132

Astfel, rezultă din cuprinsul considerentului (8) al Regulamentului nr. 659/1999 și din articolul 6 alineatul (1) din același regulament că decizia de a deschide procedura oficială de investigare trebuie să sintetizeze elementele relevante de fapt și de drept, să includă o evaluare preliminară a măsurii în cauză în scopul de a stabili dacă prezintă caracterul unui ajutor și să expună motivele care determină îndoielile privind compatibilitatea acesteia cu piața comună, pentru a permite statului membru în cauză și celorlalte persoane interesate să își prezinte în mod util observațiile și, prin aceasta, să furnizeze Comisiei toate informațiile de care are nevoie pentru a evalua compatibilitatea ajutorului cu piața comună.

133

În aceste împrejurări, expresia „elemente relevante de fapt și de drept” care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 trebuie interpretată în sensul că are în vedere elementele esențiale în temeiul cărora Comisia consideră, în acest stadiu al procedurii, că măsura în discuție poate constitui un ajutor incompatibil cu piața comună.

134

Pe de altă parte, întrucât procedura oficială de investigare are ca obiect să permită Comisiei să aprofundeze și să lămurească problemele invocate în decizia de deschidere a acestei proceduri, în special prin admiterea observațiilor statului membru în cauză și a celorlalte părți interesate, se poate întâmpla ca, în cursul procedurii respective, Comisia să se afle în posesia unor elemente noi sau ca analiza sa să evolueze. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, decizia finală a Comisiei poate prezenta anumite divergențe în raport cu decizia sa de deschidere a procedurii oficiale de investigare, fără ca acestea să vicieze însă respectiva decizie finală (Hotărârea din 4 martie 2009, Italia/Comisia, T‑424/05, EU:T:2009:49, punctul 69). Cu toate acestea, și deși textele care reglementează procedura în materie de ajutoare de stat nu prevăd expres posibilitatea de a adopta o decizie de rectificare și de extindere a unei proceduri în curs, jurisprudența a admis că, în ipoteza în care Comisia realizează, după adoptarea unei decizii de deschidere a procedurii oficiale de investigare, că aceasta din urmă se întemeiază fie pe fapte incomplete, fie pe o calificare juridică eronată a acestor fapte, trebuie să aibă posibilitatea de a‑și adapta poziția, adoptând o decizie de rectificare (Hotărârea din 20 septembrie 2011, Regione autonoma della Sardegna și alții/Comisia, T‑394/08, T‑408/08, T‑453/08 și T‑454/08, Rep., EU:T:2011:493, punctele 69-72). O astfel de decizie nu s‑ar justifica însă în situația în care cadrul de examinare definit în decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare nu este modificat în mod semnificativ și în care elementele de fapt și de drept care constituie temeiul raționamentului Comisiei rămân, în esență, aceleași.

135

În speță, având în vedere în special articolul 1 din decizia atacată, considerentele (185)-(230) ale acestei decizii, precum și aprecierile pe care Tribunalul le va efectua în continuare cu ocazia examinării comune a celui de al doilea și a celui de al treilea motiv, nu se poate contesta că declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 și mai ales declarația din 12 iulie 2002, deși au fost luate în considerare de către Comisie numai în sensul că formează contextul ofertei de împrumut din partea acționarilor, anunțată și notificată la 4 decembrie 2002, au jucat un rol esențial în calificarea acestei măsuri drept ajutor ilegal.

136

Prin urmare, este necesar să se considere că, astfel cum susțin în mod întemeiat Republica Franceză și FT, declarația din 12 iulie 2002 constituie în mod incontestabil un „element relevant de fapt și de drept”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, și că, în acest scop, ea trebuia menționată în decizia de deschidere.

137

Se impune însă constatarea că prezentul aspect nu este întemeiat în fapt. Astfel, decizia de deschidere face trimitere, în mod succint, dar suficient, la declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002, inclusiv la declarația din 12 iulie 2002, precum și la rolul lor în ceea ce privește raționamentul Comisiei.

138

Astfel, la punctul 70 din decizia de deschidere, Comisia formulează afirmația generală potrivit căreia „ar putea implica deja angajarea de resurse de stat un anunț din partea statului de a se angaja în măsura în care acest angajament este irevocabil și creează astfel un efect de așteptare și de încredere asupra pieței reflectat prin creșterea valorii acțiunilor FT și prin reacția pozitivă a agențiilor de rating”. La același punct, Comisia creează o legătură în special între această afirmație generală și faptele cuprinse în notificarea autorităților franceze, care se raportau doar la măsurile din decembrie 2002, arătând că „[a]nunțul angajamentului statului [francez] coroborat cu aparenta punere la dispoziție a valorii împrumutului determină Comisia să arate că ajutorul ar putea fi astfel considerat acordat chiar înainte de semnarea unei eventuale convenții între FT și ERAP cu privire la punerea la dispoziție a liniei de credit”.

139

Cu siguranță, după cum arată în mod întemeiat Republica Franceză și FT, acest din urmă anunț este cel din 4 decembrie 2002. Cu toate acestea, reiese din nota de subsol 40 din decizia de deschidere, la care se face trimitere la punctul 70 din această decizie, că Comisia putea include în analiza sa declarațiile efectuate începând cu luna iulie 2002 și în special declarația din 12 iulie 2002. Se subliniază astfel în această declarație că, „începând din luna iulie 2002 și mai ales din luna septembrie 2002, piața fusese deja liniștită de susținerea statului [francez] în favoarea FT”. În același sens, este necesar să se arate că, în nota de subsol 39 din decizia de deschidere, Comisia ilustrează efectul așteptării și al încrederii asupra pieței, menționat la punctul 138 de mai sus, citând în special o declarație a S & P potrivit căreia „[î]ncepând din luna iulie 2002, [aceasta din urmă] a arătat că susținerea așteptată de acționarul care deținea 56 % din FT, statul francez, [era] un factor probabil pentru menținerea ratingului grupului la nivelul de investiții”.

140

Pe de altă parte, la punctele 83-85 din decizia de deschidere, în cadrul analizei sale cu privire la existența unui avantaj pe care FT nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață, Comisia se referă nu numai la punerea la dispoziție a ofertei de împrumut din partea acționarilor, dar și la anunțul care a precedat‑o, înainte de a indica, în nota de subsol 48 din această decizie, că, „[d]eja declarații anterioare ale autorităților franceze care au lăsat să se subînțeleagă că acestea ar participa la recapitalizare avuseseră un efect pozitiv asupra pieței, subliniind perspectiva notei FT”.

141

Trebuie să se concluzioneze din aceste constatări diferite că decizia de deschidere face trimitere în mod suficient la declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, inclusiv la declarația din 12 iulie 2002, și conține elementele esențiale care permit să se înțeleagă că, în scopul analizei sale, Comisia nu s‑ar limita la măsurile care îi fuseseră notificate la 4 decembrie 2002, însă le‑ar putea aprecia împreună cu evenimentele care le precedaseră. În ceea ce privește acest din urmă punct, decizia de deschidere evocă în special, într‑un mod suficient de clar și de precis, strategia statului francez care constă, începând din luna iulie 2002, în a‑și anunța public susținerea pentru FT, având ca obiective recâștigarea încrederii piețelor și asigurarea menținerii notei acesteia din urmă. Astfel, reiese din decizia de deschidere că Comisia urmărea să ridice mai multe probleme cu privire la rolul și la impactul exact al declarațiilor și al anunțurilor anterioare ale guvernului francez.

142

În consecință, trebuie să se considere că decizia de deschidere permitea Republicii Franceze și FT să aibă o cunoaștere suficientă a cadrului de examinare relevant, precum și a raționamentului care a determinat Comisia să considere că măsurile în discuție puteau constitui un ajutor incompatibil cu piața comună și să își prezinte în mod util observațiile în timpul procedurii oficiale de investigare.

143

În orice caz, astfel cum se va arăta mai detaliat în continuare, în cadrul examinării celui de al doilea aspect al prezentului motiv, în cursul procedurii oficiale de investigare, problema implicațiilor juridice și economice ale declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 a fost larg dezbătută și atât Republica Franceză, cât și FT și‑au putut susține, în mod concret și pe larg, punctul de vedere cu privire la această problemă. Prin urmare, chiar și în ipoteza în care s‑ar considera că decizia de deschidere nu face trimitere în mod suficient la declarația din 12 iulie 2002 și că Comisia s‑a abținut în mod nelegal să adopte o decizie privind rectificarea și extinderea procedurii oficiale de investigare, ar fi necesar să se concluzioneze că dreptul acestor părți de a fi ascultate și asociate procedurii a fost respectat.

144

Prin urmare, primul aspect al primului motiv invocat de Republica Franceză și de FT trebuie respins ca nefondat.

145

Republica Franceză și FT susțin că Comisia le‑a încălcat dreptul la apărare în sensul că, în niciun moment al procedurii administrative, aceasta nu le‑a permis să își exprime în mod util punctul de vedere cu privire la abordarea inovatoare care a determinat‑o să constate existența unui ajutor de stat în speță și care constă în întemeierea pe declarația din 12 iulie 2002 pentru a califica astfel măsurile notificate în decembrie 2002. Într‑adevăr, Comisia ar fi menționat pentru prima dată respectiva abordare doar în decizia atacată. Acestea nu ar fi fost, așadar, în măsură să comenteze implicațiile juridice și economice ale declarației din iulie 2002 asupra calificării ofertei de împrumut din partea acționarilor în raport cu normele în materie de ajutoare de stat înainte de adoptarea acestei decizii.

146

Republica Franceză consideră că Comisia nu se poate întemeia pe faptul că autoritățile franceze s‑au putut pronunța cu privire la observațiile terților interesați, precum și cu privire la rapoartele din 22 martie și din 28 aprilie 2004, care priveau în mare parte natura juridică a declarației din 12 iulie 2002 și efectele sale asupra pieței, pentru a concluziona că dreptul său la apărare a fost respectat pe deplin, susținerile terților interesați și ale experților angajându‑i doar pe aceștia. În același sens, Republica Franceză și FT arată că observațiile pe care le‑au prezentat în cadrul procedurii administrative cu privire la observațiile terților interesați și cu privire la aceste două rapoarte urmăreau doar să conteste teza potrivit căreia declarația respectivă constituia ca atare un ajutor de stat.

147

Pe de altă parte, Republica Franceză reafirmă că Comisia ar fi trebuit să extindă procedura oficială de investigare pentru a include în aceasta declarația din 12 iulie 2002. Cel puțin, Comisia ar fi trebuit să adreseze o scrisoare autorităților franceze pentru a le informa cu privire la abordarea inovatoare în cauză și pentru a le invita să își prezinte observațiile în această privință.

148

În sfârșit, Republica Franceză și FT susțin că, deși li se acordase posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere în privința declarației din 12 iulie 2002 și a abordării inovatoare a Comisiei, aceasta din urmă ar fi trebuit să țină seama de el în decizia atacată, care ar fi fost cu siguranță diferită. Astfel, ar reieși din considerentul (263) al deciziei atacate că Comisia ar fi concluzionat în sensul lipsei unui ajutor de stat în cazul în care nu ar fi putut lua în considerare declarația respectivă la analizarea măsurilor notificate.

149

Comisia respinge argumentele Republicii Franceze și ale FT.

