Cauza T‑34/02 DEP

Le Levant 015 EURL și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Procedură — Stabilirea cheltuielilor de judecată”

Sumarul ordonanței

1.      Procedură — Cheltuieli de judecată — Stabilire — Cheltuieli recuperabile — Noțiune — Cheltuieli plătite de o persoană terță în raport cu litigiul — Includere — Condiții

(Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 91)

2.      Procedură — Cheltuieli de judecată — Stabilire — Cheltuieli recuperabile — Noțiune — Cheltuieli efectuate de părți în faza prealabilă introducerii acțiunii — Excludere

(Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 90 și art.91)

3.      Procedură — Cheltuieli de judecată — Stabilire — Elemente care trebuie luate în considerare

[Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 91 lit. (b)]

4.      Procedură — Cheltuieli de judecată — Stabilire — Elemente care trebuie luate în considerare

[Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 91 lit. (b)]

1.      Din articolul 91 din Regulamentul de procedură al Tribunalului reiese că cheltuielile recuperabile se limitează, pe de o parte, la cele efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele care au fost necesare în acest sens.

Pe de altă parte, expresia „cheltuielile efectuate de părți” desemnează cheltuielile cauzate de procedura la care au participat părțile. Această expresie nu desemnează, așadar, doar cheltuielile care au fost efectiv suportate de părți. Astfel, sunt recuperabile cheltuielile efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și care au fost necesare în acest sens, chiar dacă au fost efectiv plătite de o persoană terță în raport cu litigiul. Pentru ca aceste cheltuieli să nu fie recuperabile, partea obligată la suportarea cheltuielilor de judecată trebuie să demonstreze corespunzător cerințelor legale că interesele urmărite de persoana terță sunt distincte de cele ale celeilalte părți la procedura principală.

(a se vedea punctele 25-27)

2.      Chiar dacă, în general, în cursul procedurii care precedă faza jurisdicțională se desfășoară o muncă juridică substanțială, prin „procedură”, articolul 91 din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu are în vedere decât procedura în fața Tribunalului, cu excluderea fazei care o precedă pe aceasta. Că este așa rezultă printre altele din articolul 90 din același regulament, care evocă „procedura în fața Tribunalului”.

Trebuie, astfel, respinsă cererea care vizează rambursarea cheltuielilor referitoare la perioada care precedă faza jurisdicțională și în special la demersurile avocaților pe lângă Comisie sau cea care vizează recuperarea de la Comisie a cheltuielilor referitoare la o perioadă în care nu a fost adoptat niciun act de procedură. Astfel, într‑o asemenea perioadă, astfel de cheltuieli nu pot fi direct legate de demersurile avocatului în fața Tribunalului și nu pot, în consecință, să fie considerate drept cheltuieli necesare efectuate în legătură cu procedura, în sensul articolului 91 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Trebuie, de asemenea, respinsă cererea care vizează recuperarea de la Comisie a cheltuielilor referitoare la pregătirea unei acțiuni adresate unei instanțe naționale.

(a se vedea punctele 31-33 și 35)

3.      Instanța Uniunii nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să stabilească cuantumul limită în care aceste onorarii pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunțându‑se asupra stabilirii cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu trebuie să ia în considerare un tarif național de stabilire a onorariilor avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii acesteia.

În lipsa unei dispoziții de drept al Uniunii de natură tarifară aplicabilă, Tribunalul trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând cont de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de amploarea muncii agenților sau a consilierilor implicați pe care procedura contencioasă a putut să o genereze și de interesele economice pe care litigiul le‑a reprezentat pentru părți.

(a se vedea punctele 37 și 38)

4.      În ceea ce privește aprecierea amplorii muncii pe care o procedură contencioasă a putut să o genereze, revine instanței Uniunii competența de a lua în considerare munca în mod obiectiv necesară procedurii judiciare în ansamblul său.

