CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
L. A. GEELHOED
prezentate la 12 septembrie 20061(1)
Cauzele conexate C‑403/04 P și C‑405/04 P
Sumitomo Metal Industries Ltd
și
Nippon Steel Corp.
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță (Camera a doua) din 8 iulie 2004, JFE Engineering Corp. și alții/Comisia Comunităților Europene (cauzele conexate T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00), prin care s‑a dispus anularea în parte a Deciziei 2003/382/CE a Comisiei din 8 decembrie 1999 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE (IV/E‑1/35.860‑B – tuburi din oțel fără sudură) și reducerea cuantumului amenzii aplicate recurentelor”
Cuprins
I – Introducere
II – Decizia
III – Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
IV – Procedura în fața Curții
V – Recursul declarat de Sumitomo
A – Obiectul recursului
B – Primul motiv: nerespectarea dreptului comunitar la constatarea unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect”
1. Raționamentul Tribunalului
2. Argumentele recurentei
a) Declarația domnului Becher
b) Punctul „Gruber + Weber”
c) Declarațiile întreprinderii Vallourec
3. Argumentele Comisiei
a) Observație prealabilă
b) Argumentele privind declarația domnului Becher
c) Argumentele privind răsturnarea sarcinii probei: punctul „Gruber + Weber”
d) Argumentele privind declarațiile domnului Verluca
4. Aprecierea
a) Observații prealabile
b) Declarațiile domnului Verluca
c) Declarația domnului Becher
d) Punctul „Gruber + Weber”
C – Al doilea motiv – durata excesivă a procedurii
1. Argumentele recurentei
2. Argumentele Comisiei
3. Aprecierea
VI – Recursul declarat de Nippon Steel
A – Primul motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a aplicat un standard de probă greșit, în condițiile în care s‑a demonstrat faptul că afirmațiile Comisiei nu corespund intereselor comerciale ale recurentei și sunt, așadar, ilogice
1. Fragmentele relevante din hotărârea atacată
2. Argumentele recurentei
3. Argumentele Comisiei
4. Aprecierea
B – Al doilea motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a aplicat un standard de probă incorect într‑o cauză în care înscrisurile sunt echivoce și în condițiile în care recurenta prezentase o explicație alternativă plauzibilă pentru comportamentul în litigiu
C – Al treilea motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a aplicat un standard de probă incorect nivelului de probă ce trebuie furnizat pentru a susține declarațiile în litigiu pe care Comisia le‑a prezentat drept probe principale, dar care erau puțin credibile, cu adevărat echivoce și în contradicție cu celelalte elemente de probă
D – Al patrulea motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a întemeiat pe motivări contradictorii și eronate teza sa potrivit căreia declarația domnului Becher din 21 aprilie 1997 confirmă declarațiile domnului Verluca privind pretinsa încălcare în domeniul țevilor de transport „proiect”
1. Argumentele recurentei
2. Argumentele Comisiei
3. Aprecierea
VII – Cheltuielile de judecată
VIII – Concluzii
I – Introducere
1. Prezenta cauză are ca obiect recursurile declarate de Sumitomo Metal Industries Ltd (denumită în continuare „Sumitomo”) și Nippon Steel Corp. (denumită în continuare „Nippon Steel”) împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 8 iulie 2004, JFE Engineering Corp. și alții/Comisia Comunităților Europene (cauzele conexate T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501), în măsura în care această hotărâre le privește(2).
2. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a redus amenzile aplicate recurentelor prin Decizia 2003/382/CE a Comisiei din 8 decembrie 1999 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE (cauza IV/E‑1/35.860‑B – tuburi din oțel fără sudură)(3) (denumită în continuare „decizia”) și, în ceea ce privește celelalte capete de cerere, a respins acțiunea în anularea acestei decizii.
II – Decizia
3. Destinatarii deciziei sunt opt producători de tuburi din oțel carbon fără sudură. Printre acești opt producători figurau patru întreprinderi europene (denumite în continuare „producătorii comunitari”), și anume Mannesmannröhren‑Werke AG (denumită în continuare „Mannesmann”), Vallourec SA (denumită în continuare „Vallourec”), Corus UK Ltd (fostă British Steel Ltd, denumită în continuare „Corus”) și Dalmine SpA (denumită în continuare „Dalmine”). Ceilalți patru destinatari ai deciziei erau întreprinderi japoneze (denumite în continuare „producătorii japonezi”), și anume NKK Corp., Nippon Steel, Kawasaki Steel Corp. și Sumitomo.
4. Țevile din oțel carbon fără sudură sunt utilizate de industria petrolului și a gazelor. Acestea includ două categorii de produse.
5. Prima categorie de produse cuprinde tuburile de sondare, denumite în limbaj comun „Oil Country Tubular Goods” sau „OCTG”. Aceste tuburi pot fi vândute nefiletate („tuburi neprelucrate”) sau filetate. Filetarea este o operațiune care are rolul de a permite conectarea tuburilor OCTG. Aceasta poate fi realizată conform standardelor stabilite de American Petroleum Institute (API). Țevile filetate potrivit acestei metode sunt denumite în continuare „tuburi OCTG standard”. Filetarea mai poate fi efectuată potrivit unor tehnici speciale, în general brevetate. În acest din urmă caz, se vorbește despre filetare sau despre „îmbinare calitatea întâi” ori „premium”. Țevile filetate potrivit acestei metode sunt denumite în continuare „tuburi OCTG premium”.
6. A doua categorie de produse este constituită din țevi pentru transportul petrolului și al gazelor („line pipe”) din oțel carbon fără sudură, în cadrul cărora se face diferența între, pe de o parte, cele fabricate conform unor norme standardizate și, pe de altă parte, cele fabricate la comandă pentru realizarea unor proiecte specifice (denumite în continuare „țevi de transport «proiect»”).
7. În noiembrie 1994, Comisia Comunităților Europene a decis să investigheze cu privire la unele comportamente anticoncurențiale în legătură cu tuburile din oțel carbon utilizate de industria petrolului. În decembrie 1994, aceasta a efectuat verificări la diferiți producători, printre care Sumitomo. Între septembrie 1996 și decembrie 1997, aceasta a efectuat verificări suplimentare la Vallourec, Dalmine și Mannesmann.
Cu ocazia unei verificări efectuate la Vallourec la 17 septembrie 1996, președintele Vallourec Oil & Gas, domnul Verluca, a făcut o declarație (denumită în continuare „declarația domnului Verluca”) care a avut un rol important în adoptarea deciziei.
Cu ocazia unei verificări la Mannesmann, conducătorul acestei societăți, domnul Becher, a răspuns la anumite întrebări care i‑au fost adresate de Comisie (răspunsuri denumite în continuare „declarația domnului Becher”). Decizia Comisiei este de asemenea întemeiată în mod expres pe aceste răspunsuri.
8. Potrivit deciziei, cele opt societăți destinatare ale acesteia au încheiat un acord care implica în special respectarea reciprocă a piețelor lor naționale (punctele 62-67 din decizie). Potrivit acestui acord, fiecare societate se angaja să nu vândă tuburi OCTG standard și țevi de transport „proiect” pe piața națională a unei alte părți la acord. Acordul ar fi fost încheiat în cadrul unei formațiuni denumite „clubul Europa-Japonia”. Principiul respectării piețelor naționale era desemnat prin expresia „reguli fundamentale” („Fundamentals”). Comisia a arătat că regulile fundamentale fuseseră respectate în mod efectiv și că, prin urmare, acordul avusese diferite efecte anticoncurențiale pe piața comună.
9. În total, acordul ar fi cuprins trei părți: prima, regulile fundamentale referitoare la respectarea piețelor naționale, amintite mai sus, care constituie încălcarea constatată la articolul 1 din decizia în litigiu; a doua, stabilirea prețurilor pentru cererile de ofertă și a prețurilor minime pentru „piețele speciale” („special markets”); a treia, împărțirea celorlalte piețe mondiale, cu excepția Canadei și a Statelor Unite ale Americii, prin intermediul unor chei de repartizare („sharing keys”) (punctul 61 din motivele deciziei).
10. Pentru a stabili existența regulilor fundamentale, Comisia se întemeiază pe o serie de indicii scrise enumerate la punctele 62-67 din motivele deciziei, precum și pe tabelul ce figurează la punctul 68 din motivele acesteia. Potrivit Comisiei, din acest tabel reiese că partea producătorului național din livrările de tuburi OCTG și de țevi de transport efectuate de destinatarii deciziei în Japonia și pe piața națională a fiecăruia dintre cei patru producători comunitari era foarte ridicată. De aici, Comisia deduce că, în ansamblu, piețele naționale erau respectate în mod efectiv de părțile la acord. În legătură cu celelalte două părți ale acordului în cauză, la punctele 70-77 din motivele deciziei, Comisia descrie elementele de probă care se referă la acestea.
11. Potrivit Comisiei (punctele 59 și 60 din motivele deciziei), membrii clubului Europa-Japonia s‑ar fi reunit de două ori pe an între 1977 și 1994.
12. Cu toate acestea, ținând seama de acordurile de autolimitare a exporturilor încheiate între Comisie și guvernul japonez între 1977 și 1990 (punctul 108 din motivele deciziei), Comisia nu a reținut existența încălcării decât începând cu 1990. Potrivit Comisiei, încălcarea a încetat în 1995 (punctele 96 și 97 din motivele deciziei).
13. În măsura în care este necesar pentru prezentele recursuri, dispozitivul deciziei are următorul cuprins:
„Articolul 1
(1) […] Sumitomo Metal Industries Limited, [și] Nippon Steel Corporation, […] au încălcat dispozițiile articolului 81 alineatul (1) din Tratatul CE prin participarea, în modul și în măsura indicate în motivarea prezentei decizii, la un acord care prevede, între altele, respectarea piețelor lor naționale respective în ceea ce privește tuburile OCTG filetate standard și linepipe project fără sudură.
(2) Încălcarea a durat din 1990 până în 1995 în ceea ce privește […] Sumitomo Metal Industries Limited [și] Nippon Steel Corporation, […].
[…]
Articolul 4
Următoarele amenzi sunt aplicate întreprinderilor enumerate la articolul 1, ca urmare a încălcării constatate la acest articol:
[…]
5. Sumitomo Metal Industries Limited 13 500 000 de euro
6. Nippon Steel Corporation 13 500 000 de euro
[…]” [traducere neoficială].
III – Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
14. Prin șapte cereri depuse la grefa Tribunalului între 28 februarie și 3 aprilie 2000, șapte dintre cele opt întreprinderi sancționate, printre care Sumitomo și Nippon Steel, au introdus acțiuni împotriva deciziei. Toate aceste întreprinderi au solicitat anularea, în tot sau în parte, a deciziei și anularea amenzii ce le‑a fost aplicată sau, în subsidiar, în cazul menținerii în tot sau în parte a deciziei, reducerea cuantumului amenzii respective.
15. Prin hotărârea atacată, Tribunalul:
– a anulat articolul 1 alineatul (2) din decizie, în măsura în care constata existența încălcării imputate înainte de 1 ianuarie 1991 și după 30 iunie 1994;
– a stabilit cuantumul amenzii aplicate fiecăreia dintre cele două reclamante la 10 935 000 de euro;
– a respins celelalte capete de cerere ale acțiunilor;
– a obligat fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
IV – Procedura în fața Curții
16. Sumitomo solicită Curții:
– anularea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate;
– anularea, în tot sau în parte, a articolului 1 și a articolelor 3-6 din decizie, în măsura în care acestea se adresează Sumitomo;
– obligarea, dacă este necesar, a Comisiei să despăgubească Sumitomo pentru durata excesiv de lungă a procedurii în fața Tribunalului, prin plata unei sume în valoare de cel puțin 1 012 332 de euro;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedurile în fața Tribunalului și a Curții.
17. Nippon Steel solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– anularea deciziei, în măsura în care aceasta privește Nippon Steel;
– în subsidiar, în cazul în care recursul nu este declarat fondat decât în măsura în care privește țevile de transport speciale, reducerea cu două treimi a amenzii ce i‑a fost aplicată;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedurile în fața Tribunalului și a Curții.
18. Comisia solicită respingerea celor două recursuri și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
19. Prin ordonanța președintelui Curții din 15 martie 2005, recursurile declarate de Sumitomo și Nippon Steel au fost conexate.
20. Pledoariile părților au fost ascultate în ședința din 8 decembrie 2005.
V – Recursul declarat de Sumitomo
A – Obiectul recursului
21. În cererea formulată (punctul 2.3), Sumitomo arată că, pentru simplificarea procedurii, adoptă argumentele expuse de Nippon Steel în cadrul recursului său, argumente care priveau atât tuburile OCTG standard, cât și țevile de transport „proiect”. Argumentele prezentate de însăși Sumitomo în cadrul acestei proceduri nu privesc decât motivele care au condus Tribunalul la concluzia că aceasta era implicată într‑o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect”. În plus, Sumitomo solicită conexarea celor două cauze.
22. Considerăm că nu poate fi acceptată această tentativă a Sumitomo de a extinde obiectul acțiunii sale „sărind în trenul” recursului unei alte părți.
23. În temeiul articolului 112 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, recursul trebuie să conțină motivele și argumentele de drept invocate.
24. Într‑o jurisprudență constantă și bogată, Curtea a stabilit că motivele invocate trebuie să privească hotărârea Tribunalului(4) și că, sub sancțiunea inadmisibilității, recursul trebuie să indice în mod precis punctele din hotărâre în care Tribunalul a încălcat dreptul comunitar(5). Din această exigență privind precizia rezultă în special faptul că simpla enunțare abstractă a unui motiv, fără vreo altă explicație, nu corespunde acestei exigențe(6).
