COMISIA EUROPEANĂ
Bruxelles, 17.9.2025
COM(2025) 510 final
2025/0286(NLE)
Propunere de
DECIZIE A CONSILIULUI
de autorizare a statelor membre să semneze, în interesul Uniunii, Al treilea protocol adițional la Convenția europeană cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală
EXPUNERE DE MOTIVE
1.CONTEXTUL PROPUNERII
•Motivele și obiectivele propunerii
Obiectivele propunerii
Prezenta propunere se referă la decizia Consiliului Uniunii Europene („Consiliul”) de autorizare a statelor membre ale Uniunii („statele membre”) să semneze, în interesul Uniunii, Al treilea protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală („protocolul”) 1(1). Scopul protocolului este de a consolida capacitatea statelor de a răspunde în mod eficace la criminalitate prin îmbunătățirea și completarea procedurilor de asistență reciprocă prevăzute în Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală din 1959 („Convenția din 1959”), precum și în primele două protocoale adiționale la aceasta.
Comisia va prezenta, de asemenea, o Propunere de decizie a Consiliului de autorizare a statelor membre să ratifice protocolul în interesul Uniunii.
De la instituirea Convenției în 1959 și intrarea în vigoare a acesteia în 1962, activitățile infracționale au căpătat un caracter din ce în ce mai transnațional, prezentând provocări complexe pentru autoritățile de aplicare a legii și pentru autoritățile judiciare. Infracțiuni precum traficul de droguri, terorismul, criminalitatea informatică și spălarea banilor implică adesea autori, martori și probe care se situează în mai multe jurisdicții. Prin urmare, cooperarea internațională în materie penală este esențială, iar această cooperare ar trebui să fie cât mai rapidă, eficace și eficientă posibil. Statele membre beneficiază de o cooperare internă strânsă în materie penală, însă acestea trebuie să colaboreze, de asemenea, în mod eficace cu țările terțe pentru a combate amenințările transnaționale.
Mecanismele de asistență reciprocă reprezintă piatra de temelie a acestei cooperări, permițând autorităților judiciare și de aplicare a legii să solicite și să furnizeze probe, să efectueze acte procedurale și să sprijine anchetele care depășesc frontierele naționale, într-un cadru care să respecte suveranitatea și garanțiile juridice.
Protocolul răspunde caracterului evolutiv al criminalității, circulației transfrontaliere a persoanelor și noilor evoluții tehnologice. Acesta modernizează dispozițiile existente care reglementează asistența reciprocă, îmbunătățind astfel cooperarea judiciară și în materie de aplicare a legii. Printre principalele actualizări se numără: - instituirea unor norme comune de cooperare privind (i) utilizarea dispozitivelor tehnice de înregistrare pe teritoriul unei alte părți la protocol și (ii) interceptarea telecomunicațiilor; - creșterea numărului de circumstanțe în care pot fi solicitate audieri prin videoconferință; - utilizarea cu prioritate a canalelor electronice de comunicare între autoritățile competente; - introducerea unor obligații legate de executarea la timp a cererilor de asistență reciprocă; precum și - actualizarea dispozițiilor privind protecția datelor cu caracter personal transferate de la o parte la alta ca urmare a executării unei cereri formulate în temeiul Convenției din 1959 sau al oricăruia dintre protocoalele la aceasta.
Istoricul dosarului
Scopul Convenției din 1959 este de a consolida capacitatea statelor părți de a răspunde în mod eficace la criminalitate prin stabilirea unor norme comune pentru cooperarea internațională în materie penală, în special în domeniul asistenței reciproce. Ca instrument fundamental în cooperarea internațională în materie de justiție penală, Convenția din 1959 este recunoscută pe scară largă și a fost acceptată atât de membrii Consiliului Europei, cât și de nemembri, reflectând ampla sa relevanță, atât regională, cât și globală.
Convenția din 1959 rămâne principalul temei juridic pentru asistența reciprocă în materie penală între statele membre și țările terțe, în special în cazul în care nu există acorduri bilaterale sau regionale mai specifice. Deși aplicarea Convenției din 1959 între statele membre a fost în mare măsură înlocuită de dreptul Uniunii, aceasta se aplică în continuare într-o măsură limitată în domeniile în care nu există dispoziții corespunzătoare ale Uniunii. Acest lucru asigură continuitatea și securitatea juridică în cooperarea transfrontalieră.