Cu toate acestea, atunci când avocații unei părți au asistat‑o deja pe aceasta în cursul procedurilor sau al demersurilor care au precedat litigiul la care se refereau, trebuie de asemenea să se țină cont de faptul că acești avocați dispun de o cunoaștere a elementelor pertinente pentru litigiu care este de natură a le fi facilitat munca și a le fi redus timpul de pregătire necesar pentru procedura contencioasă. Această constatare rămâne, în principiu, neschimbată atunci când numărul de reclamanți este important, întrucât toate acțiunile care trebuie îndeplinite în acest caz sunt formale și standardizate și nu afectează conținutul juridic al cauzei.

Pe de altă parte, deși este posibil ca părțile să își încredințeze apărarea mai multor consilieri în același timp, astfel încât să se asigure serviciile unor avocați mai experimentați, trebuie totuși să se țină în principal cont de numărul total de ore de muncă care pot apărea ca în mod obiectiv necesare în legătură cu procedura contencioasă, independent de numărul de avocați între care au putut fi repartizate prestațiile efectuate.

(a se vedea punctele 42-44 și 46)

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

21 decembrie 2010(*)

„Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată”

În cauza T‑34/02 DEP,

Le Levant 015 EURL, cu sediul în Paris (Franța),

Le Levant 271 EURL, cu sediul în Paris,

A, cu sediul în Paris,

B, cu domiciliul în Versailles (Franța), și ceilalți 255 de reclamanți ale căror nume figurează în anexă,

reprezentați de P. Kirch, avocat,

reclamanți,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnul B. Stromsky, în calitate de agent,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată în urma pronunțării Hotărârii Tribunalului (Camera întâi extinsă) din 22 februarie 2006, Le Levant 001 și alții/Comisia (T‑34/02, Rec., p. II‑267),

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnii M. Jaeger, președinte, O. Czúcz și doamna I. Labucka (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Ordonanță

 Situația de fapt, procedura și concluziile părților

1        La 9 decembrie 1996, A a constituit o coproprietate privind pachebotul Le Levant, divizată în 740 cote‑părți sau „carate”. În cursul anului 1997, persoane fizice au înființat, fiecare, câte o întreprindere unipersonală cu responsabilitate limitată (EURL); acestor întreprinderi le‑au fost vândute cotele‑părți de către A prin intermediul unei subscripții publice.

2        Interesul investitorilor de a participa la această operație consta în posibilitatea care le era acordată de a deduce din veniturile lor impozabile prețul de cost al investiției realizate și costurile legate de dobândirea sa (interese financiare) și de deținerea sa (amortizare), precum și deficitele eventuale care rezultă din exploatarea sa.

3        La 25 iulie 2001, Comisia Comunităților Europene a adoptat Decizia 2001/882/CE privind ajutorul de stat pus în aplicare de Franța sub forma unui ajutor pentru dezvoltare în favoarea pachebotului Le Levant, construit de Alstom Leroux Naval și destinat exploatării în Saint Pierre și Miquelon (denumită în continuare „decizia atacată”). Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 12 decembrie 2001 (JO L 327, p. 37).

4        În decizia atacată, Comisia a arătat că a examinat ajutorul în cauză în lumina dispozițiilor articolului 4 alineatul (7) din Directiva 90/684/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1990 privind ajutoarele acordate în domeniul construcțiilor navale (JO L 380, p. 27), „întrucât e[ra] vorba de un ajutor legat de construcția navală care fuse[se] acordat ca ajutor pentru dezvoltare în 1996 în cadrul unui regim de ajutor [legea franceză din 11 iulie 1986 (Legea 86-824 de rectificare a bugetului pentru anul 1986, JORF din 12 iulie 1986, p. 8688), cunoscută sub numele «legea Pons»] autorizat în 1992” [considerentul (16)].

5        Comisia a precizat de asemenea în decizia atacată că, în cadrul acestei examinări, a considerat că operațiunea în cauză nu implica o veritabilă componentă de „dezvoltare” în sensul Hotărârii Curții din 5 octombrie 1994, Germania/Comisia (C‑400/92, Rec., p. I‑4701), ținând cont de insuficiența efectelor economice și sociale constatate pentru Saint Pierre și Miquelon (Franța) [considerentele (20), (22)-(33)].