25. O trimitere generală, în cadrul unui recurs, la motivele și la argumentele invocate de o recurentă într‑o cale de atac în cadrul unei proceduri similare nu corespunde, după părerea noastră, acestei cerințe de precizie și de claritate, chiar dacă argumentele și motivele expuse în calea de atac similară fac, este adevărat, obiectul unor dezvoltări.
26. Într‑adevăr, chiar dacă există o mare asemănare între conținutul a două sau mai multe recursuri, asemănare care poate determina conexarea acestora pentru buna desfășurare a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii ce va surveni, fiecare recurentă este totuși obligată ca, în conformitate cu articolul 112 din Regulamentul de procedură, să indice în mod precis în cadrul recursului său motivele și argumentele pe care le invocă pentru a critica anumite puncte ale hotărârii atacate, precum și concluziile care, în opinia sa, trebuie să rezulte din acestea(7).
27. Delimitarea și detalierea cu precizie a recursului constituie o condiție esențială pentru regularitatea și buna desfășurare a unei proceduri instituite numai pentru controlul problemelor de drept. Această precizie este de asemenea impusă în interesul părții adverse, care trebuie informată în mod clar în legătură motivele și argumentele invocate împotriva sa.
28. Conchidem, așadar, că recursul declarat de Sumitomo nu este admisibil în măsura în care sunt invocate în cadrul acestuia motivele și argumentele prezentate de Nippon Steel în recursul său declarat împotriva deciziei.
B – Primul motiv: nerespectarea dreptului comunitar la constatarea unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect”
1. Raționamentul Tribunalului
29. În hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat în felul următor primul motiv invocat de recurente în primă instanță și întemeiat pe faptul că încălcarea constatată a articolului 1 din decizie nu fusese dovedită în mod satisfăcător de către Comisie.
30. La punctele 173-188 din hotărârea atacată, Tribunalul expune criteriile ce trebuie respectate de Comisie la administrarea probelor.
31. În continuare, Tribunalul examinează a doua parte a primului motiv, care se întemeiază pe faptul că probele aduse nu au nicio forță probantă și, în subsidiar, prima parte a aceluiași motiv, și anume faptul că existența acordului incriminat este incompatibilă cu piața britanică offshore și cu situația care prevalează pe celelalte piețe (punctele 189-337).
32. Tribunalul acordă o importanță specială declarației domnului Verluca din 17 septembrie 1996, astfel cum aceasta a fost completată de declarația sa din 14 octombrie 1996 și de înscrisul intitulat „Vérification auprès de Vallourec” (denumite în continuare, împreună, „declarațiile domnului Verluca”). Importanța acestor declarații ar consta în faptul că sunt singurele elemente de probă care stabilesc toate aspectele încălcării, în special durata sa și produsele vizate (adică tuburile OCTG standard și țevile de transport „proiect”) (punctul 189).
33. La punctele 205-212, Tribunalul expune motivele pentru care consideră că declarațiile domnului Verluca prezintă încredere și, prin urmare, le acordă o importanță specială.
34. La punctele 219-221, Tribunalul încheie examinarea acestui motiv după cum urmează:
„219. În plus, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Tribunalului, declarația unei întreprinderi incriminate pentru că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi incriminate, nu se poate considera că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de către acestea din urmă […]. Astfel, trebuie să se concluzioneze că, în ciuda faptului că prezintă încredere, declarațiile domnului Verluca trebuie să fie confirmate de alte elemente de probă în vederea stabilirii existenței încălcării sancționate la articolul 1 din decizia atacată.
220. Cu toate acestea, trebuie să se considere că nivelul de confirmare cerut în speță este mai redus, atât în ceea ce privește precizia, cât și intensitatea, datorită încrederii pe care o prezintă declarațiile domnului Verluca, alta fiind situația dacă acestea din urmă nu erau credibile în mod deosebit. Astfel, este necesar să se considere că, dacă ar trebui să se decidă că o serie de indicii concordante permiteau confirmarea existenței și a anumitor aspecte specifice ale acordului de împărțire a piețelor amintit de domnul Verluca și menționat la articolul 1 din decizia atacată, în această ipoteză, declarațiile acestuia din urmă ar putea să fie suficiente, ele singure, pentru a atesta alte aspecte ale deciziei […]. În plus, atât timp cât un înscris nu se află în contradicție evidentă cu declarațiile domnului Verluca în ceea ce privește existența sau conținutul esențial al acordului de împărțire a pieței, este suficient ca acesta să ateste elemente semnificative ale acordului pe care l‑a descris pentru a avea o anumită valoare ca element de confirmare în cadrul seriei de probe incriminatorii […].”
35. La punctele 222-331, Tribunalul examinează în continuare celelalte probe prezentate în cadrul deciziei. La punctele 294-302, Tribunalul acordă o importanță deosebită declarației date de domnul Becher în numele Mannesmann.
36. În legătură cu încrederea pe care o prezintă declarația domnului Becher, contestată în primă instanță pentru motivul că nu s‑ar baza pe o informație directă, Tribunalul a declarat la punctul 297: „[…] atunci când, precum în cazul de față în ceea ce privește Mannesmann, o persoană care nu are cunoștință directă despre împrejurările pertinente face o declarație în calitate de reprezentant al unei societăți, prin care recunoaște existența unei încălcări imputabile acesteia, precum și altor întreprinderi, persoana respectivă se bazează în mod necesar pe informații furnizate de societatea sa și, în mod special, de către angajații acesteia care au cunoștință directă despre practicile în discuție […]”.
37. La punctul 302, în ceea ce privește încrederea pe care o prezintă declarația domnului Becher, Tribunalul a remarcat: „Este adevărat că împrejurarea potrivit căreia domnul Becher a negat existența unei componente intraeuropene a regulilor fundamentale, în sensul unei obligații de respectare reciprocă a piețelor naționale între producătorii europeni, îi minimalizează declarația, într‑o anumită măsură, în calitate de element de probă ce permite confirmarea declarațiilor domnului Verluca. Cu toate acestea, trebuie arătat că domnul Becher a confirmat în mod univoc existența unui acord de împărțire a piețelor între producătorii europeni și japonezi pentru tuburile OCTG și țevile de transport «proiect» […]. Astfel, declarația sa le confirmă pe cele ale domnului Verluca în ceea ce privește acest aspect al încălcării și, prin urmare, și în ceea ce privește faptul că reclamantele japoneze au luat parte la un acord de împărțire a piețelor potrivit căruia acceptau să nu comercializeze tuburile OCTG standard și țevile de transport «proiect» pe piețele comunitare […]”.
38. Tribunalul încheie după cum urmează aprecierea probelor prezentate de Comisie în cadrul deciziei:
„332. Din majoritatea elementelor ce constituie acea serie de indicii nu reiese cu claritate care erau tuburile din oțel fără sudură avute în vedere prin această împărțire, dar rezultă în mod univoc că între produsele menționate figurau tuburile OCTG standard. Într‑adevăr, referirile specifice la aceste produse în notele Réflexions stratégiques și Réflexions sur le contrat VAM, în înscrisul «cheie de repartizare» și în răspunsul dat de Mannesmann, precum și cele privind tuburile OCTG în general, fără altă precizare, în alte înscrisuri invocate de către Comisie, confirmă într‑un mod corespunzător și cu claritate declarațiile domnului Verluca referitoare la faptul că regulile fundamentale priveau acele produse.
333. În ceea ce privește țevile de transport «proiect», un singur element de probă, respectiv răspunsul dat de Mannesmann prin domnul Becher, susține în mod univoc afirmația domnului Verluca conform căreia acordul ilicit privea și țevile de transport «proiect». Cu toate acestea, dat fiind caracterul probatoriu deosebit al acestui răspuns, arătat la punctele 294-302 de mai sus, trebuie să se considere că acesta este suficient pentru a confirma declarațiile domnului Verluca, ce prezintă deja încredere […], referitor la aceste produse.
334. În orice caz, s‑a statuat deja că, dacă seria de indicii concordante, invocată de Comisie, permite stabilirea existenței și a anumitor aspecte specifice ale acordului de împărțire a piețelor amintit de către domnul Verluca și menționat la articolul 1 din decizia atacată, declarațiile acestuia din urmă ar putea să fie ele singure suficiente, în acest caz, pentru a atesta alte aspecte ale deciziei atacate, conform regulii rezultate din hotărârea Ciment […] (punctul 1838) și invocate de Comisie […]. Or, s‑a constatat deja, la punctele 330 și 332 de mai sus, că seria de indicii invocată de Comisie este suficientă pentru a confirma declarațiile domnului Verluca în mai multe privințe, în special în ceea ce privește tuburile OCTG standard.
335. În aceste condiții, trebuie să se considere că domnul Verluca a spus în mod clar adevărul în declarațiile sale și că, prin urmare, aceste declarații sunt suficiente, ca elemente de probă, pentru a stabili că acordul de împărțire a piețelor naționale ale membrilor clubului Europa-Japonia a avut în vedere nu numai tuburile OCTG standard, astfel cum atestă mai multe alte elemente de probă, ci și țevile de transport «proiect». Într‑adevăr, nu există niciun motiv să se presupună că domnul Verluca, care cunoștea în mod direct faptele, ar fi făcut afirmații inexacte în ceea ce privește țevile de transport, din moment ce alte elemente de probă confirmă afirmațiile sale privind existența acordului și aplicarea acestuia tuburilor OCTG standard.
336. În sfârșit, presupunând chiar faptul că reclamantele japoneze ar fi putut da naștere unei îndoieli cu privire la produsele specifice avute în vedere de acordul sancționat la articolul 1 din decizia atacată, ceea ce nu s‑a demonstrat, trebuie arătat că dacă aceasta, luată în ansamblu, arată că încălcarea constatată a avut în vedere un tip special de produse și menționează elementele de probă în susținerea unei asemenea concluzii, faptul că această decizie nu conține o enumerare precisă și exhaustivă a tuturor tipurilor de produse la care se referă încălcarea nu poate să fie suficient, singur, pentru a justifica anularea acesteia (a se vedea, prin analogie, în contextul unui motiv întemeiat pe lipsa de motivare, hotărârea Gruber + Weber/Comisia, citată la punctul 203 de mai sus, punctul 214). Dacă nu aceasta ar fi situația, o întreprindere ar putea evita orice sancțiune, în ciuda faptului că s‑a stabilit cu certitudine de către Comisie că aceasta a săvârșit o încălcare în circumstanțe în care nu s‑a stabilit identitatea produselor specifice, menționate dintr‑o gamă de produse similare comercializate de întreprinderea în cauză.”
2. Argumentele recurentei
39. Argumentele prezentate de recurentă în susținerea motivului întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi încălcat dreptul comunitar atunci când a concluzionat că reclamantele japoneze erau părți la o încălcare articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect” se grupează în trei categorii:
a) argumentele îndreptate împotriva concluziei Tribunalului potrivit căreia declarația domnului Becher confirmă în mod suficient declarațiile domnului Verluca;
b) argumentele îndreptate împotriva inversării sarcinii probei care ar decurge din punctul 33 al hotărârii atacate (denumit punctul „Gruber + Weber”);
c) argumentele îndreptate împotriva concluziei Tribunalului potrivit căreia trebuie considerat că declarațiile domnului Verluca prezintă încredere.
40. Reluăm în continuare, în ordinea urmată de recurs, cele trei aspecte ale primului motiv:
a) Declarația domnului Becher
41. În legătură cu declarația domnului Becher, recurentele susțin, în primul rând, că Tribunalul i‑a atribuit o valoare probatorie eronată constatând că această declarație confirma fără echivoc existența unui acord de împărțire a piețelor în ceea ce privește țevile de transport „proiect”.
42. În special, Tribunalul ar fi trebuit să țină seama de faptul că domnul Becher ar fi exprimat două rezerve în declarația sa: și anume că relata fapte care se produseseră înainte să devină director al Mannesmann și că, din înșiși termenii pe care îi utilizează, reieșea un sentiment de nesiguranță sau de îndoială în legătură cu ceea ce i se spusese cu privire la respectivele evenimente(8). La punctul 297 din hotărârea atacată, ipoteza Tribunalului potrivit căreia declarația domnului Becher se bazează pe informațiile furnizate de societatea sa și, în mod special, de către angajații acesteia, care au cunoștință directă despre practicile în discuție, ar fi, în această privință, de natură pur speculativă și ar constitui, în același timp, o apreciere eronată a valorii probatorii.
43. A doua eroare ar fi aceea că Tribunalul a calificat declarațiile domnului Becher ca element de probă ce prezintă încredere, care susține prima declarație a domnului Verluca, în ciuda faptului că Tribunalul admisese că negarea, de către domnul Becher, a aspectului intereuropean al regulilor fundamentale era eronată(9).
44. Din moment ce Tribunalul constatase faptul că, în ceea ce privește conținutul, declarația domnului Becher era viciată de o eroare importantă, acesta nu mai putea separa anumite elemente ale declarației în scopul susținerii declarației domnului Verluca.
45. În această privință, recurentele subliniază că, în orice caz, declarația domnului Becher sau anumite elemente ale acestei declarații nu mai puteau fi utilizate pentru a susține în mod explicit declarația domnului Verluca (a se vedea primul argument indicat mai sus) și că aceasta nu avea niciun fel de forță probantă pentru a confirma „cheia de repartizare” pentru țevile de transport „proiect”, dat fiind că această cheie nu privea decât tuburile OCTG standard, astfel cum a fost subliniat de Tribunal la punctul 278 din hotărârea atacată(10).