150

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, respectarea dreptului la apărare pe tot parcursul procedurii inițiate împotriva unei persoane și care poate conduce la un act care cauzează prejudicii acesteia constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii și trebuie să fie asigurată chiar și în lipsa unei reglementări specifice (Hotărârea din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia, 234/84, Rec., EU:C:1986:302, punctul 27, și Hotărârea din 30 martie 2000, Kish Glass/Comisia, T‑65/96, Rec., EU:T:2000:93, punctul 32).

151

În primul rând, trebuie să se analizeze dacă dreptul la apărare al Republicii Franceze a fost încălcat.

152

Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare în cadrul procedurii oficiale de investigare în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE impune ca statului membru vizat să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor obținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a dreptului Uniunii și asupra observațiilor prezentate de terții interesați conform articolului 88 alineatul (2) CE. În măsura în care statului membru nu i s‑a oferit posibilitatea să comenteze aceste observații, Comisia nu a putut să le rețină în decizia sa împotriva acestui stat (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, Rep., EU:C:2011:732, punctul 165 și jurisprudența citată).

153

Se impune constatarea că reiese din dosar că Republica Franceză și‑a prezentat în sens larg punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al circumstanțelor invocate, precum și asupra observațiilor prezentate de terții interesați, astfel încât obligațiile care rezultă din jurisprudența amintită la punctul 152 de mai sus au fost respectate pe deplin.

154

În ceea ce privește în mod special declarația din 12 iulie 2002, pe lângă faptul că decizia de deschidere făcea trimitere în mod suficient la aceasta (a se vedea punctele 130-142 de mai sus), trebuie să se constate că Republica Franceză a primit și a comentat pe larg, într‑un memoriu din data de 10 iunie 2004, rapoartele din 22 martie și din 28 aprilie 2004 ale consultanților externi ai Comisiei, care, în conformitate cu mandatul încredințat de aceasta din urmă, priveau tocmai natura juridică și efectele asupra pieței ale declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 și mai ales ale declarației din 12 iulie 2002.

155

Republica Franceză comentase deja anterior, într‑un memoriu din 29 iulie 2003, în special observațiile societăților Bouygues din 11 aprilie 2003, care conțineau de asemenea considerații ample cu privire la implicațiile juridice și economice ale declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, inclusiv ale declarației din 12 iulie 2002.

156

În plus, Republica Franceză, astfel cum a confirmat ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal la ședința din 24 septembrie 2014, s‑a exprimat și cu privire la consecințele care trebuie deduse din declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 în timpul a două reuniuni cu serviciile Comisiei, la 16 și la 23 iunie 2004.

157

Pe de altă parte, Republica Franceză nu se poate întemeia în mod util pe faptul că teza centrală care era susținută în raportul din 28 aprilie 2004, precum și în observațiile anumitor părți interesate era că declarația din 12 iulie 2002 constituia în sine un ajutor de stat, dat fiind că această împrejurare doar confirmă în realitate că problema implicațiilor juridice și economice ale acestei declarații era supusă discuțiilor, iar Comisia intenționa să o clarifice.

158

De asemenea, Republica Franceză nu se poate întemeia nici pe faptul că Comisia nu ar fi legată de observațiile părților interesate și nici de concluziile propriilor rapoarte de expertiză. Astfel, deși aceste elemente nu angajează efectiv Comisia, nu este mai puțin adevărat că aceasta este obligată, în interesul unei bune administrări a normelor fundamentale ale tratatului referitoare la ajutoare de stat, să procedeze la examinarea lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink's France, C‑367/95 P, Rec., EU:C:1998:154, punctul 62). Este important ca implicațiile juridice și economice ale declarațiilor efectuate începând cu luna iulie 2002 să fi fost discutate în timpul procedurii administrative, situație care se regăsește în speță.

159

Nu se poate admite nici argumentul Republicii Franceze întemeiat pe caracterul pretins inovator al abordării adoptate în speță de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unui ajutor de stat ilegal. Astfel, Comisia nu poate fi obligată să prezinte statului membru în cauză sau celorlalte părți interesate, înainte de a adopta decizia sa finală, evaluarea juridică pe care intenționează să o adopte în cadrul acesteia, oricât de inovatoare ar putea fi această evaluare. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, nu rezultă din nicio prevedere referitoare la ajutoarele de stat și nici din jurisprudență o obligație a Comisiei de a audia beneficiarul ajutorului cu privire la aprecierea juridică a acesteia referitoare la măsura în cauză și nici o obligație de a informa statul membru vizat – și a fortiori beneficiarul ajutorului – cu privire la poziția ei înainte de adoptarea deciziei, din moment ce persoanele interesate și statul membru au fost puse în întârziere să își prezinte observațiile (a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2004, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, T‑198/01, Rec., EU:T:2004:222, punctul 198 și jurisprudența citată).

160

În consecință, Republica Franceză nu este îndreptățită să susțină că dreptul său la apărare nu a fost respectat.

161

În al doilea rând, în ceea ce privește FT, trebuie amintit că procedura administrativă în materie de ajutoare de stat este inițiată doar împotriva statului membru în cauză. Prin urmare, numai acesta din urmă, în calitate de destinatar al deciziei atacate, se poate prevala de un adevărat drept la apărare (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2009, Operator ARP/Comisia, T‑291/06, Rep., EU:T:2009:235, punctul 35 și jurisprudența citată). Întreprinderile beneficiare ale ajutoarelor sunt considerate doar ca fiind persoane interesate în această procedură, în sensul articolului 88 alineatul (2) CE (Hotărârea din 16 decembrie 1999, Acciaierie di Bolzano/Comisia, T‑158/96, Rec., EU:T:1999:335, punctul 42). Jurisprudența le conferă în mod esențial rolul de surse de informare pentru Comisie în cadrul procedurii administrative inițiate în temeiul acestei dispoziții. Rezultă că persoanele interesate, departe de a putea beneficia de dreptul la apărare recunoscut persoanelor împotriva cărora este inițiată o procedură, dispun numai de dreptul de a fi asociate procedurii administrative într‑o măsură adecvată care ține seama de circumstanțele speței (Hotărârea din 25 iunie 1998, British Airways și alții/Comisia, T‑371/94 și T‑394/94, Rec., EU:T:1998:140, punctele 59 și 60, și Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, Rec., EU:T:2003:57, punctul 125).

162

În plus, s‑a arătat că dreptul la informare al persoanelor interesate nu depășește dreptul de a fi ascultat de către Comisie. În special, acesta nu poate fi extins la dreptul general de a se exprima cu privire la orice aspecte potențial importante invocate în cursul procedurii oficiale de investigare (a se vedea Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, Rep., EU:T:2009:474, punctul 149 și jurisprudența citată).

163

În speță, se impune constatarea că drepturile procedurale ale FT în calitate de parte interesată au fost respectate pe deplin. Astfel, Comisia a adus la cunoștința tuturor părților interesate, inclusiv a FT, deschiderea procedurii referitoare la măsurile de ajutor în cauză, publicând în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 12 martie 2003 o invitație de a prezenta observații în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE, decizia de deschidere, precum și un rezumat al acesteia. În decizia menționată, Comisia a prezentat în mod clar motivele în temeiul cărora concluziona în mod provizoriu că măsurile în cauză constituiau ajutoare de stat [considerentele (68)-(71), (81)-(106) și (109)-(115) ale deciziei de deschidere] și a analizat eventuala compatibilitate a acestor ajutoare cu piața comună [considerentele (121)-(132) ale deciziei de deschidere]. FT, astfel cum recunoaște de altfel în mod expres în înscrisurile sale, și‑a putut prezenta în mod util punctul de vedere cu privire la diferitele fapte și critici invocate de Comisie în decizia menționată.

164

Pe de altă parte, din considerațiile prezentate la punctele 130-142 de mai sus reiese că decizia de deschidere făcea trimitere în mod suficient la declarația din 12 iulie 2002 și că Comisia nu era obligată, în raport cu drepturile procedurale ale părților interesate, nici să adopte o decizie de extindere a procedurii, nici să prezinte mai detaliat, în cadrul procedurii oficiale de investigare, aprecierea juridică cu privire la această declarație.

165

În plus, și în orice caz, chiar și examinând din perspectiva dreptului la apărare propriu‑zis argumentele invocate de FT în susținerea prezentului aspect, este necesar să se constate că dreptul amintit nu a fost încălcat în speță.

166

Astfel, reiese din dosar că Comisia, chiar dacă nu avea nicio obligație de a proceda astfel, a comunicat rapoartele din 22 martie și din 28 aprilie 2004 societății FT, care le‑a comentat pe larg în mai multe studii juridice și economice prezentate în cadrul procedurii oficiale de investigare și prin care se urmărea să se demonstreze că declarațiile efectuate începând din iulie 2002 nu erau de natură să constituie un ajutor de stat. Reiese de asemenea din dosar că FT a transmis Comisiei un raport datat 12 ianuarie 2004, redactat de unul dintre experții săi juridici, întemeindu‑se în special pe observațiile părților interesate. În rest, trebuie să se facă trimitere la considerațiile prezentate la punctele 157-159 de mai sus, care sunt valabile și pentru FT.

167

Având în vedere considerațiile de mai sus, cel de al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat. Prin urmare, primul motiv trebuie să fie respins în totalitate.

168

În cadrul celui de al doilea motiv, Republica Franceză și FT susțin în special că Comisia a aplicat eronat criteriul investitorului privat avizat.

169

În această privință, în primul rând, Republica Franceză și FT reproșează Comisiei că a aplicat acest criteriu declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 – și în principal declarației din 12 iulie 2002 –, în condițiile în care acestea nu puteau fi calificate drept ajutoare de stat, întrucât nu implicau o angajare irevocabilă de resurse de stat. Ele resping teza Comisiei potrivit căreia aceste declarații și măsurile din decembrie 2002 fac parte dintr‑un proces continuu de salvare a FT, subliniind că niciunul dintre „evenimentele”, luate individual, ale acestui proces nu poate fi calificat drept ajutor de stat și că procesul respectiv nu are ca punct de pornire niciun angajament juridic din partea statului. Acestea adaugă că teza menționată ajunge în mod paradoxal să priveze un stat membru de posibilitatea de a‑și exercita cu diligență și cu prudență obligația de investitor avizat, asigurându‑se că toate condițiile pertinente sunt îndeplinite înainte de a‑și asuma vreun angajament. În sfârșit, afirmațiile care fac obiectul declarației din 12 iulie 2002 nu ar fi diferite de cele pe care le‑ar fi făcut un acționar privat în circumstanțe similare.

170

În al doilea rând, Republica Franceză și FT arată că Comisia nu putea aplica criteriul investitorului privat avizat în cazul a două evenimente distincte, precum declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și măsurile din decembrie 2002, care nu constituiau o intervenție unică. Intervențiile statului în privința cărora Curtea a constatat, în hotărârea pronunțată în recurs, că nu se putea exclude de la bun început ca acestea să poată fi considerate o singură intervenție ar fi anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor. Prin urmare, Curtea nu ar fi considerat că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și măsurile din decembrie 2002 constituiau o singură intervenție. În orice caz, criteriile stabilite de Curte la punctele 103 și 104 din hotărârea pronunțată în recurs pentru a stabili cazurile în care intervenții consecutive prezintă legături atât de strânse între ele încât este imposibil să fie disociate nu ar fi, în mod evident, îndeplinite în speță.