6        La articolul 1 din decizia atacată, Comisia a declarat în cele din urmă ajutorul pentru dezvoltare pentru pachebotul Le Levant incompatibil cu piața comună.

7        La 20 februarie 2002, EURL‑ul Le Levant 001, precum și alte EURL‑uri și persoane fizice au sesizat Tribunalul cu o acțiune în anularea deciziei atacate.

8        La cererea Comisiei, cauza principală a fost suspendată până la pronunțarea deciziei Curții prin care se finaliza judecata cauzei Franța/Comisia, C‑394/01. Hotărârea respectivă a intervenit la 3 octombrie 2002. Ca urmare a ședinței din 27 septembrie 2005, decizia atacată a fost anulată prin Hotărârea Tribunalului din 22 februarie 2006, Le Levant 001 și alții/Comisia (T‑34/02, Rec., p. II‑267). Prin această hotărâre, Tribunalul a obligat totodată Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamanții din cauza principală, inclusiv pe cele aferente procedurii privind măsurile provizorii.

9        Ca urmare a unui schimb de scrisori între, pe de o parte, Comisie și A și, pe de altă parte, Comisie și consilierul reclamanților, Comisia a informat, prin scrisoarea din 29 noiembrie 2007, consilierul reclamanților despre refuzul său de a achita suma de 509 561,71 euro solicitată cu titlu de cheltuieli și onorarii care au trebuit să fie efectuate pentru apărarea intereselor acestora în cauza principală în considerarea faptului că A, care a suportat integral cheltuielile de judecată, nu era parte în cauza principală.

10      Prin înscris depus la grefa Tribunalului la 31 iulie 2008, reclamanții au introdus, în aplicarea articolului 92 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată. Reclamanții invită Tribunalul să stabilească, în aplicarea acestei dispoziții, cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile la 509 561,71 euro și să majoreze cu dobânzi acest cuantum.

11      Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 11 noiembrie 2008, Comisia și‑a prezentat observațiile cu privire la această cerere. Comisia solicită Tribunalului să respingă ca inadmisibilă prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată în ceea ce o privește pe A și să stabilească cuantumul total al cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate reclamanților din cauza principală la 0 euro.

 În drept

 Argumentele părților

12      Reclamanții consideră că trebuie respinsă excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie, potrivit căreia A nu poate reclama plata cheltuielilor de judecată întrucât nu era parte la litigiul principal.

13      De asemenea, reclamanții susțin că suma de 509 561,71 euro, majorată cu dobânzi, a cărei plată o solicită corespunde perioadei cuprinse între 1 august 2001, dată la care le‑a fost comunicată decizia atacată și la care au început să pregătească acțiunea în anulare, și 27 septembrie 2005, data ultimei ședințe la Tribunal. O asemenea sumă ar integra cheltuielile de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii și taxa pe valoarea adăugată nerecuperabilă.

14      Reclamanții precizează că, „[î]n conformitate cu jurisprudența Curții, onorariile și cheltuielile sunt limitate la cele ale cabinetului M, cabinet mandatat de reclamanți pentru a acționa în fața Tribunalului, cu excluderea oricărui alt consilier, inclusiv a lui C.‑N., din cabinetul AO”.

15      În principal, Comisia apreciază că cererea de stabilire a cheltuielilor de judecată prezentată de A este inadmisibilă. Problema cheltuielilor de judecată ar fi accesorie în raport cu litigiul principal și ar decurge din însuși modul de redactare a articolului 91 litera (b) din Regulamentul de procedură că doar părțile la litigiul principal pot solicita plata cheltuielilor de judecată și că plata cheltuielilor efectuate de părți nu poate fi stabilită decât în favoarea părților la litigiul principal.