46. A treia eroare ar consta în caracterul contradictoriu și insuficient al argumentelor expuse de Tribunal pentru a concluziona că această declarație putea fi folosită pentru a susține încălcarea constatată în legătură cu țevile de transport „proiect”.
47. În afara argumentelor deja expuse mai sus împotriva unei asemenea concluzii, abordarea Tribunalului este prin ea însăși contradictorie, dat fiind că, la punctul 220 din hotărârea atacată (citat la punctul 34 de mai sus), acesta plecase de la ideea că înscrisurile în discuție nu puteau fi admise cu titlul de probe confirmative decât în măsura în care nu ar fi în mod evident contrare declarațiilor domnului Verluca în ceea ce privește elementele esențiale ale acordului de împărțire a piețelor.
48. Cu privire la declarația domnului Becher, Tribunalul a reținut‑o cu titlu de probă confirmativă, în ciuda faptului că această declarație contrazicea o parte esențială a declarației domnului Verluca, potrivit căreia un acord intereuropean avusese loc. Tribunalul nu a furnizat nicio explicație de natură să justifice diferențe atât de importante în aprecierea valorii probatorii a înscrisurilor și a declarațiilor.
b) Punctul „Gruber + Weber”
49. Punctul 336 din hotărârea atacată (citat la punctul 38 de mai sus) ar pune în evidență o inversare inadmisibilă a sarcinii probei.
50. Potrivit raționamentului urmat la acest punct, Comisia poate stabili existența unei încălcări referitoare la produsul X, chiar dacă nu este în măsură să dea detalii precise cu privire la această încălcare, cu condiția să fi putut stabili existența unei încălcări în legătură cu produse similare comercializate de întreprinderea în cauză. Urmând acest raționament în susținerea tezei sale potrivit căreia Comisia ar fi demonstrat o încălcare referitoare la țevile de transport „proiect”, Tribunalul a realizat o inversare a sarcinii probei.
51. Prin această stratagemă, Tribunalul a interpretat în mod incorect propria sa jurisprudență din cauza Gruber + Weber/Comisia(11), prin faptul că a admis că această hotărâre ar fi aplicabilă în prezenta cauză, în care întrebarea nu este dacă un produs determinat face parte din categoria de produse în legătură cu care este stabilită existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, ci mai degrabă dacă, în cadrul deciziei, Comisia a reușit să demonstreze o asemenea încălcare privind un produs bine determinat, și anume țevile de transport „proiect”.
52. În plus, nu se poate admite că tuburile OCTG standard și țevile de transport „proiect” intră în aceeași categorie de produse. Este vorba despre două categorii de produse foarte diferite, ale căror utilizări și destinații geografice nu pot fi comparate și pe care Comisia le‑a considerat în mod corect, în decizia sa Mannesmann/Vallourec(12), ca fiind două piețe de produse distincte.
c) Declarațiile întreprinderii Vallourec
53. Al treilea aspect al primului motiv este îndreptat în principal împotriva constatării Tribunalului de la punctele 219 și 220 din hotărârea atacată (citată la punctul 34 de mai sus), în măsura în care ar rezulta din aceasta că, numai în temeiul declarațiilor domnului Verluca, s‑ar putea afirma că activitățile imputate producătorilor japonezi ar privi și țevile de transport „proiect”.
54. În primul rând, Tribunalul nu ar putea invoca punctul 1838 din hotărârea Ciment(13) în susținerea poziției sale. Contrar acestei cauze – în care era în discuție forța probantă a unui înscris întocmit imediat după reuniunea al cărei rezumat îl reprezenta –, declarațiile domnului Verluca au fost date cu mult timp după evenimentele la care fac referire. Raționamentul Tribunalului ar fi, în această privință, în contradicție cu poziția anterioară exprimată la punctul 91 din hotărârea Enso‑Gutzeit/Comisia(14), potrivit căreia declarațiile unei singure întreprinderi, fără a fi susținute de alte elemente de probă, nu pot fi considerate o probă suficientă a participării altor întreprinderi la încălcarea incriminată.
55. În această privință, ar fi de asemenea contestabilă concluzia adoptată de Tribunal la punctul 220 din hotărârea sa (citată la punctul 34 de mai sus) în legătură cu încrederea pe care o prezintă declarațiile domnului Verluca. Tribunalul a constatat în mod expres, cu privire la două aspecte, că declarațiile domnului Verluca conțineau erori (la punctele 281-284 din hotărârea atacată) sau neclarități (la punctul 349 din hotărârea atacată).
56. În mod similar, un element al declarației domnului Verluca din 18 decembrie 1997, din care s‑ar putea deduce că declarațiile acestuia privind aplicarea acordurilor la țevile de transport „proiect” nu erau corecte, a fost acoperit de Tribunal printr‑o stratagemă de interpretare.
57. Ținând seama de faptul că Tribunalul constata că afirmațiile domnului Verluca nu prezentau încredere cu privire la două aspecte, nu era normal ca acesta să urmeze o altă abordare în ceea ce privește un al treilea aspect în legătură cu care putea de asemenea să subziste o îndoială serioasă. Aceasta cu atât mai mult dacă ne amintim că, în temeiul înscrisului „cheie de repartizare”, acordurile de împărțire a piețelor nu erau aplicabile decât tuburilor OCTG standard și că, potrivit mărturiei unui angajat al Dalmine, domnul Jachia, acordul „tacit” nu privea decât tuburile OCTG standard.
58. Potrivit recurentei, această abordare constituie, în mai multe privințe, o încălcare a dreptului comunitar:
– în primul rând, Tribunalul a evaluat în mod greșit valoarea probatorie a notei privind reuniunea cu JF;
– acesta a nesocotit probele reprezentate de înscrisul „cheie de repartizare” și de declarația domnului Jachia, potrivit cărora acordurile incriminate nu priveau țevile de transport „proiect”;
– motivarea este insuficientă și conține contradicții;
– Tribunalul a făcut uz în mod greșit de o stratagemă pentru interpretarea declarației domnului Verluca din 18 decembrie 1997, ceea ce a răsturnat sarcina probei în detrimentul recurentei.
59. În încheiere, recurenta arată că Tribunalul a încălcat legea atunci când a admis existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect”, în condițiile în care, pe baza probelor disponibile, nu era în măsură să indice data de început și de sfârșit a încălcării.
3. Argumentele Comisiei
a) Observație prealabilă
60. În legătură cu argumentele recurentei privind valoarea probatorie a declarației domnului Becher în susținerea declarațiilor domnului Verluca, Comisia subliniază, cu titlu prealabil, că, la punctul 333 (citat la punctul 38 de mai sus) din hotărârea atacată, Tribunalul mai degrabă a subevaluat decât a supraevaluat valoarea probatorie a acesteia pentru susținerea declarației domnului Verluca cu privire la țevile de transport „proiect”.
61. În special, Tribunalul a renunțat să mai considere drept un element în susținerea declarațiilor domnului Verluca faptul că mai mulți participanți la înțelegere au recunoscut comportamentele incriminate în decizie, inclusiv cele cu privire la țevile de transport „proiect”. În această privință, Comisia face vorbire despre o recunoaștere explicită sau implicită de către Vallourec, Dalmine și Corus a faptelor stabilite în cadrul deciziei.
b) Argumentele privind declarația domnului Becher
62. Comisia consideră că cele trei argumente ale recurentei în susținerea tezei sale că Tribunalul ar fi acordat în mod greșit o anumită valoare probatorie declarației domnului Becher, pentru a confirma declarațiile domnului Verluca privind aplicarea acordului/acordurilor de împărțire a piețelor la țevile de transport „proiect”, constituie o tentativă abia deghizată pentru a determina Curtea să reexamineze faptele în cadrul unei căi de atac. Pentru acest motiv, ar trebui declarate inadmisibile.
63. În cazul în care acestea ar fi declarate admisibile, ar trebui să fie respinse ca fiind – în mod evident – neîntemeiate.
64. Primul argument sugerează o altă interpretare a rezervei calificate „din câte cunosc” (în versiunea originală, „nach meiner Kenntnis”), pe care contextul nu ar justifica‑o. În speță, domnul Becher a comentat o interpretare a faptelor, diferită de a sa, ce apărea într‑un înscris care i‑a fost prezentat. Nicio rezervă referitoare la încrederea pe care o prezintă propria sa declarație nu reiese din acest fragment.
65. Chiar dacă domnul Becher și‑a întemeiat declarația pe informații care i‑au fost comunicate de lucrători din întreprinderea sa, Mannesmann, care aveau cunoștință directă despre comportamentele incriminate, aceasta nu afectează cu nimic credibilitatea declarației sale. În acest sens, Comisia face trimitere la punctul 205 din hotărârea atacată, în care Tribunalul constată, fără a fi contrazis: „[…] răspunsurile date în numele unei întreprinderi se bucură de o credibilitate care o depășește pe cea care ar putea‑o avea răspunsul dat de un membru al personalului acesteia, oricare ar fi experiența sau opiniile personale ale acestuia din urmă […]”.
66. Potrivit Comisiei, nici al doilea argument nu este mai coerent. În ciuda faptului că declarația domnului Becher disimulează faptul că acordul de împărțire a piețelor îi privea și pe participanții europeni, aceasta este credibilă în măsura în care se referă la țevile de transport „proiect”. Această parte a declarației nu corespundea, cu siguranță, intereselor Mannesmann, întreprindere din care făcea parte domnul Becher. Chiar dacă o declarație nu conține atâtea incriminări la adresa autorului său pe câte ar putea să conțină, aceasta nu înseamnă că mărturisirile pe care le cuprinde sunt lipsite de orice credibilitate.
67. Pe de altă parte, faptul că domnul Becher neagă existența unui acord de împărțire a piețelor între producătorii europeni nu este prin el însuși incompatibil cu înscrisul „cheie de repartizare”. Acest înscris nu privește decât acordurile încheiate între, pe de o parte, producătorii europeni și, pe de altă parte, producătorii japonezi. Acesta nu conține nimic în legătură cu existența unor acorduri intereuropene.
68. Al treilea argument est complet inacceptabil. Pentru a‑și apăra punctul de vedere întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi admis că declarația domnului Becher confirma declarațiile domnului Verluca pe baza unui raționament insuficient și contradictoriu, recurenta face trimitere la primul și al doilea argument al său, în egală măsură inacceptabile.
c) Argumentele privind răsturnarea sarcinii probei: punctul „Gruber + Weber”
69. Poziția recurentei conform căreia nu se poate considera că tuburile OCTG standard și țevile de transport „proiect” fac parte dintr‑o serie de produse comparabile în sensul hotărârii Gruber + Weber(15) se referă la situația de fapt. A lua cunoștință și a examina această afirmație este de competența Tribunalului. Prin urmare, aceasta nu este admisibilă în cadrul prezentului recurs.
70. Pe de altă parte, acest argument nu privește o inversare – inadmisibilă – a sarcinii probei, așa cum susține recurenta, ci o divergență de opinii între recurentă și Tribunal în legătură cu evaluarea probei. Această divergență de opinii în legătură cu faptele nu este de competența Curții.
d) Argumentele privind declarațiile domnului Verluca
71. Comisia arată că acest aspect al primului motiv este inadmisibil, deoarece este îndreptat împotriva punctului 220 din hotărârea atacată, punct la care Tribunalul a constatat că, „dacă ar trebui să se decidă că o serie de indicii concordante permiteau confirmarea existenței și a anumitor aspecte specifice ale acordului de împărțire a piețelor amintit de domnul Verluca și menționat la articolul 1 din decizia atacată, în această ipoteză, declarațiile acestuia din urmă ar putea să fie suficiente, ele singure, pentru a atesta alte aspecte ale deciziei […]”.
72. Acest aspect ar fi trebuit să se refere la punctul 335 din hotărâre, la care Tribunalul a apreciat în mod corect, cu privire la țevile de transport „proiect”, că „[…] trebuie să se considere că domnul Verluca a spus în mod clar adevărul în declarațiile sale și că, prin urmare, aceste declarații sunt suficiente, ca elemente de probă, pentru a stabili că acordul de împărțire a piețelor naționale ale membrilor clubului Europa-Japonia a avut în vedere nu numai tuburile OCTG standard, astfel cum atestă mai multe alte elemente de probă, ci și țevile de transport «proiect»”.
73. Întrucât recurenta nu reușește să indice cu suficientă precizie elementele criticate de acest aspect al motivului, nici argumentele juridice dezvoltate în această privință, acestea trebuie să fie declarate inadmisibile(16).
74. În ipoteza în care Curtea nu ar accepta această argumentare a Comisiei, Comisia consideră că, în orice caz, acest aspect, precum și argumentele în susținerea sa nu sunt admisibile.
75. Obiectivul recurentei ar fi acela de a ataca legalitatea deciziei Tribunalului întemeindu‑se în principal pe declarațiile domnului Verluca, pentru ca ulterior, în subsidiar, să susțină că acestea nu prezintă suficientă încredere pentru a dovedi încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect”.
76. Prima etapă a acestei abordări ar fi destinată eșecului, deoarece aplicarea – susținută de recurente – a jurisprudenței hotărârii Enso‑Gutzeit/Comisia(17) depinde tocmai de aprecierea – de fapt – a chestiunii dacă există alte elemente de probă ce confirmă declarația unei singure persoane.
77. A doua etapă a acestei abordări ar trebui de asemenea să conducă, la prima vedere, la inadmisibilitate, deoarece implică în mod necesar o reexaminare de către Curte a faptelor deja apreciate de Tribunal în primă instanță. Aceeași este situația atât pentru evaluarea declarației domnului Jachia, cât și pentru contradicția invocată între declarațiile domnului Verluca și cea a domnului Becher, precum și pentru incompatibilitatea dintre înscrisul „cheie de repartizare” a pieței și declarațiile domnului Verluca.