171

În al treilea rând, Republica Franceză și FT susțin că Comisia a aplicat în mod eronat criteriul investitorului privat avizat, considerând că trebuia să se analizeze măsurile din decembrie 2002 nu la data la care acestea fuseseră luate, ci pe baza situației prealabile lunii iulie 2002, și, în plus, fără a ține seama de evenimente care au avut loc între aceste două date. Ele contestă afirmația Comisiei potrivit căreia situația din decembrie 2002 a fost „contaminată” de declarația din 12 iulie 2002 și, prin urmare, nu mai corespundea condițiilor normale de piață. Acestea adaugă că o abordare precum cea urmată în speță de Comisie este vădit contrară principiului securității juridice, în măsura în care aceasta expune statele membre și întreprinderile în cauză unei interpretări subiective, incerte și arbitrare a noțiunii de ajutor de stat.

172

În cadrul celui de al treilea motiv, Republica Franceză și FT reproșează Comisiei că a săvârșit erori vădite de apreciere la aplicarea criteriului investitorului privat avizat.

173

În această privință, Republica Franceză reproșează, în esență, Comisiei că a considerat că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 puteau fi apreciate de piețe ca un angajament din partea statului francez. Aceasta susține că, la momentul declarației din 12 iulie 2002, natura măsurilor pe care statul francez preconiza să le ia în privința FT nu fusese încă decisă și că, în special, nicio decizie de investiție susceptibilă să fie calificată ca un angajament ferm al statului francez nu fusese luată. De altfel, teza Comisiei ar fi în contradicție cu afirmațiile, foarte generale și imprecise, ale ministrului economiei, reproduse în această declarație, din care ar reieși că o eventuală intervenție a statului s‑ar efectua în condiții de piață și numai în prezența unor dificultăți financiare dovedite ale întreprinderii, ceea ce nu ar fi fost cazul la această dată. În ceea ce privește contactele pe care guvernul francez le‑a avut cu agențiile de rating în iulie 2002, departe de a fi neobișnuite sau excepționale, acestea ar ține de responsabilitatea unui acționar majoritar, al cărui comportament avizat ar implica în special să urmărească în mod regulat și atent ratingul întreprinderilor sale.

174

În ceea ce privește FT, în primul rând, aceasta susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu ar fi putut fi făcute de un investitor de referință care se află în aceeași situație ca statul francez. FT afirmă că, prin declarația din 12 iulie 2002, acesta din urmă a urmărit pur și simplu să influențeze reacția piețelor datorită reputației sale de creditor și de debitor solvabil și fiabil. Acesta ar fi lăsat să se aplice normele speciale de funcționare a piețelor financiare pentru a stabiliza poziția economică a FT, astfel cum ar fi putut proceda un acționar privat poziționat într‑o situație comparabilă. Din această declarație ar reieși în mod clar că statul francez nu decisese încă să intervină în mod ferm și irevocabil. În ceea ce privește declarațiile din 13 septembrie și din 2 octombrie 2002, acestea ar fi generale și imprecise. FT adaugă în special că, din momentul publicării, la 12 septembrie 2002, a situațiilor sale financiare semestriale, care menționau rezultate operaționale bune, însă o structură financiară dezechilibrată, statul francez a luat măsurile adecvate.

175

În al doilea rând, FT susține că Comisia nu a demonstrat că declarația din 12 iulie 2002 avusese un efect de contaminare asupra situației piețelor care ar fi continuat până în decembrie 2002.

176

În ceea ce privește al doilea motiv, în primul rând, Comisia reproșează Republicii Franceze și FT că au efectuat o interpretare statică și „fotografică” a operațiunii în discuție, precum și o interpretare strictă, parțială și eronată a deciziei atacate. Or, o analiză separată a evenimentelor care au precedat oferta de împrumut din partea acționarilor nu ar fi posibilă. Comisia arată că, în considerentul (187) și în considerentul (222) și următoarele ale deciziei atacate, ar fi explicat de altfel rațiunile pentru care era obligată să analizeze declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și împrumutul din partea acționarilor ca un ansamblu. Aceasta susține că, ținând seama de legătura materială și economică dintre declarația din 12 iulie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, era necesar să se examineze întregul comportament al statului francez începând din luna iulie 2002. Comisia adaugă că strategia autorităților franceze s‑a inserat într‑un proces continuu de salvare a FT care nu s‑a limitat la evenimentele din decembrie 2002.

177

În speță, succesiunea principalelor evenimente, astfel cum au fost descrise în considerentele (36)-(56) ale deciziei atacate, ar evidenția în mod clar intenția afișată de Republica Franceză de a susține FT pentru a împiedica orice degradare ulterioară a ratingului acesteia. În această privință, piețele financiare nu și‑ar fi pus întrebări cu privire la faptul dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 aveau sau nu aveau caracter obligatoriu și dacă acestea exprimau sau nu exprimau un angajament irevocabil. Mai degrabă impresia creată de statul francez că acest angajament de susținere a FT avea caracter ferm și obligatoriu ar fi fost elementul decisiv atât în percepția agențiilor de rating, cât și în cea a piețelor, ținând seama de creșterea cursului acțiunilor FT după declarația din 12 iulie 2002. În consecință, faptul dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 constituiau sau nu constituiau un ajutor nu ar mai fi pertinent, în condițiile în care, la momentul materializării acestor declarații, în decembrie 2002, sub forma proiectului de împrumut din partea acționarilor, s‑ar fi stabilit, pe de o parte, că angajamentul devenise în acel moment irevocabil și, pe de altă parte, că acesta nu era conform cu criteriul investitorului privat, având în vedere că nu mai intervenea în condiții normale de piață.

178

Potrivit Comisiei, un investitor privat nu ar fi efectuat declarații precum cele formulate de autoritățile franceze începând cu luna iulie 2002. Având în vedere situația financiară foarte dezechilibrată a FT în anul 2002, faptul că planul de reducere a datoriei anunțat de conducerea sa în martie 2002 fusese considerat irealizabil, faptul că FT pierduse încrederea piețelor, faptul că, la această dată, nicio măsură vizând ameliorarea administrării și a rezultatelor sale nu fusese luată și nici nu fusese dispus niciun audit aprofundat și faptul că guvernul francez, conform propriilor declarații, nu avea o idee clară cu privire la soluția care trebuia adoptată pentru soluționarea crizei FT, un investitor privat avizat ar fi fost mai prudent în declarațiile sale prin care se urmărea liniștirea piețelor. Comisia amintește că, în speță, a considerat că nu dispune de suficiente elemente pentru a dovedi în mod irefutabil că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 constituiau un angajament irevocabil al unor resurse de stat și, prin urmare, ajutoare în sensul articolului 87 CE. Ea ar fi avut totuși dreptul să verifice dacă, în împrejurări precum cele din iulie 2002, un investitor privat avizat și‑ar fi asumat același risc, care consta, pe de o parte, într‑un risc economic legat de credibilitatea acestor declarații pe piață și, pe de altă parte, într‑un risc juridic, întrucât aceste declarații ar fi putut fi considerate ca având caracter obligatoriu în mai multe ordini juridice naționale. Comisia ar fi dedus din aceasta că, începând din luna iulie 2002, devenise imposibilă compararea comportamentului unui investitor public cu cel al unui investitor privat într‑o situație normală de piață, în condițiile în care niciun investitor privat nu ar fi fost capabil să influențeze piața cum au făcut‑o autoritățile franceze prin declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002. Din această cauză, Comisia ar fi ajuns la concluzia că aplicarea criteriului investitorului avizat numai situației din luna decembrie 2002 era eronată, întrucât la acel moment nu mai era posibilă aprecierea situației FT în condiții normale de piață.

179

Comisia respinge afirmația potrivit căreia poziția sa a împiedicat statele membre să se comporte ca investitori avizați. Comisia s‑ar fi limitat să compare comportamentul statului francez cu cel al unui operator privat pe durata întregului proces care a condus acest stat la concretizarea susținerii sale sub forma unui împrumut din partea acționarilor, acest împrumut nereprezentând decât materializarea deciziei sale de principiu de a susține FT prin măsurile adecvate anunțate prin declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002. Manifestarea publică a acestui angajament clar și categoric față de piață ar fi implicat însă riscuri financiare pe care un investitor privat nu și le‑ar fi asumat cu atâta imprudență, cel puțin nu înainte de a se fi informat pe deplin cu privire la situația economică a FT. Autoritățile franceze ar fi admis ele însele în cursul procedurii administrative că, la data de 12 iulie 2002, nu cunoșteau nici situația exactă a FT, nici mijloacele eficiente de redresare a acesteia. Într‑o astfel de situație, orice acționar avizat ar fi evitat să facă declarații care puteau determina angajamentul său, chiar viitor, de natură să pună în pericol propria situație financiară pe piețe.

180

În al doilea rând, Comisia susține că nu a săvârșit nicio eroare prin faptul că a considerat că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, anunțată și notificată la 4 decembrie 2002, trebuiau analizate împreună în raport cu articolul 87 alineatul (1) CE. Aceasta afirmă că criteriile stabilite de Curte la punctele 103 și 104 din hotărârea pronunțată în recurs sunt îndeplinite în speță și că reiese în mod evident din prezentarea faptelor cuprinsă la punctele 3-19 din această hotărâre că există legături strânse și indisolubile între aceste declarații și oferta menționată. În această privință, Comisia susține, primo, că intervențiile statului în cauză erau apropiate în timp și se înscriau toate în cadrul unei strategii globale de salvare a FT, secundo, că aceste intervenții diferite aveau drept unică finalitate să evite ca FT să suporte o criză gravă de lichiditate în anul 2003 și, tertio, că situația FT nu s‑a schimbat în mod substanțial în perioada cuprinsă între iulie și decembrie 2002.

181

În al treilea rând, Comisia contestă argumentul Republicii Franceze și al FT întemeiat pe faptul că nu se putea plasa în iulie 2002 pentru a aplica criteriul investitorului privat avizat în cazul măsurilor din decembrie 2002. Aceasta respinge afirmația lor potrivit căreia a ținut seama doar de situația din iulie 2002, ignorând, așadar, măsurile adoptate între această dată și decembrie 2002. În opinia sa, toate măsurile luate de autoritățile franceze după luna iulie 2002 au fost luate într‑un context „contaminat” de declarația din 12 iulie 2002. Astfel, sindicatul bancar ar fi putut fi reunit în septembrie 2002 doar pentru că ratingul FT ar fi putut fi menținut grație acestei declarații. Comisia repetă că oferta de împrumut din partea acționarilor constituie doar materializarea deciziei de principiu, manifestată public în iulie 2002, de a susține FT. Întrucât criteriul investitorului privat avizat a fost aplicat la data acestei materializări, nu se poate reproșa Comisiei că nu a respectat principiul securității juridice.

182

În ceea ce privește al treilea motiv, în primul rând, Comisia arată că decizia statului francez de a susține FT era „clară în principiu” începând de la 12 iulie 2002, deși modalitățile angajării sale nu fuseseră specificate încă la acea dată. Declarația din 12 iulie 2002 ar fi făcut parte dintr‑o „strategie credibilă de angajament al statului de a susține FT” și ar fi fost percepută ca atare de piețe. Dintr‑o analiză literală a declarației menționate și din contextul acesteia ar reieși că acest angajament era clar și că, în plus, a fost repetat. Acest lucru ar fi susținut de faptul că autoritățile franceze au contactat direct principalii actori ai pieței pentru ca aceștia să servească drept intermediari pe lângă investitori. Comisia adaugă că a demonstrat că respectiva percepție a piețelor era confirmată de reacția acestora, precum și de comentariile analiștilor financiari.