16      În ceea ce privește argumentul lui A potrivit căruia era reclamantă în cauza principală datorită calității sale de asociată unică a EURL‑ului Le Levant 132, Comisia amintește că un EURL este o „formă specială” de societate cu răspundere limitată creată prin Legea 85-697 din 11 iulie 1985 care are ca obiect restrângerea riscurilor cărora este expusă o persoană care acționează singură. În plus, un EURL ar fi o persoană juridică ce beneficiază de o completă autonomie juridică.

17      Comisia remarcă faptul că, deși 259 de persoane fizice erau reclamante în litigiul principal, totuși ele erau reclamante în nume propriu. Ea susține că această calitate de reclamant nu rezultă din faptul că aceste persoane aveau calitatea de asociat unic al unui EURL care dobândise un carat din pachebotul Le Levant, EURL care era la rândul său reclamant, ci dintr‑o manifestare de voință expresă a fiecăreia dintre persoanele menționate. În schimb, A nu și‑ar fi manifestat nicidecum voința de a‑și asuma, în nume propriu, calitatea de reclamantă în această cauză, înainte să fie discutată problema cheltuielilor de judecată. Autonomia persoanelor juridice de față nu ar permite extinderea calității de reclamant în litigiul principal la A, pentru simplul motiv al calității sale de asociat unic al EURL‑ului Le Levant 132.

18      În ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia A era singurul membru al „comunității persoanelor interesate” împotriva deciziei atacate care era în măsură să ducă la bun sfârșit procedura, Comisia obiectează că, chiar dacă este adevărat că o acțiune grupată și alegerea aceluiași apărător le facilita în mod considerabil sarcina, toate dificultățile invocate de reclamanți puteau fi rezolvate de A însăși. A ar fi putut astfel să se mulțumească să grupeze investitorii privați păstrându‑le anonimatul. Ea ar fi putut de asemenea să le comunice informația necesară privind operațiunea în cauză și să avanseze investitorilor fondurile necesare apărării lor.

19      În plus, Comisia arată că EURL‑urile care dobândiseră un carat din pachebotul Le Levant aveau personalitate juridică și puteau, în acest temei, să stea în justiție, ceea ce, de altfel, au și făcut. În același mod, asociații lor persoane fizice puteau formula o acțiune împotriva deciziei atacate, ceea ce au și făcut de altfel unii dintre ei.

20      Comisia afirmă că A era perfect conștientă, de la început, de riscurile pe care operațiunea în cauză le prezenta din perspectiva normelor aplicabile ajutoarelor de stat, dar că aceasta a făcut totuși apel la „investitorii privați” să devină coproprietari exploatanți ai navei. În contextul cauzei principale, A ar fi avut, așadar, interese specifice, distincte de cele ale investitorilor reclamanți, legate de angajamentele pe care și le‑ar fi luat față de acești „investitori privați” (în special obligația de cumpărare a EURL‑urilor care dobândiseră un carat din pachebotul Le Levant la capătul operațiunii în cauză la un preț fix).

21      Comisia susține de asemenea că A, care pare a vrea să obțină un argument din structura operațiunii în cauză, a conceput ea însăși schema juridică și financiară a operațiunii respective și a efectuat o alegere tactică privind modul în care înțelegea să participe la cauza principală.

22      În sfârșit, potrivit Comisiei, reclamanții din cauza principală nu au efectuat cheltuieli de judecată care să nu fi fost suportate de A. Ar reieși din dosarul cauzei principale că toate notele de plată a onorariilor prezentate Comisiei și, în cadrul prezentei cereri, Tribunalului ar fi fost adresate lui A. Cheltuielile și onorariile ar fi fost suportate cu titlu definitiv de aceasta din urmă, iar reclamanții din cauza principală nu s‑ar fi împrumutat de la ea pentru a-și asigura apărarea. Ei nu ar fi, în niciun mod, debitori ai acestor cheltuieli și onorarii. În consecință, reclamanții din litigiul principal nu pot solicita obligarea Comisiei la rambursarea acestora.