78. Recurenta invocă nu mai puțin de patru încălcări ale legii în evaluarea forței probante a declarațiilor domnului Verluca, însă nu reușește să descrie natura acestor încălcări altfel decât contestând constatările de fapt ale Tribunalului.
79. În subsidiar, în cazul în care Curtea ar aprecia ca fiind admisibile argumentele expuse de Sumitomo, Comisia subliniază faptul că, în niciunul dintre cele cinci cazuri indicate de recurentă, Tribunalul nu a evaluat în mod greșit valoarea probatorie a înscrisurilor sau a declarațiilor și nici nu le‑a apreciat în mod greșit ca elemente de probă.
80. În primul rând, Tribunalul nu a tras concluzii greșite din contradicția – aparentă – între declarațiile domnului Verluca și înscrisul „cheie de repartizare”:
– deși Tribunalul a constatat la punctul 278 din hotărâre(18) că înscrisul „cheie de repartizare” nu privea tuburile OCTG, nu rezultă în mod necesar din aceasta că nu ar exista nicio încălcare în ceea ce privește țevile de transport „proiect”;
– deși pare că există o anumită contradicție între înscrisul „cheie de repartizare” și declarațiile domnului Verluca în legătură cu implicarea producătorilor sud‑americani, această contradicție nu este decât aparentă, deoarece respectivul înscris privea mai ales acorduri de împărțire a piețelor situate în afara Europei cu producătorii sud‑americani, în timp ce domnul Verluca se interesa în principal de piețele europene, pentru care nu funcționau acordurile de împărțire încheiate cu acești producători;
– în consecință, la punctele 283 și 284 din hotărârea atacată, Tribunalul a adoptat concluziile ce se impuneau din respectiva contradicție – aparentă –, constatând că aceasta nu afecta în realitate cu nimic credibilitatea declarației domnului Verluca(19).
81. În al doilea rând, evaluarea de către Tribunal a declarațiilor date în fața procurorului din Bergamo nu arată nicio încălcare a legii:
– în realitate, punctul de vedere al recurentei întemeiat pe faptul că Tribunalul nu a ținut seama de declarația domnului Jachia înseamnă că aceasta nu este de acord cu evaluarea probelor efectuată de Tribunal, dar nu și că susține elementele constitutive ale acestei pretinse încălcări a legii. Acest fapt este deja suficient pentru a respinge acest argument sau pentru a‑l declara vădit neîntemeiat;
– în plus, recurenta a declarat deja ea însăși în primă instanță că nu trebuia să se țină seama de declarația domnului Jachia, dat fiind că nu se făcea referire la aceasta de către Comisie;
– Tribunalul putea considera drept semnificativă declarația domnului Biasizzo, deoarece acesta din urmă cunoștea în mod direct chestiunea; într‑adevăr, acesta era responsabil de divizia respectivă din cadrul Dalmine și, având în vedere mărturisirile sale privind mita dată lucrătorilor de la Agip, putea fi considerat drept un martor credibil (a se compara punctele 311 și 312 din hotărârea atacată).
82. În al treilea rând, comentariul domnului Verluca făcut pe marginea notelor întocmite cu ocazia reuniunii cu JF nu subminează credibilitatea declarațiilor sale privind țevile de transport „proiect”:
– într‑adevăr, în răspunsul său la prima întrebare care i‑a fost adresată în decembrie 1997, domnul Verluca a confirmat celelalte declarații ale sale;
– în comentariul său pe marginea notelor întocmite cu ocazia unei reuniuni cu JF în 1994, acesta a explicat că, în cadrul structurii generale a clubului Europa-Japonia, exista o „cheie de repartizare” pentru cererile de ofertă internaționale referitoare la produsele standard, și anume tuburile OCTG standard;
– aceasta nu dovedește totuși că nu ar exista nicio încălcare în ceea ce privește țevile de transport „proiect”. Într‑adevăr, un înscris ce constituie un indiciu pentru o anumită încălcare nu poate demonstra în mod automat inexistența unei alte încălcări;
– în plus, dacă decizia ar fi interpretat în mod greșit declarația domnului Verluca, Vallourec ar fi formulat o acțiune în anulare în această privință, în măsura în care respectiva decizie privea țevile de transport „proiect”.
83. În al patrulea rând, este evident că Tribunalul nu a acordat Comisiei beneficiul îndoielii și nici nu a inversat sarcina probei:
– nici remarca explicativă pe care Tribunalul ar fi făcut‑o în mod greșit la punctul 217 din hotărârea atacată nu este susținută în mai mare măsură(20). De fapt, Tribunalul se mulțumește să confirme – ceea ce nu este contestat – că acest fragment din declarațiile domnului Verluca avea legătură cu rezumatul reuniunii cu JF, rezumat care privea exclusiv tuburile OCTG standard și din care deduce că fragmentul în cauză se limitează la aceste produse;
– afirmația potrivit căreia Tribunalul a inversat sarcina probei în acest fragment, apreciind declarațiile domnului Verluca într‑un mod diferit de cel al recurentelor, este în realitate o invitație mascată adresată Curții de a proceda la reevaluarea faptelor la adăpostul unei probleme de drept.
84. În al cincilea rând, Comisia susține că faptul că declarațiile domnului Verluca erau vagi în legătură cu momentul încetării încălcării nu poate constitui un argument împotriva credibilității respectivelor declarații. La punctul 349 din hotărârea atacată(21), Tribunalul a tras concluzia – corectă – ce se impunea din această lipsă de precizie: declarațiile în cauză sunt prea neclare în această privință și nu pot fi, ele singure, suficiente. În plus, chiar dacă se consideră că o încălcare referitoare la țevile de transport „proiect” a fost stabilită în cadrul clubului Europa-Japonia, trebuie concluzionat că durata în care acest grup a fost activ stabilește durata încălcării pentru respectivul produs. În această privință, Comisia apreciază că motivarea hotărârii atacate este de necontestat.
4. Aprecierea
a) Observații prealabile
85. Din punctele 333-336 din hotărârea atacată, reproduse la punctul 38 din prezentele concluzii, rezultă că Tribunalul se întemeiază pe trei elemente, prezentate ca alternative, pentru a reține implicarea recurentelor într‑o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește țevile de transport „proiect”:
– numai declarațiile domnului Verluca ar constitui o probă suficientă (punctele 334 și 335);
– declarațiile domnului Verluca ar fi, în orice caz, confirmate de răspunsul acordat de domnul Becher în numele Mannesmann (punctul 33);
– lipsa unei probe mai specifice privind un produs specific, și anume țevile de transport „proiect”, nu afectează cu nimic stabilirea existenței unei încălcări privind acest produs, dacă sunt prezentate probe suficiente referitoare la categoria din care face parte acest produs (punctul „Gruber + Weber”, punctul 336).
86. Vom examina în această ordine diferitele elemente ale motivului invocat.
87. Aspectele motivului care se referă în special la declarațiile domnului Verluca și ale domnului Becher au în comun faptul că încearcă să pună la îndoială valoarea probatorie recunoscută de Tribunal acestor declarații, prin intermediul unor argumente care urmăresc să demonstreze că acestea nu prezintă încredere sau, cel puțin, că sunt mai puțin credibile decât a apreciat Tribunalul.
88. De fapt, recurenta încearcă să demonstreze aici, printr‑o analiză diferită a declarațiilor domnului Verluca și ale domnului Becher, faptul că Tribunalul a tras din acestea niște concluzii greșite și, prin urmare, ar fi comis o eroare de drept, evaluând în mod incorect valoarea lor probatorie.
89. Pentru a pune în valoare argumentele recurentei, este necesar ca acestea să fie reproduse cu precizie (punctele 39-59 de mai sus).
90. Trebuie subliniată aici o altă obiecție de principiu, și anume aceea că, dacă această abordare ar fi admisă de Curte, aceasta ar fi obligată să reînceapă, în parte, examinarea și evaluarea faptelor. Cu toate acestea, o asemenea reexaminare a faptelor este exclusă în mod expres de articolul 225 CE și de articolul 58 din Statutul Curții de Justiție.
91. În consecință, motivele și argumentele care sunt îndreptate împotriva valorii probatorii recunoscute de Tribunal probelor prezentate trebuie examinate cu spirit critic, pentru a evita ca acestea să constituie un mijloc deghizat de a obține o reexaminare a faptelor de către Curte.
92. Numai dacă și în măsura în care argumentele întemeiate pe faptele și pe probele prezentate de recurentă în scopul susținerii motivului invocat ar fi de natură să provoace o îndoială cu privire la aprecierea Tribunalului, aceste argumente ar putea fi declarate admisibile și examinate.
93. Pe baza acestui criteriu întemeiat pe jurisprudența Curții(22), vom aprecia admisibilitatea diferitelor aspecte ale acestui motiv.
b) Declarațiile domnului Verluca
94. Acest aspect al motivului este îndreptat împotriva aprecierii de către Tribunal a valorii probatorii a declarațiilor domnului Verluca (punctele 219 și 220 din hotărârea atacată(23)).
95. Nu ne alăturăm punctului de vedere al Comisiei potrivit căruia recurenta ar fi trebuit să își îndrepte argumentele împotriva punctului 335 din hotărârea atacată și că, în consecință, motivul nu poate fi acceptat în întregime, deoarece concluzia Tribunalului cu privire la acest punct nu este contestată.
96. Într‑adevăr, la punctele 219 și 220, Tribunalul a definit premisele pe baza cărora, după examinarea celorlalte elemente probatorii, putea concluziona că, în ceea ce privește țevile de transport „proiect”, declarațiile domnului Verluca erau suficiente, ele singure, pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE.
97. Aspectele respectivului motiv sunt îndreptate împotriva acestei premise, și anume faptul că declarațiile domnului Verluca prezintă o asemenea încredere încât o probă complementară este suficientă pentru a considera încălcarea ca fiind dovedită ca atare și, în consecință, și o încălcare privind un produs determinat, chiar dacă nu există nicio probă complementară în această privință. Dacă această premisă s‑ar dovedi de nesusținut, ar dispărea nu numai temeiul concluziilor formulate la punctul 335, ci și al celor de la punctele 333 și 336.
98. Diferitele argumente invocate de recurentă împotriva respectivei premise sunt, după părerea noastră, în parte neîntemeiate, în parte inadmisibile.
99. După părerea noastră, nu este întemeiat argumentul potrivit căruia Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod greșit „regula” care figurează la punctul 1838 din hotărârea Ciment(24).
100. În temeiul acestei „reguli”, Comisia se poate baza pe o probă pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE în măsura în care valoarea probatorie a acesteia nu provoacă nicio îndoială și confirmă fără echivoc existența încălcării în cauză.
101. În principiu, este de competența Tribunalului să verifice valoarea probatorie a unui înscris sau a unei declarații și, pe această bază, să le califice.
102. Această regulă, așa cum figurează la punctul 1838 din hotărârea menționată anterior, nu poate susține punctul de vedere potrivit căruia aceasta nu ar fi aplicabilă decât declarațiilor și înscrisurilor care au fost date, respectiv redactate imediat după săvârșirea faptelor la care se referă. Numai absența oricărei ambiguități în privința valorii probatorii, adică absența totală a oricărei îndoieli, este determinantă.
103. Tentativa recurentei de a invoca faptul că declarațiile domnului Verluca sunt ulterioare comportamentelor incriminate pentru a pretinde că respectivele declarații nu respectă regula definită în hotărârea Ciment are, în opinia noastră, legătură cu situația de fapt și, prin urmare, nu este admisibilă.
104. Admițând, așadar, că a considerat că declarațiile domnului Verluca prezentau încredere, Tribunalul putea de asemenea, conform hotărârii Enso‑Gutzeit/Comisia(25), să considere că aceste declarații erau suficiente pentru a dovedi încălcarea, în măsura în care erau susținute de alte probe și că, în această ipoteză, aceste declarații erau suficiente pentru a putea concluziona existența unei încălcări privind un produs determinat aparținând categoriei de produse în cauză.
105. După părerea noastră, nu sunt admisibile argumentele prin care recurenta încearcă să demonstreze că Tribunalul a considerat în mod greșit că declarațiile domnului Verluca prezintă încredere în măsura în care se refereau la țevile de transport „proiect”. Sunt avute în vedere aici argumentele recurentei întemeiate pe evaluarea de către Tribunal a pretinselor contradicții între declarațiile domnului Verluca și înscrisul „cheie de repartizare”, pe faptul că nu s‑a ținut seama de declarațiile domnului Jachia și pe pretinsele contradicții între declarațiile domnului Verluca și declarația domnului Becher.
106. Niciun argument de fapt prezentat de recurentă nu susține, nici de departe, supoziția că Tribunalul ar fi comis asemenea erori la examinarea declarațiilor și înscrisurilor în cauză încât ar fi evaluat în mod eronat valoarea probatorie a acestora.
107. Prin aceste argumente, recurenta confruntă evaluarea declarațiilor și a înscrisurilor în cauză, astfel cum ar dori‑o, cu valoarea probatorie pe care Tribunalul a atribuit‑o acestor declarații. Din diferențele între propria sa evaluare și cea a Tribunalului, aceasta deduce că Tribunalul ar fi efectuat o evaluare eronată a probelor și încearcă astfel să obțină o reexaminare a faptelor în cadrul unei căi de atac, acesta fiind rezultatul declarării respectivelor argumente ca admisibile.
108. După cum am arătat deja la punctele 90-93 de mai sus, un asemenea rezultat ar fi contrar principiului potrivit căruia un recurs trebuie să fie limitat la aspectele de drept.