183

Potrivit Comisiei, faptul că statul francez și‑a calificat comportamentul ca fiind avizat nu infirmă caracterul necondiționat al angajamentului său. Totodată, menționarea eventualei apariții a unor probleme financiare ale FT nu ar putea fi interpretată ca o condiție suspensivă sau rezolutorie a acestui angajament. Astfel, nu ar exista niciun element care să permită să se demonstreze că piața percepuse vreo condiție în această privință. Dacă ministrul economiei ar fi dorit să condiționeze angajamentul său de respectarea dreptului Uniunii, acesta ar fi trebuit să exprime o rezervă explicită potrivit căreia orice intervenție ulterioară ar fi în prealabil notificată Comisiei și pusă în aplicare numai după ce va fi fost aprobată de aceasta.

184

În al doilea rând, drept răspuns la argumentele FT, Comisia susține în special că, la punctele 4, 6, 10, 15 și 133 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a confirmat analiza sa potrivit căreia declarația din 12 iulie 2002 a avut un impact cert asupra situației piețelor, întrucât ratingul societății FT a fost păstrat la nivelul de investiție sigură doar „ca urmare a indicațiilor statului francez”. Ea susține că, dacă declarația menționată a avut un astfel de impact, acest lucru se datorează în mod necesar faptului că piața a considerat că exprima un angajament credibil din partea statului. Comisia adaugă că reiese chiar din argumentele FT că statul francez se aștepta ca declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 să aibă efecte asupra pieței și că aceste efecte erau esențiale pentru prezentarea ofertei de împrumut din partea acționarilor.

185

Trebuie amintit că, potrivit articolului 87 alineatul (1) CE, cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața comună ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

186

Potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea drept „ajutor” în sensul articolului 87 alineatul (1) CE impune îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor menționate la această dispoziție (a se vedea Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Deutsche Post, C‑399/08 P, Rep., EU:C:2010:481, punctul 38 și jurisprudența citată).

187

Astfel, pentru ca o măsură națională să poată fi calificată drept ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, ea trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului și, în al patrulea rând, ea trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea Comisia/Deutsche Post, punctul 186 de mai sus, EU:C:2010:481, punctul 39 și jurisprudența citată).

188

În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, reiese din jurisprudență că doar avantajele acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat sau care constituie o sarcină suplimentară pentru stat trebuie considerate ajutoare în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Astfel, rezultă chiar din conținutul acestei dispoziții și din normele de procedură instituite la articolul 88 CE că avantajele acordate prin alte mijloace în afara resurselor de stat nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 1993, Sloman Neptun, C‑72/91 și C‑73/91, Rec., EU:C:1993:97, punctul 19, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Ecotrade, C‑200/97, Rec., EU:C:1998:579, punctul 35, și Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, Rec., EU:C:2001:160, punctul 58).

189

Din jurisprudența rezultă și că nu este necesar să se stabilească în toate cazurile că a avut loc un transfer de resurse de stat pentru ca avantajul acordat uneia sau mai multor întreprinderi să poată fi considerat ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 1994, Banco Exterior de España, C‑387/92, Rec., EU:C:1994:100, punctul 14, Hotărârea din 19 mai 1999, Italia/Comisia, C‑6/97, Rec., EU:C:1999:251, punctul 16, și Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, Rec., EU:C:2002:294, punctul 36).

190

În ceea ce privește condiția potrivit căreia măsura în discuție trebuie analizată ca acordarea unui avantaj beneficiarului său, este necesar să se amintească faptul că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că sunt considerate ajutoare de stat intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi putut obține în condiții de piață normale (a se vedea Hotărârea Comisia/Deutsche Post, punctul 186 de mai sus, EU:C:2010:481, punctul 40 și jurisprudența citată).

191

Astfel, sunt printre altele considerate ajutoare intervențiile care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (a se vedea în acest sens Hotărârea Banco Exterior de España, punctul 189 de mai sus, EU:C:1994:100, punctul 13, și Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia, C‑156/98, Rec., EU:C:2000:467, punctul 25).

192

Pe de altă parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că intervenția autorităților publice la capitalul unei întreprinderi, sub orice formă, poate constitui un ajutor de stat în sensul articolului 87 CE atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest articol (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia, C‑278/92-C‑280/92, Rec., EU:C:1994:325, punctul 20 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 mai 2003, Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia, C‑399/00 și C‑328/99, Rec., EU:C:2003:252, punctul 36 și jurisprudența citată).

193

Cu toate acestea, potrivit tot unei jurisprudențe constante, din principiul egalității de tratament între întreprinderi publice și întreprinderi private rezultă că nu pot fi calificate drept ajutoare de stat capitalurile puse la dispoziția unei întreprinderi direct sau indirect de către stat în împrejurări care corespund condițiilor normale ale pieței (a se vedea Hotărârea Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia, punctul 192 de mai sus, EU:C:2003:252, punctul 37 și jurisprudența citată). Astfel, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură pentru a se încadra în noțiunea „ajutor”, în sensul articolului 87 CE, nu sunt îndeplinite dacă întreprinderea publică beneficiară putea obține același avantaj precum cel care i‑a fost pus la dispoziție prin intermediul resurselor statului în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață, această apreciere realizându‑se, pentru întreprinderile publice, cu aplicarea, în principiu, a criteriului investitorului privat avizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF și alții, C‑124/10 P, Rep., EU:C:2012:318, punctul 78 și jurisprudența citată).

194

Potrivit jurisprudenței, trebuie să se facă distincție între rolul statului membru acționar al unei întreprinderi, pe de o parte, și atribuțiile statului care acționează în calitate de putere publică, pe de altă parte. Aplicabilitatea criteriului investitorului privat avizat depinde, în definitiv, de faptul că statul membru în cauză acordă în calitatea sa de acționar, iar nu în calitatea sa de putere publică, un avantaj economic unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EDF și alții, punctul 193 de mai sus, EU:C:2012:318, punctele 80 și 81).

195

În consecință, este necesar să se aprecieze dacă, în împrejurări similare, un investitor privat având o dimensiune care să poată fi comparată cu cea a organismului care gestionează sectorul public ar fi putut fi determinat să realizeze aporturi financiare la fel de mari, având în vedere în special informațiile disponibile și evoluțiile previzibile la data aporturilor respective (a se vedea Hotărârea Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia, punctul 192 de mai sus, EU:C:2003:252, punctul 38 și jurisprudența citată).

196

În scopul acestei analize, este necesar să se aprecieze dacă măsura ar fi fost adoptată în condiții normale de piață de un investitor privat care se află într‑o situație cât mai apropiată de situația statului membru în cauză, numai beneficiile și obligațiile referitoare la situația acestuia din urmă în calitate de acționar, cu excluderea celor care se referă la calitatea sa de putere publică, trebuind să fie avute în vedere (Hotărârea Comisia/EDF și alții, punctul 193 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 79).

197

Aceste principii fiind amintite, trebuie să se descrie pe scurt raționamentul urmat de Comisie în decizia atacată, pentru a concluziona, în considerentul (230) al acesteia, că criteriul investitorului privat avizat nu este îndeplinit în speță.

198

Comisia pornește de la premisa potrivit căreia, prin declarația din 12 iulie 2002, al cărei conținut ar fi fost confirmat și precizat prin declarațiile din 13 septembrie și din 2 octombrie 2002, autoritățile franceze au adoptat, începând cu luna iulie 2002, decizia de principiu de a susține FT. Oferta de împrumut din partea acționarilor, anunțată și notificată la 4 decembrie 2002, ar constitui doar „materializarea” (sau „concretizarea”) acestei decizii de principiu. Prin urmare, Comisia consideră că nu putea analiza această ofertă fără a ține seama de declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, ci trebuia să adopte o abordare globală în această privință [a se vedea în special considerentele (185)-(187), (202)-(207), (213), (222)-(224) și (226) ale deciziei atacate].

199

În continuare, Comisia susține că, având în vedere în special situația financiară dificilă în care se afla FT în iulie 2002, pierderea încrederii piețelor la această dată, lipsa unui audit al întreprinderii până în octombrie 2002, precum și lipsa unui plan de reducere a datoriei realist până în decembrie 2002, un investitor privat avizat nu ar fi efectuat public, „începând din luna iulie 2002” (sau „în iulie 2002”), declarații precum cele formulate de statul francez, care, din punct de vedere economic, pot angaja serios credibilitatea și reputația sa și, din punct de vedere juridic, îl pot obliga, de la această dată, să susțină financiar întreprinderea [a se vedea în special considerentele (206), (210), (217), (221), (228) și (229) ale deciziei atacate].

200

Astfel, potrivit Comisiei, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 erau suficient de clare, de precise și de ferme pentru a se manifesta în mod credibil existența, începând din luna iulie 2002, a unui angajament ferm din partea statului francez de a susține FT. Acest lucru ar fi demonstrat în special de faptul că declarația din 12 iulie 2002 provocase o creștere „anormală și care nu poate fi neglijată” a valorii acțiunilor și a obligațiunilor FT, precum și de comentariile anumitor analiști financiari care au urmat această declarație, în speță cele conținute într‑un raport al Deutsche Bank din 22 iulie 2002 și în comunicatul de presă al S & P din 12 iulie 2002 (a se vedea punctul 5 de mai sus). Comisia invocă și faptul că susținerea afișată de statul francez începând din luna iulie 2002 fusese determinantă pentru menținerea ratingului FT la nivelul de investiție, subînțelegându‑se că o degradare a acestui rating „ar fi avut consecințe în mare măsură negative asupra situației financiare a [î]ntreprinderii” [a se vedea în special considerentele (186), (190), (191), (207)-(212), (219)-(222), (225) și (227) ale deciziei atacate].

201

Comisia consideră că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 au „contaminat” astfel percepția piețelor și au „influențat” comportamentul actorilor economici în luna decembrie 2002. Aceasta concluzionează că condițiile de piață în care oferta de împrumut din partea acționarilor a fost anunțată, în decembrie 2002, nu puteau fi considerate normale și consideră că, pentru a aprecia raționalitatea economică a acestei măsuri, era necesar, în consecință, să se întemeieze pe o situație a pieței care nu este „contaminată” de impactul declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, și anume situația anterioară acestei din urmă date [a se vedea în special considerentele (186), (190), (191), (207)-(212), (219)-(222), (225), (227) și (228) ale deciziei atacate]. Or, într‑un astfel de context, este improbabil ca un investitor privat avizat „[să fi] acordat un împrumut din partea acționarilor, asumându‑și ca atare un risc financiar foarte important” [considerentul (229) al deciziei atacate]. În același sens, Comisia arată că „o degradare a ratingului societății FT ar fi făcut orice împrumut din partea acționarilor improbabil sau cel puțin mai oneros” [considerentele (222) și (225) ale deciziei atacate].

202

Trebuie subliniat că aplicarea criteriului investitorului privat avizat presupune în mod necesar ca măsurile luate de stat în favoarea unei întreprinderi să confere un avantaj care decurge din resurse de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EDF și alții, punctul 193 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 89, și Hotărârea Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, punctul 161 de mai sus, EU:T:2003:57, punctele 180 și 181).