23      Cu titlu subsidiar, Comisia remarcă faptul că suma de 509 561,71 euro depășește în mod vădit ceea ce se justifică pentru apărarea reclamanților în cauza principală, ținând seama, și aceasta în conformitate cu jurisprudența Tribunalului, de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii și de dificultățile cauzei. Suma menționată ar cuprinde printre altele cheltuieli de judecată nerecuperabile în sensul articolului 91 din Regulamentul de procedură.

 Aprecierea Tribunalului

24      În temeiul articolului 92 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, în cazul în care cheltuielile recuperabile sunt contestate, Tribunalul se pronunță prin ordonanță, care nu este supusă niciunei căi de atac, la cererea părții interesate și după ascultarea observațiilor celeilalte părți.

 Cu privire la admisibilitate

25      Potrivit articolului 91 din Regulamentul de procedură, sunt considerate cheltuieli recuperabile „cheltuielile necesare efectuate de către părți în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare și de ședere și remunerarea unui agent, consilier sau avocat”. Din această dispoziție reiese că cheltuielile recuperabile se limitează, pe de o parte, la cele efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele care au fost necesare în acest sens (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 28 iunie 2004, Airtours/Comisia, T‑342/99 DEP, Rec., p. II‑1785, punctul 13 și jurisprudența citată).

26      Pe de altă parte, s‑a statuat deja că expresia „cheltuielile efectuate de părți” desemnează cheltuielile cauzate de procedura la care au participat părțile. Această expresie nu desemnează, așadar, doar cheltuielile care au fost efectiv suportate de părți. Astfel, sunt recuperabile cheltuielile efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și care au fost necesare în acest sens, chiar dacă au fost efectiv plătite de o persoană terță în raport cu litigiul, precum, în speță, A (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 2 martie 2009, Fries Guggenheim/Cedefop, T‑373/04 DEP, nepublicată în Repertoriu, punctul 24).

27      Or, în speță, Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că interesele urmărite de A erau sub acest aspect distincte de cele ale persoanelor fizice și juridice, părți la procedura principală, și, în consecință, că situația prezentă putea fi diferită de cea din cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța Fries Guggenheim/Cedefop, citată anterior.

28      În consecință, trebuie înlăturate argumentele Comisiei referitoare la admisibilitatea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată în măsura în care aceasta a fost formulată de reclamanți care erau părți și în procedura principală.

29      În schimb, trebuie constatat că argumentele invocate de A pentru a demonstra calitatea sa de parte în procedura principală trebuie respinse. Pe de o parte, calitatea sa de asociată unică a unui EURL, care era reclamant în litigiul principal, trebuie privită din perspectiva particularităților dreptului societăților care guvernează această persoană juridică. Or, autonomia juridică a acestui EURL se opune asimilării asociatului unic cu persoana juridică care, în speță, a introdus acțiunea principală. Pe de altă parte, faptul că, potrivit lui A, aceasta din urmă era singurul membru al „comunității persoanelor interesate” împotriva deciziei atacate care era în măsură „să grupeze investitorii privați împotriva [respectivei] decizii”, nu înlătură cu nimic posibilitatea acestei persoane juridice de a participa în nume propriu la procedura principală și evidențiază modalități practice ale finanțării acțiunii în justiție care nu au, în prezenta cauză, nicio influență asupra calității de parte la litigiul principal.

 Cu privire la fond

30      Trebuie amintit că doar cheltuielile necesare efectuate de către părți în legătură cu procedura pot fi recuperate (a se vedea punctul 25 de mai sus).

31      În plus, potrivit jurisprudenței, chiar dacă, în general, în cursul procedurii care precedă faza jurisdicțională, se desfășoară o muncă juridică substanțială, trebuie amintit că, prin procedură, articolul 91 din Regulamentul de procedură nu are în vedere decât procedura în fața Tribunalului, cu excluderea fazei care o precedă pe aceasta. Că este așa rezultă printre altele din articolul 90 din același regulament, care evocă „procedura în fața Tribunalului” (Ordonanța Tribunalului din 24 ianuarie 2002, Groupe Origny/Comisia, T‑38/95 DEP, Rec., p. II‑217, punctul 29).