109. De asemenea, considerăm că nu este admisibil argumentul potrivit căruia, la punctul 217, Tribunalul ar fi dat declarației domnului Verluca o explicație inadmisibilă și ar fi inversat, prin aceasta, sarcina probei.
110. Și în acest caz, recurenta compară evaluarea sa cu aceea a Tribunalului pentru a deduce că ar fi vorba de o inversare a sarcinii probei și, în consecință, pentru a solicita Curții să efectueze o reexaminare a faptelor. Un astfel de procedeu este inadmisibil(26).
111. În plus, nu înțelegem de ce constatarea de fapt ce figurează la punctul 217 din hotărârea atacată și care precizează că „[…] prin această afirmație, domnul Verluca răspundea în mod special unei întrebări referitoare la rezumatul conversației cu JF. […]” ar implica o inversare a sarcinii probei. Aceeași este situația în ceea ce privește constatarea potrivit căreia reuniunea cu JF nu ar viza tuburile OCTG și concluzia care rezultă din aceasta, și anume că respectiva declarație a domnului Verluca nu putea privi decât acest produs. În cazul în care aceste constatări și această concluzie susțin încrederea pe care o prezintă declarațiile domnului Verluca, nu este vorba decât despre o simplă apreciere a faptelor de către Tribunal, apreciere care nu poate fi contestată în cadrul unei căi de atac.
112. Vom analiza de asemenea, pe scurt, al cincilea element al acestui aspect al motivului în discuție. Chiar dacă acest argument este admisibil, este, în orice caz, neîntemeiat.
113. Faptul că Tribunalul constată la punctul 349 că declarația domnului Verluca nu este suficient de precisă cu privire la data încetării încălcării nu afectează cu nimic încrederea pe care o prezintă această declarație în ceea ce privește conținutul său, stabilită în hotărârea atacată și confirmată de alte elemente de probă.
114. În plus, considerăm că este incontestabilă concluzia care a fost trasă din lipsa de precizie cu privire la data încetării încălcării, și anume aceea că declarația domnului Verluca nu prezintă încredere cu privire la acest aspect și nu este, așadar, suficientă pentru a stabili această dată cu precizia juridică necesară.
c) Declarația domnului Becher
115. Argumentele prezentate de recurentă împotriva încrederii pe care o prezintă declarația domnului Becher și, prin urmare, împotriva evaluării acesteia de către Tribunal în calitate de probă ce confirmă declarațiile domnului Verluca sunt, după părerea noastră, în parte inadmisibile și în parte neîntemeiate.
116. Este neîntemeiat primul argument bazat pe faptul că Tribunalul, deoarece nu a ținut seama de două rezerve formulate de domnul Becher în declarația sa, a apreciat în mod eronat valoarea probatorie a acesteia.
117. Faptul că domnul Becher nu a avut cunoștință în mod direct de încălcarea incriminată face ca rezerva „nach meiner Kenntnis” să fie ușor de înțeles, cu atât mai mult cu cât acesta face trimitere la sursele acestei „Kenntnis”, și anume procesele‑verbale anterioare de care luase cunoștință atunci când i s‑a solicitat să facă observații cu privire la un înscris care îi era prezentat. Această rezervă, limitată la contextul specific al unei părți determinate a declarației sale, nu poate fi considerată o rezervă generală, ce pune la îndoială întreaga declarație.
118. Încrederea pe care o prezintă această declarație nu este diminuată nici de faptul că este întemeiată pe informațiile care i‑au fost furnizate de lucrătorii întreprinderii al cărei director era. Așa cum a declarat Tribunalul la punctul 205 din hotărârea atacată, făcând trimitere la o jurisprudență anterioară(27), fără a fi contrazis, răspunsurile date în numele unei întreprinderi se bucură de o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea‑o avea răspunsul dat de un membru al personalului.
119. Nu este, așadar, speculativă constatarea că atunci când o persoană, care nu are cunoștință directă despre împrejurările pertinente, dă o declarație în calitate de reprezentant al unei societăți, prin care recunoaște existența unei încălcări în imputabile acesteia, precum și a altor întreprinderi, aceasta se bazează în mod necesar pe informații furnizate de societatea sa și, în mod special, de către angajații acesteia ce au cunoștință directă despre practicile în discuție. Ținând seama de riscurile juridice și economice considerabile provocate de o asemenea declarație, ar fi tocmai extrem de riscant ca respectiva declarație să fie dată fără a dispune de aceste informații.
120. Acest argument – chiar dacă este admisibil – nu afectează cu nimic valoarea probatorie pe care Tribunalul a atribuit‑o declarației domnului Becher.
121. Prin cel de al doilea argument, recurenta dă din nou propria sa interpretare încrederii pe care o prezintă declarația domnului Becher și, așadar, valorii probatorii a acesteia, pe care o confruntă în continuare cu interpretarea Tribunalului și din care deduce că acesta din urmă ar fi apreciat în mod eronat această valoare probatorie.
122. Cu greu putem vedea aici altceva decât o tentativă deghizată de a determina Curtea să reexamineze faptele în cadrul unei căi de atac. Acest argument trebuie, așadar, să fie declarat inadmisibil, pe baza considerentelor expuse la punctele 91-93(28).
123. În plus, adăugăm aici că obiecțiile de fond ridicate de acest argument, chiar dacă sunt pertinente la prima vedere, sunt cu totul insuficiente pentru a deduce, în calitate de început de probă, că Tribunalul ar fi comis o eroare la aprecierea valorii probatorii a declarației domnului Becher. Aceeași este situația atât pentru concluziile pe care Tribunalul le trage din pretinsa contradicție între declarația domnului Becher și înscrisul „cheie de repartizare”, cât și pentru raționamentul Tribunalului referitor la consecințele disimulării aspectului intereuropean al încălcării cu privire la credibilitatea celorlaltor elemente ale acestei declarații.
124. Al treilea argument – urmărind să confirme teza că acea concluzie a Tribunalului potrivit căreia declarația domnului Becher o susține pe cea a domnului Verluca în ceea ce privește țevile de transport „proiect” este bazată pe o motivare incompletă și contradictorie – face referință la motivele prezentate în susținerea primului și a celui de al doilea argument.
125. În măsura în care este vorba aici despre reiterarea unor argumente de fapt invocate de această dată pentru demonstrarea unei lipse de motivare, acestea sunt în mod evident inadmisibile.
126. Aceeași este situația și pentru argumentul prezentat ca fiind complementar, întemeiat pe faptul că Tribunalul a atribuit în mod eronat declarației domnului Becher o valoare probatorie diferită de cea pe care Tribunalul însuși o considera admisibilă (punctul 220 din hotărârea atacată).
127. Astfel, este din nou contestată aprecierea de către Tribunal a impactului pe care negarea aspectului intereuropean de către domnul Becher îl are asupra credibilității celorlaltor părți ale declarației acestuia.
128. Conchidem, prin urmare, că nu poate fi acceptat acest aspect al primului motiv și că, în consecință, nu este afectată concluzia de la punctul 333 din hotărârea atacată, și anume că declarația domnului Verluca privea și țevile de transport „proiect”.
d) Punctul „Gruber + Weber”
129. Al treilea aspect al primului motiv este îndreptat împotriva raționamentului Tribunalului, întemeiat pe o aplicare prin analogie a punctului 214 din hotărârea Gruber + Weber/Comisia(29), prin care acesta a ajuns la concluzia că, și în cazul în care recurentele ar fi reușit să suscite o anumită îndoială, în primă instanță, în legătură cu produsele la care se referă acordul sancționat prin decizie, aceasta nu ar fi trebuit să fie anulată.
130. Din formularea cu care începe acest punct, „[…] presupunând chiar faptul că […], ceea ce nu s‑a demonstrat, […]”, rezultă în mod clar că este vorba despre o ipoteză care nu adaugă nimic concluziilor pe care Tribunalul le‑a tras la punctele 333 și 335.
131. Dat fiind că, după părerea noastră, nu pot fi acceptate cele două aspecte ale acestui motiv, care privesc, pe rând, concluziile de la punctele 333 și 335, al treilea aspect, care se referă la punctul 336, devine ineficace; cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi acceptat, acesta nu ar avea nicio influență asupra dispozitivului hotărârii atacate.
132. Potrivit unei jurisprudențe constante, asemenea critici, invocate împotriva motivărilor de drept suplimentare, sunt fără efect(30).
133. Considerăm, prin urmare, că al treilea aspect al primului motiv nu trebuie examinat, deoarece este fără efect.
C – Al doilea motiv – durata excesivă a procedurii
1. Argumentele recurentei
134. Potrivit recurentei, durata procedurii în fața Tribunalului a fost excesivă, de aproximativ patru ani și trei luni. Mai precis, perioada de doi ani între terminarea procedurii scrise și decizia de deschidere a procedurii orale, precum și cele șaisprezece luni care separă terminarea procedurii orale de pronunțarea hotărârii ar fi disproporționate.
135. Astfel, Tribunalul ar fi încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”).
136. În comparație cu cauza Baustahlgewebe/Comisia(31), în care Curtea a constatat că o durată de cinci ani și șase luni în primă instanță constituia o încălcare a principiului de la articolul 6 alineatul 1 din CEDO care urmărește garantarea accesului efectiv la o instanță într‑un termen rezonabil, prezenta cauză, care implică opt întreprinderi – dintre care șapte au introdus acțiuni – și trei limbi de procedură, ar fi mai simplă decât cauza Baustahlgewebe/Comisia, care privea unsprezece recursuri.
137. În orice caz, perioada de doi ani între terminarea procedurii scrise și deschiderea procedurii orale în prezentele cauze trebuie considerată ca fiind excesiv de lungă, cu atât mai mult cu cât măsurile de organizare a procedurii nu au necesitat decât două luni.
138. Comparată cu durata medie a procedurilor derulate în fața Tribunalului în categorii de cauze similare, soluționarea prezentei cauze a avut o durată disproporționată(32).
139. Recurenta declară că a suferit prejudicii financiare din cauza duratei procedurii, sub formă de dobânzi suplimentare datorate în urma întârzierii la plata amenzilor aplicate și de cheltuieli suplimentare efectuate pentru constituirea garanției bancare solicitate, cheltuieli care, potrivit calculului său, se ridică la suma de 827 332 de euro.
140. În plus, recurenta consideră că ar fi potrivită o indemnizație de 175 000 de euro, ținând seama de reducerea aplicată de Curte amenzilor.
2. Argumentele Comisiei
141. Comisia atrage atenția asupra faptului că, în exercitarea competenței sale de fond, Curtea poate reduce o amendă în scopul acordării unei compensații rezonabile pentru încălcarea principiului de drept al controlului judiciar independent într‑un termen rezonabil.
142. Cu toate aceastea, în cazul – ipotetic – în care Curtea ar înlătura în întregime amenda aplicată, nu ar mai exista nicio bază din care ar putea fi dedus prejudiciul suferit. Dat fiind că procedura într‑o cale de atac nu poate fi utilizată niciodată pentru a introduce o acțiune separată în daune‑interese, ar trebui ca, în această ipoteză, recurenta să declanșeze o procedură întemeiată pe articolul 235 CE. De altfel, după cum observă Comisia, ar fi nepotrivit ca, într‑o astfel de ipoteză, să fie obligată la plata indemnizației, dat fiind că durata procedurii nu îi putea fi imputată.
143. Ținând seama de circumstanțe, și anume numărul părților, intervenția Autorității de Supraveghere a AELS, numărul limbilor de procedură, precum și întinderea și complexitatea dosarului de la baza deciziei contestate, durata procedurii nu este excesivă, chiar dacă este comparată cu cea a procedurilor similare derulate în fața Tribunalului în perioada în cauză, adică între 2000 și 2004.
144. În plus, Comisia contestă și punctul de vedere potrivit căruia, din cauza acestei durate, despre care se pretinde că ar fi excesivă, recurenta ar fi suferit prejudicii financiare:
– recurenta nu ar fi ținut seama de veniturile produse de suma care constituie amenda, de care a dispus în cursul procedurii;
– recurenta nu ar fi luat inițiativele necesare pentru a limita pe cât posibil cheltuielile legate de amenda aplicată.
145. În sfârșit, recurenta și‑ar întemeia cererea complementară de indemnizare cu 175 000 de euro, cu titlu de compensație rezonabilă pentru încălcarea principiului controlului judiciar adecvat, pe o interpretare eronată a fragmentelor corespunzătoare din hotărârea Baustahlgewebe/Comisia. Rezultă din punctul 31 din această hotărâre că prejudiciul suferit de recurentă în urma plății dobânzilor inutile fusese avut în vedere de către Curte.
3. Aprecierea
146. În hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, Curtea a aplicat următoarele criterii pentru a argumenta durata excesivă a procedurii în primă instanță(33):
– durata absolută a procedurii;
– importanța litigiului pentru părțile interesate;
– numărul acțiunilor și numărul limbilor de procedură;
– volumul actelor și complexitatea problemelor de drept și de fapt ridicate;
– comportamentele eventuale ale reclamantelor și ale autorităților competente care ar fi contribuit la durata procedurii;
– perioada care separă terminarea procedurii scrise și decizia de deschidere a procedurii orale;
– eventualele măsuri provizorii de organizare a procedurii și de cercetare judecătorească;
– perioada care separă terminarea procedurii orale și pronunțarea hotărârii.
147. În comparație cu cauza Baustahlgewebe/Comisia, durata prezentei proceduri, în primă instanță, a fost simțitor mai scurtă, și anume patru ani și trei luni, față de cinci ani și șase luni.