203

La ședința din 21 aprilie 2009 în procedura anterioară în fața Tribunalului, ca răspuns la o întrebare a acestuia din urmă, toate părțile au admis de altfel în mod expres că prezența unui avantaj care decurge din resurse de stat constituia o condiție prealabilă aplicării criteriului investitorului privat avizat. La ședința din 24 septembrie 2014 în prezenta procedură, întrebate din nou cu privire la acest aspect de către Tribunal, Republica Franceză și FT și‑au reiterat poziția, în timp ce Comisia a încercat să revină asupra poziției sale, susținând astfel o teză contrară jurisprudenței citate la punctul 202 de mai sus.

204

Este necesar să se adauge că, în decizia atacată, Comisia a urmat o abordare conformă cu principiul enunțat la punctele 202 și 203 de mai sus, atunci când, mai întâi, în considerentele (194)-(196), a urmărit să stabilească existența unui avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat și, în continuare, în considerentul (197), a arătat că îi revenea sarcina de a examina dacă acest avantaj „[respecta] principiul investitorului privat avizat”.

205

În speță, reiese din aprecierile formulate de Curte la punctele 127-139 din hotărârea pronunțată în recurs, precum și din considerațiile care figurează la punctele 256-261 de mai jos că anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, luate împreună, au fost considerate, în decizia atacată, ca fiind măsura de stat care a conferit FT un avantaj economic care decurge din resurse de stat și care a fost calificată drept ajutor de stat.

206

Prin urmare, astfel cum susțin în mod întemeiat Republica Franceză și FT, acestor două măsuri, luate împreună, Comisia trebuia să le aplice criteriul investitorului privat avizat.

207

Or, se impune constatarea că, după cum rezultă în special din cuprinsul punctelor 198-201 de mai sus, în decizia atacată, Comisia a aplicat acest criteriu mai ales declarațiilor efectuate începând din iulie 2002, pentru a concluziona că oferta de împrumut din partea acționarilor, astfel cum a fost anunțată și notificată la 4 decembrie 2002, constituia un ajutor de stat.

208

Prin urmare, numai pentru că într‑o primă etapă a considerat că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu erau conforme cu criteriul respectiv, Comisia a putut pretinde, într‑o a doua etapă și în mod incident, că respectiva ofertă nu fusese efectuată în circumstanțe corespunzătoare condițiilor normale de piață și, prin urmare, trebuia analizată în raport cu situația anterioară lunii iulie 2002, situație în care aceasta ar fi fost foarte improbabilă.

209

Astfel, chiar dacă decizia atacată este oarecum confuză cu privire la acest aspect, reiese din ea, precum și din explicațiile date de Comisie în înscrisurile sale și în ședința din 24 septembrie 2014 (a se vedea punctul 225 de mai jos) că ideea susținută de aceasta din urmă este că, întrucât nu erau, după cum se pretinde, conforme cu criteriul investitorului privat avizat, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 au avut un efect de „contaminare” asupra situației pieței.

210

Cu atât mai mult, astfel cum subliniază în mod întemeiat Republica Franceză și FT, deși Comisia a susținut că a luat în considerare „declarațiile guvernului [francez] din perioada cuprinsă între iulie și decembrie 2002” [considerentul (203) al deciziei atacate] sau „ansamblul declarațiilor în discuție” [considerentul (213) al deciziei atacate] în vederea analizării criteriului investitorului privat avizat, este necesar să se constate că, în realitate, ea s‑a întemeiat aproape în mod exclusiv în această privință doar pe declarația din 12 iulie 2002 [a se vedea în special considerentele (221) și (229) ale deciziei atacate].

211

Această constatare a caracterului central al declarației din 12 iulie 2002 în ceea ce privește aplicarea criteriului investitorului privat avizat este confirmată de mai multe afirmații efectuate de Comisie în înscrisurile sale în fața Tribunalului. Astfel, aceasta arată în înscrisurile respective printre altele că declarația menționată implica riscuri pe care „un investitor privat nu și le‑ar fi asumat la această dată” și că, „începând din luna iulie 2002, devenise imposibil să compare comportamentele unui investitor public în raport cu cele ale unui investitor privat într‑o situație normală de piață”, „toate evenimentele care s‑au produs după luna iulie [2002] [realizându‑se] într‑un context de piață «contaminat» de [declarația respectivă]” (punctele 96-98 și 138 din memoriul în apărare în cauza T‑425/04, punctele 69-74 și 82 din duplica în cauza T‑425/04, punctele 106-109 din memoriul cuprinzând observații scrise al Comisiei din 17 iulie 2013 în cauza T‑425/04 RENV, punctele 85-87 și 164 din memoriul în apărare în cauza T‑444/04, punctele 59-64 și 73 din duplica în cauza T‑444/04, punctele 78-81 din memoriul cuprinzând observații scrise al Comisiei din 17 iulie 2013 în cauza T‑444/04 RENV).

212

Aplicarea criteriului investitorului privat avizat, în esență, doar declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 și în special declarației din 12 iulie 2002 este cu atât mai eronată cu cât, astfel cum a arătat în considerentele (188), (189), (218) și (219) ale deciziei atacate, Comisia nu dispunea de elemente suficiente pentru a putea adopta o poziție cu privire la aspectul dacă aceste declarații puteau constitui ca atare un ajutor de stat.

213

Desigur, nu se poate contesta că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 au conferit un avantaj economic FT.

214

În această privință, este necesar să se arate că Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale în decizia atacată că aceste declarații au permis printre altele menținerea ratingului FT la nivelul de investiții, precum și o recâștigare a încrederii piețelor financiare, au făcut posibil, mai ușor și mai puțin costisitor, accesul FT la noi credite necesare pentru refinanțarea datoriilor imediate, în valoare de 15 miliarde de euro, și, în definitiv, au contribuit la stabilizarea situației sale financiare foarte fragile, care, în iunie și în iulie 2002, era pe punctul de a se deteriora substanțial [a se vedea în special considerentele (212), (221), (222) și (225) ale deciziei atacate].

215

Trebuie să se adauge că, contrar celor susținute de FT, Comisia era îndreptățită să considere că efectele avantajoase care reies din declarațiile de susținere repetate începând cu luna iulie 2002 continuaseră până în luna decembrie 2002. Acest lucru este demonstrat în special prin declarația făcută de S & P, la 17 decembrie 2002 ca răspuns la anunțul din 4 decembrie 2002 (a se vedea punctul 33 de mai sus), precum și prin cea a Moody’s în februarie 2003 (a se vedea punctul 34 de mai sus).

216

În schimb, nu se demonstrează că avantajul identificat la punctul 214 de mai sus decurge din resurse de stat. Or, potrivit jurisprudenței, în vederea constatării existenței unui ajutor de stat, Comisia trebuie să stabilească o legătură suficient de directă între, pe de o parte, avantajul acordat beneficiarului și, pe de altă parte, o diminuare a bugetului de stat sau chiar un risc economic suficient de concret de sarcini care îl grevează (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos, C‑279/08 P, Rep., EU:C:2011:551, punctul 111).

217

În această privință, este suficient să se arate că reiese din considerentele (188), (189), (218) și (219) ale deciziei atacate că Comisia însăși a considerat că nu dispunea de elemente suficiente pentru a putea stabili în mod incontestabil că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 erau de natură să angajeze resurse de stat. În plus, în răspunsul la o întrebare scrisă pe care Tribunalul i‑a adresat‑o în prezentele cauze, Comisia, referindu‑se la considerentele citate anterior, a precizat că „nu [exista] nicio îndoială [că] nu [soluționase] problema măsurii în care aceste declarații, care ar putea fi considerate obligatorii din punct de vedere juridic și economic în raport cu dreptul național relevant, ar putea fi calificate ca atare, pentru acest motiv, drept măsuri de ajutoare care angajează resurse de stat”. Comisia a adăugat că urmărea să sublinieze astfel existența unor „riscuri reale” ca declarațiile respective să poată fi, pe de o parte, percepute ca obligatorii din punct de vedere juridic și, pe de altă parte, să aibă consecințe economice, dar că, din prudență, nu intenționase să concluzioneze în sensul existenței unei angajări a resurselor de stat doar pe temeiul acestor riscuri.

218

Din considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea criteriului investitorului privat avizat cu prioritate și în esență declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 și mai ales declarației din 12 iulie 2002.

219

Potrivit jurisprudenței, în cadrul aprecierii unei măsuri în raport cu articolul 87 CE trebuie să se țină cont de toate elementele relevante și de contextul lor (Hotărârea din 15 decembrie 2009, EDF/Comisia, T‑156/04, Rep., EU:T:2009:505, punctul 221). În același sens, Curtea a precizat că, pentru a stabili dacă statul a adoptat sau nu a adoptat comportamentul unui investitor avizat într‑o economie de piață, trebuie să aibă loc o repoziționare în contextul perioadei în care au fost luate măsurile de susținere financiară pentru a evalua raționalitatea economică a comportamentului statului (Hotărârea Franța/Comisia, punctul 189 de mai sus, EU:C:2002:294, punctul 71).

220

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, pentru a se stabili dacă o intervenție a autorităților publice în capitalul unei întreprinderi prezintă caracterul de ajutor de stat, este necesar să se aprecieze dacă, în împrejurări similare, un investitor privat având o dimensiune comparabilă ar fi putut fi determinat să realizeze aporturi financiare la fel de mari, având în vedere în special informațiile disponibile și evoluțiile previzibile la data aporturilor respective (a se vedea punctul 195 de mai sus).

221

Conform jurisprudenței menționate la punctele 219 și 220 de mai sus, criteriul investitorului privat avizat trebuie aplicat, așadar, de Comisie poziționându‑se în momentul în care măsura de stat de susținere financiară care poate fi calificată drept ajutor de stat este adoptată.

222

Rezultă că, în speță, Comisia nu numai că trebuia să aplice criteriul investitorului privat avizat mai ales în cazul anunțului din 4 decembrie 2002 coroborat cu oferta de împrumut din partea acționarilor (a se vedea punctele 202-218 de mai sus), dar, în plus, pentru realizarea acestui exercițiu, era obligată să se poziționeze în contextul perioadei în care a fost luată această măsură de către statul francez, în speță în decembrie 2002.

223

Or, pe lângă faptul că doar într‑o a doua etapă și cu titlu incident Comisia a aplicat criteriul investitorului privat avizat măsurii respective, ea s‑a poziționat în acest sens în contextul situației prealabile lunii iulie 2002 [a se vedea în special considerentul (228) al deciziei atacate].

224

Comisia nu își poate justifica poziția prin faptul că condițiile de piață existente în luna decembrie 2002 ar fi fost „contaminate” sau denaturate în mod anormal de declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și în special de declarația din 12 iulie 2002.

225

În această privință, trebuie arătat că, întrebată cu privire la acest aspect de către Tribunal în ședința din 24 septembrie 2014, Comisia a declarat că teza sa referitoare la efectul de „contaminare” a declarațiilor respective avea ca temei juridic doar articolul 87 CE și, mai precis, criteriul investitorului privat avizat.

226

Or, astfel cum s‑a constatat deja la punctele 212-217 de mai sus, Comisia nu a adoptat o poziție în decizia atacată cu privire la problema dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, despre care nu a demonstrat că ar implica un angajament de resurse de stat, puteau constitui ca atare un ajutor de stat.