32      Se impune, așadar, respingerea cererii reclamanților în măsura în care vizează rambursarea cheltuielilor referitoare la perioada care precedă faza jurisdicțională și în special la demersurile avocaților pe lângă Comisie.

33      De asemenea, se impune respingerea cererii reclamanților în măsura în care vizează recuperarea de la Comisie a cheltuielilor referitoare la perioada în care nu a fost adoptat niciun act de procedură. Astfel, în perioada vizată, astfel de cheltuieli nu pot fi direct legate de demersurile avocatului lor în fața Tribunalului și nu pot, în consecință, să fie considerate drept cheltuieli necesare efectuate în legătură cu procedura, în sensul articolului 91 din Regulamentul de procedură (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 27 noiembrie 2000, Elder/Comisia, T‑78/99 DEP, Rec., p. II‑3717, punctul 17, și Ordonanța Tribunalului Groupe Origny/Comisia, citată anterior, punctul 31).

34      În această privință, trebuie constatat că niciun act de procedură nu a fost adoptat, pe de o parte, între 30 aprilie 2002, data ordonanței președintelui Camerei a cincea prin care s‑a dispus suspendarea procedurii principale până la pronunțarea deciziei Curții prin care se finaliza judecata cauzei C‑394/01, și 3 octombrie 2002, dată la care Curtea a pronunțat hotărârea în cauza C‑394/01, și, pe de altă parte, ulterior ședinței în cauza principală care a avut loc la 27 septembrie 2005. Cu toate acestea, trebuie incluse în cheltuielile de judecată recuperabile cele legate de procedura privind măsurile provizorii care a avut loc în fața Tribunalului, cheltuieli efectuate între 23 aprilie și 13 iunie 2002 în timp ce procedura principală era suspendată.

35      Pe de altă parte, se impune respingerea cererii reclamanților în măsura în care vizează recuperarea de la Comisie a cheltuielilor referitoare la pregătirea unei acțiuni adresate unei instanțe naționale.

36      În rest, se impune respingerea cererii reclamanților în măsura în care privește cheltuielile menționate în justificativele de cheltuieli care figurează în anexa 8 la cererea introductivă care nu pot fi legate de niciun act din procedura principală. Astfel, acestea nu pot fi considerate cheltuieli necesare efectuate în legătură cu procedura principală.

37      În sfârșit, în ceea ce privește alte cheltuieli a căror recuperare o solicită reclamanții, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța Uniunii nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să stabilească cuantumul limită în care aceste onorarii pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunțându‑se asupra stabilirii cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu trebuie să ia în considerare un tarif național de stabilire a onorariilor avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii acesteia (a se vedea Ordonanța Airtours/Comisia, citată anterior, punctul 17 și jurisprudența citată).

38      De asemenea conform unei jurisprudențe constante, în lipsa unei dispoziții de drept al Uniunii de natură tarifară aplicabilă, Tribunalul trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând cont de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de amploarea muncii agenților sau a consilierilor implicați pe care procedura contencioasă a putut să o genereze și de interesele economice pe care litigiul le‑a reprezentat pentru părți (a se vedea Ordonanța Airtours/Comisia, citată anterior, punctul 18 și jurisprudența citată).

39      Tocmai în funcție de aceste criterii trebuie apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile în speță. În această privință, trebuie să se țină cont de elementele de apreciere care urmează.

 Cu privire la obiectul și la natura litigiului și importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii și la dificultățile cauzei

40      Trebuie menționat că obiectul cauzei principale a fost o acțiune în anularea unei decizii adoptate de Comisie în materie de ajutoare de stat. Cauza nu a ridicat nicio problemă nouă de drept, iar aspectele invocate nu prezentau o complexitate nici în drept și nici în fapt care să justifice o examinare detaliată a legislației sau cercetări deosebite. În consecință, trebuie constatat că, din perspectiva acestor criterii, cauza principală nu justifica consacrarea unei munci semnificative din partea reprezentanților reclamanților.