Convenția din 1959 a fost completată cu două protocoale adiționale: Protocolul adițional, semnat în 1978 și intrat în vigoare în 1982, și Al doilea protocol adițional, semnat în 2001 și intrat în vigoare în 2004. Convenția din 1959 este deschisă statelor membre ale Consiliului Europei și statelor care nu sunt membre ale acestuia, la invitația Consiliului. Până în prezent, 50 de state sunt părți la Convenția din 1959, inclusiv toate cele 27 de state membre ale UE. Protocolul adițional are 42 de state părți, inclusiv toate cele 27 de state membre ale UE, în timp ce Al doilea protocol adițional are 42 de state părți, inclusiv 26 de state membre ale UE. În Convenția din 1959 nu se prevedea posibilitatea aderării Uniunii Europene.
Drept răspuns la necesitatea recunoscută de actualizare a Convenției din 1959 și a celui de Al doilea protocol adițional la aceasta, o propunere pentru un nou protocol a fost inclusă în mandatul 2022-2025 al Comitetului de experți pentru funcționarea convențiilor europene de cooperare în materie penală (PC-OC), astfel cum a fost aprobat de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Această actualizare a fost necesară în special pentru a reflecta schimbările rapide ale practicilor de asistență reciprocă din ultimii ani, inclusiv utilizarea sporită a videoconferințelor și a altor instrumente tehnologice, în special în timpul pandemiei de COVID-19. În plus, a fost necesar să se remedieze anumite deficiențe identificate de practicieni.
PC-OC a elaborat noul protocol pe baza propunerilor formulate de diferite delegații. Statele membre au participat la negocierile privind protocolul. Protocolul a fost finalizat de PC-OC în cadrul celei de a 86-a reuniuni a sale (12-14 noiembrie 2024) și a fost adoptat de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 4 iunie 2025. Se preconizează că documentul va fi deschis spre semnare în perioada 18-19 septembrie 2025.
Motivele propunerii
Protocolul va intra în vigoare de îndată ce cinci părți și-au exprimat consimțământul de a-și asuma obligații în temeiul protocolului în conformitate cu articolul 10. Ceremonia de semnare a protocolului este prevăzută să aibă loc în perioada 18-19 septembrie 2025.
Intrarea rapidă în vigoare a protocolului este în interesul Uniunii din mai multe motive.
În primul rând, protocolul va asigura faptul că autoritățile judiciare și alte autorități competente sunt mai bine pregătite să solicite și să furnizeze probe și alte tipuri de asistență necesare pentru anchetele penale. Prin simplificarea și accelerarea procedurilor existente de asistență reciprocă, protocolul consolidează capacitatea statelor de a răspunde amenințărilor transfrontaliere. Acesta completează convenția inițială și primele două protocoale la aceasta, adaptându-le la provocările actuale.
În al doilea rând, protocolul va garanta că măsurile de obținere a probelor și de furnizare a altor forme de asistență vor fi utilizate într-un mod care să permită statelor membre să respecte drepturile fundamentale, inclusiv drepturile procedurale penale, dreptul la viață privată și dreptul la protecția datelor cu caracter personal. În special, în absența unor norme clare la nivel internațional pentru măsuri precum utilizarea dispozitivelor tehnice de înregistrare, poate fi dificil să se asigure că practicile existente respectă securitatea juridică, respectarea drepturilor fundamentale și a garanțiilor procedurale ale suspecților în anchetele penale.
În al treilea rând, protocolul este în conformitate cu obiectivele Uniunii stabilite în protectEU, strategia europeană de securitate internă din 2025 2(2), de a înăspri măsurile împotriva formelor grave de criminalitate și a criminalității organizate prin consolidarea cooperării judiciare și prin punerea la dispoziția sistemelor de justiție penală ale UE a unor instrumente eficace pentru a face față amenințările emergente. Protocolul completează instrumentele UE și internaționale existente la care UE și/sau statele sale membre sunt părți și contribuie astfel la lupta UE împotriva criminalității transnaționale.