148. În ceea ce privește interesul recurentei, situația nu este în mod fundamental diferită de cea din cauza Baustahlgewebe/Comisia. Dacă durata procedurii nu afectează în niciun fel continuitatea întreprinderii recurentei, aceasta poate aduce prejudicii intereselor sale financiare. Faptul că ar exista o divergență de opinii între recurentă și Comisie în legătură cu valoarea cheltuielilor provocate de durata procedurii nu schimbă cu nimic această constatare.
149. Numărul acțiunilor declanșate (șapte) este evident inferior celui din cauza Baustahlgewebe/Comisia (unsprezece); numărul limbilor de procedură este identic (trei).
150. Ar fi hazardată o comparație a complexității problemelor de fapt și de drept, precum și a volumului actelor dosarelor. După ce am examinat hotărârile pronunțate în primă instanță, suntem totuși tentați să evaluăm complexitatea problemelor de fapt și de drept ridicate în prezenta cauză ca fiind superioară complexității acelorași probleme din cauza Baustahlgewebe/Comisia.
151. Cvasitotalitatea faptelor pe care se întemeia decizia Comisiei a fost contestată în primă instanță și, prin urmare, a trebuit să fie verificată. Valoarea probatorie a declarațiilor și a înscrisurilor disponibile în acest sens a trebuit să fie evaluată.
152. În plus, prezenta procedură se caracterizează printr‑o mare diversitate de probleme juridice dificile, precum implicarea Autorității de Supraveghere a AELS sau statutul piețelor offshore ale Comunității și în special din Regatul Unit. Aceste probleme juridice nu erau toate noi, însă, pentru a fi lămurite, a fost necesară o analiză prealabilă aprofundată.
153. În dosarul de procedură în primă instanță nu se găsește nicio indicație că recurenta ar fi întreprins anumite acțiuni sau ar fi solicitat Tribunalului să le întreprindă, ceea ce ar fi putut contribui la prelungirea duratei procedurii.
154. Între terminarea procedurii scrise la 1 februarie 2001 și deschiderea procedurii orale la 4 februarie 2003 au trecut doi ani.
155. Tribunalul a adoptat măsuri de organizare a procedurii la 18 iunie, 11 iulie și 31 iulie 2002.
156. Între teminarea procedurii orale la 21 martie 2003 și pronunțarea hotărârii la 8 iulie 2004 au trecut aproape cincisprezece luni și jumătate.
157. Din considerentele de mai sus conchidem că, în ceea ce privește volumul de muncă, prezentele proceduri au reprezentat în totalitate aproape același volum de muncă pentru Tribunal ca și grupul de cauze din care făcea parte cauza Baustahlgewebe/Comisia, dar durata totală a procedurii în primă instanță a fost simțitor mai scurtă în cazul de față, și anume cu un an și trei luni.
158. După părerea noastră, nu trebuie să îi fie atribuită o semnificație decisivă faptului că a trecut o perioadă de doi ani între deschiderea oficială a procedurii orale și terminarea procedurii scrise. Examinarea voluminoaselor dosare de procedură și a înscrisurilor probatorii, precum și sintetizarea acestora în cadrul unui raport detaliat pentru ședința de judecată – 135 de pagini care trebuiau traduse din limba de lucru a Tribunalului în cele trei limbi de procedură – au în mod necesar drept efect faptul că activitățile preparatorii trebuie să înceapă cu mult înainte să poată fi luată decizia de deschidere a procedurii orale.
159. Diferitele măsuri pe care Tribunalul le‑a luat începând cu mijlocul lunii iunie 2002 în vederea organizării procedurii presupun o analiză prealabilă a dosarelor de procedură sau cel puțin a anumitor părți ale acestor dosare.
160. Perioada de șaisprezece luni între ședința de judecată și pronunțarea hotărârii este lungă, însă ezităm să o caracterizăm drept excesivă, ținând seama de faptul că ședințele au durat două zile și jumătate, precum și de hotărârile a căror lungime și structură reflectă complexitatea de drept și de fapt a prezentelor cauze.
161. La acestea se adaugă încă o împrejurare pusă în evidență de Comisie și care a necesitat o analiză mai aprofundată.
162. În perioada în care prezentele cauze erau pendinte în fața Tribunalului – din 2000 până în 2004 –, volumul de muncă al Tribunalului aproape s‑a dublat în ceea ce privește numărul de cauze pendinte, trecând de la 520 la 1 012. Această creștere arată că, în această perioadă, numărul cauzelor adresate Tribunalului a depășit în mod evident capacitatea de care dispunea.
163. Pe măsură ce crește volumul de muncă al unei instanțe, crește și durata medie a procedurilor. Statisticile Tribunalului reflectă acest fenomen. Durata medie a categoriei de proceduri din care fac parte și cauzele de concurență a crescut în mod progresiv, între 2001 și 2005, de la 30 de luni la mai mult de 35 de luni(34).
164. Acest fenomen, care face să scadă viteza de soluționare a cauzelor de către o instanță al cărei volum de muncă îi depășește capacitățile, decurge din „efectul sală de așteptare”, care se manifestă mai ales după terminarea procedurii scrise și după terminarea procedurii orale. Acelea sunt momentele în care un complet de judecată trebuie mai întâi să pregătească, în vederea procedurii orale, cauzele care precedă sau să le termine pronunțând o hotărâre, înainte să se poată ocupa de cauzele următoare. În acest cadru, faptul că soluționarea prezentelor cauze a luat mult mai puțin timp decât cel necesar pentru pronunțarea hotărârii în cauza Baustahlgewebe/Comisia(35) arată că Tribunalul a acționat cu toată diligența posibilă.
165. În acest context, o durată de patru ani și trei luni pentru a soluționa aceste cauze voluminoase și complicate nu poate fi caracterizată drept excesiv de lungă.
166. Conchidem, așadar, că acest motiv nu poate fi acceptat.
167. În plus, subliniem că atunci când numărul cauzelor adresate unei instanțe a Comunității depășește capacitatea acesteia și nu mai pot fi adoptate măsuri interne pentru a crește productivitatea fără a afecta cerințele de calitate pe care trebuie să continue să le respecte jurisprudența respectivei instanțe, este responsabilitatea legiuitorului comunitar să mențină condițiile necesare pentru continuarea asumării, de către Curtea de Justiție, a misiunii care i‑a fost atribuită de articolul 220 CE.
168. Tratatul de la Nisa(36) confirmă faptul că legiuitorul comunitar recunoaște această responsabilitate, deoarece ia diferite măsuri privind Tribunalul pentru a fi menținută o capacitate a acestuia proporțională cu cererea. Ne referim aici mai ales la posibilitatea acordată de articolul 224 CE de a numi mai mulți judecători pentru fiecare stat membru și la competența Consiliului, prevăzută de articolul 225A, de a institui camere jurisdicționale de primă instanță.
VI – Recursul declarat de Nippon Steel
A – Primul motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a aplicat un standard de probă greșit, în condițiile în care s‑a demonstrat faptul că afirmațiile Comisiei nu corespund intereselor comerciale ale recurentei și sunt, așadar, ilogice
1. Fragmentele relevante din hotărârea atacată
169. Acest motiv privește punctele 173-188 din hotărârea atacată, în care Tribunalul expune principiile privind sarcina probei, precum și standardul de probă utilizat la analizarea argumentelor prezentate de producătorii japonezi.
170. În ceea ce privește standardul juridic aplicabil probei ce trebuie adusă pentru a constata o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul declară la punctele 179 și 180:
„179. Astfel, după cum în mod corect amintesc reclamantele japoneze, este necesar să fie prezentate, de către Comisie, probe precise și concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (a se vedea în acest sens hotărârea CRAM și Rheinzink/Comisia, citată la punctul 57 de mai sus, punctul 20, și hotărârea Pâte de bois II, citată la punctul 56 de mai sus, punctul 127, hotărârea SIV și alții/Comisia, citată la punctul 57 de mai sus, punctele 193-195, 198-202, 205-210, 220-232, 249-250 și 322-328, și hotărârea Volkswagen/Comisia, punctele 43 și 72)”(37).
„180. Cu toate acestea, trebuie subliniat că fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie în mod necesar să corespundă acestor criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de Comisie să răspundă, în ansamblul său, acestei cerințe (a se vedea în acest sens hotărârea PVC II, citată la punctul 61 de mai sus, punctele 768-778, în special punctul 777, confirmat de Curte în ceea ce privește aspectul relevant, în recurs, în hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctele 513-523).”
171. În continuare, motivul este îndreptat împotriva elementelor esențiale care, potrivit Tribunalului, trebuie dovedite pentru a putea admite existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE. În această privință, recurenta subliniază următoarele fragmente de la punctele 181 și 185 din hotărârea atacată:
„181 […] din însuși textul articolului 81 alineatul (1) CE rezultă că acordurile între întreprinderi sunt interzise, indiferent de efectele acestora, atunci când au un obiect anticoncurențial […]”.
„185 […] în ceea ce privește existența încălcării, nu are importanță dacă încheierea acordului anticoncurențial constatat de Comisie la articolul 1 din decizie se realizase sau nu în interesul comercial al reclamantelor japoneze, dacă este stabilit, pe baza elementelor de probă ce figurează în dosarul Comisiei, că acestea au încheiat în mod efectiv respectivul acord.”
2. Argumentele recurentei
172. Recurenta pretinde că Tribunalul s‑ar fi înșelat atunci când nu a dedus consecințele juridice corecte din faptul că producătorii japonezi nu aveau niciun interes economic pentru a săvârși pretinsa încălcare. Mai precis, eroarea ar fi aceea că Tribunalul nu ar fi adaptat standardul juridic, pe care trebuie să îl respecte proba în cazul unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, la absența vădită a unui interes economic. Tribunalul ar fi apreciat numai că absența unui interes economic nu are nicio semnificație specială dacă se poate stabili – pe baza elementelor de probă ce figurează în dosarul Comisiei – că acordul în litigiu a fost cu adevărat realizat.
173. În mod contrar, recurenta consideră că:
1) absența unor motive economice, pentru recurentă, la încheierea acordului ar fi trebuit să aibă drept consecință faptul că ar fi trebuit administrate probe mai convingătoare decât cele care ar fi fost, în alte condiții, necesare;
2) absența unor motive economice ar fi trebuit să influențeze concluziile ce puteau fi trase din probele echivoce prezentate de Comisie în legătură cu existența acordului. În orice caz, prezența unei alte explicații pentru comportamentul în litigiu al recurentei pe piață nu ar fi trebuit să permită deducerea unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE;
3) absența unor motive economice ar fi trebuit să aibă consecințe asupra admisibilității, ca probe, a declarațiilor date în numele unei alte părți, în mod pretins implicată în încălcare, pentru a susține tezele Comisiei. O asemenea probă nu trebuia admisă decât dacă toate aspectele esențiale ale acordului (precum participanții, durata, produsele în cauză și natura încălcării) erau deja stabilite pe baza unor elemente probatorii independente de declarații. În această privință, recurenta face trimitere la punctul 91 din hotărârea Enso‑Gutzeit/Comisia(38).
3. Argumentele Comisiei
174. Comisia consideră că acest motiv este inadmisibil și, în orice caz, neîntemeiat.
175. Comisia invocă în principal două argumente împotriva admisibilității acestui motiv:
1) motivul nu poate fi acceptat fără o examinare mai aprofundată a aprecierii de fapt, de către Tribunal, a exactității și a valorii probatorii a declarațiilor, a proceselor‑verbale și a altor înscrisuri prezentate (acest argument pledează de asemenea, potrivit Comisiei, împotriva admisibilității celui de al doilea și a celui de al treilea motiv);
2) motivul exinde obiectul recursului în afara cadrului motivelor invocate în primă instanță, deoarece, cu această ocazie, recurenta a dezvoltat argumentele referitoare la absența unui interes comercial la exportul către Europa al tuburilor OCTG și al țevilor de transport „proiect”, într‑un mod cu totul independent de aprecierea valorii probatorii a elementelor prezentate de Comisie.
176. Comisia consideră că acest motiv nu este întemeiat, deoarece:
1) Argumentele recurentei privesc efectele și, mai general, pertinența intereselor comerciale ale întreprinderilor în cauză în ceea ce privește stabilirea existenței încălcării. La punctul 184 din hotărârea atacată, Tribunalul, conform jurisprudenței în vigoare(39), a apreciat că acordurile care au drept obiect restrângerea concurenței și sunt în mod expres interzise de articolul 81 alineatul (1) CE nu pot fi justificate prin intermediul unei analize a contextului economic în măsura în care obiectul acestor acorduri, care constituie o restrângere a concurenței, este stabilit în mod incontestabil de înscrisuri(40).
2) Chiar fără a sublinia faptul că teza recurentei, potrivit căreia nu ar fi avut niciun interes comercial în acordul în litigiu, a fost contestată în primă instanță, Tribunalul, confruntat cu un dosar ce conținea probele directe privind comportamentul clandestin al recurentei, se putea mulțumi să examineze probele și, pe această bază, să constate că fusese încălcată interdicția prevăzută de articolul 81 alineatul (1) CE.
3) Argumentele pe care recurenta le împrumută de la hotărârea Enso‑Gutzeit/Comisia, citată anterior, sunt greșite, deoarece privesc admisibilitatea declarațiilor în calitate de probe incriminatorii. În speță nu era vorba despre admisibilitatea probelor, ci despre credibilitatea acestora în cadrul aplicării principiului liberei aprecieri a probelor(41).
4. Aprecierea
177. Argumentele pe care Comisia le invocă împotriva acestui motiv nu ne conving. Întrebarea dacă Tribunalul a aplicat standardul juridic corect la examinarea probelor invocate în susținerea încălcării incriminate este, prin excelență, o problemă de drept.