 Cu privire la interesul economic pe care litigiul l‑a reprezentat pentru părți

41      Trebuie constatat că, deși în aparență, cauza principală prezenta un interes economic cert pentru reclamanții beneficiari ai avantajului fiscal în cauză, acest interes economic nu poate fi considerat ca fiind de o importanță ridicată. Astfel, acest ajutor, în cuantum de 11,9 milioane de euro, era repartizat între un mare număr de investitori, ceea ce reduce în mod corespunzător interesele economice ale reclamanților. Cauza respectivă nu a implicat, așadar, niciun interes economic major pentru părți.

 Cu privire la amploarea muncii prestate

42      În ceea ce privește aprecierea amplorii muncii pe care procedura contencioasă a putut să o genereze, revine instanței Uniunii competența de a lua în considerare munca în mod obiectiv necesară procedurii judiciare în ansamblul său (Ordonanța Airtours/Comisia, citată anterior, punctul 30 și jurisprudența citată).

43      Cu toate acestea, atunci când avocații unei părți au asistat‑o deja pe aceasta în cursul procedurilor sau al demersurilor care au precedat litigiul la care se refereau, trebuie de asemenea să se țină cont de faptul că acești avocați dispun de o cunoaștere a elementelor pertinente pentru litigiu care este de natură a le fi facilitat munca și a le fi redus timpul de pregătire necesar pentru procedura contencioasă (Ordonanța Tribunalului din 13 ianuarie 2006, IPK‑München/Comisia, T‑331/94 DEP, Rec., p. II‑51, punctul 59).

44      Această constatare rămâne, în principiu, neschimbată atunci când numărul de reclamanți este important, întrucât toate acțiunile care trebuie îndeplinite în acest caz sunt formale și standardizate și nu afectează conținutul juridic al cauzei.

45      În plus, ținând cont de faptul că A, care era la originea operațiunii în cauză, a putut transmite orice informație pertinentă avocaților implicați în cauza principală, aceștia erau, prin urmare, în măsură să își ofere serviciile cu o eficacitate și o rapiditate sporite. Această împrejurare este în orice caz de natură a le fi facilitat, măcar în parte, munca și a le fi redus timpul consacrat pregătirii observațiilor privind opoziția (Ordonanțele din 6 martie 2003, Nan Ya Plastics și Far Eastern Textiles/Consiliul, T‑226/00 DEP și T‑227/00 DEP, Rec., p. II‑685, punctul 42, și Ordonanța Airtours/Comisia, citată anterior, punctul 29).

46      Trebuie amintit în continuare că, deși în speță era posibil să se încredințeze apărarea reclamanților din cauza principală mai multor consilieri în același timp, astfel încât să se asigure serviciile unor avocați mai experimentați, trebuie totuși să se țină în principal cont de numărul total de ore de muncă care pot apărea ca în mod obiectiv necesare în legătură cu procedura contencioasă, independent de numărul de avocați între care au putut fi repartizate prestațiile efectuate. (Ordonanța Tribunalului din 30 octombrie 1998, Kaysersberg/Comisia, T‑290/94 DEP, Rec., p. II‑4105, punctul 20).

47      Or, reiese din lista detaliată a cheltuielilor anexată la prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată că numărul total de ore de muncă a căror retribuire se solicită, la tariful orar mediu ponderat global de 240 de euro, se ridică la aproximativ 1 889 de ore.

48      Deși aceste ore de muncă par corespunzător justificate din punct de vedere contabil, revine totuși Tribunalului competența de a ține cont de criteriul amintit la punctul 25 de mai sus, respectiv caracterul în mod obiectiv necesar al acestor ore de muncă.

49      În primul rând, astfel cum s‑a constatat la punctul 34 de mai sus, trebuie exclusă rambursarea cheltuielilor care nu corespund unui stadiu al procedurii în fața Tribunalului, respectiv onorariile privind perioada cuprinsă între 13 iunie și 4 octombrie 2002. Trebuie excluse de asemenea onorariile privind perioada cuprinsă între 20 martie 2003 și 22 octombrie 2004 care, astfel cum reiese din dosar, nu ar corespunde niciunei etape a procedurii în fața Tribunalului.