•Coerența cu dispozițiile existente în domeniul de politică vizat
Cadrul juridic actual al Uniunii include instrumente privind cooperarea judiciară în materie penală, în special Directiva 2014/41/UE privind ordinul european de anchetă în materie penală și Convenția din 2000, elaborată de Consiliu în temeiul articolului 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, precum și Protocolul din 2001 la convenția respectivă. Această ultimă convenție și Protocolul din 2001 se aplică în continuare în relațiile cu statele membre care nu au obligații în temeiul Directivei 2014/41/UE. În plus, Regulamentul (UE) 2023/2844 (Regulamentul privind digitalizarea) și Directiva (UE) 2023/2843 (Directiva privind digitalizarea) stabilesc un cadru juridic uniform pentru utilizarea comunicării electronice între autoritățile competente în cadrul procedurilor de cooperare judiciară în materie penală, inclusiv pentru procedurile prevăzute în Directiva 2014/41/UE. Cadrul juridic actual al Uniunii Europene include, de asemenea, Decizia-cadru 2009/315/JAI a Consiliului privind organizarea și conținutul schimbului de informații extrase din cazierele judiciare între statele membre și Regulamentul (UE) 2017/1939 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO). Statele membre care participă la cooperarea consolidată ar trebui să se asigure că EPPO poate, în exercitarea competențelor sale, astfel cum se prevede la articolele 22, 23 și 25 din Regulamentul (UE) 2017/1939, să solicite cooperarea în temeiul protocolului în același mod ca și procurorii naționali ai statelor membre respective. Aceste instrumente și acorduri se referă în special la articolele 1, 2, 3, 4, 6 și 7 din protocol.
În plus, Uniunea a adoptat mai multe directive care consolidează drepturile procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, și anume Directivele 2010/64/UE, 2012/13/UE, 2013/48/UE, (UE) 2016/343, (UE) 2016/800 și (UE) 2016/1919. Aceste instrumente se referă în special la articolele 2, 3 și 4 din protocol. Un set special de garanții se referă la protecția datelor cu caracter personal, care este un drept fundamental consacrat în tratatele UE și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Datele cu caracter personal pot fi prelucrate numai în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 (Regulamentul general privind protecția datelor) și cu Directiva (UE) 2016/680 (Directiva privind protecția datelor în materie de asigurare a respectării legii). Dreptul fundamental al oricărei persoane la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a comunicațiilor include ca element esențial confidențialitatea comunicațiilor acesteia. Datele transmise în cadrul comunicațiilor electronice pot fi prelucrate numai în conformitate cu Directiva 2002/58/CE („Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice”). Aceste instrumente se referă în special la articolul 7 din protocol.
Pe plan extern, Uniunea a încheiat o serie de acorduri cu țări terțe. Printre acestea se numără acordurile de asistență judiciară reciprocă dintre Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, dintre Uniunea Europeană și Japonia și dintre Uniunea Europeană și Norvegia și Islanda, precum și Acordul comercial și de cooperare (ACC) dintre Uniune și Regatul Unit. ACC stabilește un cadru pentru asistența reciprocă prin completarea Convenției din 1959 și a primelor două protocoale adiționale la aceasta.
•Coerența cu alte politici ale Uniunii
Alte politici ale Uniunii nu sunt afectate de protocol.
2.TEMEI JURIDIC, SUBSIDIARITATE ȘI PROPORȚIONALITATE
•Temeiul juridic
Articolul 218 alineatul (5) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că, în cazul în care acordul preconizat nu se referă exclusiv sau în principal la politica externă și de securitate comună, Comisia este ținută să prezinte o propunere Consiliului. Consiliul urmează să adopte o decizie de autorizare a semnării acordului.
Temeiul juridic material depinde în primul rând de obiectivul și de conținutul actului avut în vedere. Propunerea are două obiective și componente principale: (i) facilitarea cooperării dintre autoritățile judiciare sau alte autorități competente în privința procedurilor în materie penală; și (ii) protecția datelor cu caracter personal în contextul unei astfel de cooperări. Prin urmare, temeiul juridic material îl constituie articolul 82 alineatul (1) și articolul 16 alineatul (2) din TFUE.
• Competența Uniunii
Protocolul stabilește norme în domeniul asistenței reciproce în materie penală. În principiu, acest lucru intră în sfera de competență partajată între Uniune și statele membre, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (j) din TFUE. În plus, protocolul stabilește norme în domeniul protecției datelor cu caracter personal.
Conform articolului 3 alineatul (2) din TFUE, Uniunea are competență exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. Anumite dispoziții ale protocolului, în special normele acestuia privind protecția datelor, se încadrează în domenii reglementate în mare măsură de norme interne care ar putea fi afectate sau al căror domeniu de aplicare ar putea fi modificat de respectivele dispoziții.