227

Desigur, potrivit jurisprudenței menționate la punctul 220 de mai sus, compararea comportamentului statului cu cel al unui investitor privat trebuie efectuată luând în considerare informațiile disponibile și evoluțiile previzibile la data aporturilor financiare în discuție. Aceasta înseamnă că nu se poate ține seama de evenimente și de informații ulterioare acordării ajutorului, însă nu interzice în niciun mod Comisiei să țină seama de evenimente anterioare, care fac parte din contextul ajutorului în discuție, și de efectele lor. În consecință, pentru a evalua raționalitatea economică a comportamentului statului francez, Comisia putea lua în considerare toate elementele care caracterizau acest context, care nu se limita în speță la evenimentele lunii decembrie 2002.

228

Cu alte cuvinte, Comisia era autorizată pe deplin să integreze în analiza sa declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 ca „fapte anterioare […] obiectiv relevante” [considerentul (185) al deciziei atacate] și care „[permit] o mai bună înțelegere a rațiunilor și a conținutului măsurilor din decembrie 2002” [considerentul (186) al deciziei atacate].

229

Cu toate acestea, deși „informațiile disponibile” se pot raporta la evenimente și la elemente obiective din trecut, precum declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, nu se poate admite că aceste evenimente și elemente anterioare constituie ca atare în mod determinant cadrul de referință relevant în vederea aplicării criteriului investitorului privat avizat. Dimpotrivă, ținând seama de necesitatea unei analize prospective în temeiul informațiilor disponibile, luarea în considerare a evenimentelor și a elementelor din trecut nu permite înlăturarea celei a evenimentelor și a elementelor obiective mai recente, în măsura în care acestea din urmă pot fi decisive pentru această analiză prospectivă, fie pentru că determină caducitatea faptelor anterioare, fie pentru că determină evoluția viitoare a situației economice a beneficiarului și a poziției sale pe piață. Astfel, evenimentele anterioare, chiar dacă constituie fapte obiective care au determinat, cel puțin în parte, geneza evenimentelor mai recente, nu pot anula semnificația evenimentelor respective mai recente în cazul în care pare că acestea din urmă, de exemplu măsuri de restructurare, au avut o incidență reală asupra acestei evoluții.

230

În speță, Comisia a încălcat în mod vădit această premisă în condițiile în care a omis să țină seama de o serie de elemente pertinente care au determinat efectiv decizia statului francez în decembrie 2002, și anume, pe lângă restabilirea încrederii piețelor financiare și menținerea ratingului societății FT, în primul rând, măsurile de restructurare și de reechilibrare luate în cadrul acesteia, inclusiv planul Ambiție 2005 elaborat de noua conducere între octombrie și decembrie 2002, care prevedea în special punerea în aplicare a unui plan de îmbunătățire a performanței operaționale a întreprinderii, numit „plan TOP”. Aceasta s‑a abținut de asemenea să ia în considerare alte elemente esențiale, precum angajamentul asumat de un sindicat bancar, în septembrie 2002, de a se constitui garant, în ceea ce privește partea destinată investitorilor privați, pentru finalizarea corespunzătoare a majorării capitalului FT, cesiunea de active nestrategice pentru aceasta, între iulie și decembrie 2002, până la aproximativ 2,5 miliarde de euro, instituirea, în octombrie 2002, a unei noi conduceri a întreprinderii și soluționarea, în noiembrie 2002, a litigiului care opunea FT operatorului german Mobilcom. Pe de altă parte, toate aceste elemente au determinat o îmbunătățire netă a perspectivelor operaționale și a performanțelor FT în cursul celui de al doilea semestru al anului 2002, astfel cum a demonstrat Republica Franceză într‑un mod foarte convingător în răspunsul la o întrebare scrisă a Tribunalului în cadrul prezentei proceduri. Trebuie să se adauge că, în considerentul (260) al deciziei atacate, Comisia arată că nu ar fi adecvat să se întemeieze doar pe declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 pentru a cuantifica ajutorul în discuție, din moment ce „utilizarea situației pieței înaintea [acestor] declarații […], în cazul în care aceasta permite să se țină seama de efectul asupra piețelor al declarațiilor prealabile ale autorităților franceze, nu permite izolarea acestor efecte de alte eventuale efecte ale unor evenimente precum schimbarea conducerii FT sau planul Ambiție 2005”.

231

Reiese din considerentul (228) al deciziei atacate și din înscrisurile Comisiei că, în cadrul aplicării criteriului investitorului privat avizat, aceasta nu a apreciat efectiv diferitele elemente determinante în cauză. Comisia chiar a refuzat în mod deliberat să le ia în considerare în acest context, întrucât considera că trebuie să primeze, în mod retroactiv și în temeiul tezei sale a „contaminării”, faptele invocate care au avut loc în special în perioada iunie-iulie 2002.

232

În aceste împrejurări, trebuie să se considere că abordarea Comisiei, care a considerat necesar, pentru a ține seama de un pretins efect de „contaminare” produs de declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, să asimileze situația de fapt în care statul francez a adoptat în cele din urmă, în decembrie 2002, măsuri de susținere concrete situației economice și financiare a FT existente anterior declarației din 12 iulie 2002, este artificială și vădit eronată. În consecință, Comisia nu era îndreptățită să susțină că nu era necesar să se întemeieze pe situația pieței din decembrie 2002, dar că trebuia să se întemeieze pe situația unei piețe care nu este „contaminată” de declarațiile respective.

233

În sfârșit, argumentația Comisiei potrivit căreia un investitor privat avizat nu ar fi efectuat declarații de tipul celor formulate de guvernul francez începând din luna iulie 2002 se întemeiază pe o eroare vădită de apreciere, ceea ce constituie un motiv suplimentar pentru a respinge teza „contaminării” pe care o invocă.

234

Trebuie amintit că această argumentație se întemeiază pe premisa potrivit căreia declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, în primul rând declarația din 12 iulie 2002, erau „susceptibile, din punct de vedere pur economic, să angajeze serios credibilitatea și reputația [statului francez] și, din punct de vedere juridic, chiar să îl oblige începând de la această dată să susțină financiar [FT] în orice situație” [considerentul (229) al deciziei atacate]. Astfel, potrivit Comisiei, aceste declarații erau „suficient de clare, de precise și de ferme pentru a exprima existența unui angajament credibil al statului [francez]” de a susține FT [considerentul (208) al deciziei atacate]. Cel puțin, actorii pieței ar fi perceput existența unui astfel de angajament ferm [considerentele (206), (213), (220) și (221) ale deciziei atacate]. Or, potrivit Comisiei, având în vedere situația de criză în care se afla FT în iulie 2002, un investitor privat avizat nu ar fi făcut public astfel de declarații de susținere, care pot implica asemenea riscuri financiare, cel puțin nu înainte de a se fi informat pe deplin cu privire la situația economică a acestei întreprinderi [considerentul (229) al deciziei atacate].

235

În această privință, mai întâi, trebuie arătat că nu este suficient ca declarații ale autorităților publice să poată fi percepute pur și simplu de piață ca indicând un angajament ferm al acestora pentru a concluziona că acestea pot genera consecințe economice sau juridice prejudiciabile de tipul celor invocate par la Comisie. O asemenea concluzie presupune ca declarațiile în cauză să fie suficiente de clare, de precise și de ferme pentru a implica în mod concret un astfel de angajament. Recunoașterea existenței unui ajutor trebuie să se întemeieze, astfel, pe constatări obiective, și nu doar pe percepția actorilor pieței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2008, SIC/Comisia, T‑442/03, Rep., EU:T:2008:228, punctul 126). Așadar, faptul, stabilit de altfel (a se vedea punctul 214 de mai sus), că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 au produs un impact pozitiv asupra percepției actorilor pieței, care a permis în special menținerea ratingului FT la nivelul de investiție, precum și o recâștigare a încrederii piețelor financiare, nu poate fi concludent.

236

În continuare, dintr‑o analiză a naturii declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 reiese că acestea nu implicau un angajament ferm al statului francez de natură să genereze consecințele prejudiciabile invocate de Comisie.

237

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește declarația din 12 iulie 2002, trebuie să se constate că această declarație a fost efectuată de ministrul economiei, în special în calitatea sa de reprezentant al statului francez ca acționar majoritar al FT („[s]untem acționarul majoritar […]”). În această calitate, a dat asigurări în mod expres că, oricare ar fi forma intervenției sale, statul francez intenționa să se comporte ca un investitor avizat („[s]tatul acționar se va comporta ca un investitor avizat […]”). În această privință, Comisia nu a prezentat elemente susceptibile să demonstreze că această intenție de a condiționa intervenția viitoare a statului francez de respectarea criteriului investitorului privat avizat nu era decât afișată, iar nu reală și serioasă, la momentul acestei declarații.

238

În plus, declarația din 12 iulie 2002 era vagă și imprecisă în ceea ce privește posibilele măsuri de susținere pe care statul francez le putea lua într‑o etapă ulterioară, neprecizată încă („se va comporta ca un investitor avizat și […] vom lua toate măsurile adecvate”). Având în vedere caracterul deschis și vag al acestor afirmații, Comisia nu avea motive să concluzioneze că exista un angajament clar asumat de statul francez, cu privire la care numai „mijloacele de intervenție […], mai exact modalitățile de executare”, mai trebuiau specificate [considerentul (209) al deciziei atacate], un astfel de angajament clar presupunând în mod necesar identificarea naturii și a conținutului acestei eventuale intervenții viitoare. Or, așa cum confirmă raportul Deutsche Bank din 22 iulie 2002, pe care însăși Comisia s‑a întemeiat în considerentul (221) și în nota de subsol 146 din decizia atacată, cu privire la declarația din 12 iulie 2002, piața nu putea încă să determine natura și conținutul acestei viitoare intervenții a statului francez („[FT] a beneficiat de încrederea crescândă a piețelor [în faptul] că guvernul [francez] va suporta într‑un fel sau altul creditul”; acest „[sprijin] implicit din partea statului [francez] […] ar putea lua forma unor împrumuturi, în condițiile pieței, acordate de bănci sau [de] guvernul [francez]”). În plus, întărind caracterul viitor, condiționat și imprecis al unei astfel de intervenții, declarația din 12 iulie 2002 respinge în mod explicit ipoteza unei majorări a capitalului FT, deși statul francez va folosi tocmai această posibilitate în decembrie 2002 („Nu, cu siguranță nu! Afirm pur și simplu că vom lua, în timp util, măsurile adecvate. Dacă este necesar […]”).