50      În al doilea rând, trebuie menționat că reiese din desfășurătorul orelor de muncă că anumite sarcini nu sunt direct legate de pregătirea acțiunii principale în fața Tribunalului, în special în ceea ce privește orele consacrate pregătirii unei acțiuni în fața unei instanțe naționale (a se vedea punctul 35 de mai sus).

51      În al treilea rând, repartizarea muncii de pregătire a memoriilor între mai mulți avocați implică în mod necesar o anumită repetare a eforturilor întreprinse (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 8 octombrie 2008, CDA Datenträger Albrechts/Comisia, T‑324/00 DEP, nepublicată în Repertoriu, punctul 91), astfel încât Tribunalul nu poate recunoaște totalitatea orelor de muncă pretinse.

52      Pe de altă parte, astfel cum reiese din notele de plată ale onorariilor, patru proiecte succesive de cerere introductivă, precum și de memoriu în replică au fost elaborate în cauza principală. Cu toate acestea, onorariile referitoare la redactarea mai multor proiecte succesive nu pot fi considerate ca fiind strict necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului, iar rambursarea lor nu se poate, așadar, justifica.

53      De asemenea, pe de o parte, timpul consacrat redactării cererii în anulare și a cererii de măsuri provizorii, care depășește 1 000 de ore, și, pe de altă parte, timpul consacrat redactării memoriului în replică, care excedează 450 de ore, depășesc în mod considerabil ceea ce ar putea fi considerat ca necesar în acest sens.

54      În al patrulea rând, Tribunalul apreciază că tariful orar pretins pentru serviciile avocatului asociat, K., respectiv de 380 până la 400 de euro, depășește cu mult ceea ce poate fi considerat adecvat pentru remunerarea serviciilor unui profesionist deosebit de experimentat, capabil să lucreze în mod eficient și rapid (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 13 februarie 2008, Verizon Business Global/Comisia, T‑310/00 DEP, nepublicată în Repertoriu, punctul 44). Mai mult, luarea în considerare a unei remunerări de un asemenea nivel are ca revers o evaluare în mod obligatoriu strictă a numărului total al orelor de muncă necesare în legătură cu procedura contencioasă (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 17 octombrie 2008, Infront WM/Comisia, T‑33/01 DEP, nepublicată în Repertoriu, punctul 31 și jurisprudența citată).

55      Având în vedere considerațiile care precedă, timpul total de muncă al avocaților reclamanților din cauza principală în mod obiectiv necesar în vederea reprezentării acestora pe parcursul fazei jurisdicționale trebuie stabilit la 600 de ore.

56      În lumina elementelor care precedă, costul de 509 561, 71 euro despre care se face vorbire în prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată nu poate fi considerat ca în mod obiectiv necesar în legătură cu procedura principală.

57      În aceste împrejurări, este adecvată stabilirea la 144 000 de euro a cuantumului onorariilor care pot fi recuperate în calitate de cheltuieli necesare efectuate de către reclamanți în legătură cu procedura principală.

58      Trebuie, pe de altă parte, stabilit cuantumul de 2 000 de euro cu titlu de cheltuieli care corespund diferitelor cheltuieli în legătură cu procedura în fața Tribunalului, precum cheltuielile de deplasare sau cheltuielile pentru efectuarea de fotocopii.

59      Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, o justă apreciere a cheltuielilor recuperabile de către reclamanții din cauza principală, în vederea rambursării către A a cheltuielilor efectuate pentru apărarea acestora din urmă în cauza T‑34/02, permite stabilirea cuantumului acestora la 146 000 de euro.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

dispune:

Cuantumul total al cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate de Comisia Europeană reclamanților în măsura în care aceștia din urmă au fost părți la procedura principală este stabilit la 146 000 de euro.

Luxemburg, 21 decembrie 2010.

* Limba de procedură: franceza.