Protocolul intră, așadar, în sfera competenței exclusive a Uniunii. Prin urmare, semnarea protocolului de către statele membre, în interesul Uniunii, poate avea loc în temeiul articolului 16 alineatul (2), al articolului 82 alineatul (1) și al articolului 218 alineatul (5) din TFUE.
•Subsidiaritatea (în cazul competențelor neexclusive)
Nu se aplică.
•Proporționalitatea
Obiectivele Uniunii în ceea ce privește prezenta propunere, astfel cum sunt prezentate în secțiunea „Motivele propunerii” de mai sus, pot fi îndeplinite numai prin încheierea unui acord internațional cu caracter obligatoriu care să prevadă măsurile de cooperare necesare, asigurând, în același timp, protecția adecvată a drepturilor fundamentale. Protocolul îndeplinește acest obiectiv. De asemenea, aderarea la un acord multilateral precum protocolul este mai eficientă decât inițierea de negocieri la nivel bilateral cu țări terțe în mod individual. Dispozițiile protocolului se limitează la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor sale principale. Acestea asigură un echilibru just între necesitatea de a asigura o cooperare judiciară eficace și protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate de măsurile reglementate de protocol.
•Alegerea instrumentului
Prezenta Propunere de decizie a Consiliului este prezentată în conformitate cu articolul 218 alineatul (5) din TFUE, care prevede adoptarea de către Consiliu a unei decizii de autorizare a semnării acordului de către statele membre în interesul Uniunii. Nu există un alt instrument juridic care ar putea fi utilizat pentru atingerea obiectivului declarat al prezentei propuneri.
3.REZULTATELE EVALUĂRILOR EX POST, ALE CONSULTĂRILOR CU PĂRȚILE INTERESATE ȘI ALE EVALUĂRILOR IMPACTULUI
•Evaluările ex post/verificările adecvării legislației existente
Nu se aplică
•Consultările cu părțile interesate
Nu se aplică
•Obținerea și utilizarea cunoștințelor de specialitate
Nu se aplică
•Evaluarea impactului
Impacturile relevante sunt prezentate în prezenta expunere de motive.
•Adecvarea reglementărilor și simplificarea
Nu se aplică
•Drepturile fundamentale
Protocolul prevede garanții care permit statelor membre ale UE să respecte obligațiile în materie de drepturile omului în temeiul dreptului internațional, al UE și al dreptului național. Garanțiile respective împiedică și utilizarea abuzivă a acestui instrument de către statele părți pentru a comite sau a legitima încălcări ale drepturilor omului.
Protocolul reglementează măsurile de cooperare internațională în materie penală, și anume: (i) procedurile de asistență reciprocă; (ii) o procedură de notificare pentru utilizarea dispozitivelor tehnice de înregistrare în situații de urgență; și (iii) o procedură de notificare pentru interceptarea telecomunicațiilor pe teritoriul unei alte părți fără asistență tehnică din partea părții respective. Astfel de proceduri ar putea afecta drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață privată și dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Protocolul urmează o abordare bazată pe drepturi și prevede condiții și garanții în conformitate cu instrumentele internaționale privind drepturile omului, inclusiv Convenția Consiliului Europei din 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În special, protocolul conține norme specifice privind protecția datelor cu caracter personal. Dacă este necesar, protocolul oferă părților temeiul pentru a formula anumite rezerve, declarații sau notificări. Acesta include, de asemenea, motive suplimentare pentru a refuza cooperarea ca răspuns la o cerere de asistență reciprocă sau la o notificare în situații specifice. În plus, acesta permite posibilitatea de a restricționa utilizarea procedurii de notificare la anumite infracțiuni sau de a interzice colectarea de date în locuințe private și în locuri care nu sunt accesibile publicului.
4.IMPLICAȚIILE BUGETARE
Propunerea nu are implicații asupra bugetului Uniunii. Statele membre ale UE pot întâmpina costuri unice pentru punerea în aplicare a protocolului și ar putea exista o creștere moderată a costurilor pentru autoritățile statelor membre ca urmare a creșterii preconizate a numărului de cereri de cooperare internațională.
5.ALTE ELEMENTE
•Planurile de punere în aplicare și măsurile de monitorizare, evaluare și raportare
Nu există niciun plan de punere în aplicare, deoarece statele membre sunt ținute să pună în aplicare protocolul după semnarea și ratificarea acestuia.