239

Această interpretare este confirmată având în vedere contextul faptic în care a intervenit declarația din 12 iulie 2002. Astfel cum pare să recunoască însăși Comisia (a se vedea punctul 179 de mai sus), în această etapă, în lipsa unor informații pertinente cu privire la întinderea exactă a dificultăților financiare cu care se confrunta FT, cu privire la viitoarea reacție a piețelor financiare provocată de această declarație și cu privire la evoluția angajată în urma preconizatei restructurări a FT, statul francez nu putea încă să cunoască și să determine cu suficientă precizie natura, conținutul și condițiile acordării unei eventuale măsuri de sprijin în favoarea acestei întreprinderi. Din ansamblul actelor realizate de autoritățile franceze la 12 iulie 2002, inclusiv din faptul că acestea au contactat direct agențiile de rating, rezultă mai degrabă că aceste autorități urmăreau să liniștească rapid piețele financiare în privința unui sprijin potențial și viitor din partea statului francez în favoarea FT, cu unicul scop de a împiedica degradarea suplimentară a ratingului său, precum și închiderea accesului acesteia la noi credite pe piața obligatară, fără însă a concretiza mai mult acest eventual sprijin la acest moment precis. Astfel, o concretizare prematură a unor eventuale măsuri de sprijin ar fi putut determina riscul de a restrânge inutil opțiunile de refinanțare a datoriei FT care ar fi apărut ulterior, creând totodată necesitatea de a le notifica Comisiei în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE. Mai mult, din cauza caracterului său precipitat, o asemenea abordare ar fi putut afecta încrederea creditorilor și a investitorilor în fiabilitatea acțiunii statului francez. În aceste împrejurări, contrar celor expuse în considerentul (212) al deciziei atacate, faptul de a fi contactat agențiile de rating nu putea fi înțeles ca un element ce sprijinea caracterul ferm al pretinsului angajament asumat de statul francez, ci numai ca un prim pas destinat să reducă presiunea care afecta în iulie 2002 poziția FT pe piețele financiare.

240

Contrar susținerilor Comisiei în considerentul (210) al deciziei atacate, simplul fapt că la momentul declarației din 12 iulie 2002 FT se confrunta deja cu grave dificultăți de refinanțare nu schimbă cu nimic caracterul deschis și vag al acestei declarații în ansamblu și nici semnificația sa în raport cu contextul de fapt în care a intervenit. Astfel, chiar dacă s‑ar presupune existența în această etapă a dificultăților menționate, faptul că această declarație nu reflecta corect situația critică a datoriei pe termen scurt a FT la acea dată nu este decisiv („dacă [FT] ar avea dificultăți”; „dacă [FT] ar avea probleme de finanțare, ceea ce nu este cazul astăzi, statul [francez] va lua măsurile necesare pentru ca acestea să fie depășite”).

241

În plus, în cadrul interpretării sale literale a declarației din 12 iulie 2002, Comisia nu poate susține în mod valabil că „[n]iciun element nu permite să se demonstreze că piața percepuse vreo condiție” [considerentul (210) al deciziei atacate], această percepție subiectivă a anumitor actori ai pieței nefiind determinantă pentru a caracteriza natura unei astfel de declarații (a se vedea punctul 235 de mai sus). Pe de altă parte, această considerație nu ține seama de faptul că, dimpotrivă, în această etapă, Deutsche Bank era incapabilă să anticipeze natura și conținutul eventualei intervenții viitoare a statului francez în favoarea FT (a se vedea punctul 238 de mai sus).

242

În al doilea rând, în ceea ce privește declarația din 13 septembrie 2002, trebuie arătat că și această declarație este orientată spre viitor, condiționată și imprecisă în privința eventualelor măsuri preconizate de statul francez pe termen lung („[s]tatul [francez] va oferi [FT] susținerea sa în punerea în aplicare a […] plan[ului] [de redresare financiară] și va contribui, la rândul său, la creșterea substanțială a fondurilor proprii ale [FT], potrivit unui calendar și unor modalități care vor fi determinate în funcție de condițiile pieței”), singura certitudine constând în afirmarea unei contribuții viitoare „la creșterea substanțială a fondurilor proprii” ale FT și în faptul că aceasta va avea loc în „condițiile pieței”. În plus, asemenea declarației din 12 iulie 2002, declarația din 13 septembrie 2002 omite să precizeze mai mult natura, conținutul și condițiile viitoarei intervenții a statului francez în favoarea FT și supune eventualele măsuri de susținere intermediare criteriului necesității („[î]ntre timp, statul [francez] va lua, dacă este necesar, măsurile care să permită să se evite ca [FT] să aibă vreo problemă de finanțare”).

243

În al treilea rând, în ceea ce privește declarația din 2 octombrie 2002, trebuie să se constate că aceasta nu este mai puțin vagă și că nu aduce nicio precizare semnificativă în raport cu conținutul declarației din 13 septembrie 2002„([s]tatul [francez] va participa la punerea în aplicare a măsurilor de redresare și va contribui, la rândul său, la creșterea fondurilor proprii ale [FT] potrivit unor modalități ce vor fi determinate […] [S]tatul [francez] va lua între timp, dacă este necesar, măsurile care să permită să se evite ca [FT] să aibă vreo problemă de finanțare”). Astfel, prin această declarație, statul francez se limitează să anticipeze în mod vag un sprijin viitor și potențial din partea sa în vederea creșterii fondurilor proprii ale FT, a cărui natură, conținut și condiții de acordare nu sunt încă determinate. Totodată, asemenea declarațiilor anterioare, un eventual sprijin intermediar din partea statului francez, ale cărui caracteristici nu sunt detaliate mai mult, este condiționat de necesitatea de a rezolva potențiale probleme de finanțare ale FT.

244

Din considerațiile care precedă rezultă că, contrar celor invocate de Comisie, ca urmare a caracterului lor deschis, imprecis și condiționat, în special în ceea ce privește natura, conținutul și condițiile unei eventuale intervenții din partea statului în favoarea FT, și ținând seama de contextul de fapt în care au intervenit, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu pot fi interpretate în sensul că implică un angajament concret și ferm din partea statului francez de a oferi un sprijin precis în favoarea FT.

245

Prin urmare, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu pot să fi generat în sarcina statului francez vreo obligație juridică, în special cea de a susține FT din punct de vedere financiar începând cu 12 iulie 2002.

246

Pentru aceleași motive, nu se poate considera că, independent de orice obligație juridică, aceste declarații creaseră o așteptare reală din punctul de vedere al pieței și că, în cazul în care statul francez nu și‑ar fi onorat promisiunea, aceasta ar fi determinat pentru el, în calitatea sa de proprietar sau de gestionar de întreprinderi, de actor economic major și de persoană care ia împrumuturi importante de pe piețele financiare, anumite costuri economice ca urmare a pierderii credibilității sale și a reputației sale pe aceste piețe [considerentele (217) și (221) ale deciziei atacate]. Mai întâi, o simplă așteptare a pieței nu poate crea, ca atare, vreo obligație legală de a acționa într‑un sens dorit (a se vedea punctul 235 de mai sus). În continuare, nu s‑a demonstrat de către Comisie că nerespectarea unei eventuale promisiuni de susținere din partea statului francez în favoarea unei întreprinderi ar putea pune în pericol credibilitatea și reputația acestuia pe piețele financiare. Pe de altă parte, astfel cum reiese din considerațiile care figurează la punctul 238 de mai sus și la punctul 247 de mai jos, comportamentul autorităților franceze începând din luna iulie 2002 urmărea tocmai să evite consecințele prejudiciabile invocate de Comisie, lăsând să planeze îndoieli asupra naturii, a conținutului și a condițiilor exacte ale eventualei sale intervenții viitoare. În sfârșit, și în orice caz, astfel cum a arătat avocatul general Mengozzi în Concluziile prezentate în cauzele conexate Bouygues și alții/Comisia și alții (C‑399/10 P și C‑401/10 P, Rep., EU:C:2012:392, punctul 64), trebuie amintit că Comisia a renunțat în cele din urmă să adopte o poziție tranșantă cu privire la aspectul dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 puteau cauza o pierdere de credibilitate a statului pe piețele financiare care ar determina pentru acesta din urmă un risc financiar sub forma creșterii costului tranzacțiilor sale viitoare.

247

Desigur, prin declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și exercitându‑și astfel reputația de debitor/creditor solvabil și fiabil pe piețele financiare, statul francez a intenționat să influențeze reacția acestor piețe, să restabilească încrederea lor și în special să încerce să obțină menținerea ratingului FT în scopul pregătirii unei refinanțări solide și mai puțin costisitoare a acestei întreprinderi într‑o etapă ulterioară. Cu toate acestea, astfel cum arată în mod întemeiat FT în memoriul cuprinzând observații scrise din 31 mai 2013, statul francez doar a lăsat să se aplice regulile speciale de funcționare a piețelor financiare pentru a stabiliza poziția economică a FT pe termen scurt, și aceasta tocmai cu scopul de a crea condițiile antreprenoriale și financiare indispensabile luării unor măsuri de susținere mai concrete care urmau să intervină ulterior. Procedând astfel, statul francez a adoptat tocmai atitudinea prudentă și diligentă a unui investitor privat care se asigură ca toate condițiile necesare să fie îndeplinite înainte de a‑și asuma un angajament irevocabil de susținere sau de investiții. În acest context, afirmația foarte puțin detaliată a Comisiei potrivit căreia niciun investitor privat nu ar fi fost în poziția de a influența piața așa cum procedase statul francez prin declarațiile sale efectuate începând din luna iulie 2002 nu poate fi admisă. Astfel, nu se poate exclude a priori ca un investitor privat, eventual de dimensiune internațională și cu o pondere economică considerabilă, să urmeze aceeași strategie și să obțină același rezultat pe piețele financiare.

248

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că Comisia s‑a întemeiat în mod vădit eronat în drept și în fapt pe situația existentă începând din luna iulie 2002 pentru a aplica criteriul investitorului privat avizat.

249

Comisia nu poate justifica aplicarea vădit eronată pe care a efectuat‑o astfel cu privire la criteriul investitorului privat avizat prin teza sa, prezentată în esență în considerentele (185), (187) și (226) ale deciziei atacate, potrivit căreia oferta de împrumut din partea acționarilor, anunțată și notificată la4 decembrie 2002, constituia doar materializarea declarațiilor anterioare ale statului francez și, mai precis, a unei decizii de principiu de susținere a FT din punct de vedere financiar, care ar fi fost adoptată începând cu 12 iulie 2002.

250

Prin intermediul acestei teze, Comisia consideră, în esență, că avea toate motivele să aprecieze în ansamblu declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor pentru a ajunge la concluzia că comportamentul statului francez nu respecta criteriul investitorului privat avizat.

251

Desigur, oferta de împrumut din partea acționarilor, anunțată și notificată la 4 decembrie 2002, se înscrie în logica și în strategia statului francez începând din luna iulie 2002, care avea drept obiectiv și drept consecință recâștigarea încrederii piețelor pentru a putea refinanța în condiții mai favorabile datoria pe termen scurt a FT (a se vedea punctul 247 de mai sus).

252

Cu toate acestea, nu decurge de aici că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 implicau deja ca atare anticiparea unui sprijin financiar specific asemănător cu cel care s‑a concretizat în cele din urmă în luna decembrie 2002.

253

Din considerațiile expuse la punctele 233-244 de mai sus rezultă că, spre deosebire de anunțul din 4 iulie 2002, care făcea publică oferta de deschidere a unei linii de credit de 9 miliarde de euro în favoarea FT, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 aveau un caracter deschis, imprecis și condiționat în ceea ce privește natura, conținutul și condițiile unei eventuale intervenții viitoare a statului francez. Nu se poate considera, așadar, că statul francez preconizase o asemenea contribuție financiară concretă începând din luna iulie 2002. În realitate, având în vedere acest caracter substanțial diferit al declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, decizia statului francez, în decembrie 2002, de a anunța și de a propune un proiect de împrumut din partea acționarilor constituia o ruptură importantă în succesiunea evenimentelor care au condus la refinanțarea FT.