178. De altfel, modul în care recurenta a prezentat și a susținut acest motiv, și anume împrumutând argumente de la aprecierea de fapt, de către Tribunal, a probelor prezentate, putea crea impresia că urmărea mai întâi o reexaminare a acestor probe de către Curte, într‑o cale de atac. În opinia noastră, această stângăcie nu ar trebui să determine inadmisibilitatea.
179. Nu reușește să ne convingă nici argumentul potrivit căruia recurenta a extins întinderea motivelor invocate în primă instanță, pretinzând că Tribunalul ar fi trebuit să țină seama, la aprecierea probelor, de împrejurarea că recurenta nu ar fi avut niciun interes comercial în acordul în litigiu. Fără îndoială că recurenta ar fi trebuit să invoce în mod separat acest argument în primă instanță, însă, la aplicarea principiului liberei aprecieri a probelor, tocmai asemenea elemente trebuie, în principiu, luate în considerare.
180. La aprecierea acestui motiv pe fond, ne vom limita la întrebarea dacă pretinsa absență a intereselor comerciale la săvârșirea încălcării articolului 81 alineatul (1) CE, stabilită în decizia Comisiei, ar fi trebuit să determine Tribunalul să evalueze probele într‑un mod diferit de cel din hotărârea atacată.
181. În această privință, trebuie examinat dacă poate fi acceptat raționamentul Tribunalului de la punctele 179-188 din hotărârea atacată, și anume dacă este corectă decizia de a evalua mai întâi probele prezentate de Comisie și, numai în subsidiar, de a aprecia dacă existența acordului incriminat este compatibilă cu situația piețelor în cauză.
182. Suntem de părere că abordarea Tribunalului este clară și, în lumina jurisprudenței existente, ireproșabilă.
183. La punctul 179, Tribunalul începe prin a aminti principiul ce decurge dintr‑o jurisprudență ce a devenit între timp bogată(42), potrivit căruia Comisia este obligată să reunească elemente de probă suficient de precise și concordante pentru a întemeia convingerea că încălcarea a fost săvârșită. În continuare, Tribunalul subliniază, la punctul 180, întemeindu‑se din nou pe o jurisprudență constantă(43), că este suficient ca seria de indicii invocată de Comisie să răspundă, în ansamblul său, acestei cerințe. La punctul 181, Tribunalul încheie prima parte a raționamentului său reamintind o jurisprudență constantă(44) potrivit căreia rezultă din însuși textul articolului 81 alineatul (1) CE că acordurile între întreprinderi sunt interzise, indiferent de efectele acestora, atunci când au un obiect anticoncurențial. În speță, Comisia s‑a întemeiat în primul rând pe obiectul acordului – restrângerea concurenței –, ale cărui existență și întindere încearcă să le dovedească prin intermediul unui mare număr de înscrisuri.
184. La punctul 182, pe baza acestei prime părți a raționamentului său, Tribunalul ajunge la concluzia că toate aceste elemente determină consecințe importante în raport cu primul aspect al primului motiv, întemeiat, în esență, pe absența efectelor anticoncurențiale ce rezultă din încălcarea sancționată la articolul 1 din decizie.
185. A doua parte a raționamentului Tribunalului începe prin constatarea că argumentarea recurentei privind inexistența efectelor acordului în cauză, presupunând că ar fi întemeiată, nu ar trebui să determine, în principiu, singură, anularea articolului 1 din decizie (punctul 183)(45).
186. Mai precis, în ceea ce privește situația specifică a acordurilor care, precum cel constatat de Comisie în speță, privesc respectarea piețelor naționale, Tribunalul a statuat deja, în hotărârea Ciment, că au drept obiect, prin ele însele, restrângerea concurenței și fac parte dintr‑o categorie de acorduri interzisă în mod expres de articolul 81 alineatul (1) CE și că acest obiect, a cărui realitate a fost stabilită în mod incontestabil, în hotărârea Ciment, de probe prin înscrisuri, nu poate fi justificat prin intermediul unei analize a contextului economic în care se înscrie comportamentul anticoncurențial în cauză (punctul 184).
187. În această privință, nu are importanță, în ceea ce privește existența încălcării, dacă încheierea acordului în litigiu se realizase sau nu în interesul comercial al reclamantelor japoneze, dacă este stabilit, pe baza elementelor de probă ce figurează în dosarul Comisiei, că acestea au încheiat în mod efectiv respectivul acord (punctul 185).
188. În speță, este lipsită de pertinență argumentația întemeiată pe faptul că recurentele ar fi demonstrat existența circumstanțelor care pun într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și permit astfel să fie substituită o altă explicație plauzibilă. Jurisprudența pe care se întemeiază această argumentație se referă la situația în care Comisia se bazează numai pe comportamentul pe piață al întreprinderilor în cauză pentru a concluziona existența unei încălcări(46) (punctul 186).
189. În speță, Comisia a invocat înscrisuri în sprijinul constatării existenței unui acord anticoncurențial. Rezultă că jurisprudența invocată de recurentă nu ar putea fi pertinentă în speță decât în ipoteza în care Comisia nu ar fi reușit să stabilească existența încălcării pe baza înscrisurilor pe care le invocă. Nu este suficient, așadar, pentru recurentă să prezinte o alternativă plauzibilă a tezei Comisiei, ci trebuie să invoce insuficiența probelor reținute pentru a stabili existența încălcării (punctul 187).
190. Raționamentul urmat de Tribunal este, în întregime, conform jurisprudenței Tribunalului și a Curții. Argumentația recurentei întemeiată pe faptul că existența unei explicații plauzibile a comportamentelor incriminate, și anume absența oricărui interes comercial, ar determina stabilirea unor cerințe mai stricte cu privire la probele ce trebuie prezentate ar implica reformularea, într‑o mare măsură, a jurisprudenței.
191. În opinia noastră, nu există niciun motiv pentru a modifica jurisprudența. Așa cum Curtea, recent, a declarat din nou în hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia(47) (punctele 55-57), proba se poate dovedi extrem de dificilă în cauzele de concurență, dat fiind că părțile sunt pe deplin conștiente de interzicerea comportamentelor anticoncurențiale și de amenzile pe care riscă să le primească. Din această cauză, în cele mai multe cazuri, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, analizate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, proba unei încălcări a normelor de concurență.
192. În cazul în care, precum în speță, Comisia ar fi reușit să strângă un număr mare de înscrisuri în susținerea încălcării incriminate, este evident că judecătorul trebuie, în primul rând, să aprecieze aceste probe. Numai dacă aceste probe se dovedesc insuficiente va fi necesar să se examineze dacă existența încălcării poate fi dedusă din coincidențe și indicii stricte legate de comportamentul pe piață.
193. Recurenta și‑a ilustrat poziția printr‑o metaforă împrumutată dintr‑o decizie a House of Lords(48): este mai probabil ca un animal mare brun observat în Regent’s Park să fie un câine ciobănesc decât un leu și, în consecință, afirmația că este într‑adevăr un leu va trebui să fie dovedită în mod special.
194. Această metaforă nu este adecvată în speță, deoarece nu este vorba aici de aprecierea a două probabilități, dintre care una, în contextul de față, este mai probabilă decât cealaltă, ci de stabilirea unei singure probabilități pe baza probelor reunite.
195. În cazul în care aceste probe apar ca fiind suficiente pentru a demonstra existența încălcării imputate, acestea sunt conforme cerinței de a prezenta probe convingătoare.
196. Altfel spus, dacă este stabilit, pe baza caracteristicilor de fapt, că o pasăre este o rață, va fi vorba de o rață, și nu de o cioară, chiar dacă nu există apă în împrejurimi.
197. Conchidem, așadar, că primul motiv al recurentei nu poate fi acceptat.
B – Al doilea motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a aplicat un standard de probă incorect într‑o cauză în care înscrisurile sunt echivoce și în condițiile în care recurenta prezentase o explicație alternativă plauzibilă pentru comportamentul în litigiu
C – Al treilea motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a aplicat un standard de probă incorect nivelului de probă ce trebuie furnizat pentru a susține declarațiile în litigiu pe care Comisia le‑a prezentat drept probe principale, dar care erau puțin credibile, cu adevărat echivoce și în contradicție cu celelalte elemente de probă
198. Renunțăm la a mai reproduce argumentele recurentei pentru susținerea celor două motive ale sale.
199. Prin aceste două motive, recurenta începe prin a afirma că Tribunalul a aplicat un standard de probă incorect – prea scăzut – la aprecierea probelor, adică a declarațiilor și a înscrisurilor pe care Comisia le‑a invocat pentru a susține încălcarea în cauză.
200. La analizarea primului motiv, am constatat deja că metoda urmată de Tribunal la aprecierea problemei dacă au fost furnizate suficiente probe de către Comisie cu privire la existența încălcării era corectă: Tribunalul putea acționa astfel cum a făcut în temeiul jurisprudenței existente.
201. Prin aceste două motive, recurenta încearcă să deducă din aprecierea valorii probatorii a probelor de către Tribunal că acesta ar fi aplicat un standard de probă prea scăzut.
202. În opinia noastră, această tentativă de a determina Curtea să procedeze la un control al aprecierii faptelor de către Tribunal nu poate fi acceptată, dat fiind că depășește cadrul unui recurs restrâns la examinarea problemelor de drept.
203. În consecință, conchidem că aceste două motive sunt vădit inadmisibile.
D – Al patrulea motiv: Tribunalul a comis o eroare de drept în măsura în care a întemeiat pe motivări contradictorii și eronate teza sa potrivit căreia declarația domnului Becher din 21 aprilie 1997 confirmă declarațiile domnului Verluca privind pretinsa încălcare în domeniul țevilor de transport „proiect”
1. Argumentele recurentei
204. Recurenta face trimitere la punctul 220 din hotărârea atacată, la care Tribunalul declară: „[…] În plus, atât timp cât un înscris nu se află în contradicție evidentă cu declarațiile domnului Verluca în ceea ce privește existența sau conținutul de substanță al acordului de împărțire a pieței, este suficient ca acesta să ateste elemente semnificative ale acordului pe care l‑a descris pentru a avea o anumită valoare ca element de confirmare în cadrul seriei de probe incriminatorii […]”.
205. La aprecierea interesului pe care îl prezintă declarația domnului Becher în scopul susținerii declarațiilor domnului Verluca, Tribunalul s‑ar fi îndepărtat de standardul pe care el însuși l‑ar fi formulat la punctul 220 din hotărârea atacată. Susținând că nu exista niciun acord de împărțire a pieței între producătorii europeni, domnul Becher a contrazis declarațiile domnului Verluca în ceea ce privește un aspect esențial. În mod evident, Tribunalul a omis să ia în considerare acest punct, din moment ce afirmă, la punctul 302, că această contradicție afectează credibilitatea declarației domnului Becher. Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că această declarație o confirmă pe cea a domnului Verluca în ceea ce privește acordul de împărțire a piețelor pentru țevile de transport „proiect”.
206. În realitate, Tribunalul acceptă, așadar, probe contradictorii cu privire la declarația domnului Becher, în timp ce, conform propriului său standard, probabil că ar fi înlăturat declarații atât de contradictorii dacă acestea ar fi figurat în înscrisuri. Tribunalul a creat, prin urmare, o diferență arbitrară între declarații și probele cu înscrisuri.
207. Prin această diferență arbitrară, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept la aprecierea valorii probatorii a declarației domnului Becher. Această declarație nu poate fi, așadar, utilizată pentru a confirma existența unui acord de împărțire a pieței privind țevile de transport „proiect”.
2. Argumentele Comisiei
208. Comisia susține că acest motiv este inadmisibil, dat fiind că privește numai una dintre cele trei concluzii autonome ale Tribunalului (punctele 333, 334, 335 și 336), printre care încălcarea în cauză în ceea ce privește țevile de transport „proiect”.
209. În subsidiar, Comisia susține că motivul este neîntemeiat, deoarece Tribunalul putea stabili în mod corect o diferență între declarațiile date în continuare în legătură cu încălcările incriminate și înscrisurile actuale.
210. Înscrisurile întocmite în perioada în care au avut loc încălcările și înainte să înceapă investigările au, în principiu, aceeași valoare probatorie în ceea ce privește toate aspectele la care se referă. În acest stadiu, este totuși mai puțin probabil ca, din rațiuni tactice, conținutul acestora să fie influențat în vederea unei investigații. În cazul în care conținutul acestor înscrisuri contrazice în mod clar declarațiile date în continuare, există o îndoială rezonabilă cu privire la încrederea pe care o prezintă aceste declarații. În acest caz, nu se poate spune că probele sunt coerente.
211. Alta este situația în ceea ce privește declarațiile care au fost date mai târziu, în cursul investigărilor. Anumite fapte pot fi recunoscute în cadrul acestora, iar altele negate, deoarece persoana în cauză poate presupune, în cursul investigației Comisiei, că aceasta este deja informată cu privire la anumite fapte și circumstanțe. Circumstanțele admise într‑o astfel de declarație, care sunt de asemenea acuzatoare pentru cel în cauză, au cu adevărat o valoare probatorie sigură.
212. Teoria recurentei s‑ar reduce la a solicita Curții să constate că, deoarece este incompletă sau diminuată de o negare parțială, nu îi mai poate fi atribuită nicio valoare probatorie unei declarații care este acuzatoare și pentru cel care a dat‑o. O asemenea afirmație este incompatibilă cu poziția – necontestată – a Tribunalului, de la punctele 211 și 297 din hotărârea atacată, care stabilește că declarațiile care sunt contrare interesului celui care le dă trebuie, în principiu, să fie considerate drept elemente de probă ce prezintă o încredere deosebită.