•Explicarea detaliată a dispozițiilor specifice ale propunerii
Articolul 1 din protocol se referă la canalele de comunicare care trebuie utilizate pentru cererile de asistență reciprocă, pentru schimbul spontan de informații, pentru cererile legate de cazierele judiciare și pentru cererile de copii ale condamnărilor și ale măsurilor, precum și pentru furnizarea de informații în legătură cu procedurile. Acesta înlocuiește articolul 15 din Convenția din 1959, astfel cum a fost modificat prin articolul 4 din Al doilea protocol adițional, precum și articolul 21 alineatul (1) din Convenția din 1959. Articolul 1 identifică drept metodă preferată mijloacele securizate de comunicare electronică. Dispoziția precizează, de asemenea, gama de autorități competente care pot formula anumite cereri, în funcție de subiect.
Articolul 2 din protocol se referă la audierile prin videoconferință, înlocuind articolul 9 din Al doilea protocol adițional. Acest articol reflectă evoluția practicilor apărute în timpul pandemiei de COVID-19 și permite o mai mare flexibilitate de a opta pentru o audiere prin videoconferință, ori de câte ori este cazul. Articolul definește o procedură pentru solicitarea audierii unui martor sau a unui expert prin videoconferință, în conformitate cu normele prevăzute la acest articol, care stabilesc garanțiile necesare. Partea solicitată va fi obligată să accepte o astfel de audiere, cu condiția ca utilizarea videoconferinței să nu contravină principiilor fundamentale ale legislației părții respective și ca partea să dispună de mijloacele tehnice necesare pentru a o desfășura. Părțile pot, la discreția lor, să faciliteze videoconferințele care implică persoana acuzată sau suspectată, dar numai cu acordul autorităților judiciare competente și al persoanei în cauză, în conformitate cu dreptul intern și cu instrumentele internaționale relevante.
Articolul 3 din protocol stabilește un cadru pentru utilizarea dispozitivelor tehnice de înregistrare care înregistrează poziții, sunete sau imagini pe teritoriul unei alte părți. Articolul prevede că, ori de câte ori este posibil, cererile de efectuare a unei astfel de supravegheri pe teritoriul unei alte părți ar trebui formulate în prealabil. Cererile pot fi refuzate pe motiv că înregistrarea nu ar fi fost permisă într-o cauză internă similară, în conformitate cu legislația părții solicitate. Cererile pot fi, de asemenea, respinse din motivele prevăzute la articolele 2 și 5 din Convenția din 1959. Printre aceste motive se numără cazurile în care cererea se referă la o infracțiune pe care partea solicitată o consideră o infracțiune politică sau o infracțiune legată de o infracțiune politică sau cazurile în care partea solicitată consideră că executarea cererii poate să aducă atingere suveranității sau securității sale, ordinii sale publice ori altor interese esențiale ale țării sale. Articolul 3 prevede și situațiile urgente în care nu este posibil să se depună o cerere prealabilă înaintea intrării pe teritoriul altei țări a unui dispozitiv tehnic de înregistrare. În astfel de cazuri, partea care utilizează dispozitivul trebuie să notifice imediat acest lucru celeilalte părți. Partea notificată trebuie să indice, cât mai curând posibil și în termen de cel mult 96 de ore, dacă dispozitivul poate rămâne activ sau dacă validează activitatea anterioară. În cazurile în care o înregistrare nu ar fi fost permisă într-o cauză internă similară în conformitate cu legislația părții notificate, aceasta poate decide că înregistrarea nu trebuie efectuată sau trebuie să înceteze. Procedura permite, de asemenea, părții notificate să impună anumite condiții, cum ar fi că: (i) orice material deja înregistrat în timp ce subiectul se afla pe teritoriul său nu poate fi utilizat sau poate fi utilizat numai în anumite condiții; (ii) continuarea sau validarea înregistrării depinde de depunerea unei cereri oficiale de asistență reciprocă; sau (iii) că datele înregistrate pe teritoriul său ar trebui distruse parțial sau integral. Partea care face notificarea nu poate utiliza înregistrările ca probe în cadrul procedurilor penale fără autorizarea explicită a părții notificate. Articolul 3 prevede, de asemenea, posibilitatea ca părțile să declare că vor aplica anumite restricții în ceea ce privește procedura de notificare. Astfel de restricții pot include interzicerea colectării de date în locuințe private și în locuri care nu sunt accesibile publicului și/sau limitarea autorizării la anchetele privind anumite infracțiuni.