254

Teza Comisiei este cu atât mai puțin plauzibilă cu cât statul francez trebuia mai întâi să aștepte și să verifice dacă, în urma declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 și a efectului preconizat al acestora, și anume restabilirea încrederii piețelor financiare și menținerea ratingului FT, precum și în urma măsurilor de restructurare și de reechilibrare luate în cadrul FT, condițiile economice pentru o asemenea intervenție a statului erau efectiv întrunite. Într‑adevăr, astfel cum s‑a constatat la punctul 239 de mai sus, la data acestor declarații, în lipsa unor informații pertinente, în special referitoare la reacția piețelor și la succesul măsurilor luate, statul francez nu putea încă să cunoască și să determine suficient natura, conținutul și condițiile unei eventuale măsuri de susținere în favoarea FT, inclusiv ale unei eventuale majorări de capital, pe care ministrul economiei o respinsese încă o dată explicit în iulie 2002. Este evident că abia în luna decembrie 2002 statul francez a considerat că erau întrunite condițiile economice ale unui astfel de sprijin financiar, ceea ce confirmă intervenția unei rupturi importante în succesiunea evenimentelor în acest stadiu.

255

În memoriul cuprinzând observații scrise din 17 iulie 2013, Comisia afirmă că, în hotărârea pronunțată în recurs, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la problema dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și anunțul din 4 decembrie 2002 coroborat cu oferta de împrumut din partea acționarilor puteau fi considerate împreună o „singură intervenție” în sensul punctelor 103-105 din hotărârea menționată. Ea afirmă că criteriile menționate la punctele 103 și 104 din hotărârea pronunțată în recurs sunt totuși perfect aplicabile în speță, astfel încât aceste diferite intervenții consecutive trebuie considerate ca indisolubil legate.

256

La punctele 127-131 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a statuat, în temeiul criteriilor enunțate la punctele 103 și 104 din aceeași hotărâre, că Comisia era îndreptățită să considere anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor ca reprezentând împreună o intervenție unică a statului, dat fiind că aceste două intervenții prezintă legături atât de strânse între ele încât era imposibil să fie disociate. Reiese de aici și că această intervenție unică a fost identificată de Comisie în decizia atacată ca fiind măsura de ajutor ilegal în cauză.

257

Se impune constatarea că, astfel cum au subliniat Republica Franceză și FT în ședința din 24 septembrie 2014, decizia atacată nu se întemeiază pe premisa potrivit căreia declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 sunt de asemenea incluse în cadrul intervenției unice respective, ca elemente constitutive ale măsurii de ajutor în cauză.

258

În decizia atacată, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 sunt analizate, desigur, împreună cu intervenția unică a statului calificată drept ajutor de stat, în speță anunțul din 4 decembrie 2002 coroborat cu oferta de împrumut din partea acționarilor, dar numai ca elemente de „context” ale intervenției respective. Acest lucru este confirmat de Curte în hotărârea pronunțată în recurs, atunci când arată că „din considerentul (185) al deciziei [atacate] reiese că obiectul acesteia privește împrumutul din partea acționarilor care fusese notificat Comisiei și că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu sunt luate în considerare decât în măsura în care sunt în mod obiectiv relevante pentru aprecierea împrumutului în cauză” (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 73), că, „[a]stfel, Comisia a examinat declarațiile în cauză numai în măsura în care ele constituie contextul acestei ultime măsuri” și că „din cuprinsul articolului 1 din decizia [atacată] reiese că aceasta se limitează la calificarea împrumutului din partea acționarilor drept de ajutor de stat incompatibil cu piața comună și […] menționează declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 ca fiind doar contextul ajutorului constatat” (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 75).

259

Teza invocată de Comisie în decizia atacată, incorectă de altfel (a se vedea punctele 249-254 de mai sus), potrivit căreia oferta de împrumut din partea acționarilor constituie materializarea unei decizii de principiu, adoptată de la 12 iulie 2002, de a susține FT nu merge atât de departe ca aceea potrivit căreia declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 ar fi, la fel ca anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, elemente care constituie o intervenție unică calificată drept ajutor de stat.

260

De altfel, în memoriul cuprinzând observații scrise din 17 iulie 2013 și în răspunsurile la întrebările scrise pe care Tribunalul i le‑a adresat în prezenta procedură, Comisia, deși afirmă că criteriile stabilite la punctele 103 și 104 din hotărârea pronunțată în recurs sunt îndeplinite și în ceea ce privește declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, nu concluzionează totuși că acestea din urmă trebuie considerate ca fiind elemente constitutive ale măsurii calificate drept ajutor de stat în decizia atacată. Ceea ce Comisia deduce din faptul că aceste declarații și oferta de împrumut din partea acționarilor sunt, în opinia sa, indisolubil legate, este că era îndreptățită să considere că toate aceste intervenții se încadrau în același proces continuu de susținere a FT de către statul francez, să adopte o „abordare globală” în speță (a se vedea punctul 176 de mai sus) și, astfel, să analizeze împreună aceste intervenții diferite în raport cu articolul 87 alineatul (1) CE. În rest, Comisia insistă asupra faptului că a ținut seama de declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 doar în sensul că formează contextul ajutorului constatat. De asemenea, în ședința din 24 septembrie 2004, Comisia a arătat că, prin punctele 102-104 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea validase abordarea globală a procesului pe care ea o preconizase de la început. Aceasta a arătat de asemenea că nu era în măsură să precizeze dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și anunțul din 4 decembrie 2002 coroborat cu oferta de împrumut din partea acționarilor trebuiau considerate ca reprezentând împreună o „singură intervenție” în sensul hotărârii pronunțate în recurs și dacă o astfel de constatare ar însemna că toate aceste intervenții consecutive sunt unul și același ajutor de stat, lăsând Tribunalului sarcina de a se pronunța cu privire la aceste probleme.

261

Cu alte cuvinte, Comisia nu deduce din afirmațiile sale întemeiate pe punctele 103 și 104 din hotărârea pronunțată în recurs alte argumente în afara celor pe care le‑a invocat în procedurile anterioare în fața Tribunalului și a Curții și care au fost respinse deja ca eronate sau afectate de o eroare vădită de apreciere la punctele 202-254 de mai sus.

262

Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese că este necesar să se admită al doilea și al treilea motiv invocat de Republica Franceză și de FT, în măsura în care acestea urmăresc să se constate erori de drept și erori vădite de apreciere în aplicarea criteriului investitorului privat avizat și, prin urmare, o nerespectare a noțiunii de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În consecință, articolul 1 din decizia atacată trebuie anulat.

263

În aceste împrejurări, nu mai este necesar să se examineze al patrulea motiv invocat de Republica Franceză, întemeiat pe nemotivare.

264

Trebuie amintit că Republica Franceză și FT urmăresc să obțină anularea în totalitate a deciziei atacate, respectiv inclusiv articolul 2 din aceasta, chiar dacă nu invocă niciun argument specific în susținerea acestui din urmă aspect al acțiunilor lor.

265

La punctele 141 și 142 din hotărârea pronunțată în recurs, în ceea ce privește acest articol 2, Curtea se referă însă doar la cererea pentru obținerea anulării acestuia prezentată de societățile Bouygues și are în vedere, așadar, trimiterea doar a acestei cereri la Tribunal.

266

Având în vedere întinderea obiectului acțiunilor formulate de Republica Franceză și de FT, amintită la punctul 264 de mai sus, precum și punctul 2 din dispozitivul hotărârii pronunțate în recurs, care utilizează cuvântul „cereri” la plural, Tribunalul consideră că rămâne sesizat și cu cererile de anulare a articolului 2 din decizia atacată prezentate de aceste părți.

267

În această privință, trebuie să se considere că, având în vedere anularea articolului 1 din decizia atacată, în temeiul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT, cererile lor pentru obținerea anulării articolului 2 din decizia menționată, care constată lipsa necesității de recuperare a ajutorului vizat la articolul 1, au rămas fără obiect.

268

Astfel, anularea articolului 1 din decizia atacată produce efecte erga omnes, care îi pot conferi autoritate absolută de lucru judecat [Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, C‑442/03 P și C‑471/03 P, Rec., EU:C:2006:356, punctul 43, și Hotărârea din 4 martie 2009, Tirrenia di Navigazione și alții/Comisia, T‑265/04, T‑292/04 și T‑504/04, EU:T:2009:48, punctul 159].

269

Această anulare are drept consecință dispariția cu efect ex tunc a constatării existenței unui ajutor incompatibil cu piața comună care figurează la articolul 1 din decizia atacată. Rezultă că declarația privind nerecuperarea acestui ajutor, care figurează la articolul 2 din decizia menționată, își pierde obiectul tot cu efect ex tunc.

270

În aceste condiții, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la cererile de anulare ale Republicii Franceze și ale FT îndreptate împotriva articolului 2 din decizia atacată.

271

În hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a stabilit că cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul. Revine, așadar, Tribunalului să se pronunțe în cadrul prezentei hotărâri asupra ansamblului cheltuielilor aferente diferitor proceduri, în conformitate cu articolul 219 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

272

Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care se dovedește a fi justificat în raport cu circumstanțele speței, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

273

În speță, trebuie arătat că au fost admise concluziile Republicii Franceze și ale FT în măsura în care acestea privesc anularea articolului 1 din decizia atacată, în temeiul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv invocate de acestea. În schimb, primul lor motiv nu a fost admis. Pe de altă parte, s‑a decis că nu mai este necesară pronunțarea cu privire la cererile lor de anulare îndreptate împotriva articolului 2 din decizia atacată. Se va efectua o justă apreciere a circumstanțelor cauzei hotărând că Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și opt zecimi din cele efectuate de Republica Franceză și de FT. Republica Franceză și FT suportă fiecare două zecimi din propriile cheltuieli de judecată.

274

Republica Federală Germania, care a depus memoriu în intervenție în litigiu, suportă propriile cheltuieli de judecată în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

Istoricul cauzei

1. Contextul general al cauzei

2. Procedura administrativă

3. Decizia atacată

Procedurile anterioare în fața Tribunalului și în fața Curții

1. Procedura anterioară în fața Tribunalului

2. Procedura anterioară în fața Curții

Procedura și concluziile părților în urma trimiterii

În drept

1. Cu privire la admisibilitatea acțiunii în cauza T‑444/04 RENV

2. Cu privire la cererea de anulare a articolului 1 din decizia atacată

Observații introductive

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură și a dreptului la apărare

Cu privire la încălcarea normelor fundamentale de procedură

– Argumentele părților

– Aprecierea Tribunalului

Cu privire la încălcarea dreptului la apărare

– Argumentele părților

– Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea și la al treilea motiv, întemeiate pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere în ceea ce privește aplicarea criteriului investitorului privat avizat

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– Evocarea jurisprudenței relevante

– Evocarea raționamentului urmat de Comisie în decizia atacată

– Cu privire la măsura căreia Comisia trebuia să îi aplice criteriul investitorului privat avizat

– Cu privire la momentul în care Comisia trebuia să se poziționeze pentru a aplica criteriul investitorului privat avizat

– Cu privire la problema dacă oferta de împrumut din partea acționarilor, anunțată și notificată la 4 decembrie 2002, constituia materializarea declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002

– Cu privire la problema dacă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și anunțul din 4 decembrie 2002 coroborat cu oferta de împrumut din partea acționarilor constituiau împreună o „singură intervenție”

3. Cu privire la cererea de anulare a articolului 2 din decizia atacată

Cu privire la cheltuielile de judecată