3. Aprecierea
213. Din formularea primei fraze a punctului 334(49) din hotărârea atacată – „În orice caz, s‑a statuat deja că, dacă […], declarațiile [domnului Verluca] ar putea să fie ele singure suficiente, în acest caz, pentru a confirma alte aspecte ale deciziei atacate, […]” – putem deduce că acea concluzie formulată la punctul 333, care se sprijină pe declarația domnului Becher pentru a susține declarațiile domnului Verluca în ceea ce privește țevile de transport „proiect”, are un caracter subsidiar în raport cu concluzia formulată la punctele 334 și 335, potrivit căreia declarațiile domnului Verluca ar putea fi suficiente pentru a dovedi că încălcarea în litigiu privește și aceste produse.
214. Dat fiind că motivele recurentei nu privesc în mod expres concluzia formulată la punctele 334 și 335, putem deduce că acest motiv, chiar dacă ar fi acceptat, nu ar putea conduce la anularea hotărârii atacate și, în consecință, nu trebuie examinat, deoarece nu este eficace(50).
215. Îl examinăm, așadar, în detaliu, în mod suplimentar.
216. În realitate, recurenta critică Tribunalul pentru că utilizează două unități de măsură diferite, atribuind probelor cu înscrisuri contrazise de declarațiile domnului Verluca o valoare probatorie superioară celei pe care o acordă declarațiilor care se îndepărtează în parte de aceste declarații.
217. Ne alăturăm Comisiei atunci când susține că declarațiile date în numele unor întreprinderi, în cursul procedurii de investigare, după săvârșirea încălcării, nu pot fi apreciate în același fel, din punctul de vedere al evaluării probelor, ca și înscrisurile redactate la momentul săvârșirii încălcării, înaintea începerii investigărilor.
218. Rezultă de la sine că persoanele care fac asemenea declarații vor încerca să disimuleze faptele care, în opinia lor, sunt susceptibile să rămână ascunse. Așadar, aceste declarații vor apărea adesea incomplete și câteodată disimulate. Cu toate acestea, în măsura în care conțin informații incriminatorii pentru cel care le formulează, se poate considera că acestea prezintă încredere, astfel cum Tribunalul a remarcat în mod corect la punctele 211 și 297 din hotărârea atacată.
219. Aceasta cu atât mai mult atunci când elementele divergente ale acestor diferite declarații sunt în mod evident autonome în raport cu elementele prin care se confirmă sau se susțin una pe cealaltă.
220. În speță, declarațiile domnului Verluca și cea a domnului Becher diferă în ceea ce privește sfera de aplicare teritorială a încălcării, dar concordă în ceea ce privește sfera de aplicare materială a încălcării.
221. Faptul că domnul Becher, prin declarația sa, confirmă că întreprinderea sa a fost implicată într‑un acord de împărțire a piețelor care privea și țevile de transport „proiect” și că, prin aceasta, o incriminează, putea constitui un motiv suficient pentru ca Tribunalul să considere că respectiva declarație prezenta încredere, în măsura în care privea țevile de transport „proiect”.
222. Conchidem, prin urmare, că acest al patrulea motiv al recurentei, dacă nu este ineficace, este, în orice caz, neîntemeiat.
VII – Cheltuielile de judecată
223. Din considerentele ce precedă conchidem că recursurile declarate de Sumitomo și de Nippon sunt în întregime nefondate.
224. Având în vedere că s‑a cerut de către Comisie obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acestora în temeiul articolului 122 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
VIII – Concluzie
225. Pentru motivele de mai sus, invităm Curtea să decidă:
A. În cauza C‑403/04 P:
1. respingerea recursului ca nefondat;
2. obligarea Sumitomo Metal Industries la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
B. În cauza C‑405/04 P:
1. respingerea recursului ca nefondat;
2. obligarea Nippon Steel Corp. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
1 – Limba originală: olandeza.
2 – Denumită în continuare „hotărârea atacată”.
3 – JO 2003, L 140, p. 1.
4 – Sunt inadmisibile motivele care privesc în realitate actele sau omisiunile instituției. Simpla reluare a motivelor invocate ar implica faptul că ar fi vorba despre un recurs „obișnuit”. A se vedea în special hotărârea din 7 mai 1998, Somaco/Comisia (C‑401/96 P, Rec., p. I‑2587, punctul 49), și hotărârea din 22 aprilie 1999, Kernkraftwerke Lippe-Ems/Comisia (C‑161/97 P, Rec., p. I‑2057, punctele 76 și 77).
5 – A se vedea în special hotărârea din 10 decembrie 1998, Schröder și alții/Comisia (C‑221/97 P, Rec., p. I‑8255, punctele 35 și 38-42), și hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia (C-257/98 P, Rec., p. I-5251, punctele 61 și 62).
6 – Hotărârea din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia (C‑51/92 P, Rec., p. I‑4235, punctul 113).
7 – Și în cadrul acțiunilor în primă instanță, Curtea și Tribunalul au adoptat o poziție restrictivă cu privire la extinderea obiectului unui recurs prin intermediul trimiterilor globale. A se vedea în special hotărârea din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia (T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 113 și jurisprudența citată), precum și principiile enumerate de Curte în hotărârea din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomänKraft Products AB, (C‑310/97 P, Rec., p. I‑5365, punctele 52-63). Recent, Tribunalul a expus din nou aceste principii în hotărârea din 14 decembrie 2005, Honeywell International/Comisia (T‑209/01, Rec., p. II-5523, punctele 53-68).
8 – Fragmentul în cauză din declarația domnului Becher are următorul cuprins, în versiunea engleză: „My only knowlegde of the term ‚Fundamentals’ is in conjunction with past behaviour by European and Japanese manufacturers (i.e. before I became the Manager of MWE on 1.4.95). As far as I know and this is based on earlier reports on the ‚Fundamentals’ […]”.
9 – Potrivit recurentelor, fragmentul relevant din declarația domnului Becher este următorul: „In the Dalmine document submitted to me, the term ‚Fundamentals’ issued in conjunction with activities by seamless manufactures in Europe. The use of the term is incorrect as far as I know […]”.
10– Fragmentul relevant din acest punct este următorul: „În această privință, trebuie subliniat că, în mod contrar celor afirmate de Comisie, înscrisul «cheie de repartizare» se referă numai la tuburile OCTG fără sudură, și nu la țevile de transport […]”.
11 – Hotărârea din 14 mai 1998 (T‑310/94, Rec., p. II‑1043, punctul 214).
12 – Decizia Comisiei din 3 iunie 1997 de declarare a compatibilității unei concentrări cu piața comună (cauza IV/M.906 – MANNESMANN/VALLOUREC) în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului (JO 1997, C 238, p. 15).
13 – Hotărârea din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, denumită „Ciment” (T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491).
14 – Hotărârea din 14 mai 1998 (T‑337/94, Rec., p. II‑1571).
15 – Citată la nota de subsol 11.
16 – În această privință, Comisia se referă la hotărârea din 17 aprilie 1997, Campo Ebro Industrial și alții/Consiliul (C‑138/95 P, Rec., p. I‑2027, punctele 60 și 61).
17 – Citată la nota de subsol 14.
18 – Fragmentul respectiv de la punctul 278 arată: „În această privință, trebuie arătat […] că […] înscrisul „cheie de repartizare” se referă numai la tuburile OCTG fără sudură, și nu la țevile de transport”.
19 – În măsura în care este necesar în speță, punctele 283 și 284 au următorul cuprins:
„283. […] Deși contradicția evidențiată la punctul 281 de mai sus reduce în mod cert valoarea probatorie a înscrisului «cheie de repartizare», precum și, într-o anumită măsură, pe cea a declarațiilor domnului Verluca, semnificația acesteia este mult relativizată […]. Într-adevăr, chiar presupunând că producătorii din America Latină ar accepta să aplice o «cheie de repartizare» pe alte piețe decât piața europeană, se impune evidențierea faptului că negocierile cu acești producători au eșuat în mod substanțial din punctul de vedere european, astfel încât aprecierea negativă a domnului Verluca în legătură cu rezultatul acestora corespunde realmente înscrisului «cheie de repartizare» cu privire la acest punct crucial.
284. Trebuie concluzionat că această contradicție între afirmațiile domnului Verluca în cadrul uneia din aceste declarații și înscrisul «cheie de repartizare», evidențiată de însăși Comisia la considerentul 86 din hotărârea atacată, nu reduce în mod substanțial credibilitatea acestor două elemente de probă.”
20 – Punctul 217 arată: „În legătură cu argumentația expusă de Sumitomo, întemeiată pe referirea, în cadrul înscrisului «Vérification auprès de Vallourec», la faptul că această cheie de repartizare se aplica «numai produselor standard», astfel încât țevile de transport, care nu sunt produse standard, nu erau afectate, trebuie arătat că, prin această afirmație, domnul Verluca răspundea în mod special unei întrebări referitoare la rezumatul conversației cu JF. Or, din lectura acestui rezumat rezultă că el privește în mod exclusiv tuburile OCTG, iar nu țevile de transport, ceea ce permite supoziția că explicațiile domnului Verluca privesc numai tuburile OCTG”.
21 – Fragmentul relevant al punctului 349 este următorul: „[…] deși nu este pusă la îndoială veridicitatea celor afirmate de domnul Verluca în legătură cu durata încălcării, rezultă din caracterul vag al acesteia cu privire la sfârșitul încălcării că declarația sa nu este suficientă, singură, pentru a stabili cu precizia juridică necesară această din urmă dată”.
22 – A se vedea în special hotărârea din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer (C‑2/01 P și C‑3/01 P, Rec., p. I-23, punctele 47 și 48), și hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑135, punctele 48-51).
23 – Citate la punctul 34 de mai sus.
24 – Citată la nota de subsol 13.
25 – Citată la nota de subsol 14.
26 – A se vedea hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia (citată la nota de subsol 22, punctul 132).
27 – Hotărârea din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia (T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 45).
28 – Avocatul general Tizzano a urmat același raționament în concluziile sale prezentate în cauza BAI și Comisia/Bayer (punctul 36), citată la nota de subsol 22.
29 – Citată la nota de subsol 11.
30 – În cadrul unei jurisprudențe devenite importantă, facem trimitere la hotărârea din 18 martie 1993, Parlamentul European/Frederiksen (C‑35/02 P, Rec., p. I‑991, punctul 31), la hotărârea din 16 septembrie 1997, Blackspur DIY și alții/Consiliul și Comisia (C‑362/95 P, Rec., p. I‑4775, punctele 18-23), și la ordonanța din 13 septembrie 2001, Comitetul personalului BCE și alții/BCE (C‑476/00 P, Rec., p. I‑6041, punctele 34-36).
31 – Hotărârea din 17 decembrie 1998, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctele 26-49).
32 – Recurenta face aici trimitere la datele din raportul anual – Tabelul analitic al activității Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță ale Comunităților Europene (2003), anexa 12.
33 – Citată la nota de subsol 31, punctele 28-45.
34 – Nu am ținut seama de anul 2000, deoarece statisticile aferente acestui an au fost denaturate de cauzele Ciment (citate la nota de subsol 13), foarte voluminoase. Soluționarea respectivelor cauze a durat aproximativ cinci ani. Acestea au fost finalizate printr-o hotărâre de 1 265 de pagini.
35 – Citată la nota de subsol 31.
36 – JO 2001, C 80, p. 1.
37 – Hotărârea Curții din 28 martie 1984, CRAM și Rheinzink/Comisia (29/83 și 38/83, Rec., p. 1679), hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeytiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, I‑1445, punctul 127), precum și hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Siv și alţii/Comisia (T‑68/89, T‑77/89 şi T‑78/89, Rec., p. II‑1403), și hotărârea din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia (T‑62/98, Rec., p. II‑2707).
38 – Citată la nota de subsol 14.
39 – În același context, Comisia se referă și la hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia (citată la nota de subsol 22, punctele 55-57).
40– Punctul 184 din hotărârea atacată are următorul cuprins: „În ceea ce privește situația specifică a acordurilor care, precum cel constatat de Comisie în speță, privesc respectarea piețelor naționale, Tribunalul a statuat, în hotărârea Ciment, citată la punctul 66 de mai sus (punctele 1085-1088) că, pe de o parte, acestea au drept obiect, prin ele însele, restrângerea concurenței și fac parte dintr-o categorie de acorduri interzisă în mod expres de articolul 81 alineatul (1) CE și, pe de altă parte, că acest obiect, a cărui realitate era, în respectiva cauză, stabilită în mod incontestabil de probe cu înscrisuri, nu poate fi justificat prin intermediul unei analize a contextului economic în care se înscrie comportamentul anticoncurențial în cauză”.
41 – În această privință, Comisia se referă la concluziile avocatului general Vesterdorf prezentate în cauza Rhône-Poulenc/Comisia (hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, T‑1/89, Rec., p. II‑867, secțiunea E, punctul 2).
42 – Citată la nota de subsol 37.
43 – Deja citată la punctul 170, la care este reprodus punctul 180 din hotărârea atacată.
44 – A se vedea în special hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 123).
45 – În susținerea acestui argument, Tribunalul se referă la hotărârea Curții din 11 ianuarie 1990, Sandoz prodotti farmaceutici/Comisia (C‑277/87, Rec., p. I‑45), și la hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Ferriere Nord/Comisia, (T‑143/89, Rec., p. II‑917, punctul 30).
46 – Tribunalul se referă aici în special la hotărârea din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub denumirea „PVC II” (T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931).
47 – Citată la nota de subsol 22.
48 – Secretary of State for the Home Department/Rehman [2001] UKHL47, anexa D.4, punctul 5 (Lord Hoffman).
49 – Citat în întregime la punctul 38 al prezentelor concluzii.
50 – A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 30.