Articolul 4 din protocol stabilește un cadru pentru ca părțile să solicite ca o altă parte să intercepteze telecomunicațiile în contextul anchetelor penale. Partea solicitată poate refuza executarea din aceleași motive pentru care poate refuza cererile formulate în temeiul articolului 3. De asemenea, partea solicitată poate impune condiții privind executarea cererilor, cum ar fi distrugerea datelor înregistrate irelevante, notificarea persoanei interceptate odată ce măsura a fost executată, limitarea utilizării probelor la scopurile specificate în cerere sau impunerea oricăror alte condiții aplicabile într-o cauză internă similară. Autoritățile judiciare ale părții solicitate pot distruge părți ale evidențelor considerate irelevante sau acoperite de secretul profesional înainte de a le transmite părții solicitante. Articolul 4 permite, de asemenea, părților să aplice de comun acord procedura de notificare prevăzută la articolul 3 interceptării telecomunicațiilor pe teritoriul unei alte părți fără asistența tehnică a părții respective.
Articolul 5 stabilește norme privind plata costurilor presupuse de acordarea de asistență reciprocă, înlocuind articolul 20 din Convenția din 1959, astfel cum a fost modificat prin articolul 5 din Al doilea protocol adițional. Articolul stabilește o listă a costurilor specifice care vor fi rambursate de partea solicitantă, cu excepția cazului în care părțile convin altfel. Lista costurilor specifice care vor fi rambursate de partea solicitantă a fost extinsă pentru a include „costurile suportate de operatorii de telecomunicații sau de furnizorii de servicii pentru executarea cererilor de interceptare a telecomunicațiilor, precum și costurile care decurg din transcrierea, decodarea și decriptarea comunicațiilor interceptate, după caz”.
Articolul 6 din protocol se referă la aspectul executării la timp a cererilor de asistență reciprocă în materie penală. Acesta stabilește principiul general conform căruia astfel de cereri ar trebui să fie tratate cu aceeași celeritate și cu aceeași prioritate ca și cazurile interne comparabile.
Articolul 7 din protocol se referă la protecția datelor cu caracter personal, înlocuind articolul 26 din Al doilea protocol adițional. Articolul prevede că datele cu caracter personal transferate ca urmare a executării unei cereri formulate în temeiul convenției sau al protocoalelor la aceasta pot fi utilizate de partea destinatară numai (i) în scopul procedurilor cărora li se aplică convenția sau oricare dintre protocoalele la aceasta; (ii) pentru proceduri judiciare sau administrative care sunt direct legate; sau (iii) pentru prevenirea unei amenințări imediate și grave la adresa siguranței publice. Datele pot fi utilizate în alte scopuri, în cazul în care partea care efectuează transferul sau persoana vizată și-au dau acordul prealabil în acest sens. Părțile pot refuza să transfere date cu caracter personal obținute ca urmare a executării unei cereri formulate în temeiul convenției sau al protocoalelor la aceasta, în cazul în care aceste date sunt protejate în temeiul legislației lor naționale și/sau în cazul în care partea destinatară nu are obligații în temeiul Convenției Consiliului Europei pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (ETS nr. 108), astfel cum a fost modernizată prin Protocolul de modificare a respectivei convenții (CETS nr. 223), cu excepția cazului în care partea destinatară se angajează să acorde datelor protecția solicitată de partea care efectuează transferul. Orice parte care transferă date cu caracter personal obținute ca urmare a unei cereri formulate în temeiul convenției sau al protocoalelor la aceasta poate solicita părții destinatare să furnizeze informații cu privire la utilizarea datelor. În fine, orice parte poate solicita, printr-o declarație, ca, în cadrul procedurilor pentru care ar fi putut refuza sau limita transmiterea sau utilizarea datelor cu caracter personal în conformitate cu dispozițiile convenției sau ale unuia dintre protocoalele la aceasta, datele cu caracter personal pe care le transmite unei alte părți să nu fie utilizate de aceasta din urmă decât cu acordul său prealabil.
Celelalte articole din protocol prevăd: soluționarea pe cale amiabilă a dificultăților legate de interpretarea convenției și a protocoalelor la aceasta (articolul 8); un rezumat al modului în care dispozițiile protocolului se raportează la dispozițiile existente ale convenției și ale protocoalelor adiționale la aceasta (articolul 9); principiile care guvernează semnarea de către părți a protocolului și intrarea sa în vigoare (articolul 10), aderarea la protocol (articolul 11), aplicarea sa teritorială (articolul 12), rezerve și declarații (articolul 13) denunțarea (articolul 14); și notificările (articolul 15). Articolul 9 prevede în special că dispozițiile protocolului nu aduc atingere articolului 26 din Convenția din 1959. Această ultimă dispoziție se referă la relația dintre Convenția din 1959 și alte acorduri și permite părților, care își oferă asistență reciprocă pe baza unei legislații uniforme, să excludă între ele aplicarea Convenției din 1959 și să informeze Secretarul General al Consiliului Europei în consecință.
2025/0286 (NLE)
Propunere de
DECIZIE A CONSILIULUI
de autorizare a statelor membre să semneze, în interesul Uniunii, Al treilea protocol adițional la Convenția europeană cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 16 alineatul (2) și articolul 82 alineatul (1), coroborate cu articolul 218 alineatul (5),
având în vedere propunerea Comisiei Europene,
întrucât:
(1)Al treilea protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală („protocolul”) a fost adoptat de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 4 iunie 2025 și se preconizează că acesta va fi deschis spre semnare la 18-19 septembrie 2025.
(2)Protocolul prevede proceduri care îmbunătățesc și facilitează asistența judiciară reciprocă. Aderarea statelor membre la acest protocol ar trebui să sprijine eforturile Uniunii Europene de combatere a criminalității organizate și a altor forme de criminalitate la nivel internațional. Acest lucru facilitează cooperarea dintre statele membre ale UE care sunt părți la protocol și țările terțe care sunt părți la acesta, asigurând în același timp un nivel ridicat de protecție a persoanelor. În acest scop, protocolul conține norme specifice privind protecția datelor cu caracter personal transferate către țările terțe care sunt părți la protocol în contextul unei astfel de cooperări.
(3)Uniunea are competența de a adopta norme în domeniile reglementate de protocol și și-a exercitat această competență prin adoptarea mai multor acte juridice, cum ar fi Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului 3 (1) și Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului 4 (2). Anumite părți ale protocolului, cum ar fi normele privind protecția datelor cu caracter personal, se încadrează în domenii reglementate în mare măsură de norme comune în sensul articolului 3 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene care ar putea fi afectate sau al căror domeniu de aplicare ar putea fi modificat de protocol.
(4)O serie de rezerve, declarații și notificări ar putea fi relevante pentru a asigura compatibilitatea protocolului cu legislația și politicile Uniunii, precum și aplicarea uniformă a protocolului de către statele membre în relația acestora cu țările terțe părți, și aplicarea eficace a protocolului. Cu toate acestea, statele membre nu pot formula rezerve, declarații sau notificări în momentul semnării sau înainte de adoptarea deciziei Consiliului de autorizare a statelor membre să ratifice protocolul în interesul Uniunii.
(5)Statele membre care participă la cooperarea consolidată instituită prin Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului 5 (3) se asigură că Parchetul European poate, în exercitarea competențelor sale, astfel cum sunt prevăzute la articolele 22, 23 și 25 din regulamentul respectiv, să solicite cooperarea în temeiul protocolului în același mod ca și procurorii naționali ai statelor membre respective.
(6)Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului 6 (4) și a emis un aviz la […].
(7)[În conformitate cu articolul 3 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Irlanda și-a notificat [, prin scrisoarea din ...,] intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentei decizii.] [SAU] [În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul menționat, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are obligații în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.]
(8)În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Regatului Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Regatul Danemarcei nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are obligații în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.
(9)Uniunea nu poate semna protocolul, deoarece numai statele pot fi părți la acesta. Prin urmare, statele membre ar trebui să fie autorizate să semneze protocolul, acționând împreună în interesul Uniunii,
ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:
Articolul 1
Statele membre sunt autorizate să semneze, în interesul Uniunii, Al treilea protocol adițional la Convenția europeană cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală („protocolul”) 7(5).
Articolul 2
Prezenta decizie intră în vigoare la data adoptării.
Adoptată la Bruxelles,
Pentru Consiliu
Președintele
[...]